Arabii şi israelienii au încrucişat armele decenii de-a rândul, cu pauzele de rigoare desigur, pe un spaţiu de aproximativ 120 000 km2 (inclusiv Peninsula Sinai şi Liban). Cauzele, scopurile şi obiectivele confruntărilor militare sunt atât locale cât şi regionale, raţionale sau iraţionale. Astfel, arabii, indiferent de orientare politică, n-au acceptat existenţa unui stat israelian pe un „pământ sfânt”. Israelienii nu puteau renunţa la un drept firesc şi la o întreagă moştenire a „statalităţii antice şi biblice”. Arabii au privit Israelul ca pe o enclavă etno-culturală „ostilă”, pe care au asemănat-o cu posesiunile cruciate din Evul Mediu. Israelienii s-au considerat puternic ameninţaţi cu exterminarea militară, politică şi fizică, în condiţiile unui ritm galopant de creştere a populaţiei arabe. Superiori covârşitor prin număr (100 milioane oameni, faţă de 6 milioane), într-o primă etapă arabii au aruncat în luptă forţe armate regulate de mari efective, dotate cu blindate, nave, aviaţie, rachete, precum şi formaţiuni de gherilă. Israelienii le-au opus un sistem de tipul naţiune în arme, având efective superioare din punct de vedere calitativ şi mijloace de luptă cu performanţe remarcabile. Într-o a doua etapă, s-a recurs la gherilă, terorism şi Intifada împotriva Israelului.
