Liseanu, Rodica (2023), Take Ionescu – O biografie vectorială în istoria partidelor politice și în semantica diplomației, Intelligence Info, 2:3, 31-51, https://www.intelligenceinfo.org/take-ionescu-o-biografie-vectoriala-in-istoria-partidelor-politice-si-in-semantica-diplomatiei/

 

Take Ionescu – A Vectorial Biography in the History of Political Parties and the Semantics of Diplomacy

Abstract

Take Ionescu’s brilliant and prolific personality marked the context of political systems in the early contemporary period. He succeeded in going beyond the limits of a professional who made the most of what he had learned, managing to innovate and revolutionize the history of political parties by creating the Conservative-Democratic Party. Twentieth-century society began with a melange of liberal and conservative ideas and concepts from which self-contained political formations – the Liberal Party and the Conservative Party – crystallised, continued with a solid modernisation through the gaining of state independence on the battlefield, and was perfected by the Great Unity in mind and feeling of a people steadfast in its quest for the fulfilment of national ideals.

The main objective of the article is to analyse the formation of Take Ionescu as a man and as a political-diplomatic personality during his personal and professional development. Narrative and descriptive details synthetically outline a broad picture of analysis. His biography notes consistency in the political hierarchy that culminated in the positions of party leader and prime minister, harmoniously interwoven with diplomacy in international circles, to which he devoted himself in the last years of his life.

Take Ionescu put his multifaceted personality at the service of the state and the goals of national unity with total dedication, generosity and a spirit of sacrifice characteristic only of the great masters of a nation. Thus, he reached the highest heights in justice as a lawyer, in the art of oratory, he initiated the Little Understanding, the regional alliance that defended the interests of a state within the borders established by the Treaties of Paris, he was  actively involved in the creation of Greater Romania.

Keywords: Take Ionescu, biographical notes, School of Peace, Conservative-Democratic Party, reforms, diplomacy

Rezumat

Personalitatea eclatantă și prolifică a lui Take Ionescu a marcat contextul sistemelor politice din perioada de început a contemporaneității. A reușit să depășească limitele unui profesionist care valorifică ceea ce a învățat, reușind să inoveze și să revoluționeze istoria partidelor politice, prin crearea Partidului Conservator-Democrat. Societatea secolului al XX-lea a debutat cu un mélange de idei şi concepte liberale și conservatoare din care s-au cristalizat formațiuni politice de sine stătătoare – Partidul Liberal și Partidul Conservator, a continuat cu o modernizare solidă, prin câștigarea independenței de stat pe câmpul de luptă și s-a desăvârșit prin Marea unire în cuget și-n simțire a unui popor dârz în demersul său pentru îndeplinirea idealurilor naționale.

Articolul are ca principal obiectiv analiza formării ca om și ca personalitate politico-diplomatică a lui Take Ionescu pe parcursul dezvoltării sale în plan personal și profesional. Detaliile narative și descriptive conturează sintetic un un tablou amplu de analiză. Biografia sa notează consistență în ierarhia politică ce a culminat cu funcțiile de șef de partid și prim-ministru, armonios împletite cu diplomația cercurilor internaționale, căruia i s-a dedicat în ultimii ani ai vieții. Take Ionescu și-a pus personalitatea polivalentă în slujba statului și a țelurilor de unitate națională cu o dăruire totală, cu generozitate, cu un spirit de sacrifiu caracteristic doar mai-marilor unui neam. Astfel, a atins cele mai înalte culmi în justiție ca avocat, în arta oratoriei, a inițiat Mica Înțelegere, alianța regională ce apăra interesele unui stat în interiorul frontierelor stabilite prin tratatele de la Paris, s-a implicat activ în realizarea României Mari.

Cuvinte cheie: Take Ionescu, note biografice, lider politico-diplomatic, Școala păcii, Partidul Conservator-Democrat, reforme

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 2, Numărul 3, Septembrie 2023, pp. 31-51
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/take-ionescu-o-biografie-vectoriala-in-istoria-partidelor-politice-si-in-semantica-diplomatiei/
© 2023 Rodica Liseanu. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Take Ionescu – O biografie vectorială în istoria partidelor politice și în semantica diplomației

Dr. Rodica Liseanu[1]

rodica.liseanu@yahoo.com

[1] Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, București, România

 

Introducere

Personalitatea complexă, avântul patriotic, judecata limpede, consistența, îl plasează pe Dumitru Ioan, pe cel rămas în analele istoriei drept Take Ionescu, în galeria oamenilor politici ai epocii sale și printre figurile emblematice ale diplomației românești. Unele perspective îi așază ilustra figură în plan secund, păstrând în lumina reflectoarelor nume precum Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Petre P. Carp sau Dimitrie A. Sturdza. În conștiința actuală, e în continuare popular grație acțiunilor ce vizau relațiile externe ale României și mai puțin datorită activității sale în plan intern.

Astfel de personalități sunt „agenții activi ai progresului și ai prefacerilor sociale și de aceea nu se poate concepe evoluția umanității și desfășurarea evenimentelor în cursul nesfârșit al timpului fără influența binefăcătoare a geniului lor creator sau fără intervenția actelor lor cu tendințe impulsive.”[1]

1. Omul. Fizionomia sufletească și familială

Take Ionescu a construit totul gradual, prin propriile merite, „Am intrat în viață obscur și fără avere”, precum el însuși avea să evidențieze,[2] este adagiul de la care se construiește profilul unui luptător consecvent, determinat și neobosit.

S-a născut la 13 octombrie 1858 în Ploiești, la acea vreme un târg cu înfățișare de oraș și o populație de 26.000 de locuitori, „într-o casă de zid cu o grădină mare în spatele ei”[3] în care locuia familia lui Gheorghe (Ghiță) Ioan ce se ocupa cu negoțul de cereale și a Eufrosinei, femeia frumoasă și inteligentă, rudă cu Ion Heliade Rădulescu.

1.1. Copilăria și tinerețea

Născut într-o familie aparținând micii burghezii, micul Dumitru Ioan așa cum figura în certificatul de naștere, mai târziu avea să-și schimbe numele în Dumitru Ionescu. În copilărie era strigat Dumitrache și alintat cu diminutivul Take. Sub imperiul simbolurilor, al numerogiei și misticismului, numărul 13 pe care-l considera norocos avea să-l însoțească în viața de adult. „M-am născut în ziua a 13-a a lunii octombrie, am trecut cu succes teza mea de doctorat într-o zi de 13 și m-am căsătorit, întâia oară, într-o zi care a fost tot cu numărul 13 și nu mă pot plânge că cifra asta atât de temută și hulită de toată lumea mi-ar fi fost fatală”.[4] Avea chiar la ceasornicarul său un breloc cu numărul 13, într-un cerc de aur.

A moștenit de la tatăl său fermitatea, voința, stăruința, tenacitatea, iar de la mama sa vioiciunea, spiritul pătrunzător, delicatețea manifestată adesea în timiditate în adolescență, cu precădere în circumstanțe romantice. A avut trei frați: Constantin, Toma și Victor.

Tocmai acest temperament rezervat avea să predispună meditației, gândirii profunde, stimulat fiind cu atât mai mult de firea severă (în profunzime blândă însă, atentă la nevoile psihologice și la slăbiciunile celorlalți), impulsivă a tatălui ce-și exersa autoritatea în sânul familiei. Tot acesta avea să-i stimuleze dragostea de carte. Întrebat fiind dacă va fi dat la Școala Domnească, fără a avea 6 ani împliniți, Tăkiță a primit chiar promisiunea că va fi luat într-o călătorie la Constantinopol, totul numai dacă va învăța carte. Gheorghe Ioan făcuse câteva călătorii de afaceri în Orient și le povestea copiilor despre farmecul capitalei Turciei, stimulându-le imaginația.

Absolvind cu succes școala primară (4 clase în 2 ani), a fost înscris ulterior la Liceul Sfântul Sava. A fost un elev de excepție ce obținea premiul I în fiecare an, cu o inteligență precoce, cu excelente calități de analiză și sinteză, înzestrat pentru critica literară și artistică, însă nu un pasionat de matematică.

Urmând modelul fraților mai mari Constantin și Toma, în toamna anului 1875 s-a înscris la Facultatea de Drept din Paris, în timp ce mezinul Victor a fost înscris la Școala militară de cavalerie din Ypres, Belgia, în urma unui incident la Școala Militară din București. Abordarea reconfirmă ambiția tatălui de a le asigura copiilor un viitor strălucitor.

Asemenea fratelui Constantin cu doctorat în drept la Paris și eminent jurisconsult, fratelui Toma care a terminat Facultatea de Medicină și un doctorat în domeniu, ajungând profesor al Facultății de Medicină din Paris, dar și din București ori fratelui Victor care a studiat Medicina la Paris și a luptat ca ofițer în timpul războiului mondial pe frontul occidental și macedonean, și Take, pasionat înfocat al științei dreptului, își ia doctoratul în drept la Paris, în 1881.

1.2. Cariera și debutul în politică

Cititor avid, însetat de cultură și civilizație, după 7 ani petrecuți la Paris, Take Ionescu și-a conturat un profil cu diverse influențe datorită lecturilor ori datorită intensei vieții pariziene, interesele sale generale pendulând între liberal și republican. A studiat istoria și instituțiile poporului francez, libertățile cetățenești, a împărtășit astfel liberalismul occidental, a scris broșura Despre republică fără a-și propune să facă propagandă politică.[5] A arătat interes și pentru situația Dobrogei anexată recent la România după războiul de independență și a românilor de acolo, a protestat împotriva atacurilor Alianței Israelite împotriva României.

În 29 noiembrie 1881, a revenit la București împreună cu tânăra sa soție anglo-saxonă Bessie Richards, cu care se căsătorise 16 zile mai devreme. La început de carieră, trebuia să aleagă între avocat, magistrat și funcționar public. La îndemnul prietenilor, s-a înscris la baroul de Ilfov, în timp ce a pledat un număr impunător de procese, evidențiindu-se marcant în strălucita carieră de avocat.[6] La doar câteva luni de la înscrierea în barou, și-a dorit totodată să fie elementul progresist care să aducă în viața politică din România modelele din Occident. Scena politică a epocii era dominată de figura marelui Ion Brătianu, strâns legată de războiul de independență. Într-o vreme în care liberalii, deși uzați de o guvernare prelungită, aveau încă prestigiu și autoritate, iar în parlament nu pătrundeau decât nume răsunătoare sau cu proprietăți, pe tinerii debutanți îi aștepta un drum lung și anevoios către succes. Astfel, tânărul Take Ionescu și-a făcut intrarea în arena politică, înscriindu-se în 1883 în clubul partidului liberal din Capitală. Precum spunea și Petre Carp, „numai cel ce dispune de un venit de 60.000 lei anual, poate să-și permită luxul să facă politică”, cum el însuși avea să acceadă mândru și încrezător.[7]

Ion Brătianu a lansat un apel tinerilor pentru programul său de reforme, iar tânărul Take, partizan al progresului, democrat sincer și convins, fire entuziastă și dispusă spre romantism, care credea în posibilitățile partidului liberal”[8], a răspuns prompt chemării, fără să ezite. În ciuda contextului neprielnic dominat de lupte de renaștere a românismului, Take Ionescu iubea libertățile cetățenești și echilibrul dat de o societate ordonată.

2. Personalitate politică și socio-culturală complexă

Cărturar de seamă al ultimului sfert de secol XIX și al primului sfert din secolul XX, Take Ionescu a fost una dintre cele mai proeminente figuri din galeria oamenilor de cultură, precum și a diplomaților progresiști.

2.1. Juristul. Școala juridică, școala păcii

În școala păcii, școala juridică a lui Take Ionescu, predominau căile de pace – negocierea, înțelegerea, tratatul, contractul internațional. În contextul intern în care murea Carol I în 1914 și în cel internațional în care începea Primul război Mondial, România avea să rămână neutră până în 1916. Odată cu intrarea României în război, se naște o cooperare între Brătianu și Take Ionescu, deși cei doi aveau personalități foarte diferite. Participarea la Conferința de Pace din 1920 alătura două stiluri diplomatice diferite. Brătianu era adeptul școlii realiste, a puterii, școala juridică a lui Take Ionescu fiind școala negocierii. Mai mult decât atât, Take Ionescu, pe lângă formarea sa juridică, conducea și un partid politic neoconservator ce se potrivea cu președintele Woodrow Wilson, o altă figură marcată a păcii. Ale sale Cele 14 puncte îi solidarizează pe românii din Transilvania în lupta pentru autodeterminare. Acest ecou a contribuit la marea adunare generală populară prin care s-a declarat autodeterminarea în Transilvania. Așa cum numele lui Carol I a fost un simbol asociat independenței românilor, așa și numele lui Ferdinand a devenit simbol al României Mari.[9]  Ca școală a păcii, școala juridică a lui Take Ionescu nu vorbește doar despre calitățile de avocat cu veleități de ziarist, ci de maniera în care și-a armonizat potențialul pus în slujba țării și poporului.

În 1916, Paul Crouzet scria: „Ceea ce face valoarea sa ca avocat este știința vastă și sigură, claritatea expunerii și spontaneitatea gândirii”.[10]

2.2. Omul politic

Take Ionescu a fost o personalitate-simbol, cu rol covârșitor în întemeierea statului român. Pentru Take Ionescu, neamul românesc este un factor de maximă importanță în politica europeană, „unitatea națională a românilor este un fapt netăgăduit. Limba, credința religioasă, originea, trecutul lor istoric, totul îi unește, totul face din ei un singur organism etnic, un singur factor în viața națiunilor”.[11] Subliniază chiar că însemnătatea românilor în jocul european se datorează mai degrabă neamului puternic și numeros din România liberă, decât statului român. În opinia sa, pentru a realiza aspirații naționale, datoria românilor era mai întâi de a-și consolida hotarele.

Take Ionescu a fost de asemenea un vizionar care prevedea procese politice, în 1891 a prevăzut chiar dezmembrarea Austro-Ungariei fapt ce i-a preocupat pe înșiși oamenii politici maghiari. Acesta vorbea despre miopia austriecilor, respectiv despre îndărătnicia și îngâmfarea maghiarilor ce avea să ducă la dezagregare.

Politicienii vremii erau sensibili la schimbările dintre Germania și Austro-Ungaria, neliniștindu-i ideea ca Austro-Ungaria să preia conducerea Triplei Alianțe. Românii au urmărit după 1891 evoluția alianței franco-ruse și cea a alianței franco-britanice din 1904. Odată cu fisurile apărute în alianța României cu Puterile Centrale (problema românească din Ungaria, măsurile guvernului maghiar împotriva politicienilor români), opinia publică românească a devenit tot mai ostilă Austro-Ungariei, iar Războaiele Balcanice au fost cel mai dur test pentru alianța României cu Austro-Ungaria. Victoria Bulgariei și a aliaților (Serbia, Grecia, Muntenegru) în confruntarea cu Turcia din Primul Război Balcanic a dezechilibrat balanța de putere din regiune. Când însă Bulgaria a atacat Serbia și Grecia în vara lui 1913, România a declarat război Bulgariei, al Doilea Război Balcanic fiind o dureroasă înfrângere pentru Bulgaria care a cedat României sudul Dobrogei (Cadrilaterul), prin Tratatul de la București (10 august 1913).[12]

Criza din Balcani a îndepărtat România de Tripla Alianță și a apropiat-o de Tripla Înțelegere, fapt vizibil abia în primăvara lui 1914, confirmând ipotezele vizionare de analiză, dar și perspectivele pro-Antanta ale lui Take Ionescu. Regele Carol I ținea să-și respecte angajamentele față de Germania și Austro-Ungaria și se bucura de sprijinul lui Petre Carp, lider conservator care nu era nici interesat de soarta românilor din Transilvania, nici nu găsea relevantă opinia publică în favoarea Antantei. La 10 octombrie 1914, după moarte regelui Carol, Brătianu a preluat controlul politicii externe. Deși simpatiza cu Antanta, fiind și el dornic de o apropiere de Rusia, a refuzat aderarea formală la Tripla Înțelegere, dorind să nu amplifice tensiunile cu Germania și Austro-Ungaria. Și el și Ferdinand au agreat rămânerea în neutralitate până la limpezirea cursului războiului, Brătianu continuând cu intermitențe negocierile cu Antanta pe parcursul anului 1915 și la începutul lui 1916 și ridicând miza intrării României în război. Cea mai importantă condiție a sa era ca România să primească Transilvania, Bucovina și Banatul, într-o garanție scrisă. În iulie 1916, aliații au acceptat condițiile lui Brătianu și abia în data de 17 iulie 1916, Brătianu și reprezentanții diplomatici ai Franței, Marii Britanii, Rusiei și Italiei au semnat, la București, convențiile politice și militare care stipulau condițiile intrării României în război, printre clauze numărându-se declanșarea unui atac asupra Austro-Ungariei nu mai târziu de 28 august 1916 și recunoașterea dreptului românilor din Austro-Ungaria la autodeterminare și la unirea cu Regatul României. După doar 4 luni de război, au fost pierderi majore de vieți omenești și de echipamente, mai bine de jumătate de țară fiind sub ocupație inamică. După exodul regelui și a guvernului la Iași, una dintre primele măsuri ale lui Brătianu a fost formarea unui guvern de unitate națională la 24 decembrie 1916, momentul de grație în care conservator-democrații în frunte cu Take Ionescu și-au dat mâna cu liberalii.

În conștiința politică românească, Take Ionescu a rămas cel ce a militat ca România să fie printre învingători în concertul european.

2.2.1. Omul de guvernământ și reformatorul

Take Ionescu era tipul de om care nu se angaja în dezbateri fără să stăpânească tema aflată în discuție. A contribuit la reforme în tandem cu Ion C. Brătianu. În 1882, guvernul Brătianu a luat decizia de crea un sistem de apărare a țării prin fortificații permanente. Spre surprinderea tuturor, Take Ionescu a intervenit inclusiv în chestiuni pur militare, deși implicarea presupunea cunoștințe avansate pe tema fortificațiilor. Astfel, în acest sens, a studiat planuri de ordin tactic și strategic, probleme de balistică, un sistem de fortificații de la frontiera de nord-est a Franței construit în perioada 1874-1881 de către generalul Séré de Rivières. Se prevăzuseră fortificații în regiunile București, Cernavodă, Constanța, Galați, Slatina, fortul de opriri din Câmpina și pivotul de manopere al Siretului.

Take Ionescu a căutat să aplice spiritul său critic moderat și obiectivitatea în întreaga sa activitate, inclusiv în problemele politice.

Un partid serios de guvernământ este în slujba statului, membrii săi fiind partizani convinși, entuziaști, preocupați de interese în vederea realizării unui program, unui scop comun. Este interesantă demarcația dintre om de stat, om politic și politician. Omul de stat se preocupă de interesele țării, omul politic de principii, iar politicianul de interese sale particulare.[13]

A îndeplinit următoare funcții în Guvern:

• ministru de instrucțiune publică și culte[14] în guvernul D. Sturdza care a demisionat la 30 martie 1899 în perioadele 27 nov 1894 – 4 oct 1895[15], respectiv 11 apr 1899 – 9 ian 1900;
• ministru de finanțe în guvernul conservator prezidat de Gh. Gr. Cantacuzino în perioadele 9 ian – 7 iul 1900 și 22 dec 1904 – 12 mart 1907;
• ministru de interne în cabinetul prezidat de Titu Maiorescu în perioada 14 oct 1912[16] – 4 ian 1914;
• vicepreședinte al Consiliului de miniștri în perioada 10 iul 1917 – 29 ian 1918;
• ministru de Externe, în urma alegerilor parlamentare în perioada 13 iun 1920 – 17 dec 1921;
• prim-ministru de finanțe[17] în perioada 17 dec 1921 – 19 ian 1922;
• președinte al Consiliului de miniștri în perioada 1921-1922.

Lascăr Catargiu, Alexandru Lahovari și Nicolae Filipescu i-au înaintat lui Take Ionescu apelul de intrare în Partidul Conservator odată cu oferirea ministerului instrucției publice și cultelor, cu toate că nu fusese ales în Parlament. În debutul ministerial de doar 8 zile din 29 noiembrie 1891, știa de la început că era ridicol să fii ministru fără să fii deputat și nu se aștepta să dureze mai mult de o zi, motiv pentru care a și acceptat. Acest fapt însă l-a însărcinat cu formarea unui al doilea cabinet constituit în 18 decembrie 1891 din care făceau parte Lascăr Catargiu (președintele consiliului și ministru de interne), P.P. Carp (agricultură, industrie, comerț și domenii), Al. Lahovari (afacerile străine), C. Olănescu (lucrările publice) și însuși Take Ionescu (instrucția publică și cultele). La cei doar 33 de ani, avea să dea dovadă de forță creatoare, de judecată senină, pe fondul unor principii solide.

În arta sa de a guverna a aplicat astfel principii occidentale în cei aproape 5 ani la cârma ministerului instrucțiunii publice și cultelor, reorganizând administrația centrală a ministerului. Din această calitate, a reformat învățământul primar, secundar și superior, a modificat legea învățământului primar, crescând astfel numărul școlilor și al absolvenților, s-a ocupat de recrutarea personalului didactic, a introdus un spirit didactic după cerințe moderne. Una dintre cele mai însemnate reforme a fost cea a organizării clerului mirean și a seminariilor, membrii clerului de mir fiind într-o precară situație materială și morală, seminariile fiind în realitate licee incomplete cu burse. Astfel, preotului i-a fost reasigurat prestigiul de care avea nevoie, avea loc o recrutare după criterii intelectuale și morale, până la această reformă putând fi preot oricine avea 4 clase seminariale inferioare. Această reformă a întâmpinat o puternică opoziție din partea membrilor Sinodului care au acuzat că nu are „spiritul religios”, însă în ciuda tinereții sale, Take Ionescu avea autoritatea și știința de a impune un astfel de proiect de lege.

În 1909 deja întemeiase Partidul Conservator-Democrat, cu care a colaborat în 4 guverne.

Reformele sale sunt rezultatul energiei cu care a acționat în toate demersurile sale, creația unui lider autentic și efervescent, a unui spirit tenace, onest și pragmatic.

Ca ministru de instrucțiune publică și culte în guvernul D. Sturdza:

• A organizat administrația centrală a ministerului instituției publice și cultelor, aplicând principiile occidentale în arta de a guverna;
• Reforma învățământului primar, secundar și superior, prin atenția pentru spații, prin recrutarea personalului didactic, a introdus școlile primare superioare care asigurau cultura generală necesară a păturii mijlocii din care erau recrutați comercianții și meseriașii, a reorganizat învățământul profesional și învățământul superior;
• A modernizat învățământul public prin extinderea studiului geografiei în licee până în clasa a VII-a inclusiv, respectiv a V-a inclusiv în școlile secundare de fete (anchete efectuate în prealabil, cu scopul de a observa examenele de final de an la geografie, în școlile de băieți și fete din București);
• A dotat școlile cu material didactic corespunzător catedrei de geografie– hărți, atlase, globuri, instrumente geografice;

Din 1891, ca ministru al instrucției publice și cultelor în guvernul Lascăr Catargiu[18]:

• A reintrodus ajutoarele bănești sub forma unor subvenții către bisericile și școlile din Ardeal, deși ordonanța din 1875 se transforma în legea maghiară (legea XXX) ce interzicea din 1883 ca școlile și bisericile din Ungaria să mai primească ajutoare de la un guvern străin.
• Legea din 1900 a suprimat docenții introduși în legea lui Spiru Haret din 1898;

Organizarea clerului mirean și a seminariilor presupunea o atentă recrutare a preoților în funcție de calitatea morală și intelectuală, redând astfel preotului prestigiul de care avea nevoie;

Ca ministru de finanțe în cabinetul Cantacuzino:

• a recomandat economii raționale, o politică financiară bazată pe realități economice, criticând sistemul general de impozite din România și din alte țări mai organizate și observând că mai toți miniștrii de finanțe nu cresc impozitele în vremuri de prosperitate, ci în vremuri de criză;
• a propus înființarea unei bănci agrare care să cumpere de la marii proprietari o parte dintre moșii pentru a le revinde țăranilor în condiții avantajoase (a abordat problema agrară din punct de vedere economic, politic și social).

Totodată, a cerut lărgirea dreptului de vot din calitatea de membru al unui partid de dreapta și a luptat, chiar din mijlocul partidului de aristocrați, pentru abolirea privilegiilor obținute prin naștere.

2.2.2. Înființarea Partidului Conservator-Democrat

Încă de la debutul său în viața politică, Take Ionescu și-a dat seama că nu se poate și că e necesară includerea într-un partid. A fost principalul susținător al intrării României în sfera capitalismului din tabăra conservatorilor, adversă liberalilor, Partidul Liberal din care a făcut parte la început părându-i-se un instrument greoi, fapt pentru care a intrat în rândurile Partidului Conservator în care și-a susținut principiile și a apărat interesele țării, încercând să distrugă prejudecăți despre structuri ale partidelor. Take Ionescu nu a urmărit înființarea unui partid nu din vreo ambiție de a fi șef de partid, ci dintr-o politică idealistă.

L-a numit conservator-democrat în sens anglo-saxon pentru a nu trece drept extremist în contextul politic dat. Cum s-a născut de fapt Partidul Conservator-Democrat? În clubul partidului conservator din București, P.P. Carp a susținut o alocuțiune agresivă la adresa susținătorilor lui Take Ionescu care a primit răspuns dur din partea lui Barbu Păltineanu, care a dus la scindarea partidului. La auzul incidentului (la anunțul prompt al lui Barbu Păltineanu), Take Ionescu aflat la Nice, pe Coasta de Azur, cu mintea omului matur de 49 de ani, la sugestia partizanilor de a înființa un alt partid democrat, a revenit în țară (pe 20 ianuarie 1908) și a înființat noul Partid conservator-democrat, peste doar 4 zile fiind proclamat șef.

La cârma acestuia, a armonizat ideile democratice cu cele conservatoare, fiind moderat în decizii, deși a intuit că putea face promisiuni amețitoare poporului, din spatele curentului de popularitate, e refuzat orice abordare incorectă. A impus disciplina, a crezut în schimbare, și-a cumpănit bine atitudinile, a dat dovadă de cel mai înalt simț al măsurii și al răspunderii.

2.3. Patriotul înflăcărat

În cadrul Congresului Internațional de la Paris din 1879, generalul maghiar Turr a subliniat rolul decisiv de santinelă a civilizației la porțile Orientului pe care l-a avut Ungaria. Take Ionescu, delegatul societății studenților români, a luat cuvântul cu un arzător patriotism și a impresionat audiența subliniind printr-un discurs convingător că dacă n-ar fi fost buna organizare militară din Muntenia și Moldova, Ungaria ar fi fost ștearsă de pe harta Europei, amintit astfel de războaiele lui Mircea cel Bătrân ori ale lui Ștefan cel Mare împotriva turcilor, despre luptele lui Mihai Viteazul pentru cucerirea Ardealului, despre cum floarea nobilimii maghiare condusă de regele Ludovic a pierit în bătălia de la Mohacs, când Ungaria a fost transformată în pașalâc.[19] Discursul său persuasiv și dominant l-a determinat pe generalul Turr să exclame „Te felicit, tinere, pentru admirabila dumitale cuvântare și pentru arzătorul dumitale patriotism! Dacă România ar avea mulți tineri de valoarea dumitale, am dreptul să fiu îngrijorat de adversarii ce-i vor avea urmașii noștri.”[20]

2.4. Călătorul neobosit

Prima sa călătorie a fost cu familia, la Constantinopol, chiar cea promisă de tatăl său pe când avea 5 ani. Pentru Take Ionescu, toate călătoriile sale nu erau de agrement sau nu se nășteau dintr-un soi de snobism, ci erau un stil de viață, o necesitate pe care o impunea profilul său intelectual. Nu lăsa să treacă nici un an fără să nu facă una sau mai multe călătorii în străinătate, era la curent aparițiile din diverse domenii, avea o impresionantă cultură generală, vorbea la perfecție franceza, engleza, germana și italiana, citind în aceste limbi chiar opere în original.[21] În ministerul conservator aflat sub președinția lui Lascăr Catargiu, Take Ionescu era prima vioară a guvernului și datorită talentului oratoric. Delavrancea avea să-l numească „fiară a cuvântului”[22] ce domina Parlamentul, baroul și întrunirile publice.

Înainte de a călători peste granițe, Take Ionescu era interesat de România și de problema națională. Ca turist a cutreierat munții Carpați, orașele și satele Ardealului, Banatului și ținuturile zise ungurene. A explorat viața pastorală din munții Bârsei, Sibiului, Retezatului, Hațegului, a cunoscut oamenii, cântecele și povestirile lor.

Prin călătoriile sale cu iz diplomatic ce îi desăvârșea poziția antantofilă în Primul Război Mondial, se numără vizita lui Take Ionescu la Roma din septembrie 1913, ca invitat al ministrului Carol Fasciotti, ministru al Quirinalului în România, respectiv cu ocazia întrevederii cu marchizul de San Giuliano. De asemenea, a avut numeroase întâlniri cu personalități importante ale politicii și diplomației europene. Din toamna lui 1918, a călătorit la Paris unde a desfășurat o intensă activitate pentru susținerea cauzei românești la tratatele de pace. În Hotelul Meurice din strada Rivoli unde își avea sediul Comitetul Național al Unității Românești al cărui președinte era, a avut întâlniri cu personalități ale politicii și diplomației europene precum Clémenceau, Venzlios, Masaryk sau Parosici. Activitatea atât de la Paris, cât și de la Londra, de la Viena sau Berlin, de la Budapesta sau Roma, îi sublinia curajul în inegala luptă diplomatică în care adesea improviza, improvizația fiind tema atât de dragă lui, în contextul în care a contribuit pentru soarta României, în momente dramatice.[23]

2.5. Oratorul fermecător – „Tăchiță Gură de Aur”

Succesul oratoric din capitala Franței în fața generalului Turr și a asistenței selecte când încă nu împlinise 20 de ani avea să-i aducă renumele, porecla de gură-de-aur, precum și ascensiunea de mai târziu. Alocuțiunile sale clare și strălucite fascinau auditoriul. Concizia artei oratoriei sale a contribuit la așezarea sa pe soclul celor mai mari oratori români ai României. „Ideile păreau că se aud dintr-un etaj superior, rezonanța lor dobândea ceva impersonal care atrăgea atenția și forța atenția. De acolo, de sus, aspecte nebănuite, polemica însăși lua o aparență obiectivă, care mărea nu numai admirația estetică, dar asalta convingerea celor de față.”[24]

Cucerit de cuvântările lui, Caragiale nota: „Este ceva specific în cuvântările lui, ca la toți oratorii mari, o notă personală care sfidează orice metodă, frază comodă, corectă și elegantă, limpezimea desăvârșită și nici un fel de pretențiozitate, toate acestea într-o limbă românească adevărat literară. Dar afară de partea exterioară, mecanică, el are ceea ce e mai important la orator, partea interioară, pasională, nota personală. La el apucările vehemente, pornirea bunului simț, care luptă adeseori revoltat, cruzimea spontană a dreptății nedreptățite e foarte rară. În schimb însă, în cuvântările lui fierbe violența interioară concentrată toată în structura expunerii și argumentării”.[25]

S-a vorbit mult despre pledoariile scurte și strălucite ale lui Take Ionescu, despre arta sa de a fascina auditoriul. Constantin Xeni vorbește despre înzestrarea sa de a se face ascultat deopotrivă în parlament, în baroul de avocați ori la întruniri politice. Personalitatea sa deschisă și critică a născut și adversari, cel mai înverșunat fiind G. Panu care l-a numit Belzebuth până la final, chiar bătrân și sleit de puteri. Cu toate acestea, Take Ionescu îi făcea în anul morții sale (1900), în Universul, un elogios necrolog.

2.4. Diplomatul vizionar

Din calitatea sa de ziarist, Take a început să se intereseze tot mai mult de politica externă a României, de problemele internaționale și a început să stabilească relații cu diplomații străini din capitala țării. Pe fondul profundului său patriotism, a desfășurat o intensă activitate diplomatică. Un exemplu în acest sens, îl reprezintă misiunea diplomatică la Londra din 3 ianuarie 1913, cu privire la chestiunea frontierei româno-bulgare, care i-a pus la masa negocierilor pe Take Ionescu, N. Mișu – ministrul României la Londra și Daneff – delegatul special al Bulgariei. Atitudinea împăciuitoare a României avea nevoie de un răspuns pe măsură, în caz contrar situația putea deveni primejdioasă în Balcani. Take Ionescu reușise să obțină și sprijinul ambasadorului Germaniei din Londra, prințul Lichnowski. Când Daneff sublinia, în încercarea de prelungi tratativele, că „n-are nevoie de nimeni”, Take Ionescu și-a demonstrat încă o dată tactul diplomatic, replicându-i: „dumneata ești un om fericit; eu am nevoie de toată lumea!”[26]

A fost un susținător fervent al intrării României în război de partea Antantei, Franța supranumindu-l „le grand européen”. În „Le temps”, în ianuarie 1914, Clemondan a scris despre Take Ionescu că demonstrează că „dintr-un popor mic poate ieși un popor mare”[27], tocmai grație acțiunilor omului de stat puternic și luptătorului neobosit – „întâlnim un om de stat, care în adevăr se poate numi european”[28]. În opoziție cu opiniile mai răsunătoarelor personalități Ion I. C. Brătianu, P.P. Carp, Sturdza și alții, Take Ionescu s-a arătat sceptic în ceea ce privea alianța României cu Puterile Centrale, în 1893 combătând chiar discursul lui Sturdza ce susținea necesitatea Austro-Ungariei. Conferința de Pace de la Paris avea loc în timp ce România își apăra cu îndârjire frontierele de la est și vest.

În lupta diplomatică de la Paris, poziția României a fost anevoioasă la început, întrucât Antanta considera că tratatul din 1916 își pierduse valabilitatea ca urmare a Păcii de la București, iar SUA nu recunoșteau tratatele încheiate înainte de intrarea lor în război, deci nici tratatul din 1916. Ierarhia de putere, principiul de bază al Conferinței de pace agrava situația. Marile puteri (directoratul celor 4 – Clémenceau, W. Wilson, Lloyd George și Orlando) aveau interese nelimitate, în timp ce micile puteri printre care și România aveau interese speciale. Ambițiosul Ion I.C. Brătianu nu l-a vrut în calitate de al doilea delegat pe Take Ionescu, deși ar fi avut nevoie de abilitățile sale politice și de relațiile sale în politica internațională.

Take Ionescu a demonstrat superioritate politico-diplomatică față de Brătianu în problematica Banatului sârbesc. Brătianu cerea ca întreg Banatul să-i fie atribuit României, conform tratatului din 1916, în timp ce Take Ionescu i-a declarat prim-ministrului sârb că renunță la Banatul sârbesc, intuind interesul României de a nu mai avea încă un rival și în Serbia, pe lângă Rusia Sovietică, Ungaria și Bulgaria.[29]

Pe fondul profundului său patriotism, Take Ionescu a desfășurat o intensă activitate diplomatică, având un rol marcant și în politica mondială. Printre succesele sale în politica externă, se numără mijlocirea Tratatului greco-turc de la Atena din noiembrie 1913, precum și realizarea Micii Antante din 1921, dintre România, Iugoslavia și Cehoslovacia.[30]

După încheierea Primului Război Mondial, în timpul Tratatelor de Pace de la Versailles prin prezența sa, a influențat cursul tratativelor, cu impact asupra intereselor românești. Tratatele de Pace consemnau noua arhitectură geopolitică a Europei, împărțind statele în cele le respectau prevederile, respectiv în cele ce urmăreau revizuirea lor, cu referire în primul rând la schimbarea granițelor din 1919-1920. Pe de o parte, România milita pentru pace și pentru apărarea statu-quo-ului teritorial, pe de altă parte, Rusia Sovietică aprecia că prin sistemul de la Versailles s-a impus o pace imperialistă. Însuși Lenin formula dezideratul „când Rusia Sovietică se va întări, praf și pulbere se va alege de tratatele de la Versailles”. România, prin Partidul Comunist Român creat în mai 1921, partid afiliat la Internaționala a III-a, era obligată, prin statut, să susțină statul comunist. În 1920 a stabilit raporturi diplomatice cu Ungaria și Bulgaria, însă cele cu Rusia sovietică rămâneau întrerupte. Titulescu, conducătorul diplomației românești, ca răspuns la interpelarea ce i-a fost adresată, și-a propus încheierea unui pact de neagresiune cu URSS.[31] Cu o politică antirevizionistă, în vara lui 1922, guvernul român a participat, alături de reprezentanții a 29 de state, la Conferința de la Geneva ce avea în centrul analizei, raporturile dintre Rusia Sovietică și Europa. Printre interesele pe care le avea de soluționat cu marele vecin, România urmărea siguranța granițelor, limitarea actelor de neagresiune sau de propagandă. Consensul deplin sovieto-român s-a înregistrat la începutul lui 1923 în Adunarea Corpurilor Legiuitoare cu ocazia dezbaterii dispozițiilor referitoare la teritoriul României, aspecte cuprinse în proiectul noii Constituții. În primul articol al Constituției se menționează „stat național unitar și indivizibil”[32], punându-se accent pe unitatea teritorială.

A fost prim-ministru al României în perioada 17 decembrie 1921 – 19 ianuarie 1922. Acesta a răspuns atât în numele guvernului, cât și al diplomației românești, din calitatea de ministru de externe, abordând pe larg problema revizionismului.

În context internațional, după instaurarea regimului fascist în Italia în 1922, respectiv odată cu izbucnirea crizei Ruhrului din 1923, situația a devenit agitată. În februarie 1924, Marea Britanie a reluat relațiile diplomatice cu URSS, în octombrie Franța avea să- i urmeze modelul, fapt pentru care România avea să urmărească poziția ambelor state. Înainte de Conferința de la Viena, Parlamentul francez a ratificat Convenția din 28 octombrie 1920 prin care Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia au recunoscut României granița de răsărit. În iunie 1926, România a încheiat cu Franța un Tratat de prietenie care avea o anexă ce cuprindea angajamentul României de neagresiune față de URSS prin care se sublinia că România avea ca principală grijă dezvoltarea în pace, statu-quo-ul și respectul tratatelor, aspectele confirmând declarațiile din cadrul Conferinței de la Geneva din 17 mai 1922. În septembrie 1926 s-a semnat Pactul de amiciție și de colaborare cordială româno-italiană care permitea recunoașterea de către Italia a documentului semnat la Paris cu privire la unirea Basarabiei cu România. Se avea însă în vedere un tratat care să așeze războiul în afara legii. Astfel, în urma acțiunilor diplomatice dintre Franța și SUA, la 27 august 1928 a fost semnat la Paris Pactul Briand-Kellogg care ilustra dorința de pace și de bună vecinătate a României. Nicolae Titulescu a contribuit decisiv prin eforturi susținute în armonizarea Pactului Societății Națiunilor cu cel de renunțare la război, România promovând cu consecvență pacea și securitatea în relațiile dintre state.[33]

2.5. Scriitorul, ziaristul, cugetătorul, spiritualul

Pe lângă talentul oratoric, intelectual rasat, Take Ionescu era înzestrat și cu harul scrisului. Încă de la debutul său în viața politică, Take Ionescu și-a dat seama și de importanța presei și mai ales de necesitatea libertății de expresie în viața socio-politică și culturală a statului modern.

A fost un mare ziarist și a avut grijă ca acțiunile sale politico-diplomatice să aibă ecou în presă, cu reverberații în toate domeniile de interes pentru țară – pentru aproape 15 ani a corespondat cu ziarul Times din Londra, în care a publicat materiale informative despre situația politică, socială, economică și culturală a României.

În 1888, a publicat mai multe articole în La Roumanie politique, littéraire et économique, publicație ce apărea săptămânal sub direcția fratelui său Constantin Ioan. Din 18 februarie/ 2 martie 1889 a condus ziarul fondat de Frédéric Damé în 1877 La liberté roumaine, cu apariția zilnică în tipografia sa, ziar ce a continuat să apară și după 1890 când la conducere locul lui Take Ionescu a fost luat de Alexandru Beldiman.

În 1890 a mai făcut parte din direcția ziarului Românul, dintr-un comitet din care mai făceau parte C.A. Rosetti, Ioan Stavri Brătianu, Gr. G. Tocilescu, Al. Djuvara. A lucrat aici până a fost numit ministru al instrucției publice și cultelor.[34]

A publicat nenumărate articole prin diferite publicații, volumul Amintiri în limba franceză, a conturat portretele câtorva oameni politici din Europa, la finalul vieții simțind chiar nevoia de a-și încheia cariera cu publicarea memoriilor.

Scrierile sale marchează momentele cheie ale activității sale curente. Are o bogată activitate în publicistică[35], dintre operele cu valoare de document amintind: De la recherche de la filiation naturelle, cu Dumitru George Ionescu (1881), De la condition de l’enfant naturel (1881), Reforma magistraturii (1881), Discours (1888), La politique étrangère de la Roumanie (1891), Chestiunea națională (1893), Legea clerului (1893), Situațiunea politică (1896), Casa rurală (1897), Macedonia (1897), Discursuri politice, 4 volume (1897-1904), Deux ans de finances roumaines (1902), Constituirea partidului conservator-democrat (1908), Dreptul și datoria judecătorilor (1912), Originile războiului (1915), Politica Institutului Național (1915), Pentru România Mare – Tome personal impression (1919, Londra), Souvenirs (1919, Paris), În chestiunea Banatului (1920), Mica Înțelegere (1921) și Amintiri (1922).

3. Moștenirea vie a unei figuri emblematice

O astfel de personalitate marcată, polivalentă, care încă de la 17 ani visa la „deșteptarea românismului”[36], manifestând un înflăcărat patriotism, încredere în latinitate și mai ales neîncredere în vecini, avea să propage cu entuziasm „politica instinctului național pentru realizarea idealului nostru”.[37] Aceasta a fost principala sa moștenire, căreia i se adaugă spiritul vizionar materializat în acțiunile sale, dar și în scrierea cu caracter profetic și satiric totodată – „Spiritele anului 3000 (Impresii de călătorie)”. A publicat și câteva poeme și poezii (Refrene de toamnă, De ce?, Pre portretul meu, Reveria lunii etc.), a scris și despre teatru, s-a ocupat de literatura dramatică portugheză, a scris despre opera poetică a lui Eminescu, despre concepția sa asupra vieții și fericirii, despre morală, despre adevăr.[38]

3.1. Prieten sau rival. De la simpatie la popularitate

În afară de I.C. Brătianu, nici unul din oamenii politici nu a reușit să închege prietenii mai solide și mai entuziaste decât Take Ionescu. O personalitate sociabilă care, deși n-a căutat și nici n-a cultivat popularitatea, s-a bucurat ea, deși a fost de fapt un izolat prin însăși superioritatea sa. Pentru el, omul politic a fost un instrument în îndeplinirea scopului său de a construi cu și pentru oameni, pentru interesele lor colective.

O astfel de personalitate sonoră, dinamică și atât de puternică nu putea genera numai admirație, ci și înfrigurare. Popularitatea sa a fost într-atât de mare încât i-a stârnit teamă lui Carol I care s-a preocupat să-i furnizeze mereu o opoziție puternică menită să-i consume energia. Totodată, Take Ionescu a fost cel mai aprig dușman al ungurilor. Însă, totodată, s-a numărat printre preferații lui Clémenceau ori Lascăr Catargiu, fiind respectat și apreciat de toți cei în slujba cărora își punea potențialul de lucru și creator.

3.2. Viață cu onoare, moarte cu onoruri

Mica înțelegere a fost ultimul mare act politic al lui Take Ionescu. În decembrie 1921, și-a dat demisia, ducând astfel la demisia întregului guvern, pentru a-i putea facilita regelui Ferdinand alcătuirea unui nou cabinet. Cariera politică a lui Take Ionescu s-a încheiat, în curând urmând și sfârșitul care avea să-l găsească în Italia unde plecase cu soția sa pentru a se elibera de intrigile a căror victimă fusese. Acolo avea să se îmbolnăvească de febră tifoidă. A fost internat câteva săptămâni într-un sanatoriu din Roma unde avea să fie îngrijit de cei mai mari specialiști din domeniu. La 20 iunie, după ce a fost vizitat de fratele său Toma Ionescu, renumit chirurg, de Ion I.C. Brătianu, a intrat în agonie și ziua următoare, în data de 21 iunie 1922, la orele 10, a murit sub ochii soției. Vestea morții sale a produs un val de emoție și un profund regret în întreaga țară, realitate ce a reconfirmat admirația și respectul conaționalilor. S-au dispus funeralii naționale, iar soția sa a primit telegrame de condoleanțe de la cele mai mari personalități ale vremii – regele Ferdinand și regina Maria, prim-ministrul I.I.C. Brătianu, regele Alexandru al Iugoslaviei, prințul moștenitor al Greciei, președintele Republicii Franceze Al. Millerand, dar și președintele guvernului R. Poincaré, mareșalul Joffre, președintele Republicii Cehoslovace – Masaryk, președintele Consiliului de miniștri al Italiei – Facta, premierul Greciei – E. Venizelos etc.

Ceremonialul funebru a avut loc sub cupola Ateneului Român din București în data de 30 iunie, memoria i-a fost elogiată de 18 oratori în frunte cu Ion I.C. Brătianu. Corpul neînsuflețit a fost depus la Mânăstirea Sinaia unde, la inițiativa și din grija soției a fost construit un mausoleu din marmură.

În memoriile sale, Nicolae Iorga preciza că „înmormântarea lui Take Ionescu a fost mai strălucită ca aceea a regelui Carol”.[39]

Concluzii

Gloriosul nemuritor se află încă sub lupa contemporanilor grație unei vieți menite să îndeplinească misiune după misiune, cu generozitate, în desăvârșită dedicare pentru patria sa. Precum măreț surprind cuvintele lui Goethe, „orice om extraordinar are o anumită misiune de îndeplinit pentru care a fost chemat pe pământ. Când a îndeplinit acea misiune, el nu mai are rost pe lume, în forma lui actuală, și Providența îl cheamă.”[40]

Istoria României a cunoscut un român de seamă care a reușit să marcheze identitatea românească în conștiința mondială. Cu o asiduă activitate internă, a fost prezent necontenit pe scena publică românească din calitățile sale de om de guvern, orator, scriitor sau jurist.

Talentul său incomensurabil a fost fructificat cu precădere în politica externă. Omul politic Clémenceau, cunoscut pentru precauția sa în acordarea de aprecieri, nu a scris pentru nimeni altul elogii la fel de măgulitoarea precum cele atribuite marelui român și marelui european Take Ionescu. Îndeosebi în ultimii 10 ani de viață, în perioada sa de maturitate culturală, morală, personală și profesională, a fost preocupat de problematicile politicii externe. El a impus politica de pace a României în Balcani, refuzând în 1912 să se transforme în unealta de război a Austriei. Prin trecerea în Bulgaria din vara lui 1913 a dat lovitura fatala uniunii nefirești cu Austro-Ungaria. A contribuit activ la Pacea de la Atena din 1913, blocând intrarea intrigilor austro-ungare în Orient, iar din 1914 a fost „sufletul epopeii neamului”.[41]

O astfel de personalitate uriașă dăinuie peste generații și ne oferă o lecție vie despre valoare, echilibru, durabilitate, autenticitate.

Bibliografie

• Bodunescu, Ion, Diplomația românească în slujba independenței, Vol. 2, Editura Junimea, f.l., 1982.
• Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2010.
• Costea, Maria (coord.), Diplomația României și geopolitica europeană, Editura Institutul European, Iași, 2019.
• Diamandi, Sterie, Galeria oamenilor politici, Editura Cugetarea, f.l., 1934.
• Gudin, Cristina, Istoria modernă a românilor: cultură și modernizare, Editura Tritonic, București, 2009.
• Hitchins, Keith, Scurtă istorie a României, Editura Polirom, Iași, 2015.
• Malița, Mircea, Diplomația, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975.
• Malița, Mircea; Dungaciu, Dan, Istoria prin ochii diplomatului, Editura RAO, București, 2014.
• Malița, Mircea, Și totuși se învârte, Editura Scripta, București, 2015.
• Miculescu, Petru, Partidul Național Liberal în perioada 1920-1929, Editura Sedona, Timișoara, 2000.
• Netea, Vasile în Diplomați iluștri, vol. IV, Editura Politică, București, 1983.
• Peneș, Gabriel, Take Ionescu și Partidul Conservator-Democrat (1908-1912), Editura Monteoru, București, 1998.
• Sbârnă, Gheorghe, Parlamentul și politica externă a României 1919-1940, Editura Sylvi, București, 2000.
• Seișanu, Romulus, Take Ionescu, Editura Ziarului „Universul” S.A., București, 1930.
• Xeni, Constantin, Take Ionescu, Editura Tritonic, București, 2002.

Note

[1] Romulus Seișanu, Take Ionescu, Editura Ziarului „Universul” S.A., București, 1930, p. 4.

[2] Constantin Xeni, Take Ionescu, Editura Tritonic, București, 2002, p. 9.

[3] Romulus Seișanu, op.cit., p. 9.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, p. 19.

[6] Ibidem, pp. 32-36.

[7] Ibidem, p. 42.

[8] Ibidem, p. 43.

[9] Mircea Malița, Dan Dungaciu, Istoria prin ochii diplomatului, Editura RAO, București, 2014, pp. 69-71.

[10] Romulus Seișanu, op.cit., p. 39.

[11] Ibidem, p. 65.

[12] Keith Hitchins, Scurtă istorie a României, Editura Polirom, Iași, 2015, pp. 170-171.

[13] Romulus Seișanu, op.cit., p. 60.

[14] A ocupat această funcție de 3 ori.

[15] 20 martie 1895 – căderea guvernului Lascăr Catargiu.

[16] În aprilie 1912, guvernul Carp a fost nevoit să se retragă, cu câteva luni înainte, în ianuarie, Ion I.C. Brătianu recomandându-l pe Take Ionescu ca succesor al lui P. P. Carp.

[17] Bodunescu, Ion, op. cit., p. 156.

[18] Om cu simț politic și bun român, Lascăr Catargiu îl susține în toate pe Take Ionescu, încurajându-l să acționeze chiar fără știința sa.

[19] Ibidem, p. 21.

[20] Ibidem.

[21] Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, Editura Cugetarea, f.l., 1934, p. 90.

[22] Ibidem, p. 93.

[23] Bodunescu, Ion, op. cit., p. 158.

[24] Ibidem, p. 154.

[25] Gabriel Peneș, Take Ionescu și Partidul Conservator-Democrat (1908-1912), Editura Monteoru, București, 1998, p. 21.

[26] Romulus Seișanu, op.cit., p. 157.

[27] Bodunescu, Ion, op. cit., p. 156.

[28] Ibidem.

[29] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2010, pp. 301-302.

[30] Bodunescu, Ion, op. cit., p. 159.

[31] Sbârnă, Gheorghe, Parlamentul și politica externă a României 1919-1940, Editura Sylvi, București, 2000, p. 28.

[32] Ibidem, p. 12.

[33] Ibidem, pp. 13-21.

[34] Romulus Seișanu, op.cit., p. 65.

[35] Bodunescu, Ion, op. cit., p. 159.

[36] Romulus Seișanu, op.cit., p. 184.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem, pp. 186-205.

[39] Vasile Netea, în Diplomați iluștri, vol. IV, Editura Politică, București, 1983, p. 353.

[40] Constantin Xeni, Take Ionescu, Editura Tritonic, București, 2002, p. 208.

[41] Ibidem, p. 5.