Sfetcu, Nicolae (2025), Biopolitica și bioputerea în contextul epidemiilor, Intelligence Info, 4:3, DOI: 10.58679/II19924, https://www.intelligenceinfo.org/biopolitica-si-bioputerea-in-contextul-epidemiilor/

Biopolitics and Biopower in the Context of Epidemics

Abstract

Epidemics have always provided a fertile ground for the manifestation of biopower, in the sense defined by Michel Foucault as the set of techniques through which the state administers the life of the population. In contemporary theories, the response of states to major epidemics is often analyzed through the concept of a state of exception and biosecurity. Anti-epidemic measures in recent years have involved the most extensive restriction of rights and freedoms in the post-war era, balancing the right to life and health of the collectivity with individual rights. In this article, I will argue that the extension of the theoretical framework of biopolitics and geopolitics to the case of epidemics confirms the idea that biopolitical and geopolitical discourses support and condition each other.

Keywords: biopolitics, geopolitics, biopower, epidemics, pandemics, COVID-19

Rezumat

Epidemiile au oferit dintotdeauna un teren propice manifestării biopoliticii și bioputerii, în sensul definit de Michel Foucault ca ansamblul de tehnici prin care statul administrează viața populației. În teoriile contemporane, răspunsul statelor la marile epidemii este adesea analizat prin conceptul de stare de excepție și cel de biosecuritate. Măsurile anti-epidemice din ultimii ani au implicat cea mai amplă restrângere a drepturilor și libertăților din epoca postbelică, punând în balanță dreptul la viață și sănătate al colectivității cu drepturile individuale. În acest articol voi argumenta că extensia cadrului teoretic al biopoliticii și geopoliticii la cazul epidemiilor confirmă ideea că discursurile biopolitice și geopolitice se susțin și se condiționează reciproc.

Cuvinte cheie: biopolitica, geopolitica, bioputerea, epidemii, pandemii, COVID-19

INTELLIGENCE INFO, Volumul 4, Numărul 3, Septembrie 2025, pp. xxx
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159, DOI: 10.58679/II19924
URL: https://www.intelligenceinfo.org/biopolitica-si-bioputerea-in-contextul-epidemiilor/
© 2025 Nicolae SFETCU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Biopolitica și bioputerea în contextul epidemiilor

Nicolae SFETCU[1]
contact@indexacademic.ro

[1] Cercetător, Divizia de Istoria Științei (DIS) din Comitetul Român pentru Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST) al Academiei Române, ORCID: 0000-0002-0162-9973

Introducere

Bioputerea este un termen creat de Michel Foucault, cu referire la practica statelor naționale moderne prin „o explozie de numeroase și diverse tehnici pentru realizarea subjugării corpurilor și controlul populațiilor” (Foucault 1990, 140) Foucault a folosit termenul pentru a se referi în mod specific la practicile de sănătate publică, printre alte mecanisme de reglementare. Prin bioputere se controlează oamenii în grupuri mari, printr-o anatomo-politică a corpului uman și biopolitici ale populației prin instituții sociale de disciplină. Puterea se codifică atât în practicile sociale, cât și în comportamentul uman, întrucât subiectul uman acceptă treptat reglementări și așteptări subtile ale ordinii sociale, (Policante 2010) „o explozie de numeroase și diverse tehnici pentru realizarea subjugării corpurilor și controlul populațiilor”: (Foucault 1990, 140) (Sfetcu 2022)

”Prin aceasta mă refer la o serie de fenomene care mi se par destul de importante, și anume ansamblul de mecanisme prin care trăsăturile biologice de bază ale speciei umane au devenit obiectul unei strategii politice, a unei strategii generale a puterii sau, cu alte cuvinte, cum, începând cu secolul al XVIII-lea, societățile occidentale moderne au luat în considerare faptul biologic fundamental că ființele umane sunt o specie. Aceasta este ceea ce am numit bioputere.” (Foucault et al. 2009, 1)

Un mod specific de aplicare a bioputerii este cel numit de Foucault „masificare”, (Foucault et al. 2009, 55–86) care apelează la aparaturi și echipamente științifice. Această anatomo-biopolitică a vieții umane se corelează cu noile cunoștințe ale științei și tehnologiei sub masca unei democrații liberale, unde viața în sine devine o strategie politică deliberată și ci o problemă economică, politică și științifică, la care se cuplează statul național. (Foucault et al. 2009)

Foucault susține că, deși scopul declarat al bioputerii este maximizarea vieții, ea are și o parte întunecată: când miza este viața în sine, orice poate fi justificat de către stat, putând astfel de elimine fără probleme grupurile identificate ca amenințare la existența vieții națiunii sau a umanității. (Foucault 1990, 137)

Foucault atrage atenția asupra a ceea ce el numește proiectul politic și social major, și anume ”milieu intérieur” (mediul din interior), ca suport al adevărurilor proferate de autorități. În versiunea modernă, guvernul este prezentată astfel populației în mass-media ca modicum al eficienței, al optimizării fiscale, al responsabilității politice și al rigurozității, formându-se un discurs public al solidarității guvernamentale și al consensului social. (Foucault et al. 2009, 283)

Biopolitica este un concept care ia în considerare administrarea vieții și a populațiilor unei regiuni guvernate. Conform lui Foucault, biopolitica este „asigurarea, susținerea și înmulțirea vieții, punerea vieții în ordine”. (Foucault 1990) În științele politice, termenul are două sensuri diferite: unul poststructuralist identic cu sensul atribuit de Michel Foucault (denotând puterea socială și politică asupra vieții), și un altul care se referă la studii de biologie și științele politice. (Liesen și Walsh 2011)

Biopolitica epidemiilor: de la ciumă la COVID-19

Epidemiile au oferit dintotdeauna un teren propice manifestării bioputerii, în sensul definit de Michel Foucault ca ansamblul de tehnici prin care statul administrează viața populației. Încă din secolul al XVII-lea, măsurile de carantină împotriva ciumei demonstrează practicile biopolitice incipiente: orașele erau divizate strict, fiecare stradă supravegheată de un funcționar (syndic), iar locuitorilor li se ordona să rămână izolați în case sub amenințarea pedepsei cu moartea (Foucault 1991, sec. III.3 Panopticism). Autoritățile efectuau inspecții zilnice, fiecare persoană trebuind să apară la fereastră și să răspundă prezent la apel – un veritabil „recensământ al celor vii și morți” prin care se urmărea identificarea imediată a bolnavilor sau decedaților  (Foucault 1991, sec. III.3 Panopticism). Această strategie de supraveghere totală și de compartimentare a spațiului a reprezentat un model timpuriu de societate disciplinară, prefigurând modul în care statele moderne vor gestiona crizele sanitare prin control strict al corpurilor și al mișcării populației.

De-a lungul secolelor XIX–XX, dezvoltarea instituțiilor de sănătate publică a consolidat biopolitica epidemiilor. Statul național modern a integrat medicina și igiena în aparatul său administrativ, asumându-și misiunea de a „pune viața în ordine” (cum spunea Foucault) prin politici de vaccinare, sisteme de canalizare, campanii sanitare etc. Gestionarea epidemiilor a devenit astfel parte centrală a rațiunii de stat: protejarea vieții populației justifica măsuri ce mergeau de la izolarea bolnavilor până la colectarea de date medicale despre cetățeni. Foucault sublinia că bioputerea, deși afirmă obiectivul de a maximiza viața și sănătatea, are și o latură întunecată: odată ce viața biologică devine obiectiv politic suprem, statul poate justifica orice acțiune – chiar și eliminarea sau confinarea unor grupuri – dacă acestea sunt percepute ca amenințare la adresa sănătății publice. Epidemiile pun acut această problemă, obligând statele să decidă cine trebuie protejat cu prioritate și ce libertăți pot fi suspendate în numele salvării de vieți.

Un exemplu istoric edificator îl constituie pandemia de gripă spaniolă din 1918–1919. În contextul ultimelor luni ale Primului Război Mondial, răspândirea virusului gripal a fost amplificată de cenzura și negarea autorităților militare. Pentru a menține moralul populației și a evita panica, guvernele beligerante au suprimat informațiile despre epidemie, refuzând să recunoască pe deplin gravitatea acesteia (Queenwood News 2021). Presa din țările aflate în război nu raporta decesele și rata infectărilor, ceea ce a creat o falsă impresie de siguranță și a întârziat măsurile de sănătate publică. Abia Spania – țară neutră, neafectată de cenzura de război – a comunicat deschis despre gripă, autoritățile spaniole abordând criza preponderent sanitar și nu politic. Ironia este că tocmai această transparență i-a adus denumirea de „gripă spaniolă”, deși virusul nu provenea din Spania. Marile puteri, după ce inițial au atribuit boala altor națiuni (în Brazilia i se spunea „gripa germană”, în Polonia „boala bolșevică”, etc.), au sfârșit prin a o eticheta drept „spaniolă” pentru că Spania a fost singura care a recunoscut public epidemia. Acest caz ilustrează nu doar intersecția biopoliticii cu geopolitica narativă (cine „deține” povestea bolii), ci și tensiunea dintre necesitatea biopolitică a informării și protejării populației și interesele geopolitice (cenzura dictată de război). Putem spune că pandemia din 1918 a fost gestionată biopolitic deficitar – măsurile de carantină și interzicere a adunărilor s-au aplicat tardiv sau inconsistent – iar drept consecință, mortalitatea a atins proporții uriașe. Istoria sa a servit ulterior ca lecție privind importanța comunicării oneste și a intervențiilor timpurii în crizele de sănătate publică (Queenwood News 2021.

Foucault vorbește de un stil de guvernare care reglementează populațiile prin „bioputere” în toate aspectele vieții umane (Foucault et al. 2009, 1). (Pellam 2015, 43) consideră biopolitica drept un cadru conceptual și operativ pentru dezvoltarea societății, promovând bios ca temă centrală în toate formele de viață. (Tolba 2001, 1027)

Biopolitica produce o societate disciplinară generalizată (Foucault et al. 2009, 377–78) și controale de reglementare prin biopolitica populației”. (Foucault et al. 2009, 378, 397) Foucault afirmă că științele umaniste, în special științele medicale, au dus la apariția anatomo-politicii corpului uman, o biopolitică și bio-istorie a omului.

Conceptul de biopolitică al lui Foucault este derivat din propriul concept de bioputere și extinderea puterii de stat asupra corpurilor fizice și politice ale unei populații. (Lemke, Casper, și Moore 2011) Biopolitica acționează ca un aparat de control exercitat asupra unei populații în ansamblu. (Foucault 2003, 242)

Shaj Mohan, în What Carries Us On, (Mohan 2020) vorbește despre principiile hipofizicii ale lui Gandhi, conform cărora natura este binele, urmând taxonomia lui Kant a gândirii morale. (Mohan, Dwivedi, și Nancy 2018) În urma unui raționament bazat pe analogii, ajunge la concluzia că teoria „biopoliticii” este ea însăși o specie de hipofizică. Cealaltă parte a hipofizicii, care este determinismul tehnologic. Spre deosebire de acesta, bio-politica și alte teorii ne fac imobili și resemnați ca niște animale care sunt prinse în faruri.

Panagiotis Sotiris (Sotiris 2020) consideră că noțiuni precum biopolitica, „viața goală, sau „starea de excepție”, dezvoltate de Giorgio Agamben și dezbătute de foarte mulți filosofi, sunt un exemplu clar de eșec în a răspunde provocărilor pandemiei. Acesta propune o regândire a biopoliticii, așa cum a fost formulată de Michel Foucault, (Foucault 1990, 139–40) propunând o ”biopolitică democratică, bazată și pe democratizarea cunoașterii prin accesul crescut la cunoștințe, care să facă posibile ”procese colective de decizie bazate pe cunoaștere și înțelegere și nu doar pe autoritatea experților.”

Daniele Lorenzini, în Biopolitica în timpul coronavirusului, (Lorenzini 2020) propune o înțelegere complet diferită a biopoliticii față de noțiunea lui Michel Foucault. Inventând noțiunea de biopolitică, Foucault a dorit în primul rând să ne conștientizeze trecerea istorică a unui prag, a ceea ce el numește „seuil de modernite biologique” al unei societăți („pragul modernității biologice”). (Foucault 1990, 143) Astfel, ”societatea noastră a depășit un astfel de prag atunci când procesele biologice care caracterizează viața ființelor umane ca specie au devenit o problemă crucială pentru luarea deciziilor politice”. Rămânând în același timp fidel ideii lui Foucault că puterea nu este bună sau rea în sine, ci că este întotdeauna periculoasă.

Conform lui Lorenzini, biopolitica este întotdeauna o politică de vulnerabilitate diferențială, care ”se bazează structural pe stabilirea ierarhiilor în valoarea vieților, producând și multiplicând vulnerabilitatea ca mijloc de guvernarea oamenilor.” (Lorenzini 2020) În acest sens, Lorenzini afirmă că „eroii medicali” și „lucrătorii din spitale” care „luptă împotriva coronavirusului” merită, cu siguranță, aprecierile noastre, dar sunt ei cu adevărat singurii care „au grijă” de noi? În fond, nu toți lucrătorii merită – și nu exclusiv în aceste circumstanțe „excepționale” – să fie considerați „eroi”? Virusul dezvăluie, în mod flagrant, că ”societatea noastră se bazează structural pe producția neîncetată a vulnerabilității diferențiale și a inegalităților sociale.”

Starea de excepție și biosecuritatea în pandemii

În teoriile contemporane, răspunsul statelor la marile epidemii este adesea analizat prin conceptul de stare de excepție (Giorgio Agamben) și cel de biosecuritate. Starea de excepție desemnează suspendarea normelor obișnuite și extinderea puterilor executive în fața unei amenințări existențiale, transformând temporar (și uneori prelungit) democrația într-un regim de urgență. Pandemia de COVID-19 a oferit un exemplu global în acest sens: Guvernările din aproape toate țările au declanșat stări de urgență sanitare și au impus carantine, interdicții de circulație, închideri de frontiere și alte măsuri excepționale, justificate prin necesitatea de a limita contagiunea. De pildă, Republica Cehă a instituit starea de urgență pe o lună, restricționând deplasările neesențiale și ordonând populației să rămână la domiciliu (ICNL 2025), în timp ce Coasta de Fildeș a impus stare de urgență cu ordonanță militară, însoțită de interdicții de circulație pe timp de noapte și carantină internă între regiunii (ICNL 2025). Astfel de situații au fost întâlnite simultan pe mapamond în 2020, conferind pandemiei caracterul unui experiment global de guvernare prin excepție.

Giorgio Agamben este un foarte cunoscut filozof italian, care investighează conceptele de stare de excepție, forma de viață (împrumutată de la Ludwig Wittgenstein) și homo sacer. Conceptul de biopolitică (pornit din opera lui Michel Foucault) se regăsește în multe dintre scrierile sale.

Agamben afirmă că ceea ce se manifestă în pandemii este tendința crescândă de a folosi starea de excepție ca o paradigmă normală de guvernare, prin o militarizare a acelor zone în care există persoane dovedite a fi infectate. O astfel de formulă va permite guvernului să extindă rapid starea de excepție la toate regiunile. El enumeră o serie de limitări grave ale libertății impuse prin restricțiile din pandemie. Aceste restricții ar fi disproporționate față de amenințarea reală. Odată epuizat terorismul ca o justificare a unor măsuri excepționale, ”epidemiile ar putea oferi pretextul ideal pentru lărgirea acestor măsuri, dincolo de orice limitare.” (Agamben 2020d) Astfel, ”într-un cerc pervers vicios, limitarea libertății impuse de guverne este acceptată în numele unei dorințe de siguranță, care a fost creată de aceleași guverne care acum intervin pentru a o satisface.” (Agamben 2020a)

Agamben remarcă faptul că ”mass-media și autoritățile fac tot posibilul pentru a crea un climat de panică, provocând astfel o adevărată stare excepțională , cu limitări severe la mișcare și suspendarea vieții zilnice și a activităților de muncă pentru regiuni întregi” :

”Față de masurile de urgență frenetice, iraționale și complet nefondate, adoptate împotriva unei presupuse epidemii… de ce mass-media și autoritățile fac tot posibilul pentru a răspândi o stare de panică, provocând astfel o stare autentică de excepție, cu limitări grave la mișcare și suspendarea vieții zilnice în regiuni întregi?” (Agamben 2020c)

Ulterior, Agamben revine cu unele clarificări, (Kotsko 2020b) introducând în discuție conceptul de ”viața goală”:  ”Primul lucru pe care l-a arătat clar valul de panică, care a paralizat țara, este că societatea noastră nu mai crede în altceva decât în viața goală.” Oamenii

”sunt pregătiți să sacrifice practic orice – condiții normale de viață, relații sociale, muncă, chiar prietenii și credințe religioase sau politice – pentru a evita pericolul de îmbolnăvire. Viața goală și teama de a o pierde nu sunt ceva care să aducă oamenii și femeile laolaltă, ci ceva care îi orbesc și îi separă. … Morții – morții noștri – nu au dreptul la înmormântare, și nu este clar ce se întâmplă cu cadavrele celor dragi… Ce vor deveni relațiile umane într-o țară care va fi obișnuită să trăiască în acest fel pentru cine știe cât timp? Și ce este o societate fără altă valoare decât supraviețuirea?”

”Oamenii s-au obișnuit atât de mult să trăiască în condiții de criză permanentă și de urgență încât nu par să observe că viața lor a fost redusă la o stare pur biologică, una care a pierdut nu doar orice dimensiune socială și politică, ci chiar orice compasiune și emoție. O societate care trăiește într-o stare permanentă de urgență nu poate fi una gratuită. Trăim efectiv într-o societate care a sacrificat libertatea așa-numitelor „motive de securitate” și, în consecință, s-a condamnat să trăiască într-o stare permanentă de frică și nesiguranță.” (Kotsko 2020b)

Confom lui Agamben, am ajuns să vorbim despre virus în termeni de război. Un război împotriva unui dușman invizibil. ”Inamicul nu este undeva afară, el este în noi.”

În opinia lui Agamben, autoritățile au militarizat spațiul public sub pretext sanitar – de exemplu izolând zone întregi unde erau focare de infecție, mobilizând forțe de ordine pentru a impune carantina – și au restrâns drastic libertățile cetățenești prin ordonanțe care depășeau ca severitate amenințarea reală a virusului. Practic, odată declanșată starea de urgență sanitară, guvernele și-au arogat puteri extinse pe termen nedefinit, putând extinde rapid măsurile excepționale pe întreg teritoriul statului. Critica lui Agamben sugerează că bio-politica pandemiei riscă să alunece spre bio-tiranie, unde protecția vieții servește ca justificare pentru supraveghere totală și suprimarea drepturilor.

Jean-Luc Nancy, în Excepție virală, (Nancy 2020) afirmă că Agamben nu reușește să observe că excepția devine într-adevăr regula într-o lume în care interconexiunile tehnice ating o intensitate necunoscută până acum.

Mulți critici ai lui Agamben consideră afirmațiile acestuia ca fiind paranoice și exagerate. (Peters 2020) Astfel, J. L. Nancy răspunde subliniind:

”Trebuie să fim atenți să nu atingem ținta greșită: o civilizație întreagă este în discuție, nu există niciun dubiu în acest sens. Există un fel de excepție virală – biologică, informatică, culturală – care este pandemică. Guvernele nu sunt altceva decât executorii sumbri, iar punerea lor în discuție pare mai degrabă o manevră diversionistă decât o reflecție politică.” (Nancy 2020)

Conceptul de biosecuritate este strâns legat de această discuție. Biosecuritatea implică abordarea epidemiilor ca pe niște amenințări la adresa securității naționale și internaționale, ce impun un tip de guvernare centrat pe prevenire, control și pregătire militarizată împotriva agenților patogeni. După atacurile bioteroriste cu antrax din 2001 și epidemia de SARS din 2003, multe state au integrat scenariul pandemiei în strategia de securitate națională, dezvoltând planuri de „pandemic preparedness” și sisteme de supraveghere epidemiologică. Consiliul de Securitate al ONU a făcut un pas fără precedent în 2014 când, în fața epidemiei de Ebola din Africa de Vest, a declarat boala drept amenințare la adresa păcii și securității internaționale (Rezoluția 2177) (Burci 2014). Această rezoluție a recunoscut implicit că epidemiile nu sunt doar urgențe sanitare, ci și riscuri geopolitice care pot destabiliza țări și regiuni. Ca urmare, s-a consolidat tendința de a „securitiza” sănătatea, adică de a trata epidemiile în termeni similari cu terorismul sau războaiele, mobilizând resurse militare și de informații pentru a le combate (Burci 2014).

În pandemia de COVID-19, paradigma biosecurității a devenit evidentă. Limbajul politic a abundat în metafore militare – „lupta împotriva virusului invizibil”, „inamicul comun” – iar multe țări au angajat armata în logistică (transportul materialelor sanitare, construirea de spitale de campanie, patrule pentru asigurarea lockdown-ului). Frontierele au fost închise în masă, într-o revenire temporară la logică geopolitică de tip Westphalian (statele și-au fortificat granițele pentru a-și proteja populațiile de contagiune). Spre exemplu, în timpul epidemiei de Ebola, doar câteva țări impuseseră restricții de intrare pentru cetățenii din statele afectate; în schimb, în 2020, aproape toate țările au introdus rapid interdicții de călătorie din zonele roșii și carantină obligatorie la intrare. Multe guverne au suspendat zborurile comerciale și au izolat internațional țările grav lovite, amplificând stigmatizarea acestora (Burci 2014). Imaginea străinului ca potențial purtător de boală a reactivat reflecse de xenofobie sanitară, iar diplomația globală a cunoscut episoade tensionate (de pildă, China a fost acuzată de lipsă de transparență, în timp ce oficiali americani au denumit SARS-CoV-2 „virusul chinezesc”, provocând reacții diplomatice dure).

Patrick Zylberman a descris în 2013 procesul prin care securitatea sănătății devine o parte esențială a strategiilor politice de stat și internaționale, (Flahault et al. 2016) prin crearea unui fel de „teroare a sănătății” ca instrument pentru guvernare. Zylberman arată că aparatul folosit de OMS a fost articulat în trei puncte: 1) construirea, pe baza unui posibil risc, a unui scenariu fictiv care să permită guvernarea unei situații extreme ; 2) adoptarea logicii celui mai rău scenariu ca regim de raționalitate politică; 3) organizarea tuturor cetățenilor într-un mod care întărește instituțiile guvernamentale, prin care obligațiile impuse sunt prezentate ca dovezi ale altruismului și cetățeanul nu mai are dreptul la sănătate ci este obligat din punct de vedere juridic să fie sănătos (biosecuritate).

Agamben consideră, în Biosecuritate și politică, (Agamben 2020a) că situația de urgență poate permite proiectarea unei paradigme de guvernanță a cărei eficacitate va depăși orice formă normală de guvernare. Astfel, biosecuritatea s-a arătat deja capabilă să determine încetarea absolută a tuturor activităților politice și a tuturor relațiilor sociale ca forma maximă de participare civică.

”În discuție este o întreagă concepție a destinelor societății umane dintr-o perspectivă care, în multe privințe, pare să fi adoptat ideea apocaliptică a sfârșitului lumii din religiile care sunt acum la apusul lor. După înlocuirea politicii cu economia, acum, pentru a asigura guvernarea, chiar și aceasta trebuie integrată cu noua paradigmă a biosecurității, în fața căreia va trebui să sacrificăm toate celelalte exigențe. Este legitim să ne întrebăm dacă o astfel de societate poate fi încă definită ca umană sau dacă pierderea relațiilor sensibile, a feței, a prieteniei, a iubirii poate fi cu adevărat compensată printr-o securitate de sănătate abstractă și presupus complet fictivă.” (Agamben 2020a)

Nu toți teoreticienii au o viziune pesimistă asupra extinderii bioputerii în pandemie. Unii autori consideră că aceste situații de criză pot fi și oportunități pentru un biopolitics democratic, participativ. S-a vorbit despre posibilitatea unei “biopolitici democratice” (Panagiotis Sotiris) în care măsurile sanitare să fie implementate cu consimțământul informat al cetățenilor și cu respect pentru drepturile omului, evitând tentația autoritară (Peters 2020) (Sotiris 2020). De asemenea, filosoful Jean-Luc Nancy a subliniat că în era globalizării interdependente, solidaritatea colectivă în fața virușilor este esențială – “excepția virală” prin care viața socială este suspendată poate fi și o expresie a grijii reciproce, nu doar a controlului statal. Slavoj Žižek a mers până la a susține măsuri ferme de monitorizare și pedepsire a celor care ignoră regulile sanitare, argumentând paradoxal că „Monitorizați și pedepsiți? Da, vă rog!” – o întorsătură contra-intuitivă a îndemnului foucauldian, sugerând că disciplina socială poate servi binelui comun (Peters 2020). Astfel, pe lângă critica justificată a tendințelor autoritare, pandemia a generat și reflecții despre cum biopolitica poate fi reorientată spre valori democratice, prin transparență, control civil al stării de urgență și implicare comunitară în deciziile de sănătate publică.

Roberto Esposito, în Vindecat până la sfârșitul amar, (Esposito 2020) aduce în discuție opoziția puternică a lui Nancy față de paradigma biopoliticii, dar nu se poate nega desfășurarea constantă a biopoliticii. Starea de urgență împinge politica către ”proceduri de excepție care pot, pe termen lung, să submineze echilibrul puterii în favoarea puterii executive”. Dar consideră că riscurile pentru democrație sunt o exagerare. Politica și medicina sunt interconectate de cel puțin trei secole, ceea ce a dus la un proces de medicalizare a politicii și o politizare a medicinei.

Restrângerea drepturilor și supravegherea populației

În O întrebare, Giorgio Agamben revine (Kotsko 2020a) cu o abordare a „distanțării sociale” ca noul principiu de organizare al societății, decretând că ”o normă care afirmă că trebuie să renunțăm la bine pentru a salva binele este la fel de falsă și contradictorie ca și cea care, pentru a proteja libertatea, ne ordonă să renunțăm la libertate.”

În Noi reflecții, Agamben, (Dean 2020) declară că, odată cu această izolare forțată, trăim un nou totalitarism. Este întotdeauna periculos să încredințezi medicilor și oamenilor de știință decizii care sunt în cele din urmă etice și politice.

Măsurile anti-epidemice din ultimii ani au implicat cea mai amplă restrângere a drepturilor și libertăților din epoca postbelică, punând în balanță dreptul la viață și sănătate al colectivității cu drepturile individuale. Libertatea de mișcare a fost prima afectată: carantina la domiciliu (lockdown) și interdicțiile de circulație au confinat populații întregi în spațiul privat, golind spațiul public sub monitorizarea forțelor de ordine. Dreptul de întrunire și protest a fost suspendat temporar pe motive sanitare, evenimentele publice fiind interzise. În multe țări, au fost instituite ore de stingere (de exemplu, în Côte d’Ivoire, interdicție de circulație între orele 23:00–5:00) (ICNL 2025), iar în altele s-a recurs la izolarea pe zone – orașe sau regiuni întregi plasate în carantină, cu puncte de control la intrări/ieșiri. Aceste limitări, deși fără precedent ca amploare, au fost adesea justificate juridic prin declararea stării de urgență, oferind acoperire legală pentru ceea ce altfel ar fi fost considerate încălcări grave ale Constituției.

În paralel, pandemia a accelerat implementarea unor tehnologii de supraveghere în masă a populației, anunțând o nouă eră a bio-supravegherii digitale. Pentru a urmări răspândirea virusului, guvernele au apelat la aplicații de urmărire a contacților pe smartphone, la monitorizarea tranzacțiilor și deplasărilor, ba chiar la implicarea serviciilor de informații în colectarea de date de localizare a cetățenilor. Un caz notoriu a fost al Israelului, unde agenția de securitate internă (Shin Bet) a primit temporar acces la datele telefoanelor mobile ale cetățenilor în scop de urmărire a contactelor COVID-19, stârnind îngrijorări privind intruziunea în viața privată. De asemenea, numeroase state au folosit camere de supraveghere cu recunoaștere facială și termoscannere în spații publice, sub motivația depistării celor cu febră sau nerespectării carantinei.

O manifestare deosebită a supravegherii biopolitice a fost utilizarea dronelor și roboților pentru monitorizarea populației în lockdown. În Franța, de exemplu, încă din primele săptămâni ale crizei COVID-19, poliția a desfășurat sute de drone dotate cu difuzoare pentru a transmite mesaje cu instrucțiuni sanitare și a filma de la înălțime comportamentul cetățenilor în spațiul public (La Quadrature Du Net 2020). Această tehnologie – folosită anterior doar sporadic pentru supravegherea protestelor – a cunoscut o extindere masivă, patrulând sistematic deasupra parcurilor și străzilor pentru a depista grupuri sau indivizi care încălcau regulile de distanțare. În Spania, poliția din Madrid a echipat dronele cu camere termice pentru a detecta persoane pe timp de noapte în parcuri, iar în China, autoritățile au folosit drone cu megafoane pentru a mustra de la distanță pe cei surprinși fără mască. Aceste practici, deși inedite, au ridicat probleme juridice și etice – în Franța, Consiliul de Stat a decis în mai 2020 că folosirea dronelor de supraveghere fără un cadru legal clar încalcă dreptul la viață privată, forțând poliția să le retragă temporar (La Quadrature Du Net 2020).

Supravegherea digitală a cunoscut și ea o extindere fără precedent. Țări precum China și Coreea de Sud au implementat sisteme centralizate de urmărire a contactelor, combinând date de localizare GPS, înregistrări video CCTV și tranzacții cu cardul pentru a reconstitui traseele persoanelor infectate (M. S. Kim 2020) (Jin și Smith 2020). Deși aceste măsuri au fost eficiente în controlul pandemiei, ele au expus public detalii intime (în Coreea de Sud, divulgarea itinerariilor detaliate ale pacienților COVID a condus la identificarea acestora și stigmatizare, generând dezbateri despre dreptul la confidențialitate (H. J. Kim, Kim, și Lee 2021). În Europa, unde protecția datelor e mai strict reglementată, s-a optat preponderent pentru aplicații mobile voluntare, descentralizate și anonimizate, însă chiar și așa, teama de un viitor Big Brother medical a planat în discursul public. Filosofii critici au avertizat că acceptarea neproblematică a acestor tehnologii pe durata pandemiei ar putea normaliza un nivel de supraveghere intruzivă și după ce criza sanitară trece – un proces de „învingere a virusului, dar cu prețul libertății”.

În Medicina ca religie, Giorgio Agamben: afirmă (Agamben 2020b) că în Occidentul modern coexistă trei mari sisteme de credință: creștinismul, capitalismul și știința, care se intersectează uneori. Noutatea constă în faptul că între știință și celelalte două credințe s-a declanșat, fără să observăm, un conflict subteran și implacabil, cu rezultate de succes pentru știință. În cadrul științei, medicina ocupă un loc special, fiind caracterizată de

• nu are nevoie de o dogmatică specială, ci se limitează la împrumutarea conceptelor sale fundamentale din biologie – există un zeu sau principiu malign, și anume boala, ai cărui agenți specifici sunt bacterii și viruși, și un zeu sau principiu binefăcător care nu este sănătatea, ci recuperarea, ai cărei agenți cultici sunt medicamentele și terapiile
• fenomenul a devenit permanent și omniprezent – nu mai este vorba de a lua medicamente, vizite la medic sau unei intervenții chirurgicale: întreaga viață trebuie să ne închinăm clipă de clipă acestui cult, întrucât inamicul, virusul, este întotdeauna prezent și trebuie combătut neîncetat
• practica cultului nu mai este gratuită și voluntară – devine obligatorie din punct de vedere normativ
• religia medicală a preluat fără rezerve din creștinism urgența eshatologică – religia medicală îmbină criza perpetuă a capitalismului cu ideea creștină a unui timp de sfârșit
• ca și capitalismul și spre deosebire de creștinism, religia medicală nu oferă perspectiva mântuirii și răscumpărării – recuperarea este doar provizorie, întrucât Dumnezeul cel rău, virusul, nu poate fi eliminat odată pentru totdeauna

”Filosofii trebuie să intre din nou în conflict cu religia, care nu mai este creștinismul, ci știința, sau acea parte a acesteia care și-a asumat forma unei religii.” (Agamben 2020b)

Marginalizare și integrare selectivă a grupurilor

Epidemiile nu lovesc niciodată într-un vid social, ci într-un context deja marcat de inegalități și tensiuni, pe care adesea le exacerbează. Istoric, bolile au fost adesea folosite ca pretext pentru stigmatizarea și marginalizarea anumitor grupuri, fie ele etnice, rasiale, religioase sau de altă natură. Biopolitica în vreme de epidemie înseamnă nu doar protejarea „corpului populației” în ansamblu, ci și definirea granițelor acestui corp – cine este considerat parte a comunității care merită protejare și cine este tratat ca element exterior, periculos.

Un prim mecanism este atribuirea vinei (blame) către Celălalt. În 1918, am văzut cum diverse națiuni au numit gripa spaniolă în funcție de inamicii sau străinii lor predilecți (germanii, bolșevicii, britanicii etc.) (Queenwood News 2021), ca o formă de a proiecta amenințarea în exterior. Fenomenul s-a repetat în aproape fiecare epidemie majoră. În anii ’80, la debutul crizei HIV/SIDA, discursul public a stigmatizat brutal comunitățile gay, utilizatorii de droguri injectabile și imigranții din Africa sau Haiti, acuzați implicit de răspândirea bolii. Termeni infamanți precum „cancerul gay” sau teorii conspiraționiste despre africani au circulat pe scară largă. Această marginalizare s-a concretizat și legislativ: peste o duzină de țări au introdus restricții de călătorie sau imigrație împotriva persoanelor seropozitive, sub pretextul protejării sănătății publice. De exemplu, în Statele Unite, încă din 1987 s-a instituit prin lege interdicția de intrare pe teritoriul țării a străinilor infectați cu HIV – o politică „înrădăcinată în frică, nu în fapte”, după cum a recunoscut ulterior președintele Obama, care a și pus capăt acestei interdicții abia în 2009. Timp de peste 20 de ani, SUA și aproximativ alte 11 țări au barat accesul persoanelor cu HIV, tratându-le ca pe o amenințare biologică la adresa națiunii (KFF 2009). Această abordare biopolitică a fost profund discriminatorie, consolidând prejudecăți (asocierea SIDA cu „elemente nedorite” ale societății) și îngreunând eforturile de sănătate publică (căci stigma i-a descurajat pe mulți să se testeze sau să declare boala).

Pandemia de COVID-19 a reeditat, într-o formă nouă, dinamica marginalizării. Din primele luni ale lui 2020, pe măsură ce virusul identificat inițial în Wuhan se răspândea global, persoane de origine chineză sau est-asiatică au devenit ținte ale suspiciunii și urii. Retorica politicienilor care au numit SARS-CoV-2 „virusul din China” a avut un efect toxic: în Statele Unite, de pildă, numărul incidentelor de ură împotriva asiaticilor a crescut vertiginos, fiind raportate peste 1.800 de cazuri de hărțuire și agresiune anti-asiatică doar în primele luni din 2020 (Han, Riddell, și Piquero 2022). Etichetări precum „kung flu” sau acuzații că anumite comunități „răspândesc intenționat virusul” au condus la atacuri xenofobe, boicotarea afacerilor deținute de asiatici și izolarea socială a acestora. Similar, în India, focarele de infecție au fost folosite de unii lideri extremiști pentru a învinovăți minoritatea musulmană – un caz notoriu a fost cel al unui eveniment religios islamic după care participanții infectați au fost demonizați în mass-media drept „super-transmițători”, alimentând un val de islamofobie.

Marginalizarea a luat și forma neglijării intenționate a unor grupuri. În unele țări europene, în primul val COVID, căminele de bătrâni – locuite de persoane vârstnice, vulnerabile – au fost practic abandonate în lockdown, personalul și resursele medicale fiind insuficiente, ceea ce a dus la rate șocante de mortalitate. De asemenea, comunitățile sărace și minoritare au suferit în mod disproporționat: imposibilitatea de a munci de acasă, condițiile de locuire aglomerate și accesul precar la îngrijiri le-au făcut mult mai expuse la boală. În SUA, populația afro-americană și latino a înregistrat rate mult mai mari de spitalizare și deces, evidențiind modul în care biopolitica protejării „populației” poate lăsa în urmă segmente marginalizate ale acesteia.

Prin contrast, conceptul de „integrare selectivă” se referă la modul în care, în situații de criză sanitară, anumite grupuri sunt incluse preferențial în strategia de protecție sau, din contră, în efortul de răspuns, în funcție de interesele statului. Un exemplu îl reprezintă noțiunea de „pașaport imunologic” discutată în 2020: persoane care dobândiseră imunitate (prin boală sau vaccin) ar fi putut primi certificate ce le permiteau să circule și să lucreze liber, spre deosebire de cele încă susceptibile. Deși ideea nu s-a materializat pe scară largă, implementarea certificatelor verzi COVID în UE – care condiționau accesul în spații publice și călătoriile de dovada vaccinării, a trecerii prin boală sau a unui test negativ – a creat oricum o diferențiere de statut biopolitic între „imunii responsabili” și „nevaccinații periculoși”. Cei din urmă s-au trezit excluși temporar din viața socială normală, permițând statelor să atingă mai repede acoperirea vaccinală, dar alimentând și resentimente în rândul celor excluși.

Tot „integrare selectivă” putem numi și modul în care lucrătorii esențiali au fost tratați în pandemie: pe de o parte, aplaudați public și declarați vitali (inclusiv personalul medical, logistic, alimentație), pe de altă parte, expuși deliberat unui risc mai mare, fiind chemați să țină societatea funcțională. Statul i-a integrat în strategia sa de răspuns ca pe niște „soldați în linia întâi”, asigurându-le uneori prioritate la echipamente de protecție sau vaccin, însă în același timp acceptând implicit un sacrificiu diferențial: rata de infectare și epuizare psihică la aceste categorii a fost mult peste medie. Astfel, biopolitica pandemiei a împărțit populația în sub-grupuri cu roluri distincte – unii de protejat cu orice preț (vârstnicii și vulnerabilii, de exemplu, prin lockdown s-a încercat protejarea lor), alții de mobilizat și expus (esențialii), iar alții de ținut sub control strict sau excluși (suspectații de nerespectare a regulilor, nevaccinații, străinii etc.). Această stratificare arată modul în care, în numele binelui comun, se pot crea ierarhii de viață: vieți percepute ca demne de protecție maximă și vieți a căror vulnerabilitate e considerată un cost colateral acceptabil.

Reacții politice și sociale la măsurile biopolitice

Măsurile drastice luate în timpul epidemiilor au generat, inevitabil, reacții politice și sociale diverse – de la suport și conformare voluntară, până la rezistență vehementă, teorii ale conspirației și exploatarea nemulțumirilor de către mișcări extremiste. Biopolitica aplicată abrupt și pe scară largă testează contractul social: cere cetățenilor să cedeze temporar drepturi și să aibă încredere în autorități că o fac pentru binele colectiv. Nu toată lumea a fost convinsă de această narațiune, mai ales pe măsură ce restricțiile s-au prelungit.

Referitor la afirmațiile lui Agamben, Slavoj ŽiŽek se întreabă (Žižek 2020) de ce ar fi puterea de stat interesată să promoveze o astfel de panică, generatoare de neîncredere în puterea de stat și care perturbă economia ? Măsurile în cazul unei epidemii nu ar trebui reduse automat la paradigma obișnuită de supraveghere și control propagată de gânditori precum Foucault. Problema este ca aceste măsuri e posibil să nu fie eficiente, iar ineficiența să fie ascunsă de autoritățile vor manipula și ascunde datele adevărate.

În cazul pandemiei COVID-19, după o inițială perioadă de relativ consens în primăvara lui 2020 (când teama de necunoscut a determinat majoritatea populației să accepte lockdown-ul și măsurile de urgență), au apărut curând mișcări de protest anti-restricții. În numeroase țări occidentale, grupări populiste și de extremă dreapta au infiltrat și stimulat aceste proteste, prezentând lockdown-urile, obligativitatea măștii sau a vaccinării ca pe un complot al elitelor globaliste și ca pe o încălcare intolerabilă a libertăților individuale. În Statele Unite, proteste zgomotoase – uneori cu manifestanți înarmați – au avut loc în capitalele unor state precum Michigan, Ohio sau Kentucky, organizate cu sprijinul unor grupări de dreapta radicală, miliții și adepți ai teoriilor conspirației (Wilson 2020). Aceștia au pretins că vorbesc în numele „oamenilor de rând” și al micilor afaceri distruse de restricții, deși în spate se aflau adesea rețele politice conservatoare și activiști anti-vaccin cu agende mai vechi. În Europa, situații similare au fost văzute în Germania (mişcarea Querdenker a combinat new-age-iști antivaccin cu extremiști de dreapta și QAnon), în Franța, Italia sau Austria, unde protestele împotriva „dictaturii sanitare” au scos uneori zeci de mii de oameni în stradă. Aceste mișcări au capitalizat oboseala și frustrările acumulate de populație, dar au și amplificat dezinformarea – promovând idei precum că virusul ar fi o făcătură, că vaccinurile ar conține microcipuri sau că măștile ar fi nocive.

Pe lângă proteste, au existat și reacții politice instituționale. În democrații, partidele de opoziție s-au aflat într-o poziție dificilă: pe de o parte, critice față de guverne pentru erori de gestionare (lipsa echipamentelor, incoerența restricțiilor), pe de altă parte, evitând să pară că subminează efortul sanitar. Totuși, în unele țări politicieni au ales să adopte discursuri negaționiste sau minimalizante față de virus, din calcul electoral – cel mai notoriu caz fiind președintele brazilian Jair Bolsonaro, care a numit COVID-19 „o simplă gripă” și s-a opus măsurilor de izolare, sau fostul președinte american Donald Trump, care a trimis mesaje mixte, oscilând între a susține restricțiile și a încuraja protestatarii anti-lockdown pe Twitter. Aceste mesaje confuze au politizat și mai mult criza sanitară: purtarea măștii, vaccinarea, credința în știință au devenit subiecte de polarizare partizană, nu doar chestiuni de sănătate. Consecința a fost că încrederea publicului în autorități și experți s-a erodat în unele segmente ale societății, tocmai când era mai necesară.

Reacții sociale importante au venit și din partea societății civile, a juriștilor și a instituțiilor pentru drepturile omului. Organizații neguvernamentale și grupuri de avocați au contestat în instanță anumite măsuri considerate excesive sau abuzive – de exemplu, în Franța, activiștii pentru dreptul la viață privată (La Quadrature du Net și alții) au obținut în justiție suspendarea utilizării dronelor de supraveghere pe motiv că nu exista o bază legală clară și că încălcau protecția datelor (La Quadrature Du Net 2020). În alte cazuri, curțile constituționale au impus guvernelor să justifice mai bine prelungirea stării de urgență sau să renunțe la măsuri disproporționate (cum ar fi interdicțiile absolute de a părăsi locuința, care au fost nuanțate pentru a permite exercițiul fizic sau alte necesități). Acest control juridic al biopoliticii a funcționat ca un mecanism de echilibrare, asigurând că „paza sănătății” nu devine un cec în alb pentru deriva autoritară.

Să nu uităm și reacțiile sociale pozitive, de solidaritate și adaptare. Majoritatea cetățenilor, deși afectați de restrângeri, au înțeles importanța acestora și le-au respectat, contribuind la efortul colectiv. Comunități locale au organizat rețele de ajutor pentru persoanele vulnerabile (cumpărături livrate la domiciliu, telefoane de sprijin pentru bătrâni singuri), inițiative care au demonstrat că biopolitica poate veni și „de jos în sus”, din mobilizarea societății, nu doar „de sus în jos” prin coerciție. În mediul online s-au propagat mesaje de apreciere pentru personalul medical (celebrul ritual al aplauzelor la ferestre în fiecare seară) și campanii de informare corectă pentru a combate infodemia (avalanșa de știri false). Totuși, falia socială între cei convinși de necesitatea măsurilor și cei sceptici a rămas adâncă, generând tensiuni chiar în interiorul familiilor sau comunităților. Biopolitica pandemiei a devenit astfel și o bătălie discursivă în spațiul public: de o parte, discursul „științifico-securitar” al autorităților, de cealaltă parte, un amalgam de contra-narațiuni, de la teorii ale conspirației la revendicări libertariene autentice.

Implicații geopolitice ale epidemiilor

Privind geopolitic, reacțiile sociale și politice interne au avut ecouri transfrontaliere. Mișcările anti-lockdown din diferite țări s-au inspirat unele de la altele și s-au coalizat ideologic (internetul a permis convergența internațională a conspiraționiștilor și activiștilor anti-vaccin). De cealaltă parte, succesul țărilor est-asiatice în controlul virusului (prin măsuri stricte dar eficiente) a fost uneori folosit propagandistic de regimurile lor pentru a evidenția „superioritatea” modelului lor socio-politic, alimentând dezbateri globale despre relația dintre libertate și securitate. Astfel, reacțiile la nivel național au devenit parte dintr-un tablou geopolitic mai larg, în care se confruntă modele de guvernanță și se negociază noi norme internaționale (cum ar fi viitoarele reglementări ale OMS privind pandemiile, menite să echilibreze necesitatea măsurilor de sănătate publică cu respectarea drepturilor omului).

Conform lui (Makarychev și Yatsyk 2017), geopolitica și bioputerea sunt două strategii aparent diferite, dar de cele mai multe ori sunt puternic corelate, în special în cazul unor puteri regionale, cu zone conceptuală de intersecție: „nu există o geopolitică să nu implice o biopolitică corelată, și nici o biopolitică fără geopolitica ei corespunzătoare”. (Dillon și Lobo-Guerrero 2008, 276) Ambele sunt filozofii publice” (Jørgensen 2015, 6–7) care „produc obiecte și în special subiecte”. (Banta 2013, 382) Discursurile biopolitice și geopolitice se întăresc și se susțin reciproc, și se pot condiționa reciproc. (Singer și Weir 2006, 450) Studiul acestor corelări ne poate „ajuta să înțelegem mai bine motivul pentru acțiune”, (Jørgensen 2015, 10) și deci pot fi văzute ca strategii de politică cu implicații practice. (Makarychev și Yatsyk 2017) Epidemiile majore, prin amploarea lor transnațională, au consecințe geopolitice semnificative și, la rândul lor, sunt modelate de jocurile de putere dintre state.

Biopolitica în varianta lui Foucault se referă la intersecția dintre putere (politică, economică, judiciară etc.) și autonomia corporală a individului. (Schirato, Danaher, și Webb 2012, 90) În studiile colonialismului, biopolitica este mijlocul prin care o forță colonizatoare folosește puterea politică pentru a regla și controla populația colonizată. (Said 1979, 113) Mercantilismul a permis de multe ori inclusiv o abordare biopolitică a foametei, existând multiple exemple istorice în acest sens.

Adepții biopoliticii lui Michel Foucault susțin că aceasta este un nou concept instrumental în „reconceptualizarea limitelor puterii suverane: nu ca granițe teritoriale fixe la marginea exterioară a statului teritorial, ci infuzat prin corpuri și difuzat în societăți și în viața de zi cu zi”. (Vaughan-Williams 2009, 9)

Biopolitica poate redefini discursiv teritorialitatea, pe baza unor motivații de sănătate și bunăstare a populației (pașapoarte, migrație, etc.). (Artman 2013, 694) Astfel politicile față de regiunile separatiste din Ucraina (Crimeea, Donbas) sunt din ce în ce mai impregnate de raționamente biopolitice.

Conform lui (Rosenow 2009, 512), „există o legătură creată între suveranitate și biopolitică care se stabilește prin presupusa necesitate a acțiunii suverane pe baze biopolitice”, motivând astfel acțiunile geopolitice expansioniste. În concepția lui Rajaram:

„politica teritorială este biopolitică… Teritorialitatea suverană pură este contaminată de la bun început de amprenta celuilalt pe care l-ar exclude… Fațeta fundamentală a suveranității teritoriale este o concepție sufocantă despre ființa umană și relațiile sale cu ceilalți.” (Rajaram 2004, 205)

În Rusia, geopolitica implică „politica echilibrului de putere și a sferelor de influență”, (Morozova 2009, 672) o „filozofie publică” la care a aderat și Ungaria. (Ágh 2010)

Discursul Rusiei și a altor state cu tendințe expansioniste, ca protectoare a populațiilor de aceeași etnie din alte țări, constituie nucleul strategiilor biopolitice și geopolitice practicate de acestea. (Makarychev și Yatsyk 2017) Legătura biopolitică-rasă-război servește ca o platformă expansiune, securitatea fiind definită în termeni biopolitici. (Debrix și Barder 2013, 59–60)

Incluziunea biopolitică produce efecte geopolitice, prin politicile de grijă față de propria etnie, creând motivațiile pentru încorporarea unor teritorii separatiste, după cum o demonstrează Crimeea anexată, încorporarea progresivă a Abhaziei și Osetiei de Sud în Rusia și acțiunile actuale ale Moscovei în Ucraina.

Strategia biopolitică conține și elemente puternice de excludere în funcție de loialitatea față de regimul conducător, sau prin acțiuni de separare etnică, și concepte de puritate rasială.

Aleksandr Dugin a abordat geopolitica Rusiei într-o formă explicit normativă și ideologică, a eurasianismului, menită să deconstruiască hegemonia occidentală. (Makarychev și Yatsyk 2017) Serghei Glaziev are o viziune diferită a eurasianismului geopolitic, pe baza raționamentului pragmatic, care susține că UE privează țările vecine de suveranitatea lor, în timp ce Uniunea Eurasiatică le protejează suveranitatea. (Glaziev 2013)

Conform lui (Makarychev și Yatsyk 2017), fuziunea strategiilor biopolitice și geopolitice a devenit posibilă pe baza conceptului general de suveranitate care se extinde dincolo de definițiile legale și necesită fundamentare atât geopolitică, cât și biopolitică. Combinația de instrumente geopolitice și biopolitice redefinește granițele fostelor imperii, granițele biopolitice câștigând mai multă importanță.

O primă dimensiune geopolitică este competiția și diplomația în jurul resurselor medicale. În fazele incipiente ale pandemiei COVID-19, s-a manifestat un accentuat naționalism al aprovizionării: țările puternice au intrat în competiție pentru achiziția de echipamente de protecție, ventilatoare și medicamente, uneori deturnând transporturi destinate altor națiuni. Ulterior, odată dezvoltate vaccinurile, a apărut fenomenul de „diplomație a vaccinului”: marile puteri au folosit distribuția de vaccinuri ca instrument de influență și soft power. China, de pildă, a donat sau vândut vaccinuri (Sinopharm, Sinovac) către zeci de țări din Asia, Africa și America Latină, prezentându-se ca un binefăcător global și câștigând bunăvoință în țări unde Occidentul ezita (Liu, Huang, și Jin 2022). Rusia a promovat agresiv vaccinul său Sputnik V în Europa de Est și în America Latină, ca parte a strategiei sale de a-și spori influența și de a obține dividende geopolitice (Leigh 2021). Statele Unite și Uniunea Europeană, după un început în forță de vaccinare internă (uneori acuzat că a neglijat nevoile globale), au demarat și ele programe de donații masive de vaccin (prin COVAX și acorduri bilaterale), atât din considerente umanitare, cât și pentru a contracara influența sino-rusă. Astfel, distribuția vaccinurilor a devenit un nou teren de confruntare geopolitică, în care se dispută inimi și minți la nivel global. Un raport nota că această cursă a creat o „arenă strategică” în Asia de Sud-Est, de exemplu, unde China și SUA s-au întrecut în a oferi doze țărilor din regiune, încercând să își consolideze poziția (Surianta și Dressel 2025, 2020–2022). Putem spune că seringi și flacoane de vaccin au ținut locul rachetelor și tancurilor în această competiție pașnică, dar strategică.

Tot legat de vaccinuri, s-au evidențiat și inegalități Nord–Sud puternic criticate. În timp ce țările bogate au asigurat stocuri care depășeau de câteva ori populația lor, multe țări sărace au rămas luni în șir fără acces la vaccinuri. Acest dezechilibru a generat resentimente și a fost denunțat ca „apartheid vaccinal”, punând presiune pe forurile internaționale să corecteze situația. Din perspectivă geopolitică, managementul global al pandemiei a repus pe tapet întrebarea: cine conduce ordinea internațională și în interesul cui? Rivalitățile dintre marile puteri au afectat inclusiv organismele multilaterale: de exemplu, în 2020, administrația SUA de la acea vreme a retras temporar finanțarea Organizației Mondiale a Sănătății, acuzând-o de indulgență față de China – un episod fără precedent ce a slăbit coordonarea globală în plină criză.

Epidemiile pot fi folosite și ca instrument retoric în justificarea unor acțiuni geopolitice. Noțiunea de „securitate sanitară” a fost invocată pentru a justifica controale mai stricte la frontiere și chiar politici antimigrație. În timpul crizei Ebola, unele state au argumentat pentru menținerea navelor cu migranți africani la distanță de țărm sub pretextul riscului epidemiologic. În pandemie, închiderea frontierelor a fost adesea dublată de o retorică de tipul „ne apărăm populația de un flagel adus din afară”. Această narațiune a consolidat forțe naționaliste și a dat apă la moară celor care susțin suveranitatea absolută a statelor în dauna cooperării internaționale. Pe de altă parte, țările care au gestionat bine pandemia (precum Noua Zeelandă, Taiwan, dar și state autoritare ca Vietnam sau Emiratele Arabe) au folosit succesul lor pentru a câștiga prestigiu internațional, demonstrând eficacitatea sistemelor lor politice. Se conturează astfel o legătură între capitalul de imagine geopolitic și performanța biopolitică: cine își protejează mai bine populația poate pretinde un model de urmat.

Nu în ultimul rând, epidemiile au impulsionat și cooperarea geopolitică în anumite privințe. Chiar și în plin război rece, SUA și Uniunea Sovietică au colaborat în campania globală de eradicare a variolei (realizată în 1980). În 2020–2021, țări adversare din punct de vedere politic au făcut schimb de echipamente medicale și know-how (de exemplu, ajutorul reciproc China-UE în primele luni, când China a trimis măști Europei, iar mai târziu Europa a trimis vaccinuri Chinei). Astfel de gesturi arată că amenințările transnaționale precum pandemiile pot uneori să pună în paranteză rivalitățile, cel puțin temporar, sub imperativul unui interes comun al umanității. Cu toate acestea, idealul unui front unit global a fost slăbit de multiple disensiuni, iar pandemia COVID-19 a evidențiat nevoia unei reforme a arhitecturii globale de sănătate – o geopolitică a sănătății mai echitabilă și mai pregătită pentru viitor.

Modelul de biopolitică al Rusiei, dar și a unor autorități din Ungaria, folosește o combinație de argumente biopolitice și geopolitice pentru a susține necesitatea protejării populațiilor de aceeași etnie din teritorii aflate în componența altor state. (Gazeta.ru 2015) Aceste conotații expansioniste accentuează ideea de de unitate post-sovietică în cazul Rusiei, ca bază pentru planurile Rusieie de reintegrare. (Makarychev și Yatsyk 2017) Metafora biopolitică cheie folosită de astfel de state expansioniste este una a ”familiei”, împletită cu viziunea religioasă a lumii ruse în cazul Rusiei. Astfel, argumentele biopolitice pot fi privite ca pietre de temelie pentru crearea identității națiunii respective, prin definirea granițelor pe baze etnice, dincolo de granițele legale ale statului respectiv, pe baza unor strategii incluzive din punct de vedere biopolitic. (Kelly 2010, 10)

Concluzii

Crizele epidemiologice majore precum pandemia de COVID-19 au demonstrat cu acuitate modul în care biopolitica și geopolitica se află într-o relație de interdependență dinamică. Pe plan intern, statele au recurs la tehnologii de putere asupra vieții – de la carantină și vaccinare forțată, până la supraveghere digitală – într-o încercare de a-și proteja populațiile, asumându-și totodată riscul derivelor autoritare. Pe plan extern, aceste măsuri au influențat relațiile dintre state, generând atât noi tensiuni (prin competiție și învinuire reciprocă), cât și noi forme de cooperare (prin ajutor medical reciproc, schimb de date științifice și formularea unor politici globale de răspuns). Epidemiile au funcționat ca un fel de „oglindă măritoare” pentru societăți: au scos în evidență punctele forte (capacitatea de mobilizare, solidaritatea) și punctele slabe (inegalitățile, deficitul de încredere în autorități, tentațiile iliberale) ale sistemelor politice.

Din perspectiva teoretică trasată de Foucault, Agamben și alții, asistăm la confirmarea faptului că viața biologică a populației este un obiect politic central. Statul modern, confruntat cu o amenințare virală, tinde să acționeze ca un pastor al unei „turme” umane, impunând disciplină și reglementări până la cele mai intime aspecte ale vieții (igienă, distanțare, contact fizic) pentru a apăra viața în ansamblu. În acelasi timp, odată ce „miza este viața însăși, orice poate fi justificat de către stat” – un avertisment ce trebuie luat în serios. Echilibrul fin între salvgardarea sănătății publice și păstrarea ordinii democratice a fost și rămâne o provocare majoră. Experiența COVID-19 a arătat că societățile dispuse să accepte măsuri dure pot controla mai bine epidemia pe termen scurt, dar cu riscul de a crea precedente periculoase pentru libertăți; invers, acolo unde reticența față de autoritate e mare, măsurile sanitare pot eșua, cu costuri umane ridicate.

În lumina acestor lecții, se conturează necesitatea unei redefiniri a biopoliticii într-un sens mai transparent și participativ. Conceptul de biosecuritate democratică ar presupune ca deciziile critice (lockdown, vaccinare obligatorie, urmărirea contactelor) să fie luate cu consultarea societății civile și a experților independenți, să fie limitate în timp și proporționale cu riscurile, și supuse controlului parlamentar și juridic. Doar astfel se poate evita ca starea de excepție să devină noua normalitate guvernamentală. Totodată, pe plan internațional, epidemiile recentrează discuția asupra conceptului de securitate umană globală: amenințări ca pandemiile nu pot fi gestionate eficient decât prin cooperare globală, schimb rapid de informații și solidaritate în distribuția resurselor – elemente ce țin de o geopolitică a interdependenței, nu a confruntării.

În concluzie, extensia cadrului teoretic al biopoliticii și geopoliticii la cazul epidemiilor confirmă ideea că “discursurile biopolitice și geopolitice se susțin și se condiționează reciproc”. Felul în care o societate își administrează viața biologică internă influențează și modul în care se poziționează în arena internațională, și invers. Studiul acestor interacțiuni – de la carantina medievală la pașaportul vaccinal digital, de la ciuma bubonică la COVID-19 – ne ajută să înțelegem mai bine motivațiile și implicațiile acțiunilor politice din trecut și prezent. Mai mult, ne oferă repere pentru viitor: într-o lume tot mai expusă la amenințări biologice globale (fie ele viruși naturali sau agenți creați în laborator), va trebui să regândim mecanismele de guvernanță globală astfel încât să protejăm eficient viața, fără a sacrifica demnitatea și libertatea umană care dau sens acesteia.

Bibliografie

• Agamben, Giorgio. 2020a. „Biosicurezza”. Quodlibet. 2020. https://www.quodlibet.it/giorgio-agamben-biosicurezza.
• ———. 2020b. „La medicina come religione”. Quodlibet. 2020. https://www.quodlibet.it/giorgio-agamben-la-medicina-come-religione.
• ———. 2020c. „L’invenzione di un’epidemia”. Quodlibet. 2020. https://www.quodlibet.it/giorgio-agamben-l-invenzione-di-un-epidemia.
• ———. 2020d. „The State of Exception Provoked by an Unmotivated Emergency”. Positions Politics. 26 februarie 2020. http://positionspolitics.org/giorgio-agamben-the-state-of-exception-provoked-by-an-unmotivated-emergency/.
• Ágh, Attila. 2010. „Regionalisation as a Driving Force of EU Widening: Recovering from the EU ‘Carrot Crisis’ in the ‘East’”. Europe-Asia Studies 62 (8): 1239–66. https://doi.org/10.1080/09668136.2010.504382.
• Artman, Vincent   M. 2013. „Documenting Territory: Passportisation, Territory, and Exception in Abkhazia and South Ossetia”. Geopolitics 18 (3): 682–704. https://doi.org/10.1080/14650045.2013.769963.
• Banta, Benjamin. 2013. „Analysing Discourse as a Causal Mechanism”. European Journal of International Relations 19 (2): 379–402. https://doi.org/10.1177/1354066111428970.
• Burci, Gian Luca. 2014. „Ebola, the Security Council and the Securitization of Public Health”. QIL QDI (blog). 23 decembrie 2014. https://www.qil-qdi.org/ebola-security-council-securitization-public-health/.
• Dean, D. Alan. 2020. „New Reflections (Giorgio Agamben)”. Medium. 13 mai 2020. https://medium.com/@ddean3000/new-reflections-giorgio-agamben-c5534e192a5e.
• Debrix, Francois, și Alexander D. Barder. 2013. Beyond Biopolitics: Theory, Violence, and Horror in World Politics. Routledge.
• Dillon, Michael, și Luis Lobo-Guerrero. 2008. „Biopolitics of Security in the 21st Century: An Introduction”. Review of International Studies 34 (2): 265–92.
• Esposito, Roberto. 2020. „Curati a oltranza”. Antinomie (blog). 28 februarie 2020. https://antinomie.it/index.php/2020/02/28/curati-a-oltranza/.
• Flahault, Antoine, Didier Wernli, Patrick Zylberman, și Marcel Tanner. 2016. „From global health security to global health solidarity, security and sustainability”. Bulletin of the World Health Organization 94 (decembrie):863–863. https://doi.org/10.2471/BLT.16.171488.
• Foucault, Michel. 1990. The History of Sexuality, Vol. 1: An Introduction. Reissue Edition. New York: Vintage.
• ———. 1991. Discipline and Punish: The Birth of the Prison. Traducere de Alan Sheridan. New Ed edition. London: Penguin.
• ———. 2003. „Society Must Be Defended”: Lectures at the Collège de France, 1975-1976. Traducere de David Macey. First Edition. New York: Picador.
• Foucault, Michel, François Ewald, Alessandro Fontana, și Arnold I. Davidson. 2009. Security, Territory, Population: Lectures at the Collège de France 1977–1978. Ediție de Michel Senellart. Traducere de Graham Burchell. First Edition. New York, NY: Picador.
• Gazeta.ru. 2015. „Путин: в Крыму нам не оставили выбора”. Газета.Ru. 2015. https://www.gazeta.ru/politics/news/2015/03/15/n_7013921.shtml.
• Glaziev, Sergey. 2013. „Такие разные интеграции”. Россия в глобальной политике (blog). 2013. https://globalaffairs.ru/articles/takie-raznye-integraczii/.
• Han, Sungil, Jordan R. Riddell, și Alex R. Piquero. 2022. „Anti-Asian American Hate Crimes Spike During the Early Stages of the COVID-19 Pandemic”. Journal of Interpersonal Violence 38 (3–4): 3513–33. https://doi.org/10.1177/08862605221107056.
• ICNL. 2025. „COVID-19 Civic Freedom Tracker”. ICNL. 2025. http://www.icnl.org/covid19tracker/.
• Jin, Hyonhee Shin, Hyunjoo, și Josh Smith. 2020. „How South Korea Turned an Urban Planning System into a Virus Tracking Database”. Reuters, 22 mai 2020, sec. World. https://www.reuters.com/article/world/how-south-korea-turned-an-urban-planning-system-into-a-virus-tracking-database-idUSKBN22Y08J/.
• Jørgensen, Knud Erik. 2015. „Discursively (de-)constructing European foreign policy: Theoretical and methodological challenges”. Cooperation and Conflict 50 (4): 492–509.
• Kelly, M. G. E. 2010. „International Biopolitics: Foucault, Globalisation and Imperialism”. Theoria 57 (123): 1–26.
• KFF. 2009. „U.S. Officially Ends HIV Travel Ban”. KFF (blog). 2009. https://www.kff.org/news-summary/u-s-officially-ends-hiv-travel-ban/.
• Kim, Hyoung Joong, Suah Kim, și Sungho Lee. 2021. „On privacy enhancement using u-indistinguishability to COVID-19 contact tracing approach in Korea”. Data Science for COVID-19, 661–73. https://doi.org/10.1016/B978-0-12-824536-1.00010-1.
• Kim, Max S. 2020. „Seoul’s Radical Experiment in Digital Contact Tracing”. The New Yorker, 17 aprilie 2020. https://www.newyorker.com/news/news-desk/seouls-radical-experiment-in-digital-contact-tracing.
• Kotsko, ~ Adam. 2020a. „Giorgio Agamben: A Question”. An Und Für Sich (blog). 15 aprilie 2020. https://itself.blog/2020/04/15/giorgio-agamben-a-question/.
• ———. 2020b. „Giorgio Agamben: “Clarifications””. An Und Für Sich (blog). 17 martie 2020. https://itself.blog/2020/03/17/giorgio-agamben-clarifications/.
• La Quadrature Du Net. 2020. „France: First Victory against Police Drones”. European Digital Rights (EDRi) (blog). 2020. https://edri.org/our-work/france-first-victory-against-police-drones/.
• Leigh, Michael. 2021. „Vaccine Diplomacy: Soft Power Lessons from China and Russia?” Bruegel | The Brussels-Based Economic Think Tank. 2021. https://www.bruegel.org/blog-post/vaccine-diplomacy-soft-power-lessons-china-and-russia.
• Lemke, Thomas, Monica Casper, și Lisa Jean Moore. 2011. Biopolitics: An Advanced Introduction. 1st Edition. New York: NYU Press.
• Liesen, Laurette T., și Mary Barbara Walsh. 2011. „The Competing Meanings of “Biopolitics” in Political Science: Biological and Postmodern Approaches to Politics”. Politics and the Life Sciences 31 (1–2): 2–15. https://doi.org/10.2990/31_1-2_2.
• Liu, Liangtao, Yongli Huang, și Jiyong Jin. 2022. „China’s Vaccine Diplomacy and Its Implications for Global Health Governance”. Healthcare 10 (7): 1276. https://doi.org/10.3390/healthcare10071276.
• Lorenzini, Daniele. 2020. „Biopolitics in the Time of Coronavirus”. In the Moment (blog). 2 aprilie 2020. https://critinq.wordpress.com/2020/04/02/biopolitics-in-the-time-of-coronavirus/.
• Makarychev, Andrey, și Alexandra Yatsyk. 2017. „Biopower and Geopolitics as Russia’s Neighborhood Strategies: Reconnecting People or Reaggregating Lands?” Nationalities Papers 45 (1): 25–40. https://doi.org/10.1080/00905992.2016.1248385.
• Mohan, Shaj. 2020. „What Carries Us On”. Positions Politics. 22 martie 2020. http://positionspolitics.org/shaj-mohan-what-carries-us-on/.
• Mohan, Shaj, Divya Dwivedi, și Jean-Luc Nancy. 2018. Gandhi and Philosophy: On Theological Anti-Politics. London, UK: Bloomsbury Academic.
• Morozova, Natalia. 2009. „Geopolitics, Eurasianism and Russian Foreign Policy Under Putin”. Geopolitics 14 (4): 667–86. https://doi.org/10.1080/14650040903141349.
• Nancy, Jean-Luc. 2020. „Excepción viral”. Ficción de la razón. 28 februarie 2020. https://ficciondelarazon.org/2020/02/28/jean-luc-nancy-excepcion-viral/.
• Pellam, John L. 2015. The Encyclopedia Intelligentsia: A Compendium of Great Thinkers and Bright Minds of the 21st Century. Bibliotheque: World Wide International Publishers.
• Peters, Michael A. 2020. „Philosophy and Pandemic in the Postdigital Era: Foucault, Agamben, Žižek”. Postdigital Science and Education, aprilie, 1–6. https://doi.org/10.1007/s42438-020-00117-4.
• Policante, Amedeo. 2010. „War against Biopower – Timely Reflections on an Historicist Foucault”. Theory & Event 13 (1). https://doi.org/10.1353/tae.0.0123.
• Queenwood News. 2021. „Why did the Spanish Influenza of 1918 disappear from cultural memory for so long?” 2021. https://www.queenwood.nsw.edu.au/Queenwood-News/In-the-Press/Why-did-the-Spanish-Influenza-of-1918-disappear-fr.
• Rajaram, Prem Kumar. 2004. „Disruptive Writing and a Critique of Territoriality”. Review of International Studies 30 (2): 201–28.
• Rosenow, Doerthe. 2009. „Decentring Global Power: The Merits of a Foucauldian Approach to International Relations”. Global Society 23 (4): 497–517. https://doi.org/10.1080/13600820903198891.
• Said, Edward W. 1979. Orientalism. New York: Vintage Books.
• Schirato, Tony, Geoff Danaher, și Jen Webb. 2012. Understanding Foucault: A Critical Introduction. Allen & Unwin. https://researchprofiles.canberra.edu.au/en/publications/understanding-foucault-a-critical-introduction.
• Sfetcu, Nicolae. 2022. „Biopolitica și geopolitica”. Intelligence Info (blog). 9 decembrie 2022. https://www.intelligenceinfo.org/revista/biopolitica-si-geopolitica/.
• Singer, Brian C.J., și Lorna Weir. 2006. „Politics and Sovereign Power: Considerations on Foucault”. European Journal of Social Theory 9 (4): 443–65. https://doi.org/10.1177/1368431006073013.
• Sotiris, Panagiotis. 2020. „Against Agamben: Is a Democratic Biopolitics Possible?” Viewpoint Magazine. 20 martie 2020. https://www.viewpointmag.com/2020/03/20/against-agamben-democratic-biopolitics/.
• Surianta, Andree, și Björn Dressel. 2025. „A New Era of Vaccine Diplomacy: Navigating the US-China Rivalry in Southeast Asia, 2020–2022”. Geopolitics 0 (0): 1–28. https://doi.org/10.1080/14650045.2025.2485206.
• Tolba, Mostafa Kamal. 2001. Our Fragile World : Challenges and Opportunities for Sustainable Development Vol. 1. Eolss Publishers Co.,. http://digitallibrary.un.org/record/460370.
• Vaughan-Williams, Nick. 2009. Border Politics: The Limits of Sovereign Power. Edinburgh University Press.
• Wilson, Jason. 2020. „The Rightwing Groups behind Wave of Protests against Covid-19 Restrictions”. The Guardian, 17 aprilie 2020, sec. World news. https://www.theguardian.com/world/2020/apr/17/far-right-coronavirus-protests-restrictions.
• Žižek, Slavoj. 2020. „Monitor and Punish? Yes, Please!” The Philosophical Salon (blog). 16 martie 2020. https://thephilosophicalsalon.com/monitor-and-punish-yes-please/.

Articol în Acces Deschis (Open Access) distribuit în conformitate cu termenii licenței de atribuire Creative Commons CC BY SA 4.0 (https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0/)