Home » Blog » Arhiva » Intelligence-ul românesc de la tradiție la modernitate

Intelligence-ul românesc de la tradiție la modernitate

Tiberiu, Tănase (2024), Intelligence-ul românesc de la tradiție la modernitate, Intelligence Info, 3:2, https://www.intelligenceinfo.org/intelligence-ul-romanesc-de-la-traditie-la-modernitate/

 

Romanian intelligence from tradition to modernity

Abstract

Intelligence’s existence is lost in the mists of time, and it can be said that it is as eternal as humanity, its existence going in parallel with the development of armies and their needs to have the most accurate information from the enemy’s territory. The Organic Regulation, which is the first unitary law for the Principalities of Moldova and Romania, provided for the organization of the national defense structures, internal order and security of the state. Asfle in 1842 the secret police is established (the secret service documented in the cities of Braila and Galati later and in other county seats as the main body of information/counter-intelligence/counter-espionage of the state under the Ministry of Interior

Keywords: intelligence, Organic Regulation, Moldova, Wallachia, secret service, Romanian Intelligence Service

Rezumat

Existenţa Intelligence-lui se pierde în negura timpului, şi se poate afirma că este la fel de veci ca şi omenirea , existenţa sa mergând în paralel cu dezvoltarea armatelor şi cu nevoile acestora de a dispune de informaţii cât mai exacte din teritoriul inamicului. Regulamentul Organic care este prima lege cu caracter unitar pentru Principatele Moldova și Tara Romanească prevedea organizarea structurilor naționale de apărare , ordine internă și siguranță a statului . Asfle in 1842 este înfințată politia secretă ( servicul secret atestată documentar în orasele Braila și Galați ulterior și în alte reședinte de județ ca principal organ de informații/ contrainformații/ contraspionaj al statului în subordinea Ministerului de Interne

Cuvinte cheie: intelligence, Regulamentul Organic, Moldova, Țara Românească, serviciul secret, Serviciul Român de Informații

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 3, Numărul 2, Iunie 2024, pp. xxx
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159,
URL: https://www.intelligenceinfo.org/intelligence-ul-romanesc-de-la-traditie-la-modernitate/
© 2024 Tănase TIBERIU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Intelligence-ul românesc de la tradiție la modernitate

Tănase TIBERIU[1]

tanasetiberiu2@gmail.com

[1] Membru  al Diviziei de Istoria Științei din cadrul Comitetului  Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii – CRIFST  al Academiei Române,  lector univ Universitatea Româno – Americană ,  membru al Societății de Științe Istorice din Romania.

 

Existența Intelligence-lui se pierde în negura timpului, şi se poate afirma că este la fel de veci ca şi omenirea , existenţa sa mergând în paralel cu dezvoltarea armatelor şi cu nevoile acestora de a dispune de informaţii cât mai exacte din teritoriul inamicului.

Cunoaşterea, deci şi informaţia inseamnă putere, iar obtinerea informaţiei este o arta care a evoluat si s-a dezvoltat continuu de-a lungul vremii.

Nimic in aceasta lume nu este mai bine înrădăcinat in practica națiunilor, a epocilor si a civilizatiilor decit activitatea de intelligence.

Regulamentul Organic care este prima lege cu caracter unitar pentru Principatele Moldova și Tara Românească prevedea organizarea structurilor naționale de apărare , ordine internă și siguranță a statului . Astfel in 1842 este înființată politia secretă ( servicul secret atestată documentar în orasele Braila și Galați ulterior și în alte reședinte de județ ca principal organ de informații/contrainformații/contraspionaj al statului în subordinea Ministerului de Interne  [1]

Istoria modernă a serviciilor românești de informații nu poate fi scrisă fără cunoașterea fundamentelor acestora. În premieră pentru istoriografia noastră, cercetările detaliate efectuate în Arhivele Naționale ale României au scos la lumină faptul că deja în anul 1842, la Ministerul de Interne, a fost înființat Serviciul Secret (sau Poliția Secretă), ca organ specializat de „priveghere contra făcătorilor de rele”, devansându-se, astfel, cu două decenii cunoașterea istorică în privința înființării acestei instituții.[2]

Primele structuri informative institutionalizate, cu caracter militar în România,, au apărut o dată cu organizarea armatei romane modeme, după Unirea Principatelor. Data de referintă este 12 noiembrie 1859, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin Inaltul ordin de zi, nr. 83, a infiintat Statul Major General al Armatei, în componenţa căruia se afla şi Sectia a II a, prima structură de informatii a armatei romane, condusă de sub locotenentul Gheorghe SIăniceanu.

A.I. Cuza a avut şi propriul său serviciu de informaţii condus de maiorul Cezar Librecht, directorul general al Postelor şi Telegrafelor.

Sub îndrumarea personală a Domnitorului, belgianul Cezar Librecht, specialist în telegrafie, şi om cu „relaţii” între foştii membri ai Comisiei Europene a Dunări[3], a contribuit atât la impunerea unui strict control al statului asupra Telegrafului şi, mai târziu a Poştei, cât şi la crearea unui serviciu specializat de informare a autorităţii centrale de decizie cu problemele de interes pentru siguranţa statului român. Prin intrarea acestuia în rândul corpului ofiţeresc şi numirea sa ca adjutant domnesc[4], întregul circuit al informaţiilor destinate Domnitorului a trecut practic în subordinea Ministerului de Interne. Deşi oficial acesta a păstrat funcţia de ,,inspector general al telegrafului”[5], el a devenit, în fapt, şeful acestui serviciu original de informaţii subordonat direct Domnitorului. Astfel au fost eliminate verigile intermediare de transmitere a informaţiilor care au fost astfel ferite de ochii unor agenţi din organele poliţieneşti, aflaţi în „simpatii” faţă de boierii „reacţionari”, ostili unirii şi favorabili unor interese străine. Sistemul informativ creat de Alexandru Ioan Cuza a dispus de toate componentele structurilor moderne de culegere, prelucrare şi transmitere de informaţii, desfăşurând activităţi specifice muncii cu agentura. Acesta a avut ca suport de transmitere şi centralizare a informaţiilor in vederea luării deciziilor politico-statale structura Telegrafului şi, mai târziu şi a Poştei. Telegraful a reprezentat în acele momente mijlocul cel mai rapid de informare dar şi de secretizare a informaţiilor necesare actului de decizie a puterii.

Deşi era o instituţie foarte tânără (având mai puţin de două decenii de existenţă ca structură integrată), Armata Română s-a implicat cu profesionalim în operaţiunile militare desfăşurate la sudul Dunării începând cu vara lui 1877, în condiţii dificile şi, în anumite momente, chiar dramatice. A reușit să se adapteze ,,din mers” cerinţelor războiului modern, care necesită, pe lângă trupe numeroase şi bine înarmate şi o cât mai exactă cunoaştere a inamicului, sub toate aspectele. Componenta militară (dar nu numai) de culegere a informaţiilor, după inerentele carenţe înregistrate în primele săptămâni de război, s-a profesionalizat şi a desfăşurat o activitate informativă de succes, având un aport incontestabil la câştigarea ,,războiului secret” (atât pe teritoriul naţional cât şi pe front) împotriva unui adversar cu experienţă şi resurse superioare.

Războiul de Independenţă a demonstrat că activităţile de culegere a datelor nu au corespuns aşteptărilor, astfel că, o data cu înfiintarea Şcolii Superioare de Razboi, în 1889 s-a introdus si un curs de specialitate ­„Serviciul Informatiilor”. Cu toate acestea, pâna la războiul balcanic din 1913, armata română nu a dispus de un serviciu de informaţii propriu-zis.

În perioada primului război mondial, serviciile de informatii româneşti au demonstrat mari carente, iar „patriotismul nu a exclus slăibiciunile sau vulnerabilitatile”, dupa cum observa Cristian Troncota, unul dintre cei mai avizaţi istorici români ai Istoriei Inelligence-Iui .

O experienta deosebita în domeniul informatiilor a costituit-o aşa­numitul „Serviciu de informatii al De/tei”, condus de Mihail Moruzov, [6]care cu un efectiv puţin numeros, dar dispunând de a agenti experimentaţi şi bine acoperiti a avut rezultate remarcabile .

Pină la sfărşitul războiului, din 178 de spioni trimişi în liniile româneşti, 156 au fost prinşi, printre care şi colonelul Friederich von Mayer, seful informatiilor germane in Dobrogea iar ” … inamicul nu a distrus nici un depozit de muniţii, aprovizionareanare sau case ... „, demonstrand valoarea lui Moruzov pe „frontul invizibil”.

Aproape incredibil, Moruzov a reusit chiar sa devina comandantul unor contingente ale Armatei Roşii, care ulterior au fost dizolvate. Tot el a negociat să aranjeze cumpararea cu două milioane de lei a flotei ruse de pe Dunăre şi Marea Neagră, însa reizbucnirea luptelor a impiedicat definitivarea afacerii. O alta realizare o reprezinta „afacerea rublelor”, in care ruşii încercau să introducă în Romania câteva milioane de ruble false. Moruzov nu doar ca a zadarnicit acest plan, ci, prin manevre viclene, a facut ca milioanele false să ajungă în Rusia Sovietică. După război, Marele Stat Major a constatat ca militarii au putină libertate de miscare şi s-a pus problema crearii unui serviciu secret paralel, cu angajaţi civili.

Consiliul Superior de Apărare al Ţării a aprobat, iar pe l mai 1925, in fruntea acestui serviciu denumit „Serviciul Secret de Informatii” a fost numit Mihail Moruzov. Serviciul de informatii al armatei si-a urmat cursul sau, iar Servicul Secret a functionat doar nominal sub tutela Marelui Stat Major.

Serviciul a fost condus cu o mâna de fier de Moruzov, insa dupa 1930, şeful şi „fondatorul” său s-a amestecat in jocurile politice dubioase patronate de Regele Carol al II-lea şi a intrat in conflict cu Ion Antonescu, furnizindu-i suveranului documente asa-zis compromitatoare, privind viaţa generalui Antonescu.

Istoricii intelligence -lui l-au consideră un as al spionajului romanesc, dar din păcate, actiunile sale nu au putut impiedica dezastrul Romaniei din anul 1940, cand tara a fost suferit pierderi ale unor părţi din teritoriul national.

In ultimii doi ani de activitate a incercat o schimbare a orientarii SS, prin contacte realizate cu amiralul Wilhelm Canaris, seful spionajului militar german.

In septembrie 1940, a fost arestat in timp ce se intorcea de la Venetia şi încarcerat la Jilava de noul regim al generalului Antonescu. Nu a fost eliberat nici la insistenţele lui Canaris, care a sosit special la Bucuresti şi a murit împuscat de legionari in noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940.

Autodidact şi cu o personalitate complexa, Moruzov a fost descris de contemporanii sai drept „o extraordinara energie si vointa, o capacitatea naturala si putere de patrundere uimitoare. Ambiţios pâna la orgoliu, domina despotic, neadmitind replici sau corectari, fapt ce constituia un mare defect”.

Implicarea sa in politica, subordonarea fata de Palatul Regal si dosarele compromitatoare pe care le-a strans despre dusmanii lui Carol al II-lea, i-a facut pe multi sa-l eticheteze drept „geniu al răului” sau „eminenţa cenuşie”.

Moruzov tinea mult la activitatea conspirativă. Cu greu a fost convins că şefii secţiilor trebuie să comunice între ei în problemele de serviciu. Nu puteai afla de la el nimic, mai ales in privinta oamenilor de care se servea. Nici anchetatorii sai din 1940 nu au putut afla mai mult, Moruzov luand cu el in mormint multe din secretele sale. Inaintea arestarii, el a distrus mai multe dosare, iar adjunctul sau, Niki Stefanescu, conform ordinului primit, a distrus intreaga arhiva personala a acestuia, aflata intr-un sediu camuflat.

Abilitatea lui Moruzov a fost atat de mare, incat dispunea de propria sa agentura de informatori, prin care controla practic intreaga societate si verifica chiar si ce ii furniza propriul sau serviciu.

Moruzov a rămas o persoana extrem de controversată, mai ales în privinta loialităţii sale. Înca din 1918 s-a vorbit despre relaţiile sale neortodoxe cu ‘ consulatul rus de la Galaţi, dar si despre cele cu serviciile franceze.

Jocul sau dublu a devenit triplu, mai ales dupa ce Abwehr-ul german a capturat arhiva serviciului secret francez.

Enigma nu va fi elucidată decit o data cu cercetarea arhivelor străine.

Serviciul Secret -ul a lucrat dupa cele mai profesioniste metode ale culegerii de informaţii. Acesta folosea mai multe tipuri de informatori: informatorii „observatori”; informatorii „incidentali”; informatorii „locali” (urmareau actiunile partidelor politice, actele de sabotaj, starea de spirit a populatiei etc.); informatorii „de penetrare” (in special cei infiltrati in gruparile politice), informatorii „mobili” (comis-voiaj ori, negustori ambulanti, artisti, circari; informatorii „obligati” (constransi material sau moral).

Membrii unor misiuni oficiale sau diplomatice erau şi ei „ajutati” să aibă o comportare „imoral a”, pentru ca apoi, pe baza materialului compromitator, sa fie „convinşi” să colaboreze cu Serviciul.

Nu lipsea diversiune a, iar informatorii „temporari” erau recompensati prin bani sau prin interventii subtile pentru a fi promovati. Nu lipseau informatorii „sedentari”, „de rezerva”, „cercetasi” – trimisi peste hotare.

Şi la nivel tehnic SSI-ul lucra la virf. Iata doar descrierea biroului lui Moruzov facută de Gheorghe Cristescu: „Cabinetul era prevazut cu aparate de inregistrare fonica pe discuri si fir electromagnetic; detectoare speciale; oglinzi transparente, prin care poti observa o persoana, fara ca dansa sa te vada; periscoape pentru o observa tie indirecta; celule fotoelectrice, detectoare si altele. Unele se manipulau direct de la biroul sau, altele de catre un operator aflat intr-o camera alăturata … Un automobil Mercedez-Benz, foarte puternic, şi o instalatie de imprimat pe discuri convorbirile dintre ocupanţi”. Maşina mai dispunea de un post radio de emisie-receptie care ii permitea să ţină permanent legatura cu sediul. In 1936 fusesera înjiintate scoli pentru pregătirea specialistilor SS in radiotelegrafie, filaj, foto, cinema, dactiloscopie etc …

Cel numit de Antonescu la data pe 15 noiembrie 1940 in fruntea Servicului Special de Informaţii , noua structură de intelligence trecut in subordinea Presedintiei Consiliului de Ministri, a fost Eugen Cristescu. Noul director absolvise seminarul teologic din Iasi şi era jurist de profesie. A fost avansat treptat până la funcţia de director în Directia Generala a Politiei, remarcandu-se prin modul în care a combătut miscarea legionara.

Ca succesor a lui Moruzov la conducerea Serviciului de Informații, Eugen Cristescu a fost permanent comparat cu predecesorul său. Unii dintre vechii lucrători ai SSI au întocmit rapoarte mai detaliate, atunci când li s-a cerut după 23 august 1944, în care activitatea directorului general este prezentată mai nuanțat și în toate cazurile în antiteză cu ceea ce realizase Moruzov, socotit de ei „inteligence greeis”, „vulpea șireată” sau „monstrul sacru al spionajului și contraspionajului românesc”.

Aceste aprecieri poartă desigur o doză de subiectivism, iar în multe cazuri se confirmă documentar. Într-un raport din 19 aprilie 1949 se fac următoarele aprecieri: „În profesiunea informațiilor, Eugen Cristescu avea pricepere, deși o oarecare prudență exagerată îl făcea fie ca unele informații să le verifice prea mult, lipsindu-le astfel de calitatea noutăților inedite, fie să nu le exploateze deloc, pentru a nu-și strica bunele raporturi cu diverșii fruntași ai vieții politice de atunci. Sub conducerea sa, informațiile furnizate de SSI erau mai ri guros controlate și, deși la o exa mi nare mai superficială puteau apare ca mai valoroase, totuși nu au atins gradul de profunzime pe care-l aveau sub Moruzov”.

Traian Borcescu era de părere că: „Eugen Cristescu, cât a fost șef al SSI, s-a comportat ca un om înțelegător, nu a dat pedepse nemeritate personalului din subordine, dovedind corectitudine. Era un bun profesionist pe linie de siguranță și poliție politică, deoarece avea experiență și dovedise abilitate”. Adevărul e că în timpul lui Cristescu, SSI a fost reorganizat și conceput ca un serviciu de informare generală a Conducătorului statului – respectiv a mareșalului Ion Antonescu. [7]

Eugen Cristescu a reuşit performanţa de nu implica instituţia în politică. A introdus o ordine financiară strictă şi a protejat cadrele prin reguli aspre, fiind „complet interzis ca un salariat sa se intereseze de situatia celuilalt”.

Din cauza că ţara se afla in razboi, SSI-ul reorganizat de Cristescu s-a orientat in principal asupra Rusiei Sovietice, dar şi împotriva partidului comunist şi mişcării legionare.

SSI-ul s-a confruntat şi cu cele 11 organizatii de spionaj germane care activau în Romania, dar şi cu cele maghiare si bulgare.

SSI si-a facut datoria şi în Basarabia reuşind să culeaga informaţii de peste Prut, dar şi să transmită conducerii statului avertismente asupra imensului potential militar şi economic al URSS.

Un exemplu a ceea ce însemna datoria faţă de ţară pentru SSI a reprezentat-o şi aflarea datei raidului american asupra Ploieştiului – 1 august 1943 -, cu o săptămina inainte ca acesta să se producă.

Între anii 1943-1944, SSI a facut un adevarat dans pe muchie de cutit, protejandu-i şi pe liderii comunisti: Petru Groza, Ioan Gh. Maurer, Mihai Beniuc (chiar angajat în SSI pentru a nu fi trimis pe front).

După 23 august 1944, Eugen Cristescu a distrus mai multe dosare, apoi s-a refugiat cu o mare parte din arhiva sa in comuna Bughea, din judetul Muscel, unde a şi fost arestat, pe 24 septembrie 1944. Transferat în Rusia Sovietică, a fost indelung anchetat, iar in 1946 – condamnat la moarte.

Prin decret regal, si la interventia lui Lucretiu Patrascanu, pedeapsa i-a fost comutată în munca silnică pe viata. Oficial, a decedat pe 12 iunie 1950, în Penitenciarul Vacaresti.

Sub ocupaţia sovietică, după câteva încerc ari de a-şi face datoria, SSI-ul a fost practice desfiintat. Odată cu sovietizarea tării, dispărea cel mai important serviciu de informatii al Romaniei.

La data de 30 august 1948, prin decretul nr. 221, a fost înfiinţată ,,Direcţia Generală a Securităţii Poporului” (D.G.S.P.), direcţie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.[8]

La 30 martie 1951, D.G.S.P. a devenit „Directia Generală a Securitătii Statului” (D.G.S.S.), care cuprindea şi o „Direcţie de Informaţii Externe” iar

la 20 septembrie 1952, D.G.S.S. se desprinde din Ministerul de Interne şi se transformă în ,,Ministerul Securităţii Statului”. Acesta reorganizare a fost anulată în septembrie 1953 când, noua structură (minister) revine în cadrul Ministerului de Interne.

În perioada 1960 – 1965, personalul Securităţii este epurat, fiind îndepărtaţi mulţi din ofiţerii impuşi de administraţia de la Moscova, iar la 22 iulie 1967 a fost înfiinţat „Departamentul Securităţii Statului” (D.SS), coordonat de un „Consiliu al Securitătii Statului” (C.SS.).

Începând cu 4 aprilie 1968, „Con~iliul Securităţii Statului” se desprinde din Ministerul de Interne, funcţionând ca un organ central. Prin Decretul nr. 130 din data de 9 aprilie 1972, „Consiliul Securităţii Statului” a reintrat în cadrul ministerului şi a fost reorganizat în şase direcţii principale: informaţii interne, contrainformaţii economice, contraspionaj, contrainformaţii militare, securitate şi gardă şi cercetări penale.

De istoria Securităţii (DSS) s-au preocupat, după 1989, o serie de foşti lucrători ( cadre)[9], dar mai puţini istoricii [10](români şi străini) şi specialişti în intelligence . Astfel, Marius Oprea este unul dintre cei cîţiva istorici din generaţia mai nouă (foarte puţini, din păcate), care şi-au dedicat eforturile reconstituirii istoriei Securităţii. O radiografie autentică a celor două etape ale istoriei acestei instituţii este foarte bine realizată de istoricului Cristian Troncotă, în două volume de istorie documentată şi argumentată intitulate Torţionarii [11] şi Duplicitarii[12]

După Revoluţia română din 1989, la data de 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Frontului Salvării Naţionale, organele de securitate au fost dizolvate.

Desfiinţarea Departamentului Securităţii Statului a exprimat noile realităţi socio-politice existente în România în contextul destructurării vechiului regim în urma evenimentelor revoluţionare din decembrie 1989. Aceasta s-a produs în două etape succesive: în prima etapă, prin trecerea în componenţa Ministerului Apărării Naţionale, [13]iar în a doua etapă, prin desfiinţarea propriu-zisă în baza unui decret al Consiliului Frontului Salvării Nationale. [14]

La data de 26 martie 1990, prin decretul nr. 181, a fost înfiinţată instituţia Serviciul Român de Informaţii (S.R.I)  [15]ca autoritate administrativă autonomă a statului român cu competenţă materială în interiorul ţării privind obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor referitoare la ameninţările interne şi externe la adresa siguranţei naţionale.12, iar la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51 care stabilea noile ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României şi sunt stabilite organele de stat care au atribuţii în acest domeniu: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi structuri din cadrul Ministerului Apărării Naţion a le, Ministerului de Interne şi Ministerului Justitiei.

Ion Iliescu, preşedintele de atunci al  Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi viitor preşedinte al ţării, referindu-se într-o declaraţie publică la noul serviciu, îl caracteriza astfel: ,,0 instituţie modernă, care a fost structurată după analiza modelelor unor astfel de servicii din ţările cu tradiţie democratică: Statele Unite ale Americii, Canada şi principalele ţări europene „.

Putem așadar afirma ca evolutia serviciilor române de informații de-a lungul timpului este în stransă concordanţă cu evoluţia societatii, precum si a amenintarilor ce deriva din permanenta transformare a acesteia.

Modul in care se va dezvolta si va evolua activitatea de informatii in viitor nu poate fi în totalitate anticipată, dar să nu uităm că trecutul este proiecţia prezentului, iar prezentul este premiza viitorului, de aceea şi istoria intelligence-lui este utilă viitorului intelligence -lui românesc.

Bibliografie

  • Sorin Aparaschivei – Cronologie Fotodocumentara a Contraspionajului Romanesc , București 2019 .
  • Sorin Aparaschivei și Ioan Codruț Lucinescu, Cercetari asupra începuturilor istoriei moderne a serviciilor de informatii românești  1842- 1878,Editura ANIMV, București, 2018.
  • .Expunere asupra Serviciilor de Informaţii ale Armatei. Istoric, întocmit în 1934 de Mihail Moruzov, în Mihail Moruzov şi frontul secret, Editura Elion, Bucureşti, 2004;
  • Cristescu Eugen, Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii, în Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti. Memorii (1916­1944), mârturii, documente, prefaţă de Dan Zamfirescu, Editura R.A.I., Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, f.a., p. 131-223;
  • Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret, Editura Elion Bucureşti, 2004 Cristian Troncotă, Omul de tainâ al mareşalului, Editura Elion, Bucureşti, 2005 Cristian Troncotă, Torţionarii. Istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România (1948-1964), Editura Elion, Bucureşti, 2006;
  • Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului Comunist din România (1965-1989), Editura Elion, Bucureşti, 2003.
  • Tănase Tiberiu, Serviciile de informaţii româneşti în timpul primului râzboi mondial în revista Historia nr. 78, iunie 2008, pp. 26- 33.
  • Tănase Tiberiu, SSI în timpul celui de al II lea Râzboi Mondial- adaptarea la conditiile de râzboi, în revista Historia nr. 80, august 2008, pp.32-38.

Note

[1] Sorin Aparaschivei – Cronologie Fotodocumentara a Contraspionajului Romanesc , București 2019 , p19..

[2] Sorin Aparaschivei și Ioan Codruț Lucinescu, Cercetari asupra începuturilor istoriei moderne a serviciilor de informatii românești  1842- 1878,Editura ANIMV, București, 2018.

[3]  C.C.Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza vodă, Bucureşti, 1966, p. 93.

[4]  Idem., p. 356.

[5] Aurel V. David, Alexandru Ioan Cuza, fondatorul sistemului informativ al României, Revista anuală a Academie Dacoromâne, anul I, nr. 1,

[6] Mihail Moruzov s-a nascut la 8 noiembrie 1887, in comuna Zebil din judetul Tulcea. Familia sa se tragea din cazacii zaporojeni, refugiati in Romania, iar tatal sau, Simion Moruzov, a fost preot timp de 40 de ani la biserica rusa din Tulcea. A absolvit doar trei clase de liceu, insa cert este, dupa cum au marturisit atat corifeii, dar si detractorii sai, ca Moruzov era nascut pentru munca de informatii. Vorbea la perfectie ucraineana, bulgara, turca si tatara. A inceput in 1909, ca agent special in Directia Generala a Politii lor si a trecut prin toate treptele ierarhice, ajungind in 1917 in fruntea „Serviciului de Informatii al Deltei”vezi pe larg Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret, Editura Elion Bucureşti, 2004.

[7] Tiberiu  Tănase , Eugen Cristescu , director general al SSI în perioada 1940- 1944 în Revista Studii și comunicari  vol XIII/2020 , editura Mega , Cluj Napoca , p 188 .

[8] Aceasta era formată din 10 direcţii centrale şi 12 direcţii regionale iar până în anul 1958, organizarea noii instituţii a fost realizată cu ajutorul unor consilieri sovietici.

[9] Neagu Cosma, Cupola. Securitatea văzută din interior. Editura Globus, Bucureşti 1994, Gheorghe Raţiu, Raze de lumină pe cărări întunecate, Editura „Paco”, 1996., Mihai Ion Pacepa, Cartea neagră a Securităţii româneşti, voI. I (activitatea Securităţii înainte de 1989), voI. II (din 1989 până în 1998), voI. III, Editura „Omega Press”, 1999 Dumitru Iancu Tăbăcaru, Sindromul Securităţii, Editura „Paco”, Bucureşti, f.a ..

[10] Cărţile pe care le-a publicat sau coordonat în ultimii doi ani (Banalitatea răului. O istorie a Securitătii în documente, 1949-1989, laşi, Polirom, 2002; Ziua care nu se uită, laşi, Polirom, 2002, Securiştii partidului. Serviciul de cadre al peR ca poliţie politică, laşi, Polirom, 2002) Moştenitorii Securităţii este ultima carte din seria începută de autor.

[11] Vezi pe larg Cristian Troncotă, Istoria securităţii regimului Comunist din România, 1948-1964, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2003 , reditată în 2006 sub titlul Torţionarii. Istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România (1948-1964), Editura Elion, Bucureşti, 2006;

[12] Cristian Troncotă, Duplicitarii, O istorie a serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului Comunist din România (1965-1989), Editura Elion, Bucureşti, 2003

[13]  Decretul privind trecerea în componenţa Ministerului Apărării Naţionale a Departamentului Securităţii Statului şi a altor organe din subordinea Ministerului de Interne.

[14] Decretul Consiliul Frontului Salvării Naţionale privind desfiinţarea Departamentului Securitătii Statului din 30 decembrie 1989.

[15] Înfiinţat la 26 martie 1990; a fost condus de la înfiinţare sa de profesorul Virgil Măgureanu. şi apoi, de la 2 iunie 1997, de Costin Georgescu, investit de Parlament pe 27 mai 1997.

Follow Tiberiu Tănase:
Email: tanasetiberiu2@gmail.com. Secretar al DIS/CRIFST, al Academiei Romane membru  al Diviziei de Istoria Științei din cadrul Comitetului  Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii – CRIFST  al Academiei Române,  redactor la revista Studii și Comunicări,, lector univ Universitatea Romano – Americana ,  membru al Societății de Stiinte Istorice din Romania., presedinte CSIS-GA. Membru al colegiului de redacţie al revistei Vitralii – Lumini și Umbre a ACMMRSRI, colaborator al unor institute de studii şi cercetări de securitate, apărare şi  istorie: Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, Arhivele Naţionale, Arhivele Militare Române. Lector univ  asociat Universitatea Romano – Americana. Autor și coautor al unor lucrări din domeniul securității și intelligence-ului, a peste  200  de studii şi articole de securitate şi intelligence.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *