Tănase, Tiberiu (2025), 26 martie  – Ziua Serviciului Român de Informații, Intelligence Info, 4:2, 14-35, https://www.intelligenceinfo.org/26-martie-ziua-serviciului-roman-de-informatii/

March 26 – Romanian Intelligence Service Day

Abstract

The Romanian Intelligence Service (S.R.I.) was established on March 26, 1990, by Decree no. 181 of the Provisional Council of National Union, as an autonomous administrative authority of the Romanian state with material competence within the country regarding the obtaining, verification and valorization of information regarding internal and external threats to national security.

Subsequently, on July 29, 1991, Law no. 51/1991 on the National Security of Romania was issued, which established the new threats to Romania’s national security and regulated by law the activities of structures with responsibilities in the field of national security.

Law no. 14/1992 on the organization and functioning of the Romanian Intelligence Service contains, compared to the National Security Law no. 51/1991, a supplement to the investment regarding the general competence of the service, with special significance regarding its place within the national information community.

Keywords: Romanian Intelligence Service, SRI, Romania, national security, intelligence

Rezumat

Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.) a fost înfiinţat la 26 martie 1990, prin Decretul nr. 181 al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, ca autoritate administrativă autonomă a statului român cu competenţă materială în interiorul ţării privind obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor referitoare la ameninţările interne şi externe la adresa siguranţei naţionale.

Ulterior la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51/1991 privind Siguranţa Naţională a României care stabilea noile ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României şi reglementă prin lege activitarea structurilor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale.

Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii conţine, faţă de legea Siguranţei Naţionale nr. 51/1991, un supliment de învestitură în ceea ce priveşte competenţa generală a serviciului, cu semnificaţie specială asupra locului acestuia în cadrul comunităţii informative naţionale.

Cuvinte cheie: Serviciul Român de Informaţii, SRI, România, siguranța națională, intelligence

INTELLIGENCE INFO, Volumul 4, Numărul 2, Iunie 2025, pp. 14-35
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159,
URL: https://www.intelligenceinfo.org/26-martie-ziua-serviciului-roman-de-informatii/
© 2025 Tiberiu TĂNASE. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

26 martie  – Ziua Serviciului Român de Informații

Dr. Tiberiu TĂNASE[1]
tanasetiberiu2@gmail.com

[1] Academia Română – Comitetul Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST), Divizia de Istoria Științei (DIS)

Motto Trecutul este proiecţia prezentului, iar prezentul este premiza viitorului, de aceea şi istoria intelligence-lui este utilă viitorului intelligence -lui românesc.

Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.) a fost înfiinţat la 26 martie 1990, prin Decretul nr. 181 al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, ca autoritate administrativă autonomă a statului român cu competenţă materială în interiorul ţării privind obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor referitoare la ameninţările interne şi externe la adresa siguranţei naţionale.

Ulterior la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51/1991 privind Siguranţa Naţională a României care stabilea noile ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României şi reglementă prin lege activitarea structurilor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale.

Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii conţine, faţă de legea Siguranţei Naţionale nr. 51/1991, un supliment de învestitură în ceea ce priveşte competenţa generală a serviciului, cu semnificaţie specială asupra locului acestuia în cadrul comunităţii informative naţionale. Astfel, Serviciul Român de Informaţii este definit ca „organ (…) specializat în domeniul informaţiilor referitoare la siguranţa naţională a României” ceea ce trebuie corelat cu prevederea din Legea Siguranţei Naţionale care stipulează că SRI este „organ (…) specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării”.

http://intelligence.sri.ro/serviciul-roman-de-informatii-serviciu-de-intelligence-competitiv-apararea-intereselor-de-securitate-ale-romaniei/

Intelligence-ul românesc – tradiție și actualitate

Dr Tiberiu Tanase

Tradiția Istorică

Domnitorii din Ţările Române în Evul Mediu, au utilizat culegerea de informaţii dincolo de graniţele ţării activitatea fiind a fost practicată începând cu domnia lui de Basarab I, şi continuată de urmaşii săi Mircea cel Bătrân, Vlad Tepeş, Stefan cel Mare, Vasile Lupu şi Mihai Viteazul.

Astfel voievodul , Mihai Viteazul a fost omul care a visat şi a reuşit pentru o clipă istorică să reconstituie statul naţional în vatra vechii Dacii. Pe suportul „ţărilor dacice” (Ardealul, Moldova şi Valahia). Prin realizarea, în anul 1600, a primei unităţi politice a părţilor organice ale vetrei străbune, Mihai Viteazul a devenit restauratorul Daciei („restitutor Daciae”). Adversarii săi n-au pregetat să-1 numească „Malus Dacus”, adică „Dacul cel Rău”. Mihai Viteazul a căzut victimă perfidiei şi vicleniei imperiilor care dădeau târcoale vetrei neamului. A fost ucis mişeleşte de mercenari, pentru a înfricoşa pe toţi cei care gândeau la refacerea vechii Dacii. Insă fapta sa, păstrată în memoria socială, a redat autohtonilor demnitatea, precum şi încrederea în sine . (vezi revista Vitralii – Lumini şi Umbre, Revista Veteranilor din Serviciile Române de Informaţii, Anul I, nr. 2, martie 2010, p123.)

Trebuie să precizam că  sistemul de transmiterea a informaţiilor foarte bine pus la punct și creat de Mihai Viteazul se cunoaşte foarte puţin, dar şi mai puţine informații se cunosc că acesta era folosit pentru asigurarea fluxului de  informaţiilor obţinute de la Poartă, cu privire la Sigismund Bathory, Ieremia Movilă, I. Zamoyski (şeful serviciilor secrete poloneze). Prin aceasta „…domnitorul muntean reuşea să cunoască de aproape intenţiile tuturor adversarilor să) ….” (N. Stan , Reflectări istorico-literare ale rezistenţei româneşti” Bucureşti, Editura politică – 1979 ) .

Mihai Viteazul – restauratorul Daciei („restitutor Daciae”)- un domnitor bine informat

De subliniat că domnitorul Mihai Viteazul62 era un cunoscător al vieţii popoarelor Peninsulei Balcanice în urma călătoriilor întreprinse din tinereţe în lumea diversă ca etnii, religii, prilej de cunoaştere a situaţiei şi a atitudinii celor oprimaţi din Imperiul Otoman, inclusiv a capacităţii armatei otomane la toate eşaloanele de la cele din capitala imperiului şi cele dislocate în diversele provincii.63 A fost pentru el un bun prilej de a remarca slăbiciunile atât organizatorice cât şi comportamentale. Apropierea de boierii Cantacuzini, Craioveşti l-au implicat în viaţa politică, în intrigile vizând stabilitatea domniei Ţării Româneşti, fapt pentru care a fost acuzat de hiclenie. A obţinut domnia cu sprijinul boierilor cantacuzini şi craioveşti și vine la tronul Ţării Româneşti în septembrie 1593, realizând, ca bun gospodar, într-o primă etapă, reorganizarea administrativă şi financiară care i-a permis să treacă la constituirea unei armate de lefegii cu care a declanşat, la finalul anului 1594, lupta antiotoană după ce realizase contractele diplomatice care să-i asigure sprijinul din partea Transilvaniei, Moldovei şi al lumii balcanice. Trecând la acţiune a înlăturat prioritar prezenţa garnizoanei otomane şi a creditorilor ca apoi să realizeze atacul cetăţenilor otomane situate de-a lungul Dunării. Răsunetul a fost de mare amploare atât în rândurile oprimaţilor cât şi a structurilor otomane care nu puteau tolera o asemenea îndrăzneală care ar fi putut ridica şi alte zone la acţiune. Drept represalii, în vara anului 1595, Imperiul Otoman a organizat o amplă expediţie de pedepsire, soldată însă printr-o biruinţă al lui Mihai Viteazul la Călugăreni (13/23 august 1595).

62 Mihai Viteazul -1548, Târgul de Floci, jud. Ialomiţa – 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, azi jud. Cluj, capul depus la Mănăstirea Dealul, jud. Dâmboviţa.

63 Buletinul Arhivelor Militare Române, anul XII, nr. 4/2009,p. 88.

Situaţiile geopolitice, vizând pe de o parte interesele în raport cu lumea otomană a statelor europene şi pe de altă parte cele de dominare a teritoriului românesc, i-au impus, în continuare, acţiuni de natură diplomatică conjugate cu cele militare. Defecţiuni intervenite în relaţiile cu Transilvania şi Moldova au determinat trecerea, în 1599-1600 la cucerirea lor, iniţiativă ce a lezat interesele multor din cei avizi de a stăpânii aceste ţări. După ziua de 18/28 octombrie 1599 în urma luptelor din zona Valea Săpunului-Şelimbăr biruitorul Mihai porneşte spre Alba Iulia. Primirea triumfală de la 21 octombrie/l noiembrie 1599 releva în mare măsură că fapta sa era în concordanţă cu cerinţele de prezent şi viitor a teoriilor intra şi extra carpatice. Etapa următoare din mai 1600 prin îndepărtarea lui Ieremia Movilă de la tronul Moldovei a finalizat acest proces, devenind la 6 iunie 1600 domn al Tării Româneşti şi Ardealului şi a toată Moldova.

Răsunetul a fost la timpul respectiv receptat în moduri diferite provocând reacţii pro şi contra. Nemulţumiţii au acţionat perfid afişând o totală adeziune dar prin cel întreprinse dovedit reala atitudine. Concret, la 9/19 august 1601, din ordinul superiorilor generalul Basta, comandantul armatelor austriece, a organizat simulacrul prin care Mihai Viteazul a fost răpus în tabara da la Câmpia Turzii.64

64Călin Hentea , Armata şi luptele romănilor din Antichitate până la intrarea în NATO, Breviar de Istorie MilitarăEditura Nemira 2004, p. 13

65 N. Stan , Reflectări istorico-literare ale rezistenţei româneşti” Bucureşti, Editura politică – 1979).

66 Nicolae Bălcescu „Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul”. Bucureşti, Editura Curtea românească, 1937).

67 Istoria României, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei, 1962.

Mihai Viteazul era un domnitor bine informat și  în legătură cu ceea ce se întâmpla în multe capitale europene

Despre sistem de transmiterea a informaţiilor foarte bine pus la punct creat de Mihai Viteazul se cunoaşte foarte puţin, dar şi mai puţin lucruri se cunosc că acesta era folosit pentru asigurarea circulaţiei informaţiilor obţinute de la Poartă, cu privire la Sigismund Bathory, Ieremia Movilă, I. Zamoyski (şeful serviciilor secrete poloneze). Prin aceasta „…domnitorul muntean reuşea să cunoască de aproape intenţiile tuturor adversarilor săi65 ….”

Se cunoaşte, de asemenea, ca Mihai Viteazul obţinea informaţii din Polonia. Aşa, de pildă, în timp ce domnitorul se află în Ardeal a primit veste sigură din Polonia că Zamoyski, Ieremia Movilă şi Sigismund Bathory, cu o puternică armată stau gata a intra în Transilvania”66. Precizarea „veste sigură din Polonia” nu are alt echivalent decât informaţii sigure, verificate. Locul de unde sunt obţinute informaţiile este precizat clar; Polonia. Menţiunea: „stau gata a intra în Transilvania” poate însemna două lucruri: că trupele respective sunt masate în zona limitrofa, spre graniţă, deci Mihai are persoane ce culeg informaţii din Polonia, sau că aceste trupe se aflau deja în imediata vecinătate a graniţei, iar datele respective au fost obţinute prin observare.

Concluzia ce se impune este că acestă structură / serviciu, pe care domnitorul 1-a avut, a fost perfecţionat ca urmare a unor cerinţe legate de colectarea ştirilor culese de retelele/ filierele informative, în zonele respective.

Geniul militar şi acţiunile întreprinse de Mihai Viteazul şi prestigiul său în continuă creştere sporeşte simpatia vecinilor, atât în sudul Dunării, cât şi din Polonia şi din alte spaţii învecinate, faţă de el. este un detaliu ce reflectă creşterea cotei şi a credibilităţii domnitorului şi speranţele ce se leagă de el şi de politica sa autonomă. În aceste condiţii, posibilităţilor sale de informare în spaţiile respective sporesc vizibil.

Astfel, din diverse documente de epocă, reiese că Mihai Viteazul era adesea informat în legătură cu ceea ce se întâmpla în unele capitole europene. Totodată, se cunoaşte că domnitorul român „… întreţinerea de sud de Dunăre o întreagă reţea de spioni, care îi semnalau mişcările turceşti..67.

De asemenea, domnitorul primeşte, de pildă, numeroase ştiri din Polonia, inclusiv din partea unor nobili din această ţară. Între ei figurează, de exemplu, un nume Tarnovski ca şi cneazul Vasile de Ostrog. Se poate aprecia că domnitorul dispunea de o variabilă reţea în ţara vecină. Menţinerea iezuitului Petre Sturza a fost: „Mihai a prins prilejul cel mai potrivit: ştia tot ce se face şi se vorbeşte la noi; cunoştea ce sfârşit nenorocit avusese dieta… „68.

68 Nicolae Iorga „Acte şi fragmente”, vol. I, Bucureşti, Imprimeria statului, 1986.

69 E.D. Tappe „Documents Concerning Romanian”, History 1427-1601, London, s.n. 1964. 70I.D. Condurachi „Diplomaţi români în trecut – secolele XIV-XVII”, Braşov, Tipografia „Unirea”,’l 937.

Desigur, nu există nici un motiv de îndoială sau temei din care să rezulte că respectiva constatare a semnatarului scrisorii nu ar avea suficientă fundamentare. Din contră, respectiva constatare se bazează, în mod cert, pe concluzii legate de mişcări şi acţiuni, pe fapte şi iniţiative, aparţinând domnitorului român. De subliniat faptul că a fi mai bine informat nu este numai un privilegiu. Nu este doar un câştig de natură să descurajeze adversarii, ca în cazul semnatarului scrisorii – ci este cel puţin o premisă – dacă nu o garanţie, de succes, pe direcţia în care s-a obţinut avantajul în plan informativ.

Domnitorul dispunea, de asemenea, de agenţi în rândul tătarilor. Prin ei amorsa unele neînţelegeri între căpeteniile lor. Totodată, domnitorul dezinforma şi alimenta disensiuni între ei şi moldoveni sau între tătari şi polonezi.

Despre faptul că Mihai Viteazul a dispus de agenţi secreţi la Poartă, există mărturii documentare – în iunie 1598, într-un raport expediat de ambasadorul Angliei Constantinopol se fac referiri la descoperirea „unui spion” al lui Mihai Viteazul în capitala Turciei. In acelaşi raport se preciza că agentul român ar fi avut misiunea de a descoperi planurile turcilor în legătură cu Ţara Românească.69.

Constituie o realitate faptul că Ţările Române au dispus de agenţi capabili la Constantinopol. Faptele reţinute de istorie proiectează această imagine. Spre exemplu, despre paharnicul Caraiman, agent al Moldovei la Constantinopol, în perioada 1595-1611, se cunoaşte că a fost un negociator dibaci şi un „intrigant de forţă”. Mulţi diplomaţi străini aflaţi la poartă şi au declarat uimirea pentru capacitatea sa de a ţese intrigi. Astfel, într-un raport veneţian, datat 15 octombrie 1609, se menţiona faptul că Principele Transilvaniei ar fi scris noului vizir să-1 înlocuiască pe Constantin Movilă cu un alt pretendent, iar pentru a reuşi îi recomanda „să câştige pe Caraiman Aga, agentul actualului domn moldovean care este acolo (la Constantinopol) rădăcina tuturor relelor.70

Fapt cu totul inedit, aceluiaşi agent (şi domnitorului său) turcii, în cursul anului 1599, i-au făcut cadouri pentru serviciile aduse Porţii în tratativele cu Ardealul.

Se poate afirma că, în perioada analizată în Ţările Române, informaţiile ajunseseră la mare preţ, prin volumul şi consistenţa acestora element ce se resimte în supleţea şi orientarea politicii externe promovate ulterior şi de domnitori, Şerban Cantacuzino, Constantin Cantemir şi Constantin Brâncoveanu , care rareori au fost surprinşi de evenimente .

Măsurile lor au avut menirea să le asigure o informare corespunzătoare, pe alocuri chiar de excepţie, în special în legătură cu anumite stări conflictuale existente între unelestate europene şi cu privire la măsura în care deznodământul disputelor respective putea afecta Ţările Române.

Putem afirma că, în perioada domniei lui Mihai Viteazul în Ţările Române, informaţiile ajunseseră la mare preţ, prin volumul şi consistenţa acestora element ce se resimte în supleţea şi orientarea politicii externe promovate ulterior şi alţi domnitori,cum au fost Şerban Cantacuzino, Constantin Cantemir şi Constantin Brâncoveanu , care rareori au fost surprinşi de evenimente.

Domnitorul Serban Cantacuzino a participat cu oastea Ţării Românesti, în cadrul armatei otomane, la asediul Vienei (1683), dar, pornind de la interesele fundamentale ale ţării sale a stabilit contacte cu cei asediati cărora le-a transmis informaţii despre punctele sensibile ale atacatorilor. Ca urmare, creştinii conduşi de prinţul Eugeniu de Savoia au obtinut o stralucită victorie contra otomanilor si au spulberat definitiv visul acestora de a cuceri Occidentul.. La rândul său, Constantin Brâncoveanu a organizat culegerea sistematică de informaţii în capitalele ţărilor vecine şi a introdus, pentru prima dată în spaţiul românesc, codificarea documentelor trimise prin curieri.

Se poate afirma că, în perioada analizată în Ţările Române, informaţiile ajunseseră la mare preţ, prin volumul şi consistenţa acestora element ce se resimte în supleţea şi orientarea politicii externe promovate ulterior şi de domnitori, Şerban Cantacuzino, Constantin Cantemir şi Constantin Brâncoveanu, care rareori au fost surprinşi de evenimente .  Măsurile lor au avut menirea să le asigure o informare corespunzătoare, pe alocuri chiar de excepţie, în special în legătură cu anumite stări conflictuale existente între unele state europene şi cu privire la măsura în care deznodământul disputelor respective putea afecta Ţările Române.

Constantin Brâncoveanu un mare diplomat și strateg – dspre preocupările lui Şerban Cantacuzino, Constantin Cantemir şi Constantin Brâncoveanu pentru informaţii secrete

În plan intern, domnitorii Ţărilor Române întreprind măsuri organizatorice inspirate şi utile. De reţinut, în acest sens, preocupările constante ale lui Şerban Cantacuzino, Constantin Cantemir şi Constantin Brâncoveanu în privinţa îmbunătăţirii funcţionalităţii şi a modernizării informaţiilor secrete.

Faptul că domnitorii respectivi pentru activităţile desfăşurate anterior vremii lor în domnie au avut tangenţe cu munca de informaţii, explică, în bună parte, atenţia pe care au acordat-o acestui domeniu. Măsurile respective au menirea să asigure domnitorilor o informare corespunzătoare, pe alocuri chiar de excepţie, în special în legătură cu anumite stări conflictuale existente între unele state europene şi cu privire la măsura în care deznodământul disputelor respective putea afecta Ţările Române.

Volumul şi consistenţa informaţiilor obţinute sunt notabile, element ce se resimte în supleţea şi orientarea politicii externe promovate de domnitori. Unii din ei rareori sunt surprinşi de evenimente. De notat, în acelaşi timp, că atât Şerban Cantacuzino, cât şi Constantin Brâncoveanu, în cea mai mare parte a domniei lor, sunt puternic influenţaţi de stolnicul Constantin Cantacuzino. Acesta, instruit şi format la Padova, a avut un contract nemijlocit cu şcoala veneţiană una dintre cele mai elevate în epocă. Un aspect important este acela că el şi-a exercitat atribuţiile specifice în timpul lui Constantin Brâncoveanu, el însuşi un om cu o viziune clară asupra rostului şi rolului informaţiilor, încă din timpul când a deţinut funcţiile de Mare Ban, Mare Agă sau de capuchehaie la Constantinopole.

Contextul favorabil în care Constantin Cantacuzino a reuşit să-şi desfăşoare activitatea, să modeleze structurile pe care le-a condus, să le nuanţeze obiectivele, să modernizeze unele compartimente sau să specializeze altele, se explică şi prin aceea că domnitorii pe care i-a slujit au fost rudele sale apropiate. Şerban Cantacuzino a fost fratele său, Constantin Brâncoveanu i-a fost nepot, iar Ştefan Cantacuzino (1714-1716) i-a fost fiu.

Explicaţia acestei relaţii este simplă: confirmaţia, inteligenţa şi greutatea specifică a marelui cărturar, fapt că el le este rusă apropiată, experienţa şi agilitatea sa, dar mai ales atuul informaţiilor. Acest aspect din urmă este evaluat, cu deosebită rigoare, de stolnic. Concluzia este confirmată, între altele, şi prin aceea că şeful cancelariei domneşti, sesizând rostul deosebit al informaţiei, a acţionat în consecinţă. Dovezile sunt perceptorii. El îşi constituie propriile sale filiere informative, atât în interior, cât şi afară. Mai mult, în plan intern, în această corupţie, iniţial benefică, ulterior surdă, el încearcă să deţină, de fapt, nu numai monopolul filierelor informative, ci şi al curierilor, al tălmacilor, al oamenilor de cancelarie şi al cifratorilor. A nu se omite, în acest din urmă sens, un detaliu şi anume că el este acela care în 1693 îl găseşte şi-l aduce la Iaşi pe Nicolo de Porto, specialist în depecetluirea (desfacerea) peceţilor şi sigiliilor şi descifrarea epistolelor.

Tot Constantin Cantacuzino este acela care în 1697, împreună cu fratele său, Marele spătar Mihai Cantacuzino, alcătuieşte – nu în mod întâmplător, ci pentru că era depozitarul informaţiilor de care era nevoie – UN PLAN SECRET de luptă antiotomană a Rusiei şi popoarelor din sud-estul Europei. Acelaşi plan strategic este discutat, în septembrie 1700, într-o consfătuire secretă la Bucureşti cu domnitorul Constantin Brâncoveanu şi patriarhul Dosoftei, pentru a se propune ţarului reluarea luptei împotriva turcilor.

Este un element ce pune în evidenţă importanţa deosebită a informaţiilor, rolul lor esenţial în coagularea unor energii şi orientarea acestora. Se poate afirma că, în perioada analizată în Ţările Române, informaţiile ajunseseră la mare preţ.

Faptul că Ţara Românească avea o cotă deosebită în planul informaţiilor este confirmat de aprecierile Curţii de Viena, ale celei de la Moscova, dar şi din alte capitale europene. Mai mult chiar Turcia, din aceleaşi considerente, tolerează atitudinea duplicitară a Ţării Româneşti. Se poate aprecia că, într-un procent însemnat, informaţiile şi abila politică externă a Ţărilor Române determină credibilitatea şi respectul lor în exterior.

Acelaşi exerciţiu al informaţiilor, reprezentarea exactă a valorii, a rostului şi importanţei lor, înţelegerea unui lucru fundamental, acela de a identifica întotdeauna măsuri de natură să apropie realizarea obiectivelor propuse şi să nu le distanţeze prin crearea de reacţii inutile gratuite, l-au determinat, de pildă, pe Constantin Brâncoveanu să adopte, ca principiu de politică externă, diplomaţia tergiversării. Numai un om bine informat asupra evoluţiei unor probleme ce interesau şi care aveau semne că in viitor mai apropiat sau mai îndepărtat poate spori şansele spre o evoluţie dorită, convenabilă, care avea deplină încredere în serviciile sale secret şi ştia cât poate valora uneori o informaţie, putea acţiona ca atare.

Răspunsul, aproape invariabil, al domnitorului la probleme neclare, neconvenabile, riscante, incerte, era de regulă: „… cu vreme..” semnifica nu numai înţelepciune sau prudenţă, ei, mai ales, încredere într-o evoluţie aşteptată şi neîndoielnic – în acelaşi timp – investigată informativ şi analizată cu detaşare şi luciditate.

Mulţi analişti au apreciat „instinctul politic”al lui Constantin Brâncoveanu, frapantul său „simţ al realităţii” sau exactitatea calculelor şi prevederilor sale, toate aceste simţuri speciale permiţându-i să ia mereu decizia optimă şi să-şi menţină politica sa în echilibru.

Este îndoielnic însă că toate aceste calităţi au o explicaţie şi un suport comun, că ele constituie produsele unui alt plan, acela al informaţiilor.

Informaţiile consistente de care dispunea, limpezimea analizei ce impunea concluzii legate de apariţia şi evoluţia unor evenimente, punctele reale de sprijin pe care le avea în exterior, activitatea de influenţă şi câştigarea simpatiilor străine, toate deoparte constituie elemente ce explică calitatea şi acurateţea informării şi faptul că opţiunile domnitorului nu apăreau niciodată din senin, ci pe un teren investigat şi pregătit îndelung, cu minuţiozitate şi înţelepciune.

Principiul tergiversării nu ar fi folosit la nimic, dacă această aparenţă de superficialitate, de ineficienţă sau răbdare omenească nu ar fi fost dublată întotdeauna de o intensă activitate informativă şi de influenţare raţională şi lucidă a evoluţiei spre scopurile şi obiectivele urmărite.

Faptul, în aparenţă minuscul, dar în realitate fundamental, în Ţările Române au ştiut când şi cum să cultive relaţiile cu Rusia, putere europeană în ascensiune, că au cerut – uneori cu o uşoară insistenţă – ţarul să încheie pace cu Suedia, pune în evidenţă nu doar o simplă alternativă diplomatică, ci mai ales o anumită siguranţă a informării lor, substanţă şi valoarea informaţiilor.

Domnitorii români trimiteau adesea sume importante de bani agenţilor lor din străinătate şi mai ales celor de la Constantinopol pentru realizarea unor acţiuni de influenţă. Aparent acest gest poate apărea uneori discutabil, inutil, excesiv sau, pur şi simplu, un act de risipă.

De reţinut însă un element simplu, dar care pune în evidenţă un altul de ordin concepţional: Constantin Brâncoveanu, de pildă, ţine o evidenţă personală strictă a acestor cheltuite. Acest mecanism are o singură semnificaţie, şi anume că sumele respective trebuiau să folosească unui anumit scop, ele reprezentau i investiţie necesară şi erau destinate să slujească intereselor ţării, interese plasate deasupra domnitorilor. În acelaşi timp ţinerea evidenţei era necesară şi nu avea nimic dezonorat.

O altă observaţiei este aceea că forţa informaţiilor a conferit domnitorilor tonus, optimism, încredere că pot depăşi situaţii limită, complicate sau chiar periculoase. A se vedea, în acest sens, atitudinea lui Şerban Cantacuzino în războiul Vienei, a lui Constantin Brâncoveanu, în 1689, când generalul Heissler ocupase o parte din Ţara Românească sau în 1711, când marele spătar Toma Cantacuzino fuge de ruşi. Concepţional urmarea informaţiilor a fost aproape întotdeauna aceea că ele constituie o forţă, o putere în mâna celui care le deţine şi ştie să le exploateze, să le valorifice.

Această stare, puterea conferită de priorităţile sau exclusivitatea informaţiei, l-a determinat pe stolnicul Constantin Cantacuzino, şeful cancelariei domneşti şi al serviciilor sale, să se considere prima forţă în stat şi să acţioneze ca atare. Astfel, în unele împrejurări stolnicul acţionează pe cont propriu, în secret, pentru realizarea unor obiective personale, cum ar fi, de pildă, acela al înlăturării lui Constantin Brâncoveanu şi al aducerii în scaun a fiului său, Ştefan Cantacuzino. Desigur, resorturile acţiunilor sale pot fi multiple şi susceptibile de o abordare mai complexă, mai amplă. În mod cert însă acest sentiment al forţei a determinat o radicalizare a atitudinii sale faţă de domnitor şi i-a creat convingerea că poate acţiona ca atare.

Alteori, succesele repetate ori victoriile nesperate sau siguranţa excesivă pot conduce la comiterea unor erori grosolane, la atitudini paradoxale, de încălcare a unor principii elementare sau la acte de ignorare şi bagatelizare. A informaţiilor. În legătură cu încălcarea acestor principii stau mărturie dovezi din care rezultă că la Curtea lui Constantin Brâncoveanu: „…nu se ştie ce este secret de stat. De abia descălecau curierii sosiţi din Constantinopol şi se şi răspândeau prin dughenele oraşului noile ştiri venite de la Poartă, iar zvonurile se întindeau până peste hotare.”

Spre sfârşitul domniei, acelaşi domnitor, ce datora mult serviciilor sale secrete, avea să ignore o informaţiei sosită din Constantinopol de la fostul său medic, Anton Carai. Din informaţie rezultă că împotriva domnitorului se pusese la cale un complot şi că Poarta ar fi decis surprinderea sa şi a familiei. În pofida acelui serios avertisment, din care rezulta experienţa unei conjuraţii  sprijinite din afară, Constantin Brâncoveanu avea să-l consulte din nou pe vechiul său sfetnic, Constantin Cantacuzino, cel care acţiona împotriva sa încă din 1706.

Aparent, nimic anormal, dar acestuia, în 1707, „îi luase puterea”pentru uneltire; în noiembrie 1709 îi fixau domiciliul obligatoriu la Afumaţi, pentru că solicitase anterior ajutorul lui Francisc Rákóczi al II-lea (II. Rákóczi Ferenc în maghiară) pentru înlăturarea sa. Aceluiaşi om, în 1712, îi fixau domiciliul obligatoriu la Filipeştii de Târg, pentru vina de a nu-l fi informat în legătură cu intenţia nepotului său, Toma Cantacuzino, a fi fugi la ruşi.

Gestul domnitorului, de uşurinţă sau gravă superficialitate, nu poate fi interpretat decât ca un act de supraevaluare a potenţelor serviciilor sale secrete şi a puterii aurului, un act bazat pe metode încercate anterior, de ieşire din situaţii dificile, critice.

De sesizat, de asemenea, că domnitorul este sabotat şi trădat de oamenii săi apropiaţi, de rudele sale, în care încă mai avea încredere din moment ce, spre exemplu, Constantin Cantacuzino este repus, de fiecare dată, în funcţie, considerându-se probabil „lecţiile” date au fost şi îndestulătoare.

Regulamentul Organic care este prima lege cu caracter unitar pentru Principatele Moldiva și Tara Romanească prevedea organizarea structurilor naționale de apărare , ordine internă și siguranță a statului . Asfle in 1842 este înfințată politia secretă ( servicul secret atestată documentar în orasele Braila și Galați ulterior și în alte reședinte de județ ca principal organ de informații/contrainformații/contraspionaj al statului în subordinea Ministerului de Interne 71

71 Sorin Aparaschivei – Cronologie Fotodocumentara a Contraspionajului Romanesc , București 2019 , p19..

72 Sorin Aparaschivei și Ioan Codruț Lucinescu, Cercetari asupra începuturilor istoriei moderne a serviciilor de informatii românești 1842- 1878,Editura ANIMV, București, 2018.

73 C.C.Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza vodă, Bucureşti, 1966, p. 93.

Istoria modernă a serviciilor românești de informații nu poate fi scrisă fără cunoașterea fundamentelor acestora. În premieră pentru istoriografia noastră, cercetările detaliate efectuate în Arhivele Naționale ale României au scos la lumină faptul că deja în anul 1842, la Ministerul de Interne, a fost înființat Serviciul Secret (sau Poliția Secretă), ca organ specializat de „priveghere contra făcătorilor de rele”, devansându-se, astfel, cu două decenii cunoașterea istorică în privința înființării acestei instituții.72

Primele structuri informative institutionalizate, cu caracter militar în România,, au apărut o dată cu organizarea armatei romane modeme, după Unirea Principatelor. Data de referintă este 12 noiembrie 1859, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin Inaltul ordin de zi, nr. 83, a infiintat Statul Major General al Armatei, în componenţa căruia se afla şi Sectia a II a, prima structură de informatii a armatei romane, condusă de sub locotenentul Gheorghe SIăniceanu.

A.I. Cuza a avut şi propriul său serviciu de informaţii condus de maiorul Cezar Librecht, directorul general al Postelor şi Telegrafelor.

Sub îndrumarea personală a Domnitorului, belgianul Cezar Librecht, specialist în telegrafie, şi om cu „relaţii” între foştii membri ai Comisiei Europene a Dunări73, a contribuit atât la impunerea unui strict control al statului asupra Telegrafului şi, mai târziu a Poştei, cât şi la crearea unui serviciu specializat de informare a autorităţii centrale de decizie cu problemele de . interes pentru siguranţa statului român. Prin intrarea acestuia în rândul corpului ofiţeresc şi numirea sa ca adjutant domnesc74, întregul circuit al informaţiilor destinate Domnitorului a trecut practic în subordinea Ministerului de Interne. Deşi oficial acesta a păstrat funcţia de ,,inspector general al telegrafului”75, el a devenit, în fapt, şeful acestui serviciu original de informaţii subordonat direct Domnitorului. Astfel au fost eliminate verigile intermediare de transmitere a informaţiilor care au fost astfel ferite de ochii unor agenţi din organele poliţieneşti, aflaţi în „simpatii” faţă de boierii „reacţionari”, ostili unirii şi favorabili unor interese străine. Sistemul informativ creat de Alexandru Ioan Cuza a dispus de toate componentele structurilor moderne de culegere, prelucrare şi transmitere de informaţii, desfăşurând activităţi specifice muncii cu agentura. Acesta a avut ca suport de transmitere şi centralizare a informaţiilor in vederea luării deciziilor politico-statale structura Telegrafului şi, mai târziu şi a Poştei. Telegraful a reprezentat în acele momente mijlocul cel mai rapid de informare dar şi de secretizare a informaţiilor necesare actului de decizie a puterii.

74 Idem., p. 356.

75 Aurel V. David, Alexandru Ioan Cuza, fondatorul sistemului informativ al României, Revista anuală a Academie Dacoromâne, anul I, nr. 1,

76 Mihail Moruzov s-a nascut la 8 noiembrie 1887, in comuna Zebil din judetul Tulcea. Familia sa se tragea din cazacii zaporojeni, refugiati in Romania, iar tatal sau, Simion Moruzov, a fost preot timp de 40 de ani la biserica rusa din Tulcea. A absolvit doar trei clase de liceu, insa cert este, dupa cum au marturisit atat corifeii, dar si detractorii sai, ca Moruzov era nascut pentru munca de informatii. Vorbea la perfectie ucraineana, bulgara, turca si tatara. A inceput in 1909, ca agent special in Directia Generala a Politii lor si a trecut prin toate treptele ierarhice, ajungind in 1917 in fruntea „Serviciului de Informatii al Deltei”vezi pe larg Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret, Editura Elion Bucureşti, 2004.

Deşi era o instituţie foarte tânără (având mai puţin de două decenii de existenţă ca structură integrată), Armata Română s-a implicat cu profesionalim în operaţiunile militare desfăşurate la sudul Dunării începând cu vara lui 1877, în condiţii dificile şi, în anumite momente, chiar dramatice. A reușit să se adapteze ,,din mers” cerinţelor războiului modern, care necesită, pe lângă trupe numeroase şi bine înarmate şi o cât mai exactă cunoaştere a inamicului, sub toate aspectele. Componenta militară (dar nu numai) de culegere a informaţiilor, după inerentele carenţe înregistrate în primele săptămâni de război, s-a profesionalizat şi a desfăşurat o activitate informativă de succes, având un aport incontestabil la câştigarea ,,războiului secret” (atât pe teritoriul naţional cât şi pe front) împotriva unui adversar cu experienţă şi resurse superioare.

Războiul de Independenţă a demonstrat că activităţile de culegere a datelor nu au corespuns aşteptărilor, astfel că, o data cu înfiintarea Şcolii Superioare de Razboi, în 1889 s-a introdus si un curs de specialitate „Serviciul Informatiilor”. Cu toate acestea, pâna la războiul balcanic din 1913, armata română nu a dispus de un serviciu de informaţii propriu-zis.

În perioada primului război mondial, serviciile de informatii româneşti au demonstrat mari carente, iar „patriotismul nu a exclus slăibiciunile sau vulnerabilitatile”, dupa cum observa Cristian Troncota, unul dintre cei mai avizaţi istorici români ai Istoriei Inelligence-Iui .

O experienta deosebita în domeniul informatiilor a costituit-o aşanumitul „Serviciu de informatii al De/tei”, condus de Mihail Moruzov, 76care cu un efectiv puţin numeros, dar dispunând de a agenti experimentaţi şi bine acoperiti a avut rezultate remarcabile .

Pină la sfărşitul războiului, din 178 de spioni trimişi în liniile româneşti, 156 au fost prinşi, printre care şi colonelul Friederich von Mayer, seful informatiilor germane in Dobrogea iar ” … inamicul nu a distrus nici un depozit de muniţii, aprovizionareanare sau case … „, demonstrand valoarea lui Moruzov pe „frontul invizibil”.

Aproape incredibil, Moruzov a reusit chiar sa devina comandantul unor contingente ale Armatei Roşii, care ulterior au fost dizolvate. Tot el a negociat să aranjeze cumpararea cu două milioane de lei a flotei ruse de pe Dunăre şi Marea Neagră, însa reizbucnirea luptelor a impiedicat definitivarea afacerii. O alta realizare o reprezinta „afacerea rublelor”, in care ruşii încercau să introducă în Romania câteva milioane de ruble false. Moruzov nu doar ca a zadarnicit acest plan, ci, prin manevre viclene, a facut ca milioanele false să ajungă în Rusia Sovietică. După război, Marele Stat Major a constatat ca militarii au putină libertate de miscare şi s-a pus problema crearii unui serviciu secret paralel, cu angajaţi civili.

Consiliul Superior de Apărare al Ţării a aprobat, iar pe l mai 1925, in fruntea acestui serviciu denumit „Serviciul Secret de Informatii” a fost numit Mihail Moruzov. Serviciul de informatii al armatei si-a urmat cursul sau, iar Servicul Secret a functionat doar nominal sub tutela Marelui Stat Major.

Serviciul a fost condus cu o mâna de fier de Moruzov, insa dupa 1930, şeful şi „fondatorul” său s-a amestecat in jocurile politice dubioase patronate de Regele Carol al II-lea şi a intrat in conflict cu Ion Antonescu, furnizindu-i suveranului documente asa-zis compromitatoare, privind viaţa generalui Antonescu.

Istoricii intelligence -lui l-au consideră un as al spionajului romanesc, dar din păcate, actiunile sale nu au putut impiedica dezastrul Romaniei din anul 1940, cand tara a fost suferit pierderi ale unor părţi din teritoriul national. In ultimii doi ani de activitate a incercat o schimbare a orientarii SS, prin contacte realizate cu amiralul Wilhelm Canaris, seful spionajului militar german.

In septembrie 1940, a fost arestat in timp ce se intorcea de la Venetia şi încarcerat la Jilava de noul regim al generalului Antonescu. Nu a fost eliberat nici la insistenţele lui Canaris, care a sosit special la Bucuresti şi a murit împuscat de legionari in noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940.

Autodidact şi cu o personalitate complexa, Moruzov a fost descris de contemporanii sai drept „o extraordinara energie si vointa, o capacitatea naturala si putere de patrundere uimitoare. Ambiţios pâna la orgoliu, domina despotic, neadmitind replici sau corectari, fapt ce constituia un mare defect”.

Implicarea sa in politica, subordonarea fata de Palatul Regal si dosarele compromitatoare pe care le-a strans despre dusmanii lui Carol al II-lea, i-a facut pe multi sa-l eticheteze drept „geniu al răului” sau „eminenţa cenuşie”.

Moruzov tinea mult la activitatea conspirativă. Cu greu a fost convins că şefii secţiilor trebuie să comunice între ei în problemele de serviciu. Nu puteai afla de la el nimic, mai ales in privinta oamenilor de care se servea. Nici anchetatorii sai din 1940 nu au putut afla mai mult, Moruzov luand cu el in mormint multe din secretele sale. Inaintea arestarii, el a distrus mai multe dosare, iar adjunctul sau, Niki Stefanescu, conform ordinului primit, a distrus intreaga arhiva personala a acestuia, aflata intr-un sediu camuflat.

Abilitatea lui Moruzov a fost atat de mare, incat dispunea de propria sa agentura de informatori, prin care controla practic intreaga societate si verifica chiar si ce ii furniza propriul sau serviciu.

Moruzov a rămas o persoana extrem de controversată, mai ales în privinta loialităţii sale. Înca din 1918 s-a vorbit despre relaţiile sale neortodoxe cu ‘ consulatul rus de la Galaţi, dar si despre cele cu serviciile franceze.

Jocul sau dublu a devenit triplu, mai ales dupa ce Abwehr-ul german a capturat arhiva serviciului secret francez. Credem că enigma nu va fi elucidată decit o data cu cercetarea arhivelor străine. !

Serviciul Secret -ul a lucrat dupa cele mai profesioniste metode ale culegerii de informaţii. Acesta folosea mai multe tipuri de informatori: informatorii „observatori”; informatorii „incidentali”; informatorii „locali” (urmareau actiunile partidelor politice, actele de sabotaj, starea de spirit a populatiei etc.); informatorii „de penetrare” (in special cei infiltrati in gruparile politice), informatorii „mobili” (comis-voiaj ori, negustori ambulanti, artisti, circari; informatorii „obligati” (constransi material sau moral).

Membrii unor misiuni oficiale sau diplomatice erau şi ei „ajutati” să aibă o comportare „imoral a”, pentru ca apoi, pe baza materialului compromitator, sa fie „convinşi” să colaboreze cu Serviciul.

Nu lipsea diversiune a, iar informatorii „temporari” erau recompensati prin bani sau prin interventii subtile pentru a fi promovati. Nu lipseau informatorii „sedentari”, „de rezerva”, „cercetasi” – trimisi peste hotare.

Şi la nivel tehnic SSI-ul lucra la virf. Iata doar descrierea biroului lui Moruzov facută de Gheorghe Cristescu: „Cabinetul era prevazut cu aparate de inregistrare fonica pe discuri si fir electromagnetic; detectoare speciale; oglinzi transparente, prin care poti observa o persoana, fara ca dansa sa te vada; periscoape pentru o observa tie indirecta; celule fotoelectrice, detectoare si altele. Unele se manipulau direct de la biroul sau, altele de catre un operator aflat intr-o camera alăturata … Un automobil Mercedez-Benz, foarte puternic, şi o instalatie de imprimat pe discuri convorbirile dintre ocupanţi”. Maşina mai dispunea de un post radio de emisie-receptie care ii permitea să ţină permanent legatura cu sediul. In 1936 fusesera înjiintate scoli pentru pregătirea specialistilor SS in radiotelegrafie, filaj, foto, cinema, dactiloscopie etc .

Eugen Cristescu – asul SSI

Cel numit de Antonescu la data pe 15 noiembrie 1940 in fruntea Servicului Special de Informaţii , noua structură de intelligence trecut in subordinea Presedintiei Consiliului de Ministri, a fost Eugen Cristescu. Noul director absolvise seminarul teologic din Iasi şi era jurist de profesie. A fost avansat treptat până la funcţia de director în Directia Generala a Politiei, remarcandu-se prin modul în care a combătut miscarea legionara.

Ca succesor a lui Moruzov la conducerea Serviciului de Informații, Eugen Cristescu a fost permanent comparat cu predecesorul său. Unii dintre vechii lucrători ai SSI au întocmit rapoarte mai detaliate, atunci când li s-a cerut după 23 august 1944, în care activitatea directorului general este prezentată mai nuanțat și în toate cazurile în antiteză cu ceea ce realizase Moruzov, socotit de ei „inteligence greeis”, „vulpea șireată” sau „monstrul sacru al spionajului și contraspionajului românesc”.

Aceste aprecieri poartă desigur o doză de subiectivism, iar în multe cazuri se confirmă documentar. Într-un raport din 19 aprilie 1949 se fac următoarele aprecieri: „În profesiunea informațiilor, Eugen Cristescu avea pricepere, deși o oarecare prudență exagerată îl făcea fie ca unele informații să le verifice prea mult, lipsindu-le astfel de calitatea noutăților inedite, fie să nu le exploateze deloc, pentru a nu-și strica bunele raporturi cu diverșii fruntași ai vieții politice de atunci. Sub conducerea sa, informațiile furnizate de SSI erau mai ri guros controlate și, deși la o exa mi nare mai superficială puteau apare ca mai valoroase, totuși nu au atins gradul de profunzime pe care-l aveau sub Moruzov”.

Cristescu un om întelegator dar un sef ferm

Traian Borcescu era de părere că: „Eugen Cristescu, cât a fost șef al SSI, s-a comportat ca un om înțelegător, nu a dat pedepse nemeritate personalului din subordine, dovedind corectitudine. Era un bun profesionist pe linie de siguranță și poliție politică, deoarece avea experiență și dovedise abilitate”. Adevărul e că în timpul lui Cristescu, SSI a fost reorganizat și conceput ca un serviciu de informare generală a Conducătorului statului – respectiv a mareșalului Ion Antonescu. 77

77 Tiberiu Tănase , Eugen Cristescu , director general al SSI în perioada 1940- 1944 în Revista Studii și comunicari vol XIII/2020 , editura Mega , Cluj Napoca , p 188 .

Eugen Cristescu a reuşit performanţa de nu implica instituţia în politică. A introdus o ordine financiară strictă şi a protejat cadrele prin reguli aspre, fiind „complet interzis ca un salariat sa se intereseze de situatia celuilalt”.

Din cauza că ţara se afla in razboi, SSI-ul reorganizat de Cristescu s-a orientat in principal asupra Rusiei Sovietice, dar şi împotriva partidului comunist şi mişcării legionare.

SSI-ul s-a confruntat şi cu cele 11 organizatii de spionaj germane care activau în Romania, dar şi cu cele maghiare si bulgare.

SSI si-a facut datoria şi în Basarabia reuşind să culeaga informaţii de peste Prut, dar şi să transmită conducerii statului avertismente asupra imensului potential militar şi economic al URSS.

Un exemplu a ceea ce însemna datoria faţă de ţară pentru SSI a reprezentat-o şi aflarea datei raidului american asupra Ploieştiului – 1 august 1943 -, cu o săptămina inainte ca acesta să se producă.

Între anii 1943-1944, SSI a facut un adevarat dans pe muchie de cutit, protejandu-i şi pe liderii comunisti: Petru Groza, Ioan Gh. Maurer, Mihai Beniuc (chiar angajat în SSI pentru a nu fi trimis pe front).

După 23 august 1944, Eugen Cristescu a distrus mai multe dosare, apoi s-a refugiat cu o mare parte din arhiva sa in comuna Bughea, din judetul Muscel, unde a şi fost arestat, pe 24 septembrie 1944. Transferat în Rusia Sovietică, a fost indelung anchetat, iar in 1946 – condamnat la moarte.

Prin decret regal, si la interventia lui Lucretiu Patrascanu, pedeapsa i-a fost comutată în munca silnică pe viata. Oficial, a decedat pe 12 iunie 1950, în Penitenciarul Vacaresti.

Sub ocupaţia sovietică, după câteva încerc ari de a-şi face datoria, SSI-ul a fost practice desfiintat. Odată cu sovietizarea tării, dispărea cel mai important serviciu de informatii al Romaniei.

La data de 30 august 1948, prin decretul nr. 221, a fost înfiinţată ,,Direcţia Generală a Securităţii Poporului” (D.G.S.P.), direcţie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.78

78 Aceasta era formată din 10 direcţii centrale şi 12 direcţii regionale iar până în anul 1958, organizarea noii instituţii a fost realizată cu ajutorul unor consilieri sovietici.

Putem așadar afirma ca evolutia serviciilor române de informații de-a lungul timpului este în stransă concordanţă cu evoluţia societatii, precum si a amenintarilor ce deriva din permanenta transformare a acesteia.

Modul in care se va dezvolta si va evolua activitatea de informatii in viitor nu poate fi în totalitate anticipată, dar să nu uităm că trecutul este proiecţia prezentului, iar prezentul este premiza viitorului, de aceea şi istoria intelligence-lui este utilă viitorului intelligence -lui românesc.

Slide 18

La data de 30 august 1948, prin decretul nr. 221, a fost înfiinţată ,,Direcţia Generală a Securităţii Poporului” (D.G.S.P.), direcţie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.^[1]

La 30 martie 1951, D.G.S.P. a devenit „Directia Generală a Securitătii Statului” (D.G.S.S.), care cuprindea şi o „Direcţie de Informaţii Externe” iar

la 20 septembrie 1952, D.G.S.S. se desprinde din Ministerul de Interne şi se transformă în ,,Ministerul Securităţii Statului”. Acesta reorganizare a fost anulată în septembrie 1953 când, noua structură (minister) revine în cadrul Ministerului de Interne.

În perioada 1960 – 1965, personalul Securităţii este epurat, fiind îndepărtaţi mulţi din ofiţerii impuşi de administraţia de la Moscova, iar la 22 iulie 1967 a fost înfiinţat „Departamentul Securităţii Statului” (D.SS), coordonat de un „Consiliu al Securitătii Statului” (C.SS.).

Începând cu 4 aprilie 1968, „Con~iliul Securităţii Statului” se desprinde din Ministerul de Interne, funcţionând ca un organ central. Prin Decretul nr. 130 din data de 9 aprilie 1972, „Consiliul Securităţii Statului” a reintrat în cadrul ministerului şi a fost reorganizat în şase direcţii principale: informaţii interne, contrainformaţii economice, contraspionaj, contrainformaţii militare, securitate şi gardă şi cercetări penale.

De istoria Securităţii (DSS) s-au preocupat, după 1989, o serie de foşti lucrători ( cadre)^[2], dar mai puţini istoricii ^[3](români şi străini) şi specialişti în intelligence . Astfel, Marius Oprea este unul dintre cei cîţiva istorici din generaţia mai nouă (foarte puţini, din păcate), care şi-au dedicat eforturile reconstituirii istoriei Securităţii. O radiografie autentică a celor două etape ale istoriei acestei instituţii este foarte bine realizată de istoricului Cristian Troncotă, în două volume de istorie documentată şi argumentată intitulate Torţionarii ^[4] şi Duplicitarii^[5] •

Despre actualitatea în Intelligence după anul  1989

După Revoluţia română din 1989, la data de 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Frontului Salvării Naţionale, organele de securitate au fost dizolvate.

Desfiinţarea Departamentului Securităţii Statului a exprimat noile realităţi socio-politice existente în România în contextul destructurării vechiului regim în urma evenimentelor revoluţionare din decembrie 1989. Aceasta s-a produs în două etape succesive: în prima etapă, prin trecerea în componenţa Ministerului Apărării Naţionale, ^[6]iar în a doua etapă, prin desfiinţarea propriu-zisă în baza unui decret al Consiliului Frontului Salvării Nationale. ^[7]

La data de 26 martie 1990, prin decretul nr. 181, a fost înfiinţată instituţia Serviciul Român de Informaţii (S.R.I)  ^[8]ca autoritate administrativă autonomă a statului român cu competenţă materială în interiorul ţării privind obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor referitoare la ameninţările interne şi externe la adresa siguranţei naţionale.^12, iar la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51 care stabilea noile ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României şi sunt stabilite organele de stat care au atribuţii în acest domeniu: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi structuri din cadrul Ministerului Apărării Naţion a le, Ministerului de Interne şi Ministerului Justitiei.

Ion Iliescu, preşedintele de atunci al  Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi viitor preşedinte al ţării, referindu-se într-o declaraţie publică la noul serviciu, îl caracteriza astfel: ,,0 instituţie modernă, care a fost structurată după analiza modelelor unor astfel de servicii din ţările cu tradiţie democratică: Statele Unite ale Americii, Canada şi principalele ţări europene „.

Putem așadar afirma ca evolutia serviciilor române de informații de-a lungul timpului este în stransă concordanţă cu evoluţia societatii, precum si a amenintarilor ce deriva din permanenta transformare a acesteia.

Modul in care se va dezvolta si va evolua activitatea de informatii in viitor nu poate fi în totalitate anticipată, dar să nu uităm că trecutul este proiecţia prezentului, iar prezentul este premiza viitorului, de aceea şi istoria intelligence-lui este utilă viitorului intelligence -lui românesc.

Bibliografie

• Sorin Aparaschivei – Cronologie Fotodocumentara a Contraspionajului Romanesc , București 2019 .
• Sorin Aparaschivei și Ioan Codruț Lucinescu, Cercetari asupra începuturilor istoriei moderne a serviciilor de informatii românești  1842- 1878,Editura ANIMV, București, 2018.
• Christopher Andrew, Lumea Secretă , O istorie a Serviciilor de Informații, Editura Trei 2022 .Sun Tzu, “Arta războiului”, Editura “Antet Press”, Bucureşti, f.n
• Marian URECHE Doru BRATU ISTORIA SERVICIILOR SECRETE Volumul I – Marile Puteri Tradiţionale Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004.
• Buzatu, Gheorghe, Războiul mondial al spionilor, Editura B.A.I., Iaşi, 1991.
• Hammer, R., Filiera Vaticanului, Bucureşti, 1993.
• Lutiis, Giuseppe de, Storia dei servizi segreti in Italia, Editori Reuniti, Roma, 1984.
• Ureche, Marian, Rogojan, Aurel, Servicii secrete străine, vol. I, Editura PACO, Bucureşti, 2000.
• ✓ Francis Dvornik: Începuturile serviciilor de informații – Orientul Apropiat antic, Persia, Grecia, Roma, Bizanț, Imperiile musulmane arabe, Imperiul Mongol, China, Cnezatul Moscovei, Meteor Press, 2021.
• https://www.intelligenceinfo.org/revista/inceputurile-serviciilor-de-informatii-orientul-apropiat-antic-persia-grecia-roma-bizant-imperiile-musulmane-arabe-imperiul-mongol-china-cnezatul-moscovei/ Faligot, Roger, Kauffer, Remy, Istoria mondială a serviciilor secrete,Editura Nemira, 2000.
• Faligot, Roger, Krop, Pascal, La Piscine. Les Services secrets français, Le Seuil, 1985.
• Guismel, Jean, Violet, Bernard, Services secrets. Le pouvoir et les services de renseignements sous François Mitterand, Paris, 1988.
• Ponch, Douglas, The French Secret Services, New York, 1995.
• Ureche, Marian, Rogojan, Aurel, Servicii secrete străine, vol. I,
• Editura PACO, Bucureşti, 1999.
• Wybot, Roger, Bernert, Philippe, La bataille pour la D.S.T., Paris 1975
• Borovicka, V.P., Din culisele războiului secret, Editura Politică, Bucureşti,1973.
• Cerneak, E., Cinci secole de război secret, Editura Politică, Bucureşti,1968.
• Popescu, Alexandru, Viena secretă. O capitală a spionajului mondial.
• Ureche, Marian, Rogojan, Aurel, Servicii secrete străine, vol. I,Editura PACO, Bucureşti, 2000.
• Buzatu, Gheorghe, Războiul mondial al spionilor, Editura B.A.I., Iaşi,1991.
• Hammer, R., Filiera Vaticanului, Bucureşti, 1993.
• Lutiis, Giuseppe de, Storia dei servizi segreti in Italia, Editori Reuniti,Roma, 1984.
• Tănase, Tiberiu (2022), Intelligence-ul românesc – trecut, prezent și viitor, Intelligence Info, 1:1, 39-41, https://www.intelligenceinfo.org/intelligence-ul-romanesc-trecut-prezent-si-viitor/ Pagină 88 din 88
• Dr. Tiberiu Tănase coordinator Șerban-Dan Predescu Alexandru Neacșu Petru Ștețcu INCURSIUNE ÎN LUMEA SPIONAJULUI Volumul I EDITURA CONCORDIA 2022 vol 1 si 2
• Sorin Aparaschivei – Cronologie Fotodocumentara a Contraspionajului Romanesc , București 2019 .
• Sorin Aparaschivei și Ioan Codruț Lucinescu, Cercetari asupra începuturilor istoriei moderne a serviciilor de informatii românești 1842- 1878,Editura ANIMV, București, 2018.
• .Expunere asupra Serviciilor de Informaţii ale Armatei. Istoric, întocmit în 1934 de Mihail Moruzov, în Mihail Moruzov şi frontul secret, Editura Elion, Bucureşti, 2004;
• Cristescu Eugen, Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii, în Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti. Memorii (19161944), mârturii, documente, prefaţă de Dan Zamfirescu, Editura R.A.I., Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, f.a., p. 131-223;
• Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret, Editura Elion Bucureşti, 2004
• Cristian Troncotă, Omul de tainâ al mareşalului, Editura Elion, Bucureşti, 2005
• Cristian Troncotă, Torţionarii. Istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România (1948-1964), Editura Elion, Bucureşti, 2006;
• Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului Comunist din România (1965-1989), Editura Elion, Bucureşti, 2003.
• Tănase Tiberiu, Serviciile de informaţii româneşti în timpul primului râzboi mondial în revista Historia nr. 78, iunie 2008, pp. 26- 33.
• Tănase Tiberiu, SSI în timpul celui de al II lea Râzboi Mondial- adaptarea la conditiile de râzboi, în revista Historia nr. 80, august 2008, pp.32-38

Note

[1] Aceasta era formată din 10 direcţii centrale şi 12 direcţii regionale iar până în anul 1958, organizarea noii instituţii a fost realizată cu ajutorul unor consilieri sovietici.

[2] Neagu Cosma, Cupola. Securitatea văzută din interior. Editura Globus, Bucureşti 1994, Gheorghe Raţiu, Raze de lumină pe cărări întunecate, Editura „Paco”, 1996., Mihai Ion Pacepa, Cartea neagră a Securităţii româneşti, voI. I (activitatea Securităţii înainte de 1989), voI. II (din 1989 până în 1998), voI. III, Editura „Omega Press”, 1999 Dumitru Iancu Tăbăcaru, Sindromul Securităţii, Editura „Paco”, Bucureşti, f.a ..

[3] Cărţile pe care le-a publicat sau coordonat în ultimii doi ani (Banalitatea răului. O istorie a Securitătii în documente, 1949-1989, laşi, Polirom, 2002; Ziua care nu se uită, laşi, Polirom, 2002, Securiştii partidului. Serviciul de cadre al peR ca poliţie politică, laşi, Polirom, 2002) Moştenitorii Securităţii este ultima carte din seria începută de autor.

[4] Vezi pe larg Cristian Troncotă, Istoria securităţii regimului Comunist din România, 1948-1964, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2003 , reditată în 2006 sub titlul Torţionarii. Istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România (1948-1964), Editura Elion, Bucureşti, 2006;

[5] Cristian Troncotă, Duplicitarii, O istorie a serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului Comunist din România (1965-1989), Editura Elion, Bucureşti, 2003

[6]  Decretul privind trecerea în componenţa Ministerului Apărării Naţionale a Departamentului Securităţii Statului şi a altor organe din subordinea Ministerului de Interne.

[7] Decretul Consiliul Frontului Salvării Naţionale privind desfiinţarea Departamentului Securitătii Statului din 30 decembrie 1989.

[8] Înfiinţat la 26 martie 1990; a fost condus de la înfiinţare sa de profesorul Virgil Măgureanu. şi apoi, de la 2 iunie 1997, de Costin Georgescu, investit de Parlament pe 27 mai 1997.