Aurel V. DAVID, Tiberiu TĂNASE
Motto despre Mihai Eminescu (1850-1889). „Fiind foarte român, Eminescu e universal”,
Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani. A fost poet, prozator, dramaturg şi jurnalist, socotit de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Avea o bună educaţie filosofică, opera sa poetică fiind influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică – de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant şi de teoriile lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel.
A fost activ în societatea ”Junimea” şi a lucrat ca redactor la ziarul „Timpul”. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Deşi a trăit doar 39 de ani, a lăsat posterităţii o amplă creaţie literară – poezii, proză, dramaturgie – şi publicistică. Manuscrisele lui Mihai Eminescu, adunate în 46 de volume (aproximativ 14.000 de file), au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în 25 ianuarie 1902.
Opera poetică a lui Mihai Eminescu, precum și scrierile cu caracter politic și social arată că virtutea eminesciană a iubirii de neam și țară este expresia forței sale intelectuale, pe fundamentul căreia a urmărit cu abnegație, consecvență și credință idealul unității naționale. Aceasta încorporează următoarele fundamente etnospirituale:
- respectul față de părinți și locul natal;
- credința și educația creștină;
- asumarea și apărarea identității neamului;
- 4. croirea hărții mentale a vetrei neamului;
- reconstruirea profilului etnospiritual al „bunului român”;
- apărarea limbii române și afirmarea culturii naționale;
- așezarea istoriei neamului pe fundamentul adevărului;
- îngemănarea naționalismului, patriotismului și românismului;
- deșteptarea nației și apărarea trebuințelor nației;
- apărarea fraților aflați în sărăcie și sub stăpâniri străine;
- credința în făurirea statului național unitar român;
- spiritul de jertfă pentru neam și țară
Așezarea istoriei neamului pe fundamentul adevărului
Mihai Eminescu a îndrăgit povestirile și legendele istorice din fragedă copilărie, apoi în adolescență a citit multe cărți de istorie, începând cu vechile cronici ale Moldovei. Astfel a ajuns la concluzia că istoria și limba sunt „vertebrele unei națiuni” și că prin ele poporul, creația națiunii, poate să se cunoască pe sine, să-și păstreze „sănătatea sufletească și tinerețea etnică”, să conserve „seninul neamului”.
Despre semnificaţia trecutului, Mihai Eminescu a scris că „Trecutul nostru nu e decât înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al civilizaţiunii“,[1] iar „Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară”. El a fost conștient că numai prin studiul și cunoașterea istoriei românilor și a limbii românești puteau fi explicată dăinuirea neamului, precum și afirmarea identității în vatra etnospirituală. În studiul istoriei neamului a fost călăuzit de concepția potrivit căreia „Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu,[2] deci istoria neamului românesc se pierde în mitologie, iar miturile se revarsă în istoria neamului. În momentul în care a ajuns la București, el avea cunoștințe temeinice de istorie a neamului românesc, iar la prima întâlnire cu I.L.Caragiale i-a vorbit acestuia cu multă ardoare despre daci, despre Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazu.
Pentru a opri revărsarea de ipoteze privind numele neamului, el a studiat cu rigoare istoria neamului din izvoare autohtone și străine, a cunoscut vatra neamului pe care a străbătut-o în cruciș și-n curmeziș, argumentând că: „românii nu sunt nicăiri colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanţă. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum. Nimeni n-are să ne-nveţe ce-am fost sau ce-ar trebui să fim; voim sa fim ceea ce suntem – români”.[3]
Mihai Eminescu a aflat din cărți de istorie despre vieţile și faptele de glorie ale marilor domnitori ai românilor, ajungând la concluzia potrivit căreia istoria neamului românesc este „un şir neîntrerupt de martiri”. El a expus în sute de articole opiniile privitoare la istoria națională, obârșia românilor, insistând cu cerbicie asupra consecințelor dureroase ale dezbinării neamului.
Mihai Eminescu și-a însușit cele două viziuni existente asupra istoriei: una hiperbolică și cealaltă critică. Prima viziune, pornind de la ideea potrivit căreia în lume totul se repetă, nimic nu e statornic și nu rezistă în timp, a fost încorporată în poemul „Memento mori” (subintitulat „Panorama deșertăciunilor”):
„De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne/
Și nimic nu-mi folosește de-oi cerca să rămân treaz…/
Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas”.
Viziunea critică s-a evidențiat în poeziile cu caracter protestatar, vizând aspecte negative ale existenței sociale, precum: corupția, demagogia, despotismul, desfrâul, imitația snoabă, impostura, lipsa de idealuri, superficialitatea, trădarea de neam etc. Crâmpeie ale istoriei neamului, cu fapte și personaje reale, cu lumini și umbre, cu bucurii și suferință, au apărut cu pregnanță în multe poezii, precum:
– Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie – România, țară de glorii, ţară de dor;
– Doina – vatra neamului de la Nistru pân’ la Tisa, penetrată de străini;
– Epigonii – antiteză între făurarii „scripturelor române” și epigonii vremii sale;
– Împărat și proletar – împărțirea nedreaptă a lumii între cei bogați și cei săraci;
– Junii corupți – corupția în rândul tinerilor și consecințele asupra țării;
– La moartea principelui Știrbey – soarta nevrednică a unui Domn patriot;
– Scrisoarea a III-a – drama confruntării dintre Mircea cel Bătrân și Baiazid.
Mihai Eminescu a manifestat un profund interes şi ataşament pentru istoria zbuciumată şi lupta dârză a românilor din Transilvania. În poezia „Horia”, el a evocat sacrificiul şi măreţia acestui martir al dreptăţii sociale şi libertăţii naţionale:
„Să privească – Ardealul lunei i-e ruşine/
Că-a robit copiii-i pe sub mâni străine//
Ci-ntr-un nor de aburi,/
Într-un val de ceaţă,/
Îşi ascunde trista, galbena ei faţă./
/Horia p-un munte falnic sta călare;/
O coroană sură munţilor se pare,/
Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nor/
Îşi vuiau prin tunet gândurile lor…”
Mihai Eminescu s-a gândit la Bucovina, locul debutului său literar, făcând referiri la drama acestui ținut românesc de care era legat prin străbuni, prin anii de școală, prin iluștrii săi dascăli, prin colegii și prietenii de-o viață pe care i-a făcut în timpul șederii la Cernăuți. El a înfierat răpirea Moldovei de Sus de către Imperiul Habsburgic, în anul 1775, a tras semnale de alarmă față de politica de „germanizare” a provinciei, evidențiind dreptul la autodeterminare al românilor bucovineni.
Mihai Eminescu a avut în vedere și problema Basarabiei, mai ales începând din ianuarie-februarie 1878, când a publicat articole însoțite de o istorie a Basarabiei începând din veacul al XIV-lea până în al XIX-lea. În ziarul „Timpul” din 25 ianuarie 1878 el a consemnat că „Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea. Mandatarul Europei (adică Rusia) vine să mântuie popoarele creştine de sub jugul turcesc şi începe prin a-şi anexa o parte a unui pământ stăpânit de creştini, în care nu-i vorba de jug turcesc? Ciudată mântuire într-adevăr. Cuvântul nostru este: De bunăvoie niciodată, cu sila şi mai puţin”.
El a fost convins că civilizația românească s-a realizat în vatra vechii Europe, în jurul Carpaților, nu a roit, cum a făcut civilizația helenică, nu și-a aproximat spațiul precum civilizația germană, nu a colonizat pe alții, cum a făcut civilizația anglo-saxonă. Prin acest spațiu au trecut și alte seminții, care „au cerut pământ și apă”, dar băștinașii și-au apărat vatra, care însă a fost penetrată și sfâșiată și stăpânită vreme de secole.
Mihai Eminescu a fost un susținător fervent al concepției potrivit căreia românii formau o „rasă” – rasa română -, care popula cu deplin temei, acela de băștinaș, nu de colonist, teritoriile Munteniei, Moldovei, și cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a „Ţării Ungureşti”, având „aceleaşi înclinări şi aptitudini”. [4]
Despre îngemănarea naționalismului, patriotismului și românismului la Eminescu
Mihai Eminescu a purtat flacăra unui naționalism luminat, fiind un patriot „practicant” în viaţa de zi cu zi, fără să facă economii de epitete pentru cei care jefuiau sau împilau poporul. Naționalismul său a fost dezvăluit cu putere în cele mai incandescente momente din viața lui.[5] Între anii 1870-1871, aflându-se la Viena, ca student la Universitatea din acel oraș, s-a străduit și a reușit, alături de alți studenți români patrioți, să unifice mișcările studențești și să creeze Societatea „România jună”, care a militat pentru emanciparea românilor din Austro-Ungaria. Din Viena el a lansat deviza „În unire e puterea”, care i-a însufleţit pe studenţii români din Viena.
În scurt timp după ce a venit în capitala tinerei Românii, el și-a dat seama că, „peste noapte și prin surprindere”, aici au fost admise „legiuiri străine”, care au substituit noțiunile «țară», «român», «nație», cu noțiunea «om» – adică cetățean al universului, „fie din Berber, China sau Galiția”. El a sesizat că s-a creat o atmosferă publică pentru „plante exotice” din cauza cărora „planta autohtonă moare”. Cu tristețe în suflet a constatat că în societatea românească a vremii numai exista o altă deosebire între oameni decât cea pe care o stabilea banul, „oricum ar fi câștigat”. Pe acest fond de umilire națională, el s-a declarat „naționalist”, adică luptător împotriva imperiilor și feudelor, precum și structurilor multinaționale oculte, care îngrădeau folosirea limbii române, practicarea credinței religioase și cultivarea tradițiilor neamului.
Naționalismul lui s-a împletit organic cu patriotismul exprimat cu vigoare atunci când s-a aflat departe de țară. Cei care l-au cunoscut au observat că ori de câte ori vorbea despre patrie îi dispărea pesimismul care-i caracteriza de multe ori starea sufletească. Atunci dorea cu toată căldura inimii să-și revadă patria, locurile natale, de care îl legau amintirile din copilărie și tinerețe. Aceste sentimente le-a explicat în poeziile: „La Bucovina”, „Din străinătate”, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?”.
Impresii profunde i-a lăsat „vesela grădină” Bucovina, unde și-a făcut o parte din studiile elementare și gimnaziale. În poezia „La Bucovina” el a consemnat:
„N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/
Geniu-ți tău romantic, munții în lumină, văile de flori,/
Râuri resăltânde printre stânce-nalte,/
Apele lucide-n dalbe diamante/
Peste câmp în zori.” (La Bucovina)
Multă amărăciune i-a intrat în suflet, determinându-l să exprime în versurile poeziei „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” nevoia de răzbunare pentru umilințele și necazurile pe care poporul român le-a îndurat de la dușmanii care veacuri de-a rândul l-au schingiuit, supt și istovit:
„Vis de răzbunare, negru ca mormântul, /
Spada sa de sânge dușman fumegând. /
Visul tău de glorii falnic triumfând, /
Spună lumii large steaguri tricolore, /
Spună ce-i poporul mare, românesc…/
Scumpă Românie, asta ți-o doresc”.
Pentru Mihai Eminescu „patriotismul” nu era doar iubirea țărânei, „ci iubirea trecutului”,[6] scriind că măsura patriotismului său va fi dată de faptele pe care va avea ocazia de-a le împlini în viitor. Patriotismul său a atins cele mai înalte culmi cu prilejul comemorării care a avut loc la mormântul lui Ștefan cel Mare de la Mănăstirea Putna din 15 august 1871, prima manifestare a solidarității naționale. La Putna s-a adunat atâta lume, încât din lipsa unor chilii în care să se poată adăposti studenții, Mihai Eminescu, Ioan Slavici și alți tineri participanți, s-au culcat pe câte-un braț de iarbă așternut în clopotnița bisericii. În discursul său omagial de la Putna, el dat voce aspiraţiilor neamului, subliniind că nu copierea unor legi şi deprinderi străine îi ajută pe români să progresez ca neam, ci faptul de a nu-și uita identitatea şi caracterul naţional și de a le folosi ca bază pentru dezvoltarea neamului.
Ca patriot, Mihai Eminescu s-a implicat cu toată ființa în apărarea nevoilor neamului, asumându-și riscuri mari. În anul 1876, într-o conferinţă ţinută la Iaşi, el a explicat ce înţelegea prin adevăratul patriotism: „Cu cât ne iubim mai mult ţara, cu atât mai mult mintea noastră trebuie să fie nepărtinitoare, cu atât cugetarea trebuie să rămână mai rece, pentru ca ea să ne fie o bună călăuză şi să ne împiedice de la agitaţii în întuneric şi lupte cu fantasme. Numai o astfel de ţară poate fi îndreptată pe căi bune, zbuciumările deşarte pot fi ferite, relele pot fi stârpite”.
Patriotismul lui Mihai Eminescu s-a răsfrânt atât în poeziile sale cu caracter patriotic, precum „Scrisoarea a III-a”, cât și în cele cu caracter istoric sau politic, ori în corespondenţa purtată cu Titu Maiorescu. El s-a gândit la binele ţării, pentru care a folosit deseori termenul de „patrie”, apreciind că în vremea sa, „interesul practic” pentru „patria română”, rezida din nevoia de „înlăturare teoretică a oricărei îndreptăţiri pentru importarea nechibzuită a unor instituţiuni streine”. Uneori acest sentiment a fost exacerbat, fapt care l-a făcut să devină sarcastic cu corupții, epigonii, politicienii venali și vânzătorii de țară. Indignarea și vehemența lui s-a revărsat ca un torent împotriva celor care se eschivau de a rosti numele ţării, pe care el o numea „maică ţarină dulce”. Atunci când constata că interesul național era agresat, articolele sale erau virulente.
Pentru Mihai Eminescu, românismul era principiul călăuzitor în demersul lui de formator de opinie și de educație civică. El a dorit ca geniul naţional să fie scos din amorţire, simțind că românii nu vor produce nimic de seamă, decât atunci când vor renunţa la vorbe mari dar sterpe, pentru a fi „români înainte de orice”. Fostul său coleg la şcoala din Cernăuţi, dar şi de la Viena, Teodor Ştefanelli, a scris în cartea „Amintiri despre Eminescu”, că acesta îşi saluta cunoscuţii cu expresia «Trăiască naţia!», iar când era astfel salutat, răspundea cu cuvintele: «Sus cu dânsa!». Potrivit percepției sale, românismul însemna preţuirea istoriei, a trecutului dominat de voievozi legendari, precum Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Vlad Țepeș, recunoaşterea şi propagarea latinităţii neamului românesc, neomiţând componenta dacică. La acestea s-au adăugat: obţinerea autonomiei Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei – în numele dreptului istoric și de neam băștinaș -, păstrarea nealterată a limbii naţionale, respectarea tradiţiilor, obiceiurilor străvechi, solidaritatea cu românii din ținuturile oprimate etc. El a nutrit sentimente nobile pentru „popor”, pentru ţărănime („suntem un popor de ţărani”), singura „clasă pozitivă”, dar neînţeleasă, umilită, precum şi ostilitatea față de cei care aduceau insulte românimii. Astfel, a declanşat războaiele mediatice cu presa liberală („Românul”, „Telegraful”) şi străină (germană, ungară), periclitându-şi libertatea.
Mihai Eminescu s-a oferit cu dăruire să susțină cu mintea și cu scrisul făurirea unei culturi românești sincrone celor europene. Însă a sesizat impedimentele: criteriile empirice de selecţie a valorilor, dezinteresul interesat al autorităţilor statului, deturnarea destinaţiei fondurilor băneşti repartizate culturii, importul formelor culturale străine, neștiința și rea-voința unor diriguitori culturali, procesul galopant de imitaţie a Occidentului, spoiala de cultură a tinerilor care ocupau posturi în înalta administrație a statului român. Prin glasul lui Toma Nour din „Geniul pustiu”, el a dezvăluit mijloacele de mântuire a neamului: „Schimbaţi opiniunea publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional-spiritual propriu şi characteristic al poporului, din adâncurile în care doarme-faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţiune de idei în care ideia românească să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine fiţi Români şi iar Români…”.
Mihai Eminescu și-a exprimat afecțiunea față de țară chiar în momente cele mai dificile ale vieții lui. El s-a arătat indignat și revoltat la vederea nedreptăților făcute țării sale de imperii hrăpărețe, spunând: „E mică ţărişoara noastră, îi sunt strâmte hotarele, greutăţile vremurilor au ştirbit-o; dar această ţară mică şi ştirbită e ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc”.[7]
Românismul său, exprimat prin cuvinte alese, bine chibzuite, care exprimau adevărul, a căpătat accente critice și mai ales dramatice în articolele, studiile și poeziile referitoare la „talpa țării”, împilată de „pătura superpusă”, precum și la vitregitele ținuturi românești aflate sub dominația imperiilor vecine.
Despre deșteptarea nației și apărarea trebuințelor nației
Mihai Eminescu era convins că Dumnezeu a dăruit neamului românesc o țară rodnică, bogată, în care românii puteau trăi „liberi de sărăcie și greutăți”. Însă, el a sesizat că pentru încurcarea judecăţii „profanilor” în tânăra Românie, s-a clădit un labirint de cifre şi fraze pseudoştiinţifice, „fără cap şi fără coadă”, în care nu se vedea exprimată clar nici o „idee cumsecade”, dar din al căror întreg reieșea intenţia guvernului vătămătoare intereselor Statului.[8] El a scris: „Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi”.[9] Însă, „Ceea ce simţim cu toţii sunt relele reale care bântuie ţara…şi pentru a căror îndurare nu se cere dialectică şi oratorie, ci muncă, echitate, adevăr“.[10] De aceea, a insistat în editorialele și articolele sale din ziarul „Timpul”, atât pe abordarea trecutului glorios, cât și a „prezentului mizer” în care se zbăteau românii spre sfârșitul secolului al XIX‑lea, urmărind, în fapt, tragerea semnalului pentru deșteptarea nației.
Mihai Eminescu a considerat că principala trebuință a nației era pacea socială, care are ca fundament iubirea reciprocă între semeni, scriind că Hristos este aşa de mare pentru că „prin iubire el a făcut cearta între voinţe imposibilă”.[11] El a sesizat menirea tinerei generații, adică a „generaţiunii ce creşte”, afirmând că aceasta trebuie să fie preocupată de a remedia „răul” în societate. De aceea, a ridicat priviri extrem de critice spre politicienii vremii, spunând că erau recrutați din rândul celor care „numai banul îl vânează și câștigul fără muncă”. Acestora li s-a adresat astfel în „Scrisoarea III”:
„Prea v-ați arătat arama, sfâșiind această țară,/
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,/
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,/
Ca să nu s-arate-odată ce sunteți: niște mișei!”.
Revolta lui pamfletară s-a îndreptat și împotriva „beției de cuvinte”, precum și împotriva politicienilor care speculau public sentimentul sublim al dragostei de patrie, transformându-l într-un mijloc de parvenire și de dominație. În final, el l-a invocat pe Vlad Țepeș, considerat omul predestinat de a asigura pacea socială:
„Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca punând mâna pe ei,/
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei”.
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!”.
Mihai Eminescu a fost părtaș la „tragedia neamului românesc”, suferind când a văzut situația grea a neamului său. Această solidarizare etnospirituală a exprimat-o în versurile poeziei Doina, dintre care se relevă:
„Vai de biet român săracul!/
Îndărăt tot dă ca racul,/
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,/
Nici îi este toamna toamnă,/
Nici e vară vara lui,/
Şi-i străin în ţara lui”.
Mihai Eminescu s-a identificat cu soarta neamului românesc, cu durerile, dramele și năzuinţele acestuia. El a constatat starea precară a societății românești, pe care a zugrăvit-o cu minte de sociolog al vetrei Daciei getice: „Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România. Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puţin de înrâuriri străine”.[12]
De aceea, prin arma cuvântului a apărat imaginea elitelor sociale, în care și-a pus nădejdea redeșteptării nației. Astfel, a denunţat formele şi tendinţele cosmopolite pe care „pătura superpusă”, adică politicienii orientați spre funcţii şi „avere fără muncă” le importau şi promova în România, care aveau un efect dizolvant asupra fiinţei naţionale şi a unităţii neamului.[13]
Mihai Eminescu tras un semnal de alarmă pentru generația lui, spunând: „Cu vorbe însă nu s-a făcut de când lumea nimic, decât negustorie de vorbe, nefolositoare nimănui, ci numai celui ce le debitează“.[14]
Despre apărarea fraților aflați în sărăcie și sub stăpâniri străine în opera eminesciană
Mihai Eminescu a sesizat cauzele decăderii societăţii românești, precum şi soluţiile pentru combaterea acesteia, scriind că: „Materia vieţii de stat e munca, scopul muncii trai, averea, deci acestea sunt esenţiale. De aceea se şi vede care e răul cel mai mare: sărăcia. Sărăcia e izvorul a aproape tuturor relelor din lume; boala, darul beţiei, furtişagul, zavistuirea bunurilor altora, traiul rău în familie, lipsa de credinţă, răutatea, aproape toate sunt câştigate sau prin sărăcie proprie sau, atavistic, prin sărăcia strămoşilor“.[15] El a sesizat că „răul” incurabil al societății românești era „posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsuieli; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie…”.[16]
Mihai Eminescu a atras atenția că „Sărăcia trebuie luată în înţelesul ei adevărat. Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are. Calităţile morale ale unui popor atârnă – abstrăgând de climă şi de rasă – de la starea sa economică. Blândeţea caracteristică a poporului românesc dovedeşte că în trecut el a trăit economiceşte mulţămit, c‑au avut ce‑i trebuia”.[17] El a considerat că principala modalitate de a scăpa de sărăcie este munca: „Reţeta în contra sărăciei: fiecare să mişte numai din mâini, fără să producă obiecte de utilitate şi nu va mai exista sărăcie…Un singur remediu există în adevăr în contra acestor rele, dar trebuie aplicat cu toată rigoarea, cu tot exclusivismul: munca, acest corelat mecanic al adevărului; adevărul, acest corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu nimicuri, nu mânare de muşte la apă; şi adevăr, nu fraze lustruite şi negustorie de vorbe“.[18]
Mihai Eminescu și-a făcut o datorie sfântă din apărarea fraților încorporați cu forța în imperiile vecine. El a fost atent la suferințele românilor aflați sub stăpânirea austro-ungară. În 6 februarie 1871, din Viena, i-a scris lui Iacob Negruzzi: „Dacă ați cunoaște mai îndeaproape tendințele de deznaționalizare ale ungurilor, pe care ei le răped prin toate vinele, prin toate organele statului și-i exclud din viața publică pe români, atunci v-ați lămuri mai bine…Nu vă puteți imagina care e situația românilor din Transilvania. Lor le lipsește liniștea sufletească atât de necesară pentru a se dedica acolo scrierilor literare”. Vehemența lui l-a făcut pe fruntașul conservator P.P. Carp, aflat la Viena pentru negocierea tratatului secret de alianță cu Germania, să-i scrie lui Titu Maiorescu: „..și mai potoliți-l pe Eminescu!”.
Pentru apărarea românilor din Bucovina și-a pus în lucrare mintea lui ageră și trupul său tineresc. De pildă, în anul 1875, cu ocazia călătoriei efectuate la Cernăuți, prilejuită de înființarea Universității germane, a introdus clandestin exemplare din lucrarea Răpirea Bucovinei, nesemnată, dar întocmită probabil de Mihail Kogălniceanu, pe care a distribuit-o românilor din oraș, trimițând-o prin poștă chiar oficialilor urbei.[19]
În calitate de ziarist la „Timpul”, el a purtat campanii de presă extrem de ofensive, în problema Basarabiei. Cu un curaj deosebit a criticat Parlamentul și Guvernul pentru înstrăinarea „Basarabiei de sud” în anul 1878, fiind intransigent față de politica de opresiune țaristă, pe care o numea „o adâncă barbarie”. El a reafirmat drepturile României asupra teritoriului dintre Prut și Nistru și a demonstrat existența planurilor secrete care au dus la răpirea sudului Basarabiei.
În preocupările sale au intrat și românii din Maramureș, aflați sub dominație austro-ungară. În acest sens el a lucrat pentru redeșteptarea românismului în Maramureșul voievodal, proiectând un ciclu de conferinţe populare, pe care ar fi voit să le ţină în Maramureş, cu următoarele subiecte: 1. Geniu naţional; 2. În favoarea teatrului; 3.Studii asupra pronunţiei; 4. Patria română; 5. Poezie populară”.
Credința lui Mihai Eminescu în făurirea statului național unitar român
Mihai Eminescu a trăit și creat în perioada în care s-a cristalizat ideea statului român unitar, însoțită îndeaproape de exaltare naţionalistă. Fiind un naționalist vizionar, el a visat la înfăptuirea unirii depline a ţărilor româneşti cuprinse în vatra vechii Dacii. Ideile lui privind statul român au fost exprimate în articolul „Misiunea noastră ca stat”, publicat în ziarul „Timpul” din 2 noiembrie 1879, în care a arătat că românii, după veacuri de năvăliri ale cetelor sălbatice, care au pierit una câte una, au reușit să se adăpostească între hotarele țării lor, România „patria iubită a oricărui suflet de român”. El a crezut că statul român „trebuie să fie un stat de cultură la gurile Dunării”, aceasta fiind „singura misiune a statului român”, iar oricine ar voi să-i risipească puterile spre alt scop punea în joc „viitorul urmașilor” și călca în picioare „roadele muncii străbunilor noștri”. El a considerat unirea românilor („poporul românesc”) într-un singur stat drept cheia supraviețuirii și înfloririi neamului, reamintind cu regret că dacă fiii neamului ar fi fost uniţi întotdeauna, „atunci şi pământul strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit”. În „Amintirile” sale, prietenul său, Ioan Slavici, avea să consemneze: „N-am cunoscut om stăpânit deopotrivă cu dânsul de gândul unității naționale și deopotrivă de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc”.
În acest sens, a formulat teoria statului organic, susținând că „poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decât păstrând, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării”; el a fost convins că „e mai bine să înaintăm încet, dar păstrând firea noastră românească, decât să mergem repede înainte, dezbrăcându-ne de dânsa prin străine legi şi străine obiceiuri”.[20]
Pentru Mihai Eminescu statul român era „o fiinţă de sine stătătoare, un produs al istoriei unui vechi şi vrednic neam, o manifestare a geniului nostru popular”.[21] De aceea, s-a consacrat cu întreaga sa fiinţă până la jertfa de sine, idealului unității naționale și făuririi „României Mari”. În seria fragmente dramatice redactate în anul 1867 (publicate postum sub titlul „Mira”), el a scris:
„Acea stâncă sublimă ce stă cu capu’n cer /
E-unirea Românimei…E visul meu de fier /
Ce l-am visat o viaţă făr’ să-l pot ridica./
Azi sufletu-mi înceată, se stinge viaţa mea,
/ Dar las o moştenire ce-am scris-o cu-al meu sânge, /
Las Românimii toate grozavul frumos vis /
Ca’n fruntea ei senină etern să stee scris!”
Mihai Eminescu a susținut cu toată forța minții sale crearea statului național unitar român, scriind cu convingere că: „Noi, românii, nu voim să trăim într-un stat unde patria să fie deasupra naționalității. Amândouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeași noțiune. Iubirea de patrie e una cu iubirea naționalității. Singura rațiune de a fi a acestui stat pentru noi este naționalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de a fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui”.[22]
El a considerat că la baza statului român trebuie să stea meritocrația, viața virtuoasă, știința și mai ales caracterul, întrucât: „Secretul vieții lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”,[23] fiecărui drept corespunzându-i o datorie. De asemenea a argumentat că în statul român unitar, interesul naţional trebuia să fie dominant, nu exclusiv, iar țara să fie „în linia întâia” elementul naţional care să determine soarta şi caracterul statului român. În statul român, teritoriile și pământul românesc erau „lucruri sfinte”, care se pierdeau sau se câștigau în împrejurări istorice vitrege, dar „nici se vând, nici se cumpără, nici se schimbă”. El a susținut cu tărie că „trebuie să simţim şi să ne înţelegem cu acurateţe unul pe altul”, pentru a face de rușine viclenia inamicilor neamului, a căror ţintă rămâne totdeauna aceeaşi şi care „nu vor nimic mai puţin decât de a ne dezbina totdeauna”.
Mihai Eminescu a fost un vizionar, prevestind încă din anul 1883 înfăptuirea Marii Uniri. În acel an, primind un onorariu din partea lui Iosif Vulcan pentru unele poezii publicate în revista „Familia”, el i-a răspuns: „Domnule Vulcan, să primesc eu un onorariu în viaţă şi tocmai de la Oradea Mare, adică dintr-un colţ atât de îndepărtat al României, e pentru mine un lucru grozav”. Însă, n-a apucat să vadă România Întreagă, dar a contribuit în chip de luceafăr vestitor de vremuri noi la consolidarea conştiinţei unităţii naţionale în vatra Daciei getice.
Despre spiritul de jertfă pentru neam și țară la Mihai Eminescu
Mihai Eminescu a transformat ziarul „Timpul”, ziarul partidului conservator, dintr-o publicație modestă de partid într-una de audiență națională. El i-a conferit o înaltă clasă jurnalistică, întrucât n-a făcut politica unui partid, ci a impus un punct de vedere național care purta amprenta gândirii sale. În pofida unor mari riscuri, el a pus capăt jurnalisticii înconjurată de secrete și parole, care proliferase în România din perioada pașoptistă. Scrierile lui au redat demnitatea proprietății cuvântului și au cristalizat doctrina națională modernă, capabilă să aducă România lângă marile culturi europene.
Spiritul de jertfă a reieșit și din poziția sa față de panslavism, pe care l-a considerat tot atât de nociv pentru români ca și pangermanismul. El a înțeles că marea slăbiciune a istoriei noastre stă în discordia căreia s-a străduit să-i găsească lecuirea prin mijloace nonviolente.
Spirit de jertfă a manifestat intrând în Societatea „Carpații”, înființată în 24 ianuarie 1882, care avea ca scop unirea politică a românilor din Ardeal, Bucovina și Basarabia. În acel context, a fost urmărit de agenți ai serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, iar lângă el au fost plasați de către autoritățile Siguranței statului „informatori” pentru a-l urmări permanent și a-l reduce la tăcere, adică de a-l îndepărta din viața publică. Conștient de misiunea lui patriotică, precum și de faptul că și-a făcut mulți dușmani, inclusiv în rândurile Partidului Conservator, în anul 1882 el i-a scris Veronicăi Micle că ziarul „Timpul” l-a stricat în realitate cu toată lumea, că este „un om urât şi temut, fără nici un folos”, „unul din oamenii cei mai urâţi din România”. El era convins că „naturi” ca ale lui „sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.
La vârsta de 33 de ani, Mihai Eminescu a devenit cel mai mare publicist român, fiind deja un formator de opinie publică, recunoscut și lăudat de adepți și prieteni, contestat și hulit de către adversarii politici din „pătura superpusă”. El n-a putut fi influențat de persoane interesate, nici prin violență, nici prin manevre oculte să renunțe la scris sau să scrie „la comandă”, întrucât scrisul lui de geniu n-a putut fi cenzurat. Frazele scrierilor sale erau construite temeinic, iar editorialele sale modelau cele mai profunde stări ale semenilor săi. El a ajuns la concluzia că pentru a face din „România” o țară mult dorită, „țară de dor”, se impunea schimbarea mentalității românilor, prin formarea unei generații care să preia destinul țării pe fundamentul iubirii de neam și țară.
Spiritul de jertfă l-a condus la momentul „morții civile”, din fatidica zi de 28 iunie 1883. În acea zi, după ce publicase articolul Pentru libertatea presei şi a jurnalistului, el a fost împins cu brutalitate pe tragicul drum al Golgotei, al martirajului, care s-a încheiat prin jertfirea sa pe altarul Daciei Mari, la care a visat și pe care n-a avut darul ceresc de a o vedea în timpul vieții sale.[24]
Presimţindu-şi sfârşitul, cel care în „Luceafărul” se considera în „lumea lui”, „nemuritor şi rece”, în decembrie 1883, oficial declarat nebun, a putut să creeze cel mai tulburător poem filosofic al său, Odă (în metru antic), în care a consemnat că:
„Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
*
Când deodată tu răsărişi în calea-mi,
Suferinţa tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Neîndurătoare”.
*
Acestea sunt versuri ale unui epitaf, pe care Mihai Eminescu singur şi l-a scris! Ele pot fi inscripţionate pe o placă de marmură, la mormânt, ca acuzaţie veşnică şi vinovăţie imprescriptibilă pentru autorii şi făptuitorii crimei!
Mihai Eminescu a transmis generațiilor viitoare mesajul potrivit căruia spiritul de sacrificiu este opusul egoismului, însemnând voința de a renunţa conștient la propriile interese, pentru a-ți ajuta semenii.
In loc de concluzii:
Mihai Eminescu a înscris, prin cuvinte turnate în versuri vrăjite și fraze cumpătate, secvența de aur a culturii neamului românesc. Prin urma lăsată pe răbojul cunoașterii de sine a încorporat în structura semantică a numelui „Eminescu” însăși esența cuvântului „român”, identificându-se de-a pururi cu „ființa românească”.
Mihai Eminescu a tras o brazdă lată și adâncă pe făgașul limbii române, prin genialitate și perenitate. El este luminător al neamului, căruia i-a lăsat moștenire Doina – manifestul neamului și țării, care exprimă strigătul de unire al românilor, Glossă – cu versurile sale nemuritoare despre destinul neamului”, Luceafărul – capodoperă și nemuritoare poezie, cea mai frumoasă poezie care s-a creat vreodată, Mai am un singur dor – unde este exprimată toată jalea românilor, Sara pe deal – de o frumusețe fără seamăn.
Mihai Eminescu a gândit pentru tot neamul românesc, în cruciș și-n curmezișul vetrei, dând la ivealǎ valoarea lui spiritualǎ. El a analizat trecutul ca un istoric, prezentul ca un sociolog, criticând ca un patriarh al limbii române rǎul vremii sale şi visând la triumful dreptǎţii pentru neamul său.
Mihai Eminescu a înfruntat și învins cruzimea destinului neamului prin creația spiritului său fără egal, făcând din spiritul de sacrificiu pentru neam și țară virtutea perenă a „bunului român”. Inventarea „cazului Eminescu” de către epigonii săi constituie unul dintre cele mai nefaste exemple de manipulare a conştiinţelor prin intermediul aşa-numiţilor „oameni politici”, al presei scrise şi al unor „experţi” cu abilităţi de critici sau cu pretenţii de istorici. În istoria modernă a României acesta este primul exemplu tipic al modului în care pana unui gazetar autentic şi patriot poate fi frântă de către forţe oculte, iar un geniu naţional poate fi pus în cămaşă de forţă de către o putere politică violentă.
Mihai Eminescu a iubit tot ce-i românesc, fără să se laude vreodată cu acest sentiment. De aceea, el nu îmbătrânește, rămâne pururi tânăr, ca martor etern al dorului și iubirii de neam și țară. Scrierile sale trăiesc, iar meritele lui sunt apreciate și recunoscute de generațiile care simt românește. Istoricul Nicolae Iorga a consemnat că Mihai Eminescu rămâne în eternitatea spiritului ca „expresia integrală a sufletului românesc”, iar filosoful Petre Țuțea l-a numit „sumă lirică de voievozi”. Cu un ton profetic, Mircea Eliade scria în anul 1985: „Cât timp va exista, undeva în lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată”.
Eminescu a murit la 15 iunie 1889, la Bucureşti. A fost ales, post-mortem (28 octombrie 1948), membru al Academiei Române, potrivit site-ului https://academiaromana.ro/.
Despre Mihai Eminescu scriitorul Ioan Slavici spunea: „Eram în multe privinţe foarte diferiţi unul de altul şi am fost, cu toate acestea, buni, în mai multe rânduri chiar nedespărţiţi prieteni (…) Ceea ce noi numim sentimentalitate nu exista pentru dânsul. El n-avea slăbiciuni pentru nimic, toate porneau la dânsul din convingere, şi ceea ce noi ceilalţi facem din iubire, el făcea din hotărâre nestrămutată”, conform volumului „Amintiri”, Editura Minerva, 1983.
De remarcat că și remarca criticul literar Titu Maiorescu, mentorul ”Junimii”, scria în studiul „Eminescu şi poeziile lui”, publicat în 1989: ”Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti”, conform site-ului www.autorii.com.
În cartea dedicată vieţii lui Mihai Eminescu, George Călinescu afirma: ”Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, potrivit volumului „Viaţa lui Mihai Eminescu”, Editura pentru Literatură, 1964.
In cele trei volume dedicate lui Mihai Eminescu, David Aurel aduce un omagiu marelui poet,
Iar cele trei volume dedicate lui Eminescu nu sunt doar un monument de informații prestigioase și un omagiu adus poetului universal, Mihail Eminescu, ci și un valoros Material de studiu pentru generațiile viitoare, punând definitoriu amprenta dreptății divine atât asupra operei cât și asupra vieții marelui poet, martir pentru limba română, neamul românesc și Țara Sfântă, România.(Mihail – Nicolae Stanca).
Bibliografie
site-ului https://academiaromana.ro/.
David V Aurel . EMINESCU PE MARELE DRUM AL DESTINULUI VOL. I- Pe nesfârșitele drumuri ale cărții ursitoare destinului eminescian –EMINESCU PE MARELE DRUM AL DESTINULUI VOL. II – Pe lungul drum al destinului – IZVOARE ALE MĂRETIEI SI TRAGEDIEI LUI MIHAI EMINESCU – Eminescu să ne-adjudece vol III .
Manuscris Mihai Eminescu („Luceafărul”), 4 aprilie 1964. Foto: (c) NICOLAE BODNARENCO/Arhiva istorică AGERPRES
Semnătura poetului Mihai Eminescu (fotografie din 1988). Foto: (c) MIHAI ALEXE / AGERPRES FOTO
Statuia lui Mihai Eminescu din Rotonda scriitorilor (Rondul Roman), Parcul Cişmigiu, 1 iulie 1943. Foto: (c) Arhiva istorică AGERPRES
* Explicaţie foto din deschidere: Coroane de flori depuse la statuia lui Mihai Eminescu, din faţa Ateneului Român, cu ocazia Zilei Culturii Naţionale, 15 ianuarie 2020.
Bustul lui Mihai Eminescu de pe Aleea Clasicilor din Chişinău, 20 august 2005. Foto: (c) MIHAI POTÂRNICHE / AGERPRES FOTO
Portrete ale poetului naţional în Casa Memorială „Mihai Eminescu” din Ipoteşti, judeţul Botoşani, 22 aprilie 2014. Foto: (c) CRISTIAN LUPAŞCU / AGERPRES FOTO
Manifestarea „Ziua lui Mihai Eminescu – Ziua Culturii Naţionale”, 15 ianuarie 2011. Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO
Mormântul lui Mihai Eminescu din Cimitirul Bellu,15 ianuarie 2018. Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO
Însemn comemorativ pe clădirea unde s-a aflat casa în care scriitorul Ioan Slavici l-a găzduit pe poetul Mihai Eminescu în anul 1883 (fotografie din 29 iulie 2010). Foto: (c) LUCIAN TUDOSE / AGERPRES FOTO
Lansarea volumelor VIII-XIV din seria Manuscriselor lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 15 ianuarie 2008. Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU/ AGERPRES FOTO George Călinescu susţine un discurs la şedinţa comemorativă de marcare a 60 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu, 24 iunie 1949. Foto :(c) Arhiva istorică AGERPRES
Copiile fidele ale unei părţi dintre manuscrisele poetului Mihai Eminescu, expuse în premieră la Ipoteşti de Academia Română, 15 ianuarie 2009.Foto: (c) CRISTIAN LUPAŞCU / AGERPRES FOTO site-ului www.cuvantul-ortodox.ro.
Vezi AGERPRES/(Documentare – Marina Bădulescu, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Alexandru Cojocaru)
www.agerpres.ro/documentare/2021/01/15/15-ianuarie-ziua-culturii-nationale–642752
Note
- [1] Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale, vol. V, Corespondenţă. Editura „Fortuna”, 2003, p. 547.
- [2] Mihai Eminescu, Scrisoare D-lui Dumitru Brătianu, Din periodice-1871, apărută în „Românul”, 15 august 1871.
- [3] Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, p. 253.
- [4] Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, p.266; Apud, Mihai Eminescu, «Românul» a contractat nãravul…, în „Timpul”, 29 iulie 1881.
- [5] Vezi, pe larg, Dumitru Murărașu, Naționalismul lui Eminescu, Editura „Pacifica”, București, 1994.
- [6] Mihai Eminescu. Statul 1. Funcţiile şi Misiunea sa, Editura „Saeculum I.O.”, Bucureşti, 1999, antologie, prefaţă, note şi comentarii de Dimitrie Vatamaniuc, „Geniul neamului românesc”, p.134.
- [7] Mihai Eminescu, Misiunea noastră ca stat, în „Timpul”, 2 noiembrie 1879.
- [8] Mihai Eminescu, Opere, vol. X, p. 354; Apud Mihai Eminescu, Mai toate ziarele oficioase…, în „Timpul”, 16 noiembrie 1879.
- [9] Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, p. 93; Apud, Mihai Eminescu, Echilibrul, în „Federaţiunea”, 22 aprilie / 4 mai 1870.
- [10] Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale, vol. 4, Publicistică, Editura „Fortuna” 2003, p.566.
- [11] Vezi, pe larg, Mihai Eminescu, Fragmentarium, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
- [12] Mihai Eminescu, Opere, vol. X, p. 31; Apud, Mihai Eminescu, Frază şi adevăr, în „Timpul”, 23 decembrie 1877.
- [13] Mihai Eminescu, Opere, vol. XI; Apud „Timpul”, 6 septembrie 1880.
- [14] Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale. Publicistică. Vol. 4, Editura „Fortuna”, 2003, p. 538.
- [15] Mihai Eminescu, Statul, I. Funcţiile şi Misiunea sa, Editura „Saeculum I.O.”, Bucureşti, 1999, articolul „Frază şi adevăr”, p. 39.
- [16] Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, p. 303; Apud, Mihai Eminescu, Răul de căpetenie…, „Timpul”, 22 august 1881.
- [17] Mihai Eminescu, Opere, vol. X, p. 30.
- [18] Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale. Publicistică. Vol. 4, Editura „Fortuna”, 2003, p. 511.
- [19] Vezi, pe largt, Teodor V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, București, 1914.
- [20] Fragmente din publicistica lui Mihai Eminescu, Texte alese de Î.P.S. Pimen, Arhiepiscop al Suceveni și Rădăuților, Suceava, 2005, p.29.
- [21] Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale, vol. 5, Corespondenţă, Editura „Fortuna”, 2003, p. 471-472.
- [22] Mihai Eminescu, Opere, vol. XI, p. 275.
- [23] Mihai Eminescu, Opere, vol. XI, p. 451.
- [24] Vezi, pe larg, Teodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Târgoviște, 1997.
© 2025 David V. AUREL și Tiberiu TĂNASE. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.
Lasă un răspuns