Aurel, David V. (2024), Pledoarie pentru mutarea capitalei țării în inima vetrei neamului, Intelligence Info, https://www.intelligenceinfo.org/pledoarie-pentru-mutarea-capitalei-tarii-in-inima-vetrei-neamului/
Plea for moving the country’s capital to the heart of the nation
Abstract
The wise men of the Romanian nation, fundamentally different from the political leaders who emerged from the dark corners of the earth, perceive the suffering that has befallen their fellow men as a great, turbulent and dirty water, poured with fury over bodies and souls, in the face of which the survival of the nation, hearth and faith will be possible only if their fellow men work with faith, moderation, wisdom, patience and hope. The Romanian nation will overcome this unknown scourge with toil and suffering, resuming its mission of perennial human organization, which incorporates social organizations with productive and reproductive, management and integrative functions. As a native Romanian and citizen of the state created by the Romanian nation – a national, sovereign, unitary, independent and indivisible state -, I believe that in the new horizon of existence and affirmation, it is necessary, as a priority, to move the country’s capital (the political-administrative center) to the heart of the nation’s hearth.
Keywords: capital, Bucharest, Sibiu, Barsa Land, Brasov, Transylvania, Wallachia, Moldova
Rezumat
Înțelepții neamului românesc, deosebiți fundamental de diriguitorii politici răsăriți de prin cotloanele întunecate ale pământului, percep suferințele care s-au abătut peste semenii lor ca pe o apă mare, învolburată și murdară, revărsată cu furie peste trupuri și suflete, în fața căreia supraviețuirea neamului, vetrei și credinței va fi posibilă numai dacă semenii lor vor lucra cu credință, cumpătare, înțelepciune, răbdare și speranță. Națiunea română va depăși cu trudă și suferință acest flagel necunoscut, reluându-și misiunea de organizare umană perenă, care încorporează organizații sociale cu funcții productive și reproductive, gestionare și integratoare. Ca nativ român și cetățean al statului creat de națiunea română – stat național, suveran, unitar, independent și indivizibil -, cred că în noul orizont de ființare și afirmare este necesară, în mod prioritar mutarea capitalei țării (centrului politico-administrativ) în inima vetrei neamului.
Cuvinte cheie: capitala, București, Sibiu, Țara Bârsei, Brașov, Ardeal, Muntenia, Moldova
Pledoarie pentru mutarea capitalei țării în inima vetrei neamului
Conf. univ. dr. David V. AUREL[1]
aurelvdavid@yahoo.com
[1] Cercetător independent
Introducere
În actualul context geopolitic, când o criză de sănătate, produsă cu bună știință sau din neglijență de către autori enimgatici, asimptomatici și perverși, răspândită pe furiș în toată lumea, pentru a fi folosită ca armă în confruntarea dintre Marile Puteri ale lumii, națiunile, organizările sociale perene ale omenirii, vor avea de suferit agresiuni fără precedent. Tragedia este mare, consecințele sunt deosebite, dar omenirea va supraviețui, însă nu va mai fi la fel ca înainte de această criză. O nouă ordine mondială – o conexiune de anarhie cu dictatură planetară, se ivește la orizont, în care așa-numiții mondialiști încearcă să înglobeze toate națiunile pământului, sub formula „toți o turmă și-un păstor” (dictatura mondialistă) sau „toți o apă și-un pământ” (anarhia globalistă).
Națiunile sunt agresate de către vestitorii Lumii Noi și somate să-și lepede propria identitate, să renunțe la suveranitate și etnospiritualitate, precum și la puterea de a-și croi, asuma și apăra propriul destin. De acest torent devastator de fapte necugetate, însângerate, precum și de agresiuni și diversiuni informaționale n-a fost ocolită nici națiunea română, așezată în mod firesc în arealul carpato-danubiano-pontic de la Facerea Lumii.
Înțelepții neamului românesc, deosebiți fundamental de diriguitorii politici răsăriți de prin cotloanele întunecate ale pământului, percep suferințele care s-au abătut peste semenii lor ca pe o apă mare, învolburată și murdară, revărsată cu furie peste trupuri și suflete, în fața căreia supraviețuirea neamului, vetrei și credinței va fi posibilă numai dacă semenii lor vor lucra cu credință, cumpătare, înțelepciune, răbdare și speranță. Națiunea română va depăși cu trudă și suferință acest flagel necunoscut, reluându-și misiunea de organizare umană perenă, care încorporează organizații sociale cu funcții productive și reproductive, gestionare și integratoare. Ca nativ român și cetățean al statului creat de națiunea română – stat național, suveran, unitar, independent și indivizibil -, cred că în noul orizont de ființare și afirmare este necesară, în mod prioritar mutarea capitalei țării (centrului politico-administrativ) în inima vetrei neamului.
I. DESTINUL ISTORIC AL NUCLEELOR POLITICO-ADMINISTRATIVE
Din vremuri imemoriale, arealul carpato-danubiano-pontic, înțeles ca vatră de viețuire a strămoșilor neamului românesc, a avut un centru etnospiritual, devenit simbol al neamului, în care s-au așezat, de obicei prin bună învoială, autoritățile politico-statale, și de cele mai multe ori și cele etnospirituale, care au vegheat la unitatea vetrei și buna viețuire a autohtonilor și la apărarea împotriva dușmanilor care agresau vatra, neamul și credința.
În istoria scrisă a neamului se relevă epoci de unitate politico-administrativă, dar și multe perioade de rupere a vetrei, urmate de dominații străine, mai lungi sau mai scurte. De aceea, locul și funcționarea unei capitale – ca centru politic-adminstrativ – au depins de obicei de conjuncturile istorice și geopolitice, de putera băștinașilor de a o menține și de recunoașterea de către aceștia ca simbolul lor existențial.
Istoria scrisă a neamului românesc confirmă că un centru politic administrativ viabil a fost fondat, de obicei, în inima vetrei, într-o poziție strategică, la adăpostul munților Carpați și lângă o apă curgătoare. De regulă, destinul capitalei, ca centru politico-administrativ, a fost strâns legată de destinul statului, iar destinul statului a fost strâns legat de destinul neamului. O incursiune istorică în lumea centrelor politico-administative existente pe vatra neamului de la facerea lumii până astăzi, ne duc la următoarea situație: majoritatea au avut un destin tragic, devenind ținte pentru neamurile barbare, regatele și imperiile care au venit în vatra neamului și „au cerut pământ și apă”:
1.1. În vremuri legendare:
- În spațiul carpato-danubiano-pontic, cel mai vechi nume de vatră de viețuire menționată în izvoarele istorice scrise este ATLANTIDA. Despre aceasta a aflat învățatul grec Solon (640/638 î.Chr. – 560/558 î.Chr.) de la preoți egipteni, iar descrierea Atlantidei a fost păstrată tainic vreme de aproape 300 de ani şi redată posterităţii de către Platon (427-347 î.Chr.), în jurul anului 360 î. Chr., prin vestitele dialoguri Timaios şi Critias.[1]
- Potrivit legendei, Atlantida a constituit o civilizație care a construit un regat puternic, având centrul politico-militar și spiritual numit POSEIDONIA, adică Orașul lui Poseidon (zeul Mării), clădit la adăpostul munților („un munte nu prea înalt din care ţîşneau două izvoare, unul fierbinte şi altul cu apă rece”), putând fi localizat sub muntele Tâmpa din Țara Bârsei. Poseidonia a fost un oraș-cetate înconjurat cu numeroase şanţuri adânci, pline cu apă, legate între ele prin tuneluri și poduri. Acesta a avut o soartă crudă, fiind scufundată în ocean în urmă cu 9.000 de ani înainte de Solon(aproximativ 9.500 î.Chr.) în urma unui mare cutremur, urmat de ploi și inundații catastrofale.
- În acel loc devenit sfânt, când apele s-au retras, iar munții i-au recâștigat crestele, urmaşii atlanților (ramanii / rumunii), oamenii locului, care se închinau Soarelui, au înălțat temple de venerație a zeului Cronos (Apollo), zeul Timpului. Aceștia, numiți de străini daci și geți, au păstrat simbolul „Casei lui Cronos” (Corona), înălțând pe Muntele Sfânt (Cristianul) din apropiere de Templul Soarelui,Casa Domnului – unde învățații-preoți „contemplau” și răspândeau în neam mărețele idei divine moștenite de la atlanți (uriași).
După ocuparea locului de către legiunile împăratului Traian, romanii au găsit altarele și au numit înălțimea „Tempus/Temporis”, perpetuând tradiția, rostită în graiul autohtonilor sub forma Tâmpa /„Tempea” (=„stâncă abruptă”).[2] La începutul secolului al XIII-lea, cavalerii teutoni, așezați pe domeniile coroanei regatului Ungariei, au tradus în limba germană numele vechi al cetății, precum au făcut și romanii. Astfel, „Cetatea timpului” sau „cetatea lui Kronos” a devenit „Kronstadt”, care înseamnă „orașul coroanei” (regale).
1.2. În vremuri antice:
- Existența unor așezări cu rol politico-militar, administrativ și religios în vatra Daciei getice este atestată din vremea afirmării unor formațiuni statale în anumite limite teritoriale, numite generic triburi sau uniuni de triburi, conduse de șefi politico-militari și religioși. Dovezile arheologice, precum și izvoarele narative, de regulă grecești, atestă existența în vatra Daciei getice, cu câteva secole înainte de Christos, a următoarelor mari neamuri băștinașe: apulii– în zona Alba Iulia; burii – pe malurile Oltului; carpii – în Moldova Centrală; costobocii – în nordul Moldovei și în Maramureș; crobyzii și tryzii – în ținutul dintre Dunăre și Marea Neagră (Dobrogea). Acestea au constituit formațiuni politico-statale conduse de un „basileu” (rege), care avea scaunul domniei într-o așezare fortificată, numită „dava”, cu rol de centru politico-militar, administrativ și religios. Nu se cunosc decât prin deducție logică centrele politico-administrative ale acestora.
În vatra Daciei getice nord-dunărene, în urmă cu 2.000 de ani, civilizația băștinașilor geto-daci – în expresie politico-statală regală a fost grav afectată de așa-numita civilizație romană – în expresie imperială. În urma a două războaie sângeroase, statul dac a fost distrus, iar o parte a fost încorporată în Imperiul roman. Statul dac nu s-a mai putut reface în hotarele antice decât pentru o clipă istorică la cumpăna veasurilor XVI-XVII, în vremea voievodului Mihai Viteazul, apoi prim marea Unire din anul anul 1918.
În memoria socială au rămas doar imaginile/ruinele sau urmele celor două capitale: locul centrului politico-adminstrativ al statului dac, precum și ruinele capitalei provinciei Daciei romane, constituită după victoria romanilor împotriva dacilor.
– SARMIZEGETUSA REGEASCĂ (Sarmizegetusa basileion) – capitala statului dac în vremea regelui Decebal (87-106 d.Chr.),[3] așezată într-o zonă colinară din interiorul arcului carpatic, pe un pinten de deal numit Orlea, înalt de 490 de metri, la marginea de sud-est a orașului Hațeg; așezarea fortificată a fost dispusă în pantă, trei dintre culmi străjuind pe a patra, care constituia ultimul refugiu al apărătorilor; aceasta a cuprins incinta fortificată (cetatea), dealul amenajat ca o prismă cu secțiunea dreptunghiulară, cu patru „umeri”, trei vârfuri și un mic platou, oferind vizibilitatea zonei dimprejur, precum și o parte din șesul Hațegului;[4] cetatea și orașul adiacent au fost distruse de trupele romane în vara anului 106 d.Chr., în cel de-al doilea război cu dacii;
NOTĂ: Dacii aveau și un centru etnospiritual, religios, unde se afla reședința fortificată a Marelui Preot, cu altarele sfinte, pe care unii cercetători-arheologi îl mai numesc și astăzi Sarmizegetusa din munții Orăștiei, de pe dealul Grădiștea Muncelului / Grădiștea de Munte sau mai nou, Sarmizegetusa Regia.[5]
– SARMIZEGETUSA ROMANĂ – capitala provinciei romane Dacia, construită de romani în anii 108-110 d. Chr. în bazinul Hațegului, pe un teren aproape șes, la aproximativ 8 km depărtare de trecătoarea Tapae, care făcea legătura între Banat și Ardeal (numită azi „Porțile de Fier ale Transilvaniei”);[6] a fost denumită la început Colonia Ulpia Traiana, în vremea împăratului Hadrian i s-a adăugat numele Sarmizegetusa, iar în timpul împăratului Alexandru Sever a devenit metropolis; în timp i s-au adăugat alte epitete, devenind Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmzegethusa; a fost părăsită de administrația și armata romană în anii 273-275 d.Chr., ocupată de dacii provinciali, iar apoi distrusă de huni.
NOTĂ: În perioada 106-273/5 d.Chr., au rămas în afara hotarelor provinciei Dacia romană ținuturile: Crișana, Maramureș, Sătmar, Bucovina, Moldova și o parte din Muntenia, până la râul Olt, iar în unele perioade și Moldova până la Siret. Acolo au viețuit mai mult neamuri ale dacilor liberi, dintre care s-au remarcat costobocii și carpii. Din acea perioadă au fisst dentificate două nuclee politico-statale:
– ZARGEDAVA (sau Zargidava),[7] situată la est de râul Siret, pe teritoriul satului Brad (comuna Negri, județul Bacău), capitala costobocilor – dacii liberi care au viețuit în nordul și răsăritul Daciei (din ținuturile Sătmarului și Maramureșului până în Moldova dintre Carpați și Nistru și în sudul Galiției), distrusă probabil de romani, urmată de împrăștierea și colonizarea costobocilor în diferite locuri din Imperiul roman;
– COMIDAVA[8] – așezare a dacilor liberi, situată la răsărit de Carpați, într-o poziție strategică deosebită, construită pe dealul Gruiu Dării lângă satul Pietroasa Mică, comuna Pietroasele, jud.Buzău de astăzi; aceasta a fost întărită cu dacii din cetatea Cumidava (azi, Râjnov), care s-au retras la răsărit de Carpați sub presiunea trupelor romane; așezarea a devenit nucleul politico-statal al dacilor-carpi și al goților (geților), păstrând numele cetății Cumidava (Comidava) rămasă sub ocupație străină; probabil este identică cu așezările fortificate numite în documente Castellum carporum / Carpis / Harpis, fiind distrusă de romani în vremea împăratului Constantin cel Mare după victoria împotriva „goților” din anul 332 d.Chr.; în locul acesteia, pe vatra actualei lângă comune Pietroasele a construit un castru, alături de care a apărut o așezare complexă, conținând și thermae; în castruul respectiv a fost instalată Legiunea a XI-a Claudia, adusă de la Durostorum; noua frontieră nordică a Imperiului roman de răsărit a coincis o vreme cu Brazda lui Novac – limes-ul întărit de castrul roman de la Pietroasele; acel castru a fost distrus ulterior de huni.
1.3. În mileniul întunecat (sec.IV-X)
Un mileniu de istorie a vetrei Daciei getice nord-dunărene a fost marcat de neputința autohtonilor de a reface vechea organizare politico-statală. Neamurile migratoare – europene sau asiatice -, care au agresat, ocupat și stăpânit vremelnic părți din vatra vechii Dacii sau întreaga vatră, au distrus ordinea politico-statală și au sfărâmat fortificațiile și așezările urbane lăsate în voia sorții în mâinile barbarilor. Aceștia nu au preluat de la romani sau de la dacii liberi – costoboci sau carpi – vechile centre politico-administrative și, de obicei, nu și-au stabilit capitala în centrele politico-administrative părăsite de administrația și armata romană.
Documentele istorice emanate îndeosebi din cancelaria Imperiului bizantin, precum și din scrierile învățaților de limbă greacă și latină, dar și orientali, confirmă că peste această vatră au trecut nenumărate hoarde, coborâte din nordul Europei sau venite din stepele Asiei centrale în căutare de loc de așezare țintind să ajungă la Roma, apoi la Constantinopol: goții -,[9] pe care unii istorici i-au numit geți –, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii, ungurii, pecenegii, uzii, cumanii, ungurii și țiganii.
Vatra Daciei getice, dezmembrată din punct de vedere politico-administrativ, a fost numită de către cancelariile imperiile vecine, îndeosebi Imperiul bizantin, în funcție de interesul manifestat față de construcțiile politico-statale apărute în diferite conjuncturi geopolitice la nord de Dunăre după retragrea armatei și administraiei romane, respectiv:
– „Gothia” (Țara goților) – care era, în fapt, Dacia, fosta provincie nord-dunăreană cedată de împăratul Aurelian goților și carpilor/dacilor (scriitorul Paul Orosius (n. circa 375 – 418 d.Chr.) a consemnat: «Dacia ubi et Gothia»=Dacia unde e şi Gotia);[10]
– „Gepidia” (Țara gepizilor), o parte din regatul fondat de gepizi, respectiv teritoriul Olteniei şi Banatului de astăzi;[11]
– „Avaria” (Țara avarilor ), fondată de avari, întinsă din răsăritul Pannoniei (Câmpia Tisei) până în Munții Apuseni, numită astfel până în secolul al VII-lea;[12]
– „Paținakia” (Patzinakia=Țara pecenegilor) – care încorpora și teritorii ale Daciei getice: la Nistru (Iavdiertim), la Prut (Kuartsitsur/Kabukșîn gila), la Dunăre (Giazichopon), la Nipru și Bug (Charavon), la Doneț (Sirukalpeis), la Don (Borotalmat și Vulatsopon) -în jurul anului 950;[13]
– „Cumania” (Țara cumanilor) – partea estică (unde era centrul puterii cumanilor), se numea „Cumania albă”, iar partea vestică era numită „Cumania neagră.[14]
Documentele confirmă că băștinașii și-au păstrat și afirmat sub stăpâniri străine identitatea în condiții vitrege, fiind numiți:
– daci – în vremea stăpânirii goților (geți);
– daci – în vremea năvălirii hunilor, Atilla luându-și titlul de rex dacorum;
– valahi – în vremea stăpânirii hunilor, pentru băștinașii supuși;
– vlahi (turc.ulahi, care trăiau în Țara Valahilor (Ulak-ili), menționată în cronica turcă „Oguzname” (legendele oguzilor);
– vlahi, în vremea năvălirii slavilor, bulgarilor, pecenegilor, cumanilor și ungurilor – secolele VII-IX;
– rumi/ rumuni (ramani / rumani),[15] în secolul al IX-lea pentru băștinașii locuind în nordul Mării Negre, în țara „Rum” (Rumunia), care se întindea de la râul Rus (Donețk, n.ns.) până la Dunăre;
Băștinașii au recreat entități geo-politice în anumite părți ale Daciei getice, îndeosebi în zone strategice, la adăpostul munților, precum:
– „Dacia”(„Gothia”), în vremea stăpânirii goților/geților – în secolul IV d.Chr.);
– „Țara Valahiei”, în fapt un ducat, condus de ducele „Ramung” (Raman/ Ruman/ Rumun), în vremea stăpânirii hunice – în prima jumătate a secolului al V-lea d.Chr.);
– „Valahia” („Balak”), în Geografia armeanului Moise Chorenați) – secolul IX; – „Țara Valahilor” (turc. Ulak-ili, în cronica turcă „Oguzname” – secolul IX;
– „Rum” (Rumunia) (Țara rumilor/rumunilor), întinsă de pe malul drept al Rus (azi, Severskii Doneţ), până la Dunăre – în a doua jumătate a secolului al IX-lea;
– „Țara Ardeal” („Hardeal”) – nume dacic, derivând din Ardalus, «fiul lui Vulcan», semnificând „Peste (între) Munţi”, „Munţi de (cu) Aur”, „Grădina Sfântă”, cu sensul de „loc înalt şi păduros”, bogată în aur şi argint –[16] în secolul IX;
–„Vlahia”– („Vlahiile”sud-dunărene):[17] „Vlahia Mare” în Tessalia; „Vlahia Mică” în Etolia şi Acarnania; „Vlahia de Sus” în Epir; „Vlahia Mică” – pe Valea Timocului, pe locul „Tribaliei” (ținut încorporat de împăratul Aurelian în provincia sud-dunăreană Dacia Aurelia); „Vlahia Albă”, menționată de autorii bizantini în Moesia, de-a lungul Dunării de jos; „Vlahia Neagră” (Morlahia) menționată de autorii medievali în Dalmația și sudul Bosniei; – secolele XII-XIII;
– „Vlahia Neagră” („Ugrovlahia”), care cuprindea o mare parte din teritoriul Moldovei și estul Munteniei, încorporate în „Cumania Neagră”, ambele denumite în anumite surse bizantine și otomane Mavri Valahia sau Kara-Iflak („Valahia neagră”) – secolele XII-XIII;
– „Moldovlahia”– țara rumânească, întinsă la sud și la nord de Dunăre, unde a domnit țarul Ioan Căliman Asan (1241-1245), urmașul lui Ioan Asan al II-lea.
Neamurile barbare au rămas o perioadă pe teritoriul Daciei getice, prin învoire sau prin forță; dar documentele istorice nu s-au învrednicit să consemneze centrul politico-statal pe care l-au ocupat în vatra Daciei getice. Prin deducere se poate afirma că:
– goții au împărțit, probabil, cu carpii o anumită perioadă, polis-ul Karpis (Harpis, Castellum carporum), denumit Comidava, identificat cu satul Pietroasa (comuna Pietroasele, jud.Buzău), așezat pe dealul Gruiu Dării (lângă Pietroasa Mică), într-o poziție strategică deosebită;
– gepizii au întemeiat un regat, alcărui centru politico-administrativ a fost în Ardeal, la Apahida (aproape de Cluj-Napoca), pe malul albiei Somșului Mic;
– slavii, în primul val, au preluat așezările și cetățile romane din Dacia getică, pe care le-au numit Grădiște, Jidova și Bălgrad; probabil că acesta din urmă poate fi identificat cu Alb Iulia, fosta capitală a Daciei Apulensis din vremea stăpânirii romane.
Chiar dacă ajunseseră într-o anumită poziție strategică favorab ilă, cu gând să se așeze mai statornic, următorul val de migratori se repezea spre acesta și-l distrugea, spre norocul băștinașilor, care s-au obișnuit cu zicala: „Pleacă-ai noștri/Vin ai noștri”.
1.4. La ieșirea din mileniul întunecat
Odată cu menționarea existenței valahilor, ca neam băștinaș al vetrei Daciei getice, precum și a formațiunilor politico-statale create de aceștia s-a sfârșit acel „mileniu întunecat” al istoriei neamului rumânesc. În acel context, vatra Daciei getice era structurată din punct de vedere politic în entități numite cnezate, voievodate, valahii și rumânii, atât în interiorul arcului carpatic, cât și în afara acestuia.
- În interiorul arcului carpatic, potrivit cronicii Notarului anonim al regelui Ungariei, Bela al II-lea, la sfârșitul secolului al IX-lea, în momentul așezării ungurilor în Panonia, existau în stânga Tisei trei formațiuni politico-statale ale valahilor (rumânilor):[18]
– ducatul lui Menumorut – situat între râurile Someş şi Mureş, deci în Crişana; cetatea de scaun era la Biharea (Castrum Byhor), situată într-o zonă de șes inundabil, la 14 km nord de Oradea de astăzi; aceasta era o fortificație de plan dreptunghiular, înconjurată de valuri de pământ și șanțuri cu apă;
– ducatul lui Gelu („Gelou, un anume blac” (Gelou quidam blachus),[19] în Ardealul propriu-zis, bazinele Someșului Mic și Almașului, până la Poarta Meseșului -, având ca supuși pe vlahi şi pe slavi (Blasii et Sclaui); ducatul cuprindea minele de sare și de aur, care au atras atenția iscoadelor ungare; cetatea de scaun a ducelui a fost o fortăreață de val de pământ și palisadă din lemn, construită pe locul unui castru roman de pe dealul Calvaria=Calvarul/Golgota (din actualul cartier Cluj-Mănăștur) sau pe locul Pieței Muzeului din centrul orașului;
– ducatul lui Glad; în Banat, între Tisa, Mureș, Carpaţi şi Dunăre, până la castrul Orșova; acesta avea în oastea sa „bulgari”, „pecenegi” şi „vlahi”; reședința ducelui era Morisena (Urbs Morisena=„Mureșana”, „Orașul de pe Mureș”, azi Cenad), situată în Câmpia Mureşului, pe stânga văii Mureşului, pe locul castrului roman Morisena;
– fostul voievodat condus de Gelu valahul s-a extins spre sud, formând Voievodatul Ardealului (Erdeuelu), cu centrul politico-administrativ în Cetatea Albă a lui Gyula – Alba Iulia – (ung.Gyulafehérvár, rum. Bălgrad/Belâi gorod), pe locul unei așezări decice fortificate, numită Apoulon (după zeul Apollo=Albu, Zeul Soare), cucerită, distrusă și reconstruită de romani.
– la răsărit de Carpaţi se afla DACIA, întinsă de la izvoarele Tisei şi Nistrului până la Dunăre şi Mare,[20] locuită de „vlahi” (blahi/blaki), neam creştin (care avea o mitropolie la Ticina (Vicina= insula Păcuiul lui Soare), condusă între anii 1064-1101 de principele Vlad.
– la sud de Dunăre: regatul vlaho-bulgar, cu capitala la la Târnovo,[21] (numit de străinii apuseni Valahia), apărut în anul 1186, odată cu victoria bulgarilor și vlahilor din munții Haemus împotriva Imperiului Bizantin; a fost condus de trei frați vlahi – Petru, Asan și Ioniță (Caloian), apoi de urmașii acestora, s-a menținut până în anul 1260, când a fost framentat în state mai mici, care au fost cucerite ulterior de către Imperiul Otoman.
- Două neamuri migratoare au mai călcat vatra Daciei getice:
– tătarii, care în anii 1241-1242 au pustiit vatra și au ucis și robit o mulțime de băștinași, controlând-o apoi, vreme de câteva secole, prin expediții de pradă efectuate de călăreții Hoardei de Aur;
– țiganii, numiți și romi, care au ajuns în vatra Daciei getice pe tăcute, s-au aciuat pe lângă domni, mănăstiri și boieri, au suportat vreme de câteva secole regimul de robi, până în epoca modernă, când au fost eliberați de oameni luminați din starea de robie.
Concluzie:
În istoria străveche și veche a vetrei Daciei getice, centrele politico-administrative au fost construite, de obicei, la adăpostul munților Carpați, în locuri cu mare valoare strategică. Acestea au devenit ținte pentru neamurile barbare care au penetrat vatra de viețuire a neamului, urmând destinul neamului, toate ajungând în ruine. Însă, puține dintre neamurile migratoare care au invadat și penetrat vatra Daciei getice au încercat să se așeze statornic, alegând anumite locuri strategice drept centre politico-administrative.
Băștinașii – numiți de străini daci, vlahi/valahi sau rumuni (rumâni) – au văzut în acele locuri simboluri ale măreției și tragediei neamului și au încercat, secole de-a rândul, să le recuperee și să le redea strălucirea de altădată, însă noile centre politico-administrative au fost alese în funcție de noile contexte geopolitice.
La ieșirea din așa-zisul „mileniu întunecat”, vatra Daciei getice era împărțită în structuri politico-administrative, în mare parte construite de băștinași, dar care aveau de luptat cu ultimele neamuri migratoare pentru a le alunga și a reface unitatea vetrei.
II. SOARTA CAPITALELOR MARILOR VOIEVODATE/PRINCIPATE ROMÂNEȘTI
În secolele IX-XIX, în vatra vechii Dacii s-a desfășurat, sub presiunea unor imperii sau regate vecine, precum și sub presiunea unor neamuri migratoare asiatice, procesul de fondare a statelor medievale ale băștinașilor. În acest răstimp boierimea/nobilimea autohtonă a înființat state atât în interiorul, cât și în exteriorul arcului carpatic. Pe tron s-au succedat regi, guvernatori, cnezi, voievozi. Capitala, la fel ca alte orașe-târguri ale ţării, era, scaunul domniei, cu cetatea de scaun.
1. Voievodatul/principatul Transilvaniei (Ardealul)
Transilvania (Ardealul) a fost un voievodat autonom în cadrul regatului Ungariei, până în anul 1541, când a devenit principat sub suzeranitate turcească; teritoriul avut în perioada voievodatului corespunde zonei intra-Carpatice a României, reprezentată aproximativ de actualele județe Hunedoara, Alba, Sibiu, Brașov, Covasna, Harghita, Mureș, Cluj, Sălaj, Bistrița-Năsăud. Teritoriul Principatului Transilvaniei a fost mai mare decât cel al voievodatului și regiunii istorice Transilvania, cuprinzând în plus Partium anume Crișana, Sătmarul și Maramureșul istoric.
- În perioada în care a fost voievodat, Transilvania nu a avut o capitală.[22] Aceasta s-a identificat cu locul în care se țineau dietele, adică adunările generale ale Transilvaniei. Prima Dietă s-a desfășurat în anul 1288 în satul Keresztes (Cristiș, azi Oprișani), de lângă Turda. Din totalul de 127 de Dieteale Transilvaniei, cele mai multe s-au ținut în tabăra militară de la KERESZTES.
- Din anul 1541, când voievodatul Transilvaniei a devenit Principat, orașul ALBA IULIA (în româna veche Bălgrad (ung. Gyulafehérvár =Cetatea Albă a lui Iuliu, lat. Alba Iulia, germ. Weißenburg, apoi Karlsburg), situat în zona de sud-vest a Transilvaniei, în culoarul Văii Mureşului, pe dreapta râului Mureş, în zona de confluenţă cu râul Ampoi, la poalele sudice ale Dealurilor Aiudului; acest oraș și-a afirmat trăsăturile de capitală, devenind capitala politică a Principatului Transilvaniei, reședința principilor Transilvaniei.[23]
Orașul a trecut prin mari schimbări, inclusiv în plan religios, a înflorit, datorită noului său rol instituțional. Este imortant de menționat că în 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul a intrat în Alba Iulia, realizând unirea politică a Transilvaniei, Moldovei și Valahiei (Țara Românească) sub cârmuirea sa. Rolul său instituțional a cunoscut o dezvoltare aparte, mai ales în domeniile de interes public: urbanistic, administrativ, cultural, asistență socială.
- În anul 1692, după ce Transilvania a fost ocupată de austrieci și integrată în Imperiul Habsburgic, capitala acesteia a devenit orașul SIBIU – așezat în partea de sud a Transilvaniei, în Depresiunea Sibiului, fiind străbătut de râul Cibin.
Orașul avea o continuitate milenară de locuire, fiind așezat pe locul unei davae dacice situate în zona Gușterița de astăzi, peste care s-a construit castrul roman Cedonia. Orașul a fost înființat după mijlocul secolului al XII-lea de coloniști sași din teritoriul Rin–Mosela. Prima mențiune a cetății datează din 20 decembrie 1191 sub numele Cibinium, într-un document ecleziastic emis de papa Celestin al III-lea, iar prima mențiune a așezării, sub forma Villa Hermanni, datează din anul 1223.
- În anul 1765, la cererea Dietei transilvane dominate de nobili unguri, Transilvania a devenit Mare Principat, primind autonomie în administrarea treburilor interne, dar fiind supusă direct împăratului hsbsburgic. În noul context geopolitic, în anul anul 1791 capitala oficială a marelui principat a devenit orașul CLUJ (ung. Kolozsvár, germ. Klausenburg), situat pe valea râului Someșul Mic;[24] numele Cluj (lat. Castrum Clus) a fost folosit pentru întâia oară în secolul al XII-lea pentru a desemna cetatea orașului medieval așezat din acest loc (lat. clusa =„închis”, adică „loc închis, înconjurat de dealuri”; echivalentul german Klause, păstrat în denumirea Klausenburg (probsabil de la numele unui primar sas, Klaus, sau de la faptul că așezarea a apărut în umbra unei mănăstiri (Kloster); alte denumiri ale orașului au fost Kolozsvár (în limba maghiară și Klausenburg – în limba germană). Cetatea Klausenburg a fost una dintre cele șapte cetăți medievale săsești ale Transilvaniei (în limba germană, Siebenbürgen, cu sensul de „Șapte Cetăți”). Primul nume românesc al orașului a fost Cluș (cris uneori Klus); așezarea fortificată Cluj este atestată documentar în anul 1213, sub denumirea Castrum Clus.
- Vremurile tulburi care s-au abătut peste Transilvania au dus la schimbarea capitalei în funcție de conjuncturile geopolitice, astfel:
– în anul 1849, după înfrângerea revoluției ungare în Transilvania a fost introdus regimul absolutist, iar orașul SIBIU a devenit pentru a doua oară capitala Transilvaniei;
– în anul 1867, în creării dualismului austro-ungar, Transilvania a fost încorporată părții ungare a Imperiului Austro-Ungar, numită Transleithania, iar capitala Transilvaniei a devenit orașul CLUJ, al doilea ca mărime din regatul Ungariei, după Budapesta;
– la scurt timp după proclamarea unirii Transilvaniei cu România, în 1 decembrie 1918, orașul SIBIU a devenit din nou capitala provinciei, aici avându-şi sediul atât Consiliul Dirigent (Guvernul Transilvaniei), cât şi Marele Sfat (Parlamentul Transilvaniei).
În anul 1918, după ce a devenit parte a Regatului României, orașul CLUJ a fost denumit cu numele românesc CLUJ, iar HERMANSTADT – SIBIU.
- În anul 1940, în urma Dictatului de la Viena, orașul Cluj a intrat sub administrație ungaro-horthystă, iar în octombrie 1944 a fost eliberat de armata sovietică și română și încorporat în statul român în martie 1945.
În anul 1974, prin Decretul Consiliului de Stat nr.194 din 16 octombrie 1974, în cadrul politicii statului socialist, orașul a fost denumit CLUJ-NAPOCA, fiind considerat capitala neoficială sau inima regiunii istorice Transilvania.
2. Valahia (Muntenia/Țara Rumânească)
Valahia (Muntenia/Țara Rumânească) a fost un stat cu fundament etnic, care a ființat mai bine de 500 de ani (între secolele al XIV-XIX) -, având următoarele capitale:
- – CURTEA DE ARGEȘ („Argis”/„Castrum Argis”) -,[25] așezare fortificată construită de Negru Vodă prin anul 1290, situată în depresiunea intracolinară a bazinului superior al râului Argeș, pe vatra unei așezări dacice din secolele IV-III î.Chr.
- – CÂMPULUNG (Longo-Campo) – așezare fortificată întemeiată de Negru Vodă sau de cavalerii teutoni, situată în depresiunea omonimă, lângă pasul Bran, în Muscelele Argeșului, la poalele Munților Iezer, pe malurile Râului Târgului, aproape de castrul roman Jidava (Jidova), care apărase Limes Transalutanus; aceasta a devenit centrul politic și administrativ al statului pe o perioadă de aproape 4 decenii (1330-1369), după revenirea capitalei Valahiei la Curtea de Arges, așezarea fortificată Câmpulung a continuat să fie reședință domnească temporară (Atât Basarab I, cât și fiul și urmașul său la tron, Nicolae Alexandru, au fost înmormântați la Câmpulung);[26]
- – TÂRGOVIȘTE (=„loc de târg”); „selişte”=„loc de sat”) – un târg mare şi bogat, cu mulţi negustori -, aflat pe drumul de negoţ de la pasul Branului la apele Dunării bogate în peşte, între râurile Dâmbovițași Ialomița, la limita dintre regiunea deluroasă subcarpatică și Câmpia Înaltă a Târgoviștei;[27] în anul 1396, timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, Târgoviște a devenit reşedinţă domnească, cu rol de capitală; din acel an, până în anul 1431 (anul urcării pe tron al lui Alexandru Aldea), Valahia a avut două capitale – Argeș (Agrich) şi Târgovişte, iar după anul 1431, până în anul 1465 singura capitală a rămas Târgoviște. În urma evenimentelor petrecute în vreamea lui Mihnea al III-lea (1658-1659), oraşul a fost ars şi devastat de oştile turco-tătare, iar în anul 1659, din ordinul Porţii, voievodul Gheorghe Ghica a dărâmat Curtea domnească spre a-i sili pe domni să-şi aibă reşedinţa numai la Bucureşti, adică în zona de câmpie și aproape de Dunăre, mai ușor de controlat în comparație cu Târgoviște. Stagnarea a fost depăşită doar în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), care a refăcut oraşul şi a restabilit aici a reşedinţei de scaun.
- – BUCUREȘTI – așezare străveche (Bucolia= Cetatea bucuriei), situată pe malurile lacurilor din lunca râului Dâmbovița, pe vatra căreia, la sfârșitul secolului al XIV-lea voievodul Mircea cel Bătrâna fondat „Cetatea Dâmboviței”; așezarea este atestată documentar la 21 septembrie 1459 într-un act emis de Vlad Țepeș, domn al Valahiei.[28]
Voievodul Vlad Țepeș a petrecut patru din cei șase ani de domnie „în cetatea București”, iar în 14 octombrie 1465 Radu cel Frumos (fratele său) a ales București ca reședință domnească, pentru a fi mai aproape de protectorii săi turci.
O anumită perioadă, capitala Valahiei a funcţionat când la Bucureşti, când la Târgovişte, după împrejurări economice sau politice. Unii voievozi s-au întors, pentru scurt timp, în vechea reşedinţă. Voievodul Mihai Viteazul a stat, la începutul domniei sale, la Bucureşti (el a clădit pe Dâmboviţa podul care îi va purta numele), dar după ce oraşul a fost ars de turcii lui Sinan Paşa, s-a retras cu curtea şi oştenii lui între zidurile cetății domneşti de la Târgovişte, unde era mai aproape de Ardeal, locul de refugiu pentru voievozii atacați de trupele de pradă turcești.
În anul 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, din ordin turcesc, orașul-târg București a devenit capitala statornică a Valahiei. Motivarea a avut rațiuni politice, militare și strategice: era așezată în zona de câmpie și aproape de Dunăre, fiind greu de apăratși mai ușor de controlat în comparație cu Târgoviște
Între anii 1859-1862, atât orașul București, cât și orașul Iași au devenit capitalele de facto ale Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei. În anul 1862, când uniunea celor două principate a devenit deplină sub numele de România, capitala țării a fost stabilită la București.
3. Voievodatul /principatul Moldovei
Acesta a fost un stat rumânesc fondat în secolul XIV-lea în partea de nord-est a Carpaţilor Orientali, pe cursul superior al râului Siret, pe vatra unei formaţiuni teritorial-prestatale localizată pe râul Moldova – de la care probabil şi vine denumirea ţării; întemeierea voievodatului Moldovei este legată de numele voievodului maramureșan Dragoș, numit „descălecătorul”, precum și de numele voievodului maramureșan Bogdan, considerat „adevăratul întemeietor”; statul s-a extins („de la munte la Mare”), adică între Carpații Orientali și râul Nistru, având următoarele capitale:
- – BAIA (ung.Moldvabánya=Mina Moldovei, bănie), germ. Stadt Molde, lat. Civitas Moldaviae),[29] așezat în nordul Moldovei, pe malul drept al râului Siret, pe o străveche cale comercială, care lega Moldova de centrele de comerţ şi meşteşugăreşti din Transilvania, Ungaria, Polonia, Lituania etc.; inițial, Baia s-a numit Moldova sau Moldavia, nume luat de la râul din preajmă, pe hărțile latine fiind denumită Civitas Moldaviae, Moldavia sau Civitas Moldaviensis; pe cele germane – Stadt Molde (Tîrgul Moldovei), Molda, Mulda. Hărțile slave au consemnat numele folosit ulterior de autohtoni, Baia însemnând mină, baie de minereu (după exploatările miniere care se presupun că ar fi fost în apropiere); în timpul domniei lui Lațko (Laţcu) Vodă (1365-1373), fiul lui Boddan I, un sprijinitor al catolicismului, capitala a fost mutată în orașul Siret.
- – SIRET, (germ. Sereth, pol. Seret, ung. Szeretvásár, ucr.Серет), capitală mutată în vremea voievodului Laţcu Vodă (1365-1373), cu ajutorul călugărilor franciscani pe locul unei fortărețe vechi, stăpânite de cnezii și voievozii locali, distrusă în anul 1241 de tătari, refăcută de băștinași și transformată în centrul politico-administrativ al unui mic ducat numit „Valachia”; [30] în anul 1377, voievodul Petru Mușat a bătut aici prima monedă din istoria voievodatului Moldova, iar în anul 1388 a mutat capitala Moldovei la Suceava.
- – SUCEAVA (germ.Sedschopff, Sutschawa, Suczawa sau Sotschen) a existat înainte de întemeierea statului medieval Moldova, devenind cetate de scaun (capitala Moldovei) în 10 februarie 1388, în vremea voievodului Petru I Muşat (1375 – 1391); acesta a clădit lângă Suceava o cetate din piatră, „Cetatea Șcheia”, pe coasta dealului Zamca, în locul numit Șeptilici; acea cetate s-a distrus, probabil în urma unor alunecări de teren, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, astfel că voievodul Petru I Mușat a ridicat din piatră cetatea Sucevei, devenită cetate de scaun; din Suceava, voievodul Alexandru cel Bun a condus țara timp de 32 de ani, mărind cetatea și întărindu-i zidurile.
Epoca de apogeu a cetății Sucevei a fost în timpul lui Ștefan cel Mare (1457-1504), care a făcut din aceasta elementul-cheie al sistemului său de apărare; voievodul Alexandru Lăpuşneanu, în cea de-a doua domnie (1561-1564), fiind așezat pe tron de turci, a fost obligat să dărâme cetățile Moldovei, cu excepția cetății Hotin, unde s-a așezat o garnizoană turcească; în acest context, în anul 1564 cetățile Moldovei au fost umplute cu lemne și li s-a dat foc, iar capitala Moldovei a fost strămutată la Iași.
- – IAȘI (livresc Iașii, respectiv Târgu’ Ieșilor) – oraș-târg situat în centrul Moldovei, pe vatra unei străvechi așezări dacice (carpice), extins în timp pe șapte coline (Cetățuia, Galata, Copou, Bucium-Păun, Șorogari, Repedea și Breazu); este străbătut de râurile Nicolina și Bahlui, precum și de pârâul Șorogari, iar la răsărit de oraș curge pârâul Ciric; numele orașului provine, probabil, de la sarmații alani (numiți iași); orașul Iași a fost menționat pentru prima oară într-unprivilegiu comeraial emis în anul 1408 de voievodul Alexandru cel Bun.[31]
După mutarea capitalei Moldovei, în anul 1564, târgul Iași s-a dezvoltat, prin atragerea de mesteșugari și negustori, cei mai mulți dintre ei străini (armeni, unguri, poloni, dar și francezi și venețieni); o perioadă de intensă înflorire s-a înregistrat în secolul XVII, în timpul domniei lui Vasile Lupu; orașul a fost incendiat de mai multe ori: de tătari în anul 1513, de otomani în anul 1538, de cazaci în anul 1650 și de poloni în anul 1686; după jaful și incendiul din anul 1650, orașul a trecut printr-un alt mare incendiu, provocat de polonezi în anul 1686, iar în anul 1734, orașul a fost afectat de o epidemie de ciumă; orașul Iași a fost capitala Moldovei între anii 1564-1859.
III. DESTINUL ORAȘULUI BUCUREȘTI
1. București – capitala României moderne
În anul 1859, odată cu unirea Principatelor, orașul BUCUREȘTI, a devenit, de facto, alături de oraşul IAŞI, una dintre capitalele Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei.
În 29 ianuarie 1859 domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost întîmpinat cu entuziasm de către locuitorii orașului București. Însă, primul Parlament al ţării a fost la Focşani, întrucât acest oraș jucase un rol important la realizarea actului istoric al Unirii Principatelor Române.[32] În acest oraș, traversat de Milcov, despărţit atunci în două, Focşani Moldova şi Focşani Muntenia, lucrase cel mai numeros Comitet Unionist din zonă, care număra aproximativ 200 de membri. Mai mult, în timpul alegerilor pentru Divanul Ad-hoc locuitorii săi au protestat cu vehemenţă împotriva silniciilor comise de guvern.
În acel context, unii politicieni au lansat ideea ca acest oraș din Vrancea să devină capitala Principatelor Române. Însă, acest deziderat nu s-a realizat, pentru că oraşul nu dispunea nici de o infrastructură corespunzătoare, nici de notorietate. „Focşănenii” au dorit ca oraşul să devină capitala Principatelor sau, măcar, reşedinţa Domnitorului. Însă, membrii Comisiei Centrale de la Focşani, prin vocea lui Mihail Kogălniceanu, au respins categoric, această opţiune. N-a fost acceptat nici oraşul Iaşi ca noua capitală, fapt care i-a dezamăgit nespus şi pe ieşeni.
La sfârșitul anului 1859, Mihail Kogălniceanu a argumentat astfel alegerea capitalei țării: „Oraşul Bucuresci este de seculi făcut pentru ca să fie Capitala României. Aproape de arterul principal al comerciului, al bogăţiilor Principatelor Unite, Dunărea, pe drumul cel mare al Occidentului către Orient, cu o populaţiune numeroasă, compactă şi eminament românească, Bucurescii este apoi singurul oraş care are elementul cel mai puternic al unei ţării, clasa sau starea de mijloc. Nicăierea, în nici un oraş al României nu există un centru de lumini mai mari, un popul cu aspiraţiuni mai naţionale şi mai liberale, un spirit public mai neatârnat. Nicăieri opiniunea publică n-a putut a se dezvolta şi domni mai mult decât în Bucuresci”. Această argumentație era susținută de următoarele motive: marile puteri central și vest-europene, precum și Turcia, considerau orașul Bucureşti drept capitală, aici fiind reşedinţele consulatelor străine; începuse deja transportarea arhivelor cancelariilor de la Iaşi către Bucureşti; orașul București era mai departe decât orașul Iași de maleficul Imperiu Ţarist și avea o populaţie şi infrastructură acceptabile pentru o capitală a unui stat modern.
Comisia Centrală, din care făceau parte personalităţi politice ale vremii, precum Mihail Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu, Vasile Melinescu, Nicolae Golescu, Nicolae Şuţu etc., a funcţionat la Focşani din 10 mai 1859 până în februarie 1862, dovedindu-se a fi primul Parlament al României moderne.
În 13 septembrie 1861 a fost deschisă la Constantinopol Conferința Puterilor Europene, apoi, în decembrie același an, Poarta a emis firmanul prin care a recunoscut unirea administrativă și legislativă a Principatelor Unite, cu garanția Marilor Puteri.[33] Tot în decembrie 1861, Alexandru Ioan Cuza a elaborat „Proclamația Unirii”, spunând ca „Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiata (…) alesul vostru vă dă astăzi o singura Românie”, subliniind tot atunci că „Unirea va fi așa precum România o va simți și o va dori”.
În 22 ianuarie 1862, a fost format primul guvern unic, condus de Barbu Catargiu, iar două zile mai târziu și-a deschis lucrările prima Adunare Legislativă unică. Astfel, orașul București a devenit oficial capitala întregii țări,[34] fapt stipulat în art.125 din Constituția votată în anul 1866. Stema orașului înfățișa o femeie așezată pe scaun, ținând într-o mână cumpăna dreptății, iar în cealaltă, spice de grâu și flori.
Conacul boierului Dinicu Golescu – de pe Podul Mogoșoaiei (azi Calea Victoriei, edificiu care găzduiește astăzi Muzeul Național de Artă – transformat în anul 1837 de domnitorul Alexandru Ghica în „palat de teremonie”) a devenit reședința princiară a lui Alexandru Ioan Cuza. La începutul, anului 1862, Domnitorul a poruncit arhitecților Scarlat Beneș și P. Tabai să refacă și să reamenajeze casele de la Cotroceni, unde își va stabili reședința de vară. Noua capitală a avut primar de-abia din anul 1864, primul primar ales al capitalei fiind Barbu Vlădoianu, primăria înlocuind „magistratul” orașului, iar Consiliul comunal a luat locul Sfatului orășenesc.
În istoria sa, capitala României a trecut prin multe momente extrem de grele, păstrându-și statutul la schimbarea de regimuri politice și de prăbușiri teritoriale, respectiv transformarea României în regat (1881), fondarea României Mari (1918), perioada republicii populare (1946-1965), perioada republicii socialiste (1965-1989), și perioada actuală. Cele mai grele momente au fost:[35]
– inundațiile din primăvara anului 1864, ca urmare a topirii zăpezilor abundente și a căderii unor ploi catastrofale (în multe locuri apa avea o adâncime de 4-5 metri);
– ocuparea de către trupele Puterilor Centrale (germani, austro-ungari, bulgari, turci) în 6 decembrie 1918, pierderea statutului de capitală a țării, preluat temporar de orașul Iași, unde se refugiase regele și guvernul țării și rezistența sub ocupație străină în perioada decembrie 1916 -noiembrie 1918;
– ocuparea de către trupele sovietice în august 1944 (care au părăsit țara după 12 ani, în 1958);
– inundațiile din iulie 1975, când viitura apelor învolburate a inundat îndeosebi cartierele Giuleşti-Sârbi şi Crângaşi;
– cutremurul din 4 martie 1977, cu magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, care a provocat 1.570 de victime, dintre care 1.391 în București, precum și circa 11.300 de răniți și prăbușirea a circa 35.000 de locuințe avariate (majoritatea pagubelor materiale fiind produse în București, unde peste 33 de mari clădiri s-au prăbușit;
– așa-numita revoluție din decembrie 1989, constând într-o serie de proteste, lupte de stradă și demonstrații desfășurate între 21–25 decembrie 1989, care au dus la căderea lui Nicolae Ceaușescu și la sfârșitul regimului comunist din România.
2. Evoluția ideii mutării capitalei în inima vetrei neamului
- Una dintre cele mai vechi teme ale gândirii social-politice românești a fost mutarea capitalei statului român și amplasarea acesteia în interiorul arcului carpatic, la adăpostul munților. Începând cu primii profeți ai României întregite s-a afirmat ideea existenței capitalei în interiorul arcului carpatic, la adăpostul lanțului carpatic, „pe undeva pe lângă Brașov”. Primul care a formulat acest deziderat a fost, probabil, învățatul ardelean George Barițiu, prin anul 1860, luând în calcul speranțele aduse în mintea românilor de Unirea Principatelor în anul 1859.
Între anii 1916-1918, în timpul ocupației orașului București de către Puterile Centrale, capitala Regatului României a devenit orașul Iași. În 1 decembrie 1918, orașul București a devenit de facto capitala României Întregite, fapt care n-a fost stipulat în Constituția din anul 1923. După Marea Unire, când centrul geografic al României Mari ajunsese în interiorul curburii Carpaților, a început să circule ideea mutării capitalei țării de la București undeva în zona Brașovului sau chiar la Brașov.
- Ideea mutării capitalei în interiorul arcului carpatic a fost discutată începând din anul 1919 la nivelul înaltelor oficialități ale statului român. Amplasarea capitalei României în interiorul arcului carpatic, la Brașov sau Alba-Iulia, a fost privită ca o consecință logică a marelui act național de la 1 Decembrie 1918. Aceasta a fost îmbrățișată de personaje importante ale României, precum Regina Maria, Nicolae Titulescu sau Mircea Vulcănescu. Acesta din urmă a fost conștient că „Ne trebuieun stat care să ia în mână întărirea conștientă a valorilor constitutive proprii neamului românesc”, reamintind conaționalilor săi că „Centrul normal al vieții românești nu poate fi în afara centurii munților”. Concluzia eraurmătoarea: „Mai curând sau mai târziu, cu cât mai curând, cu atât mai bine, ne vom îndrepta într-acolo! …Când, într-o generație, într-un deceniu, sarcina aceasta se cere înfăptuită sub sancțiunea unor amare decepții pentru orice șovăire”.[36]
- În perioada interbelică a fost lansat un proiect politic vizând construirea unei noi capitale a României, al cărui autor a fost inginerul Nicolae Theodorescu. Proiectul a fost publicat într-o broșură intitulată „Crearea unui oraș pentru capitala României”, tipărită în Editura „Cartea românească”, în anul 1924.[37] Inginerul respectiv a considerat că oportunitatea strămutării Capitalei României era dictată și de necesitatea „închegărei sufletești a poporului român”. Acesta a prezentat clădirile de construit, suprafețele necesare (cu un total de 5.006,5 hectare), costurile, defalcate și per total (adică 8,4 miliarde de lei în banii din anul 1924 (circa 30 de miliarde USD actuali), dar n-a indicat în mod explicit orașul Brașov sau alt amplasament concret. Însă, a ținut neapărat să afirme explicit ca noua capitală să fie în centrul țării, într-o zonă muntoasă, să aibă o apă curgătoare cu debit important. În epocă s-au vehiculat două amplasamente – respectiv Alba-Iulia și Brașovul, mai exact zona situată la nord de Brașov, spre Feldioara.
- În anul 1933, în romanul lui Camil Petrescu, Patul lui Procust, s-a vehiculat ideea unei noi capitale, la FELDIOARA, din considerente igienice, sociale și cultural-estetice.
NOTĂ: Feldioara (ung.Földvár=Cetatea de Pământ, germ. Marienburg=„Cetatea Mariei”, lat.Castrum Sancte Maria), este situată la circa 20 kilometri nord de Brașov, făcând parte din Țara Bârsei a fost cea mai mai importantă fortificație ridicată de cavalerii teutoni în Transilvania.[38]
Aceasta a fost așezată pe o colină, la poalele Munților Perșani, înconjurată pe trei laturi de râul Homorod, dominând Valea Oltului. Localitatea a fost atestată documentar în anul 1240, sub numele de Castrum Sancte Maria. În anul 1529, în bătălia de la Feldioara, oastea moldoveană a înfrând trupele partizanilor lui Ferdinand de Habsburg.
- În anul 1938, în lucrarea Enciclopedia României se prevedea formarea unei axe București-Brașov de-a lungul șoselei care le unește. Dar, ideea a intrat sub incidența disputei dintre tradiționaliștii apărați de istoricul Nicolae Iorga și strategii care încercau să se adapteze realităților geopolitice. Istoricul Nicolae Iorga a argumentat dificultatea apărării orașului București, amplasat la șes, în conceptul războiului modern, cu bombardamente de aviație. Astfel, ideea a pierdut din actualitate, fiind în curând dată uitării.
Discuțiile despre o nouă capitală au fost reluate în anul 1940, dar începerea celui de-al doilea răboi mondial a așternut din nou uitarea peste ideea respectivă.
În timpul regimului democrat-popular și socialist din perioada 1948-1965, constituțiile elaborate în anii 1948 și 1952 au stipulat la art.102, respectiv 104, că „orașul București” era capitala Republicii Populare Române, iar constituția din anul 1965 a stipulat că „municipiul București” era „capitala Republicii Socialiste România”.
Ideea privind mutarea capitalei politico-administrative a circulat și în vremea lui Nicolae Ceaușescu, după cutremurul din 4 martie 1977, când au fost luate în calcul orașele și Târgoviște și Brașov. Dar, aceasta nu s-a materializat.
După evenimentele sângeroase din decembrie 1989 și schimbarea de regim politic, constituția adoptată de parlament în anul 1991 și validată prin referendum național a stipulat în art.14 că „municipiul București” este „capitala României”.
3. Odiseea actuală a mutării capitalei României
Ideea mutării capitalei a reapărut astăzi din nevoia separării capitalei politico-administrative de cea economică. Aceasta este sprijinită pe următoarele argumente:
– aplicarea unor investiții în zona noii capitale, pentru a o ridica din punct de vedere economic și cultural;
– evitarea, reducerea sau eliminarea aglomerării, decongestionării traficului, a rețelelor de transport public, precum și a nevoilor de locuire pentru populația capitalei; – reașezarea într-o poziție strategică, pentru a a putea fi mai ușor apărată în caz de agresiune armată.
– scoaterea administrației de sub influența unor grupuri de presiune, grupuri interlope sau violente, care împiedică gestionarea eficientă a valorilor, intereselor nevoilor țării și cetățenilor acesteia.
Astăzi, capitala țării este de regulă, prin natura funcției sale, principalul oraș care generează dezvoltare socială, fie din perspectiva economică și financiară, fie din cea a afacerilor sau culturală. Este necesară o capitală funcțională, cu componente distincte: cea economico-financiară și cea administrativ-politică. Deci, pentru românii trecuți printr-o revoluție și printr-o criză de sănătate, mutarea capitalei în interiorul arcului carpatic nu mai este o opţiune facultativă și, cu atât mai puțin, un moft, ci o sarcină care se cere înfăptuită sub amenințarea unor amare decepţii. Dacă această idee va fi materializată, orașul București va avea un destin similar celui al orașului-port Anvers, inclusiv prin atașarea lui la Dunăre printr-un sistem de navigație fluvială.
NOTĂ: Exemple de mutare a capitalei:
Astăzi, în Europa, dar și peste Ocean sau în Asia centrală sau orientală, capitala unui stat suveran este, prin natura funcției sale, principalul oraș care generează dezvoltare socială, fie din perspectiva economico-financiară, fie din cea culturală. În numeroase Constituții din Europa nu se găsesc referiri la capitala țării. De aceea, separarea capitalei politico-administrative de cea economică s-a făcut fără schimbarea prevederilor Constituției.
a). Din rațiuni politico-economice:
- Elveția: capitala este la Berna, deși cel mai mare oraș este Zurich; la Geneva (al doilea oraș ca mărime) se afla unul dintre sediile Națiunilor Unite;
- Franța: Capitala Franței este Paris; însă, la Strasbourg se află Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum și unul dintre cele 3 sedii ale Parlamentului European;
- Germania: și-a mutat capitala după „războiul rece”, de la Bonn (capitala fostei R.F.G.) la Berlin (fosta capitală a R.D.G.); Germania are, practic, două capitale: o capitală politică – Berlin -, unde se află sediile administrative, guvern, cancelarie, etc., precum și una financiară – Frankfurt (al doilea mare oraș al Germaniei) sunt amplasate Bursa din Frankfurt, Sediul Băncii Centrale Europene, Comerzbank, Sediul Central al Deutsche Bank, Aeroportul Internațional Frankfurt;
- Olanda: are capitala la Amsterdam; însă, guvernu, Parlamentul, Curtea Internațională de Justiție Curtea Penală Internațională Europol se află la Haga; în acest oraș se află sediul de facto al guvernului, sediile camerelor superioare şi inferioare ale parlamentului, reședința și biroul de lucru ale regelui, sediile ambasadelor străine, Curtea Supremă şi Consiliul de Stat.
b). Din rațiuni strategice:
- S.U.A. capitala este la Washington D.S., unde se află Casa Albă și Pentagonul, iar principalele obiective, precum Empire State Building, Manhattan, Queens, Wall Street, sediul O.N.U. etc., se află la New York; capitala a fost construită la Washington DC din două motive: primul, alegerea unui oraș din Nord sau Sud ar fi putut deranja cealaltă parte; al doilea, posibilitatea de a o lua „de la zero” cu planificarea și construcția;
- Brazilia are capitala la Brasillia, construită în interiorul țării în anii 60 ai secolului trecut, în una dintre cele mai sărace zone ale țării, departe de Rio de Janeiro și Sao Paolo (cele mai populate orașe ale țării);
- Australia și-a construit capitala, Canberra, în interiorul continentului pentru a nu putea fi atacată de pe Mare, dar și pentru a impulsiona zona, comparativ mai săracă decât coasta Australiei;
- India și-a stabilit capitala la New Delhi, în anul 1912, prin mutarea rezidenței de la Calcutta, noua capitală fiind construită în sudul unei zone urbane mai vechi a metropolei Delhi, o veche capitală a Indiei, devenită extrem de aglomerată, fiind denumită câteodată ‘vechiul Delhi’ sau ‘vechea cetate’.
- Pakistanul și-a construit capitala, Islamabad, „de la zero”, întrucât fosta capitală – Karachi (cel mai mare oraș al Pakistanului) – era foarte aglomerat, mutarea capitalei având ca scop principal stimularea dezvoltării economice a zonei interioare a țării.
În zilele noastre se fac proiecte, în mediile britanice privind posibila mutare a capitalei Marii Britanii de la Londra la Manchester (sau în alt oraș), precum și în medii politice egiptene, pentru mutarea capitalei Egiptului înr-un oraș construit din temelie.
4. Punctele slabe ale actualei capitale a României:
Orașul București, actuala capitală a României are următoarele puncte slabe:
– se află în câmpie, la o margine de țară: la 587 km față de Satu Mare, la 558 km față de Oradea, 439 de kilometri față de Cluj, la 452 km față de Suceava și la 61 km de Giurgiu;
– are astăzi peste 2 milioane de locuitori, preconizându-se că peste douăzeci de ani va avea 7 milioane de locuitori și va înghiți 100 de comune și orașe;
– impune un centralism care atârnă ca o piatră grea de moară pe grumazul țării;
– nu este agreată de majoritatea românilor ardeleni, moldoveni și bănățeni;
– drumul spre capitală este o corvoadă pentru românul provincial care pornește cu jalba-n băț; ardelenii și moldovenii suferă de „sindromul trenului de noapte”: călătoresc noaptea, ajung în gara imensă, străină față de tot ce au acasă, se lovesc de țepari ai lumii de mahala, de la taximetrist până la înaltul funcționar de stat, care-i fraieresc și-i iau de proști;
– provincialii ajunși în capitală se lovesc de viermuiala bucureșteană și de „manierele” acesteia (la fel se întâmplă și cu miniștrii, parlamentarii sau funcționarii guvernamentali care pleacă din provincie la muncă în capitală);
– orașul București a devenit un colos fără identitate, care include un centru de putere politico-economică, ce atrage mai mult de jumătate din investițiile din România; divizarea acestui colos în două entități mai mici este agreată de tot mai mulți români;
– orașul București concentrează 10% din populația României, iar zona București-Ilfov, care urmează să constituie viitoarea metropolă de pe Dâmbovița, produce un PIB/cap de locuitor aproape dublu față de celelate zone ale țării, beneficiind, în acelasi timp, de aproape 60% din totalul investițiilor străine directe făcute în România;
– București este orașul cel mai scump din România, atât în ceea ce privește costul vieții, cât și din perspectiva pieței imobiliare; costurile proprietăților imobiliare le sfidează pe cele ale metropolelor Europei occidentale, iar orașul are nevoie de restructurări semnificative în plan edilitar, pentru a nu se sufoca;
– după construirea zonei metropolitane, megalopolis-ul rezultat va găzdui 7 milioane de locuitori, care vor reprezenta peste 35% din populația României, iar instituțiile centrale nu vor mai putea asigura guvernarea societății românești.
– nu poate integra sutele de mii de oameni veniți din toate colțurile țării să muncească, să investească sau să experimenteze diverse activități.
III. ALEGEREA „ȚĂRII BÂRSEI” CU NUCLEUL SĂU – ORAȘUL BRAȘOV
Țara Bârsei (germ. Burzenland, ung. Barcaság, lat. Terra Borza), denumită și Depresiunea Curburii Carpatice sau Depresiunea Brașovului, este un ținut istoric și etnografic din sud-estul Transilvaniei, în care așezarea cea mai relevantă este orașul Brașov. Denumirea provine de la râul Bârsa /Bârsa Mare (germ. Burzen), care se varsă în râul Olt. Ținutul a fost locuit din timpuri străvechi de atlanți, apoi de geto-daci, strămoșii românilor, fiind cucerit cu armele de către unguri. Vreme de aproape 1000 de ani, românii de aici au rezistat sub stăpâniri străine. Abia odată cu Marea Unire de la 1918, Țara Bârsei a intrat în componența României.[39]
„Țara Bârsei” se află în centrul României, mai apropiată decât orașul București de toate orașele importante ale țării; de oriunde vei pleca, de la Botoșani, Constanța ori Satu-Mare, ajungi în capitală în acelasi timp. Noua capitală, care va avea ca nucleu orașul Brașov, va putea cuprinde ca arie Țara Bârsei, iar ca părți componente orașele Codlea, Râșnov, Săcele și Sfântu Gheorghe. Românii se simt atașați de orașul Brașov, prin simbolul istoric reprezentat de muntele Tâmpa, din străvechile vremuri ale Atlanților.
1. Câteva repere istorice și etnospirituale ale orașului Brașov
Orașul Brașov aparține patrimoniului etno-spiritual al neamului românesc, având o istorie multimilenară:[40]
– pe locul său s-a aflat în străvechime capitala străvechilor atlanți: POSEIDONIA;
– multe secole, aceasta a rămas în anonimat, păstrând tainic numele „CORONA”, interpretat în mod eronat de istoriografia ungară și săsească;
– prima mențiune documentară a numelui Corona este din anul 1235 (Diocesis cumaniae Corona), iar numele „Brașov” sub diverse variante, s-a referit la început la regiunea „Țara Bârsei”; după anul 1250 au apărut multe versiuni ale numelui Brașov (Barasu, Brasu, Brassov, Brascho, Brasso), iar spre fârșitul secolului al XIV-lea s-au folosit ambele nume;
– din secolul al XIV-lea orașul Brașov a devenit una dintre cele mai mari cetăți cu rol economic și politic din sud-estul Europei, iar în secolul al XVI-lea a devenit și centru cultural (aici a muncit o perioadă de timp Johannes Honterus, mare umanist german, iar diaconul Coresi a tipărit prima carte românească);
– în anul 1395, înaintea declanșării războiului cu turcii, voievodul muntean Mircea cel Bătrân și-a adăpostit familia în cetate;
– după anul 1550, orașul Brașov a devenit centru important al tipăriturilor: cărțile tipărite începeau să se răspândească în această parte a Europei și erau extraordinar de rare și de scumpe;
– zidurile de apărare ale acestuia au fost construite între secolele XV-XVII, ca urmare a invaziilor otomane și tătare din est și sud.
– în martie 1600, Mihai Viteazul a vizitat cetatea Brașovului și a organizat Dieta Transilvaniei, recunoscând drepturile locuitorilor Țării Bârsei;
– în anul 1660 a avut loc ciuma cea mare, care a secerat multe vieți, însuși judele Brașovului fiind răpus de boală;
– în anul 1688, când armata austriacă a cucerit Transilvania, orașul Brașov a fost ultimul bastion rămas în picioare; în 21 aprilie 1689, un incendiu a distrus cea mai mare parte a orașului, fiind uciși 3.000 de oameni; majoritatea caselor au fost distruse, iar biserica „Sfânta Maria”, înnegrită de fum, a devenit „Biserica Neagră”; cetățenii au reconstruit rapid orașul;
– în anul 1838, George Barițiu a editat primele publicații din Brașov: „Gazeta de Transilvania” și „Foaie pentru minte, inimă și literatură”;
– în anul 1848, revoluția pașoptistă a cuprins și Brașovul, aici fiind redactat documentul programatic „Prințipurile noastre pentru reformarea patriei”, de către fruntași de seamă ai culturii și politicii moldovene, respectiv Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Costache Negri, Gheorghe Sion, Ion Ionescu de la Brad), cerându-se unirea tuturor românilor într-un singur stat;
– în perioada care a urmat Primului Război Mondial, orașul Brașov a devenit un centru economic puternic, dar orașul a fost parțial distrus în timpul celui de-al doilea război mondial; a fost reconstruit, iar clădirile istorice au fost restaurate;
– în a doua jumătate a secolului XX, regimul socialist a industralizat orașul, aducând aici muncitori din celelalte provincii românești, redând băștinașilor orașul stăpânit multe secole de alogenii aduși de regii Ungariei.
NOTĂ: Numele „Corona” a născut o legendă, fiind păstrat în tradiția locului vreme de secole. Acțiunea acesteia s-a petrecut lângă „Pietrele lui Solomon”, aflate în partea nord-vestică a Masivului Postăvarul, între Muntele Tâmpa și rezervația naturală Stejerișul Mare, fiind străbătute de râul Valea cu Apă, afluent al râului Șcheiu. Potrivit legendei, numele acestor stânci vine de la un rege al Ungariei, Solomon (1063-1074), care a fost alungat de către mama sa, deoarece și-ar fi ucis fratele. Potrivit legendei, de aici provine atât stema orașului, cât și denumirea de Kronstadt (Orașul Coroanei).
Însă, numele străvechiului oraș CORONA (germ. Kronstadt, ung. Brassó), dialect sas. Kruhnen/Krűnen/Krînen), așezat în curbura interioară a Munților Carpați (numiți Caucassus), sub muntele Tâmpa se află în conexiune organică cu „Casa lui Kronos”, numită în grai local, românesc, BRAȘOV, cu derivatele sale.
Pe muntele Tâmpa, atlanții au ridicat altare pentru sacrificii în spiritul lui Saturn (Zeul Timpului), iar pe vatra așezării dacii au înălțat temple în zona Pietrele lui Solomon, precum și fortificații pe Dealul Melcilor şi pe malul înalt al Văii Cetăţii.
Deci, numele Kronstadt dat Brașovului provine de la Kronos – Zeul timpului, care în mitologia geto-dacilor corespundea lui Zalmoxe (Zăul Moș). Cu mult înainte de construirea cetății Brașovului medieval (Brassovia), aici a ființat o veche așezare românească cu numele „Cutun” sau „Cotun“, de formă circulară, ai căror locuitori din vechime erau apărătorii cetății de pe Tâmpa. Cătunul (katun) a fost forma primară de organizare a obștilor ancestrale, pe întreaga vatră a Daciei getice, conduse de un „cătunar”, întâlnit la toate neamurile din acest areal, atât la nordul, cât și la sudul Dunării, cu înțelesuri, precum: sat mic, sat provizoriu, grup de case de țară, grup de colibe, tabără de corturi etc.
2. Valențele strategice ale orașului Brașov
Orașul Brașov are o tradiție istorică îndelungată și unică, dovedindu-se:[41]
– important nod de comunicații, aflat la confluența principalelor drumuri care străbat România și la 161 km de București, actuala capitală a țării, de care este legat printr-un drum de importanță strategică;
– loc sigur al unității naționale, simbol și adăpost în vremuri de mare răstriște;
– poarta către sud și est a Transilvaniei, timp de secole, precum și una dintre cele mai importante piețe de mărfuri din spațiul etnospiritual românesc.
Orașul Brașov, împreună cu Țara Bârsei, constituie unul dintre punctele tari ale vetrei neamului, având poziție geografică centrală, calitate rezidențială, posibilitatea de devoltare economică și culturală, precum și infrastructură capabilă de adaptare la nevoile noului statut social și funcției politico-statale.
O capitală a României la Brașov este dorită de românii din toate zonele țării. Aceasta înseamnă întoarcerea la „România carpatică”, nordică, opusă celei „sudice”, cu influențe „balcanice”, visată atât de ardeleni şi bănăţeni, „titularii” ei naturali, ci şi frații lor autentici de pe malurile Dâmboviței sau ale Prutului. Capitala la Braşov înseamnă securizarea deplină a Ardealului. Astfel, „enclava secuiască”, ce s-ar apropia la doar 30-40 de kilometri de capitala României, s-ar integra în ordinea politico-statală firească.
Argumente pentru mutarea capitalei la Brașov a adus sociologul Gheorghe Onuț în studiul „Brașovul capitala României”, elaborat prin anul 2000,[42] în care a numit orașul Brașov „capitala luminii”. Acesta a susținut că „mutarea capitalei ar putea fi o soluție, poate cea mai energică, pentru traversarea cu succes a tranziției și recuperarea decalajelor care ne separă de țările dezvoltate ale Uniunii Europene”; sociologul respectiv a reamintit celor de astăzi că „marea Unire impunea a nouă concepție” și că „pentru românii Mileniului III mutarea capitalei este o necesitate”, îndemnând elita românească „să se trezească și să acționeze imediat”.
Merită evidențiată în acest context initiativa profesorului Emilian M. Dobrescu, care în anul 2005 a încercat să creeze „Asociația Brașov – capitala europeană a României”. Proiectul de statut al acesteia stipula că scopul principal este de a promova în ţară şi străinătate imaginea şi statutul municipiului Braşov, din punctul de vedere al condiţiilor de urbanism, al organizării şi promovării de proiecte de dezvoltare, de larg interes public, participând la dezvoltarea economică, socială, culturală şi spirituală a Braşovului, în contextul dezvoltării durabile a României. Aceasta a fost sfințită de un preot, însă membrii fondatori din Brașov nu au reușit să înscrie asociația la Tribunal.
Orașul Brașov și zona adiacentă va fi capitala ideală a României, întrucât va fi așezată în centrul țării, în interiorul redutei munților și apărată de munți, de unde pornesc artere de comunicație ca un fir de păianjen spre toate colțurile țării. În noua calitate, orașul Brașov va găzdui instituțiile politico-administrative -parlament, președinție, guvern, instituții de forță -, orașul București preluând rolul de capitală economică și culturală a țării. Orașul Brașov va fi o capitală mai austeră, mai puțin largă și „fermecătoare” decât orașul București, unde astăzi se amestecă elemente din Răsăritul latent și Apusul veleitar, din care va dispare elementul „de baltă” (elementul balcanic), specific orașului București.
*
NOTĂ DE FINAL: Mutarea capitalei României în Țara Bârsei ar însemna învierea odiseei de întoarcere conștientă la obârșia neamului, precum și de renaștere etnospirituală a inimei vetrei neamului românesc. Această măsură politico-administrativă va impune mutarea instituțiilor puterii centrale – Parlamentul, guvernul și Președinția. După ce va fi eliberat de sub povara instituțiilor centrale ale statului, orașul București va avea posibilitatea să se dezvolte din punct de vedere economic și cultural, devenind astfel una dintre metropolele Europei.
Odată cu mutarea capitalei la Brașov, așa-zisul „separatismul ardelenesc” va dispare, la fel și adversitatea Iașilor, iar România își va găsi echilibrul interior.
Note
[1] Platon, Opere, vol.VII, Interpretarea lui Timaios și Critias, Ediție îngrijită de Petru Creția, Editura Științifică, București, 1993, p.107-119.
[2] Oliviu G. Pop, Monografia rezervației Muntele Tâmpa, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2008.
[3] Colonel Zagoriț Constantin, Sarmizegethusa, Unde cred că s-a găsit în-adevăr, întemeiat pe considerațiuni militare, geografice, cartografice și fortificațiuni găsite pe teren, cu 4 hărți anexe, Tipografia „Concurența”, Ploești, 1937, p.6; Constantin Zagoriț, Hațeg, adevărata Sarmizegetusa, Editura „Gligor Hașa” din Deva, 2009. Prof. Gligor Hașa – Deva, Adevărata Sarmizegetusa este la Hațeg-Subcetate!, în „Formula AS”, 2011, numărul 980.
[4] Daniel Guță, Povestea Sarmizegetusei „descoperită” de colonelul Constantin Zagoriț, în „Hunedoreanul”, 5 martie 2018.
[5] Aurora Pețan, Sarmizegetusa Regia în timpul lui Burebista. Problema reședinței regale I. Sursele literare, Dacica, 2014, p. 1. Rapoartele Centrului de Studii al Fundației Dacica 1/2014.
[6] Adriana Pescaru, Eugen Pescaru, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Deva, 2000.
[7] Vasile Ursachi, Zargidava: Cetatea dacică de la Brad, Editura Institutului Român de Tracologie, 1995.
[8] Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău, alcătuit de Basil Iorgulescu și publicat între anii 1892–1902 afirmă că urmele așezării dacice existente în zona satului Pietroasa Mică, pe dealul denumit Gruiu Dării „ar fi urmele cetății Comidava”.
[9] Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, Tezaurul de la Pietroasa, București, Editura „Meridiane”, 1967.
[10] Manole Neagoe, Iordanes şi istoria tracilor (II), în revista „Noi Tracii”, anul XVII, nr.161, p.10.
[11] István Boná, A l’aube du Moyen Age: Gépides et Lombards dans le bassin des Carpates, Budapesta, Corvina Press, 1976.
[12] Vezi, Zeon Carl Pinter, Aurel Dragotă şi Ioan Marian Ţiplic, Piese de podoabă şi vestimentaţie la grupurile etnice din Transilvania (sec. 7-12), Editura Altip, Alba Iulia, 2006.
[13] Petre Diaconu, Les Petchénègues au Bas-Danube, Bucarest, 1970, p. 34-35.
[14] Petre Diaconu, Les Coumanes au Bas-Danube, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1971.
[15] Vezi, pe larg, Marin Popescu-Spineni, România în izvoare geografice şi cartografice. Din antichitate pînă în pragul veacului nostru, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
[16] I. Marţian, Ardealul nu derivă din ungureşte, Bistriţa, 1925; Dr. Ion Dulamă, Originea toponimului Ardeal, în „Noi Tracii”, anul XVII, nr.164-165, iulie-august 1988.
[17] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p.188.
[18] Vezi, pe larg, Faptele ungurilor de secretarul anonim al regelui Bela, în G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. 1, București, 1934.
[19] Vezi, pe larg, Paul Lazăr Tonciulescu, Ardeal, pământ şi cuvânt românesc, Editura „Miracol”, București, 2001.
[20] Viorica Enăchiuc, Rohonczi Codex: descifrare, transcriere şi traducere, Editura Alcor, 2002.
[21] Nicolae Bănescu, O problemă de istorie medievală: crearea şi caracterul statului Asăneştilor (1185), Bucureşti, 1943.
[22] Constantin C. Giurescu, Transilvania în istoria poporului român, Editura Științifică, 1967.
[23] Ion Berciu, Gheorghe Anghel, Alba Iulia, Ediţia a – II – a, Editura „Stadion”, Bucureşti, 1971.
[24] Istoria Clujului, sub redacția Ștefan Pascu, Cluj, 1974.
[25] Manole Neagoe, Curtea de Argeș, Editura Tineretului, București, 1968; Nicolae Moisescu, Curtea de Argeș, Muzeul municipal Curtea de Argeș, 1998.
[26] Gheorghe Chiţa, Câmpulung şi judeţul Muşcel – Monografie ilustrată, ediţia a III-a, Editura „Ars Docendi”, Bucureşti, 2007.
[27] George Coandă, Istoria Târgoviștei: chronologie enciclopedică, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2005.
[28] Istoria orașului București, Ediție Florian Georgescu, București, Muzeul de Istorie a orașului București (MIMB), 1965; Monografie, București, Editura Sport Turism 1985.
[29] Vasile Neamțu, Istoria orașului medieval Baia (Civitas Moldaviensis), Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1997.
[30] Cusiac Dragoş, Luchian Dragoş, Siret. Mic îndreptar turistic, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1989.
[31] Constantin Cihodaru, Gheorghe Platon, Istoria orașului Iași, Editura „Junimea”, 1980.
[32] Istoria orașului București, ediție Florian Georgescu, Muzeul de Istorie a orașului București (MIMB), București, 1965.
[33] Dan Berindei, Epoca Unirii, Editura Academiei, București, 1979.
[34]Vezi, Nicolae Iorga, Istoria Bucureștilor, Imprimeria Națională, 1939; Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureștilor, 20 septembrie 1459 – 31 decembrie 1989, Editura Compania, 2007.
[35] Radu Olteanu, Bucureștii în date și întâmplări, Editura „Paideia”, București, 2002.
[36] Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991.
[37] Nicolae Theodorescu, „Crearea unui oraș pentru capitala României”, Editura „Cartea Românească”, 1924.
[38] Liviu Stoica, Gheorghe Stoica, Gabriela Popa, Castele și cetăți din Transilvania: județul Brașov, București, 2011.
[39] Gh. Epuran, Țara Bârsei, Editura Uniunii de cultură fizică și sport, București, 1962.
[40] Constantin Catrina, Ion Lupu, Ștefan A. Banaru, Brașov: monografie, Editura Sport-Turism, 1981; Ion Dumitrașcu, Mariana Maximescu, O istorie a Brașovului: (din cele mai vechi timpuri până la începutul secolului 20), Editura Phoenix, 2002.
[41] Ion Dumitrașcu, Mariana Maximescu, O istorie a Brașovului: (din cele mai vechi timpuri până la începutul secolului 20), Editura Phoenix, 2002.
[42] O parte din acest studiu a fost publicat în „info.Brașov.net”, ziarul brașovenilor de pretudindeni, numărul din 1 mai 2019.
© 2024 David V. AUREL. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.
Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice CC BY-SA 4.0.
Lasă un răspuns