Duțu, Marian-Cătălin (2026), Despre evoluția conceptului de securitate. Principalele școli de gândire, Intelligence Info, 5:2, https://www.intelligenceinfo.org/despre-evolutia-conceptului-de-securitate-principalele-scoli-de-gandire/

 

On the Evolution of the Concept of Security. The Main Schools of Thought

Abstract

The paper explores the evolution of the concept of security from the perspective of the main schools of thought in security studies, with a particular focus on the contributions of the Copenhagen School and the expansion of security analysis beyond the military sphere. The purpose of the research is to highlight the theoretical transition from state-centered security to human security and to constructivist interpretations of threats. The methodology is based on a comparative analysis of theories proposed by established authors — Barry Buzan, Ole Wæver, Robert Keohane, Joseph Nye, and Alexander Wendt — as well as on the interpretation of fundamental documents such as the United Nations Human Development Report (1994). The main findings emphasize the multidimensional nature of security, encompassing military, economic, societal, environmental, and political dimensions, as well as the significance of human security as a cornerstone of global stability. Furthermore, securitization theory offers a new understanding of how political leaders can transform specific issues into existential threats through public discourse. The general conclusion is that contemporary security can no longer be analyzed exclusively through the lens of the state but must be understood as a complex social construct shaped by interdependent political, cultural, and economic factors.

Keywords: security, Copenhagen School, securitization, human security, constructivism, security studies, international relations

Rezumat

Lucrarea explorează evoluția conceptului de securitate din perspectiva principalelor școli de gândire din domeniul studiilor de securitate, cu accent pe contribuțiile Școlii de la Copenhaga și pe extinderea dimensiunilor analizei securității dincolo de sfera militară. Scopul cercetării este de a evidenția tranziția teoretică de la securitatea statală la securitatea umană și la interpretările constructiviste ale amenințărilor. Metodologia se bazează pe analiza comparativă a teoriilor propuse de autori consacrați — Barry Buzan, Ole Wæver, Robert Keohane, Joseph Nye, Alexander Wendt — și pe interpretarea documentelor fundamentale precum Raportul privind Dezvoltarea Umană al ONU (1994). Principalele rezultate subliniază caracterul multidimensional al securității, care include dimensiunile militară, economică, societală, ecologică și politică, precum și importanța securității umane ca element de bază al stabilității globale. În plus, teoria securitizării propune o înțelegere nouă asupra modului în care liderii politici pot transforma anumite probleme în amenințări existențiale prin discurs public. Concluzia generală este că securitatea contemporană nu mai poate fi analizată exclusiv prin prisma statului, ci trebuie înțeleasă ca un construct social complex, influențat de factori politici, culturali și economici interdependenți.

Cuvinte cheie: securitate, Școala de la Copenhaga, securitizare, securitate umană, constructivism, studii de securitate, relații internaționale

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 5, Numărul 2, Iunie 2026, pp. xxx
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159,
URL: https://www.intelligenceinfo.org/despre-evolutia-conceptului-de-securitate-principalele-scoli-de-gandire/
© 2026 Marian-Cătălin DUȚU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Despre evoluția conceptului de securitate. Principalele școli de gândire

Marian-Cătălin DUȚU[1]
cdutu70@yahoo.com

[1] Masterand, Academiei de Poliție “Alexandru Ioan Cuza” București – Managementul Activităților Informative

 

SECURITATEA ŞI ACCEPŢIUNEA COMUNĂ

Tematica studiilor de securitate și analiza evoluției acestora de-a lungul istoriei necesită o înțelegere clară a conceptului de „securitate”. Ca primă etapă de cercetare, apelăm la cel mai la îndemână mijloc de aprofundare a cunoașterii în domeniu și de prezentare detaliată a ideii, respectiv consultarea Dicționarului explicativ al limbii române (DEX). Lucrarea lexicografică definește securitatea ca „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol[1]”.

Definiția dată de dicționar implică analizarea a două elemente: unul factual – faptul de a fi la adăpost – și unul intern, de natură psihologică – sentimentul de siguranță că îți poți desfășura activitățile cotidiene în cadrul societății fără interferențe negative, presiuni psihice ori emoționale sau îngrădiri ale opțiunilor disponibile. În acest context, vorbim despre lipsa amenințărilor, o stare de acalmie, pace socială și echilibru psihologic colectiv, care decurge dintr-o stare externă concretă: aceea de a nu fi supus niciunei ingerințe exterioare.

Este demn de menționat faptul că majoritatea definițiilor securității propuse de specialiști sau analiști de renume din domeniul studiilor de securitate se reduc la variațiuni ale sintagmei „absența amenințării”. Paul Robinson susține această perspectivă, afirmând că „securitatea poate fi privită în termeni absoluți – ori există securitate, ori nu; amenințările există sau nu –, sau în termeni relativi, cu grade diferite de protecție față de pericole”[2]. La rândul său, David Baldwin definește securitatea ca „protejarea valorilor importante împotriva amenințărilor semnificative”[3].

Ideea de securitate își are rădăcinile încă din Antichitate și Evul Mediu, fiind strâns legată de supraviețuirea fizică în fața invaziilor, foametei sau instabilității sociale în cadrul grupurilor umane. Spre exemplu, către sfârșitul secolului al VII-lea î.Hr., poetul aristocrat Alceu din Mitilene (Lesbos) sublinia faptul că temelia unei cetăți nu era reprezentată de structurile materiale – pietrele, lemnul sau priceperea meșterilor –, ci de comunitatea umană care o alcătuia. Adevărata cetate exista acolo unde oamenii își puteau asigura existența și securitatea, deoarece ei constituiau, în fond, veritabilele ei ziduri.

Securitatea era, în mod definitoriu, asimilată dorinței instinctive a omului de a-și asigura necesarul de hrană, de a fi protejat împotriva conflictelor armate și de a beneficia de condiții de viață adecvate, stabile și pașnice. Opinia academică internațională relevantă a subliniat, în lucrările dedicate filozofiei istorice a strămoșilor noștri, faptul că vânătorii-culegători erau preocupați în special de supraviețuirea zilnică, de asigurarea resurselor alimentare și de menținerea echilibrului în cadrul grupului și cu mediul înconjurător[4].

În acest context, putem afirma că oamenii preistorici urmăreau să obțină securitate fizică, securitate alimentară și securitate socială. Putem introduce, de asemenea, ideea de securitate existențială, într-o fază incipientă, ca subcategorie ce vizează securitatea religioasă sau simbolică.

Un vânător-culegător, aflat într-un stadiu cognitiv primar, fără cunoștințe științifice fundamentate asupra mediului și rostului său în lume, avea nevoie de o justificare a propriei existențe. Lipsa acesteia ar fi putut genera confuzie și, implicit, dificultăți în supraviețuirea speciei. Astfel, putem vorbi despre apariția unei forme timpurii de securitate existențială, concretizată prin nevoia de sens și de protecție spirituală. În acest scop, strămoșii noștri au creat altare, ritualuri, jertfe și mituri dedicate zeilor sau spiritelor, menite să faciliteze echilibrul psihologic și îndeplinirea sarcinilor cotidiene. În mediul de securitate contemporan, conceptul de securitate existențială este mai degrabă asociat cadrului demografic și factorilor identitari, precum religia, care joacă un rol esențial în menținerea și consolidarea identității naționale și spirituale. Absența acestui subdomeniu de securitate ar putea conduce la o criză de identitate colectivă și la slăbirea coeziunii naționale. De exemplu, putem reflecta asupra întrebării: Cum ar arăta Rusia fără tradițiile sale culturale și religioase adânc înrădăcinate în mentalul colectiv? O asemenea societate ar fi una distopică, amenințată de colapsul valorilor naționale și de pierderea motivației colective, ceea ce ar submina efortul național de apărare, dezvoltare economică și influență geopolitică. Prin urmare, lipsa asigurării securității existențiale ar demotiva poporul și ar putea conduce la o criză spirituală și socială profundă. Acest tip de securitate este un domeniu conex securității societale, care cuprinde trei dimensiuni principale: etnică, religioasă și culturală.

Conceptul de securitate a căpătat noi valențe începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, după cel de-al Doilea Război Mondial și odată cu declanșarea Războiului Rece. În această perioadă, ideea de securitate a fost teoretizată în cadrul relațiilor internaționale, fiind asociată în special cu conflictul militar, echilibrul de putere și descurajarea nucleară[5]. Prima distincție conceptuală majoră a fost realizată de Arnold Wolfers în lucrarea „Securitatea națională ca simbol ambiguu” (1952), care a identificat două dimensiuni fundamentale ale securității: una obiectivă, ce se referă la absența pericolelor asupra valorilor deținute, și una subiectivă, ce vizează absența fricii că aceste valori vor fi atacate[6].

Cadrul conceptual și normativ din legislația românească de specialitate definește securitatea națională ca o stare generalizată a statului, reflectată prin bunăstare economică, domnia legii, stabilitate politico-socială și echilibru intern. Aceste obiective sunt urmărite prin menținerea ordinii de drept și prin implementarea unor acțiuni de natură economică, politică, militară, socială, juridică și informațională, menite să asigure exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, imparțialitatea deciziei statale și consolidarea rolului de actor legitim al statului pe scena internațională[7].

VIZIUNILE TEORETICIENILOR ASUPRA CONCEPTULUI DE SECURITATE. ȘCOLI DE GÂNDIRE RELEVANTE.

Pentru o documentare adecvată a conceptului de securitate, este utilă analiza evoluției percepției acestuia în cadrul principalelor școli de gândire din domeniu. O perioadă îndelungată, modul dominant de interpretare a securității în studiile internaționale a fost unul rudimentar și statocentric, axat excesiv pe dimensiunea militară. Această perspectivă a primit denumirea de realism. Reprezentanții realiști ai teoriei securității au subliniat că statele sunt constrânse să lupte pentru supraviețuire și dezvoltare într-un sistem internațional anarhic, caracterizat prin absența unei autorități centrale capabile să reglementeze comportamentul statelor[8]. În viziunea realistă, securitatea se definește prin lupta statelor pentru existență, suveranitate și putere. Realiștii susțin că neîncrederea reciprocă dintre state conduce la apariția așa-numitei dileme de securitate, în care măsurile defensive ale unui stat sunt percepute ca amenințări de către altele, determinând o spirală a suspiciunii și o cursă a înarmărilor[9].

În opoziție cu realismul, liberalismul își are originile în filozofia iluministă a secolului al XVIII-lea, fiind inspirat de idealurile lui Immanuel Kant, care a promovat conceptul de pace democratică și ideea cooperării internaționale bazate pe respectarea drepturilor omului[10]. Începând cu anii 1970, lucrările lui Robert Keohane și Joseph Nye au marcat o revenire asupra acestor principii, contestând fundamentele realismului. Adepții liberalismului modern au susținut teza interdependenței complexe, potrivit căreia statele democratice și economiile interconectate tind să evite conflictele majore, preferând cooperarea și dezvoltarea reciprocă[11]. Liberaliștii consideră că instituțiile internaționale pot asigura stabilitatea și comunicarea între state, reducând probabilitatea conflictelor. Consolidarea instituțiilor democratice, promovarea drepturilor omului și buna guvernare contribuie la diminuarea riscurilor de război între democrațiile liberale. Astfel, idealul liberal urmărește constituirea unei comunități internaționale bazate pe cooperare, democrație și pace durabilă[12].

Școala de la Copenhaga reprezintă una dintre cele mai inovatoare și influente direcții de cercetare în domeniul studiilor de securitate, fiind cunoscută pentru abordarea sa multidimensională asupra conceptului de securitate. Teoreticienii acestei școli au extins analiza dincolo de sfera militară, examinând principalele domenii sociale în care individul își desfășoară activitatea și identificând amenințările specifice fiecăruia[13]. Școala de la Copenhaga a reușit să evidențieze caracterul transectorial al securității, identificând  cinci dimensiuni esențiale: militară, economică, societală, ecologică (de mediu) și politică. Această abordare comprehensivă a fost influențată de realitățile istorice de la sfârșitul Războiului Rece, o perioadă marcată de conflicte regionale, tensiuni între marile puteri și reconfigurări geopolitice profunde, precum destrămarea Uniunii Sovietice[14]. În lucrarea „People, States and Fear”, Barry Buzan ridică o întrebare fundamentală: „Trebuie statele – sau mai degrabă liderii acestora – nu doar să reacționeze la amenințări, ci și să le creeze și să le manipuleze pentru a-și consolida controlul asupra cetățenilor?”[15]. Această idee stă la baza teoriei securitizării, potrivit căreia anumite probleme pot fi transformate, prin discurs politic, în amenințări existențiale, pentru a justifica măsuri excepționale. Un exemplu relevant îl constituie atentatele cu bombă din Rusia (Moscova, Buianțk, Volgodonsk), soldate cu peste 300 de morți și atribuite separatiștilor ceceni. Aceste evenimente au fost urmate de declanșarea celui de-al Doilea Război Cecen (1999–2000) și de ascensiunea politică a lui Vladimir Putin. O parte dintre analiști și disidenți au sugerat implicarea serviciilor secrete ruse (FSB) în aceste atacuri, cu scopul de a justifica o reacție militară și de a consolida puterea politică internă — un exemplu tipic al procesului de securitizare politică.

Conceptul de securitate umană a fost consacrat pentru prima dată la nivel instituțional în anul 1994, prin Raportul privind Dezvoltarea Umană al Organizației Națiunilor Unite (UNDP)[16]. Acesta a marcat o schimbare de paradigmă, mutând accentul de la securitatea statală la securitatea individului. Ideea centrală a raportului era că: „Oamenii se tem astăzi mai puțin de agresiunea statelor și mai mult de lipsuri, violență, boli sau lipsa libertăților”[17].Raportul a identificat șapte dimensiuni ale securității umane: securitatea economică, securitatea alimentară, securitatea sănătății, securitatea mediului, securitatea personală (protecția împotriva violenței, criminalității și războiului), securitatea comunitară și securitatea politică[18]. Această perspectivă a subliniat faptul că securitatea națională este dependentă de securitatea individului, iar protejarea oamenilor constituie premisa păcii și stabilității globale.

În aceeași direcție, adepții constructivismului au susținut că amenințările la adresa securității nu sunt obiective, ci construite social, fiind rezultatul percepțiilor, interpretărilor și normelor culturale ale statelor[19]. Conform lui Alexander Wendt, statele nu reacționează doar la factori materiali, ci la semnificațiile pe care le atribuie altor actori internaționali[20]. Cu alte cuvinte, fiecare stat își construiește propriile percepții despre prieteni, inamici și amenințări, iar aceste reprezentări modelează comportamentul internațional.

CONCLUZIE

Analiza evoluției conceptului de securitate evidențiază trecerea de la o viziune strict militară și statocentrică la una complexă, multidimensională și centrată pe individ. De la nevoia de supraviețuire fizică a comunităților arhaice, la conceptele moderne de securitate societală, existențială și umană, ideea de protecție a valorilor fundamentale s-a adaptat permanent contextului istoric și transformărilor globale. Școlile de gândire — realistă, liberală, constructivistă și cea de la Copenhaga — au oferit perspective complementare asupra modului în care statele, societățile și indivizii definesc și gestionează amenințările. În prezent, securitatea nu mai poate fi concepută doar ca absența pericolelor militare, ci ca un proces dinamic, interdependent, ce implică dimensiuni politice, economice, sociale și ecologice. Totuși, într-o lume aflată într-o continuă schimbare, în care granițele dintre război, informație și tehnologie devin tot mai difuze, rămâne o întrebare esențială: cum poate fi atins un echilibru durabil între securitatea statului și libertatea individului într-o eră a incertitudinii globale?

BIBLIOGRAFIE:

13. Baldwin, David A., „The Concept of Security”, Review of International Studies, Vol. 23, Nr. 1, 1997, p. 13.
14. Buzan, Barry, Popoarele, statele și frica: O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după Războiul Rece, Chișinău, Editura Cartier, 2000 (ed. orig. 1991), p. 98.
15. Buzan, Barry; Wæver, Ole; de Wilde, Jaap, Security: A New Framework for Analysis, Boulder, Lynne Rienner Publishers, 1998, pp. 21–32.
16. Doyle, Michael W., Ways of War and Peace: Realism, Liberalism, and Socialism, New York, W. W. Norton, 1997, p. 251–309.
17. Doyle, Michael W., Liberal Peace: Selected Essays, New York, Routledge, 2012, pp. 13–206.
18. Harari, Yuval Noah, Sapiens: A Brief History of Humankind, London, Harvill Secker, 2011.
19. Keohane, Robert O.; Nye, Joseph S., Jr., Power and Interdependence: World Politics in Transition, Boston, Little, Brown and Company, 1977.
20. Morgenthau, Hans J., Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace, New York, Alfred A. Knopf, 1948.
21. Robinson, Paul, Dicționar de securitate internațională, București, Editura Corint, 2009, pg. 5–13.
22. United Nations Development Programme (UNDP), Human Development Report 1994, New York, Oxford University Press, 1994, p. 23–25.
23. Waltz, Kenneth N., Theory of International Politics, Reading, MA, Addison-Wesley, 1979.
24. Wendt, Alexander, Social Theory of International Politics, Cambridge, Cambridge University Press, 1992, pp. 396–397.
25. Wolfers, Arnold, „‘National Security’ as an Ambiguous Symbol”, Political Science Quarterly, Vol. 67, Nr. 4, 1952, p. 485.
26. Glosar de termeni, noțiuni și concepte utilizate în activitatea de informații pentru securitate, articol publicat pe intelligenceinfo.org, accesat la data de 23.08.2025.

Note

[1]Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, București, Editura Univers Enciclopedic, ediția 2009.

[2] Paul Robinso, Dicționar de securitate internațională, București, Editura Corint, 2009, p. 5-13.

[3] David A. Baldwin, „The Concept of Security”, Review of International Studies, Vol. 23, Nr. 1, 1997, p. 13.

[4] Yuval Noah Harari, Sapiens: A Brief History of Humankind, London, Harvill Secker, 2011.

[5] Robert O. Keohane & Joseph S. Nye, Power and Interdependence: World Politics in Transition, Boston, Little, Brown and Company, 1977.

[6] Arnold Wolfers, „‘National Security’ as an Ambiguous Symbol”, Political Science Quarterly, Vol. 67, Nr. 4, 1952, p. 485.

[7] Textul parafrazat este inspirat din articolul https://www.intelligenceinfo.org/glosar-de-termeni-notiuni-si-concepte-utilizate-in-activitatea-de-informatii-pentru-securitate/ în care se oferă o definiție amplă securității naționale, accesat la data de 23.08.2025

[8] Hans J. Morgenthau, Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace, New York: Alfred A. Knopf, 1948.

[9] Kenneth N. Waltz, Theory of International Politics, Reading, MA: Addison-Wesley, 1979.

[10] Michael W. Doyle, Ways of War and Peace: Realism, Liberalism, and Socialism, New York: W. W. Norton, 1997, p. 251–309.

[11] Robert O. Keohane & Joseph S. Nye Jr., Power and Interdependence: World Politics in Transition, Boston: Little, Brown, 1977.

[12] Michael W. Doyle, Liberal Peace: Selected Essays, New York: Routledge, 2012, pp. 13–206.

[13] Barry Buzan, Ole Wæver & Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analysis, Boulder, Lynne Rienner Publishers, 1998, pp. 21–32.

[14] Ibidem.

[15] Barry Buzan, Popoarele, statele și frica: O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după Războiul Rece, Chișinău, Editura Cartier, 2000 (ed. orig. 1991), p. 98.

[16] United Nations Development Programme (UNDP), Human Development Report 1994, New York, Oxford University Press, 1994, p. 23.

[17] Ibidem, p. 24.

[18] Ibidem, pp. 24–25.

[19] Alexander Wendt, Social Theory of International Politics, Cambridge, Cambridge University Press, 1992, p. 396.

[20] Ibidem, p. 397.