Hușanu, Mihaela (2026), Arhitectura influenței: Rolul comunicării strategice în războaiele hibride, Intelligence Info, 5:2, https://www.intelligenceinfo.org/arhitectura-influentei-rolul-comunicarii-strategice-in-razboaiele-hibride/

The Architecture of Influence: The Role of Strategic Communication in Hybrid Wars

Abstract

Review of the book “Hybrid conflicts and information warfare: new labels, old politics”, 2019, by Ofer Fridman, Vitaly Kabernik and James C. Pearce.

Two concepts have been competing for popularity in the global public, political and media debate over the past two decades: “hybrid warfare” and “fake news”. Although they reflect phenomena as old as war and communication, both concepts owe their rise in the current lexical repertoire to accelerated technological developments. These have substantially transformed access to information and continue to generate unpredictable consequences on a large scale, amid geopolitical turbulence caused by the intensification of strategic competition between great powers.

Keywords: architecture of influence, strategic communication, hybrid wars

Rezumat

Recenzia cărții „Hybrid conflicts and information warfare: new labels, old politics”, 2019, de Ofer Fridman, Vitaly Kabernik și James C. Pearce.

Două concepte își dispută, în ultimele două decenii, popularitatea în dezbaterea publică, politică și mediatică de la nivel global: „război hibrid” și „fakenews”. Cu toate că reflectă fenomene le fel de vechi precum războiul și comunicarea, ambele concepte își datorează ascensiunea în repertoriul lexical curent evoluțiilor tehnologice accelerate. Acestea au transformat substanțial accesul la informație și generează continuu consecințe imprevizibile la scară largă, pe fondul turbulențelor geopolitice antrenate de intensificarea competiției strategice dintre marile puteri.

Cuvinte cheie: arhitectura influenței, comunicarea strategică războaie hibride

INTELLIGENCE INFO, Volumul 5, Numărul 2, Iunie 2026, pp. xxx
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/arhitectura-influentei-rolul-comunicarii-strategice-in-razboaiele-hibride/
© 2026 Mihaela HUȘANU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Arhitectura influenței: Rolul comunicării strategice în războaiele hibride

Mihaela HUȘANU[1]
mihaela85husanu@gmail.com

[1] Consilier, Camera Deputaților, Birou Parlamentar: Elaborarea și implementarea strategiei de comunicare

Două concepte își dispută, în ultimele două decenii, popularitatea în dezbaterea publică, politică și mediatică de la nivel global: „război hibrid” și „fakenews”. Cu toate că reflectă fenomene le fel de vechi precum războiul și comunicarea, ambele concepte își datorează ascensiunea în repertoriul lexical curent evoluțiilor tehnologice accelerate. Acestea au transformat substanțial accesul la informație și generează continuu consecințe imprevizibile la scară largă, pe fondul turbulențelor geopolitice antrenate de intensificarea competiției strategice dintre marile puteri.

Complexitatea și subtilitatea practicilor agregate în confruntările hibride, unde dezinformarea este utilizată ca instrument strategic central pentru influențarea percepțiilor și modelarea comportamentelor astfel încât să răspundă intereselor unui adversar, actor statal sau nonstatal, necesită o lectură critică pentru înțelegerea dinamicilor emergente din mediul internațional. Într-o perioadă în care abundența de informații implică și un spectru larg de incertitudine, cea mai mare provocare rămâne aceea a lucidității, care permite crearea unor punți de înțelegere între viziuni contrastante, a unor spații interculturale în care dialogul se intersectează cu argumentele științifice, rezultând idei pline de vigoare.

Volumul „Hybrid conflicts and information warfare: new labels, old politics” (Conflicte hibride și război informațional: etichete noi, politică veche), publicat la Editura Lynne Rienner Publishers Londra în 2019, reprezintă o astfel de punte de dialog între perspectiva occidentală și cea rusă asupra războiului hibrid și a războiului informațional, care domină actualul context geopolitic.

Lucrarea valorifică și integrează contribuțiile științifice prezentate în cadrul Conferinței „Dimensiunea informațională a războiului hibrid: perspective orientale și occidentale asupra conflictelor din secolul al XXI – lea”, organizată de Centrul pentru Comunicații Strategice de la King’s College Londra în ianuarie 2017. Inițiativa de publicare a lucrărilor conferinței le aparține lui Ofer Fridman, profesor la Departamentul de Studii de Război de la King’s College Londra și director de Operațiuni la Centrul King pentru Comunicații Strategice (KCSC), Vitaly Kabernik, cercetător senior la Institutul de Stat de Relații Internaționale din Moscova (Universitatea MGIMO), și James C. Pearce, cercetător la Universitatea Anglia Ruskin, Cambridge, Marea Britanie.

Domeniile variate de expertiză din care provin cei 13 profesori, experți și analiști care și-au adus contribuția la realizarea volumului „Hybrid conflicts and information warfare: new labels, old politics” – de la studii de război și de securitate, istorie și comunicare strategică, până la studii politice și relații internaționale – conferă demersului o viziune amplă și cuprinzătoare pentru evidențierea convergențelor și tensiunilor în înțelegerea conflictelor contemporane. Această viziune este consolidată, pe cuprinsul celor 271 pagini, de unghiurile de abordare diferite ale autorilor de naționalitate britanică, americană, canadiană și rusă – „o colaborare academică unică, într-un moment dificil al relațiilor internaționale, în care o confluență de insecurități legate de conflicte a dat naștere unui sentiment de criză profundă”, potrivit lui Fridman (2019, p. 3).

Structura cărții facilitează o lectură antrenantă, care debutează cu imersiunea în dimensiunea hibridă a războaielor, așa cum este reflectată și interpretată în spațiul occidental și cel rus (Partea 1: Conceptul de hibriditate în conflicte). Cadrul de analiză este fixat apoi pe războiul informațional, care reprezintă un câmp fragmentat și politizat, în care jucătorii geopolitici își dispută controlul asupra fluxurilor de informație pentru a obține avantaje strategice (Partea a 2 – a: Dimensiunea informațională a războiului în secolul al XXI – lea). În continuare, este explorat riguros, cu ajutorul studiilor de caz, războiul emblematic al grupării Statul Islamic, care combină acțiunea militară cu operațiunile de comunicare strategică, pentru a maximiza impactul asupra percepțiilor publice (Partea a 3 – a: Războiul informațional: Cazul Statului Islamic). Concluziile (Partea a 4 – a) invită cititorii la reflecție, întrucât indică faptul că modul în care se desfășoară și sunt percepute conflictele contemporane depinde exclusiv de logica din spatele politicii care decide aceste conflicte, ale căror definiții și denumiri rămân controversate (amenințări hibride – SUA, război asimetric – Federația Rusă).

Publicarea volumului într-un context global inflamat de competiția informațională, de ascensiunea, după aprilie 2013, a Statului Islamic (ISIS), actor nonstatal recunoscut drept cea mai mare organizație teroristă din lume, precum și de anexarea Peninsulei Crimeea de către Federația Rusă în martie 2014, legitimează relevanța lucrării în sfera cercetărilor academice actuale în domeniul studiilor de securitate, unde accentul cade pe dinamica războaielor hibride. Totodată, caracterul exploratoriu și multidisciplinar al proiectului inițiat de profesorul Ofer Fridman relevă preocuparea acestuia de a anticipa evoluțiile balanței de putere și a consecințelor pe care orice dezechilibru major le proiectează asupra mediului internațional.

În mod explicit, cartea își propune să evidențieze faptul că războiul hibrid actual reprezintă o reinterpretare a practicilor vechi, într-o cheie nouă, oferită de contextul geopolitic turbulent și de tehnologiile emergente, de la robotică și Inteligența Artificială până la calcul cuantic și blockchain. Demersul urmărește să demonteze prejudecata de a trata conflictele contemporane drept fenomene complet inedite, evidențiind necesitatea unei lecturi mai atente a continuităților istorice. Scopul declarat este acela de a aduce împreună perspectivele occidentale și ruse, care rareori dialoghează direct, și de a testa dacă diferențele conceptuale reflectă realități distincte sau mai degrabă poziționări politice.

În mare măsură, volumul își atinge obiectivul într-o succesiune de cercetări calitative, predominant descriptive și analitice (studii de caz), care integrează și o cercetare cantitativă, bazată pe date sociologice referitoare la propaganda Statului Islamic în Caucazul de Nord. Prin alternarea capitolelor semnate de autori occidentali (Ofer Fridman, James C. Pearce, Mervyn Frost, Nicholas Michelsen, Matthew Armstrong, Charlie Winter și Craig Whiteside)  și ruși (Vitaly Kabernik, Georgy Filimonov, Radomir Bolgov, Oxana Timofeyeva, Vladimir Sotnikov și Akhmet Yarlykapov), cititorul este expus la două cadre de interpretare care nu coincid și care, uneori, se contrazic frontal. Această tensiune devine una dintre mizele centrale ale cărții, care rămâne sesizabilă până la final, întrucât nu există o sinteză forțată sau o concluzie unică impusă de editori. În schimb, lucrarea funcționează ca o hartă a disputelor conceptuale și politice din jurul războiului hibrid, ceea ce o distinge în analiza conflictelor actuale. Opiniile critice, derivate din apartenența la spații epistemice diferite, care modelează percepția asupra legitimității amenințărilor hibride, se separă în puncte – cheie, accentuând divergențe care tensionează relațiile din mediul internațional.

Atât autorii occidentali, cât și cei ruși admit faptul că natura războiului nu s-a schimbat de-a lungul timpului și că, în cazul războiului hibrid, asistăm la practici vechi, amplificate de noile tehnologii. În același timp, admit că, în confruntările actuale, mijloacele militare se combină cu cele non-militare, iar spațiul informațional reprezintă principala arenă în care jucătorii își promovează obiectivele politice naționale și internaționale. Există un consens larg și în ceea ce privește recunoașterea propagandei și a comunicării strategice drept instrumente centrale ale războiului hibrid pe care îl desfășoară actori statali sau nonstatali, așa cum este Statul Islamic.

În ceea ce privește divergențele, acestea se referă în special la interpretarea hibridității, dar și a altor forme de război neconvențional (revoluțiile colorate), precum și la evaluarea legitimității și a responsabilității în ceea ce privește amenințările hibride. Autori precum Fridman și Betz consideră că hibriditatea este un concept emergent în gândirea militară occidentală, corelând dezvoltarea sa cu încercarea de a explica natura complexă și imprevizibilă a conflictelor recente, mai mult decât apariția unei noi forme de război.

Viziunea occidentală asupra războiului hibrid este axată pe definiția popularizată de fostul ofițer și analist american Frank G. Hoffman în raportul „Conflicte în secolul al XXI – lea: apariția războaielor hibride” (2007), care l-a caracterizat prin „estomparea liniilor dintre război și pace, dintre combatanți și civili, precum și prin utilizarea simultană a unei game largi de mijloace convenționale și neconvenționale”. Autorii arată, însă, că această combinație nu este nouă, ci apare constant în istorie, de la conflictele coloniale până la războaiele moderne, și că forța hibridă anticipează caracterul războaielor: „congestionat, aglomerat, contestat, conectat, constrâns și confuz” (Fridman et al., 2019, p. 10).

Pentru a evidenția disputa la nivelul sensurilor atribuite conceptului de „război hibrid”, Fridman recurge la sintagma „un război al definițiilor”, sugerând că această competiție între definiții funcționează ca o formă de confruntare în sine între Occident și Rusia. „Războiul hibrid” a fost înțeles în Occident ca un amestec de tactici militare convenționale și neregulate, iar ulterior, mai ales în interpretarea NATO, ca o combinație largă de instrumente militare și non-militare. În Rusia, același termen, „gibridnaya voyna”, este folosit într-un sens diferit, orientat spre subminarea internă a adversarului prin mijloace politice, informaționale și economice. Cât timp sensurile termenului de „război hibrid” sunt negociate, contestate și folosite politic – întrucât Occidentul utilizează conceptul pentru a descrie acțiunile Rusiei, în timp ce Rusia îl folosește pentru a interpreta comportamentul Occidentului – persistă o confuzie care întreține controversa din jurul conceptului. Ceea ce subliniază Fridman este importanța cocktailului non-militar în strategiile de război, invocând afirmația lui Tzu care sintetizează esența războiului hibrid: „prin urmare, a lupta și în toate bătăliile tale nu este cea mai importantă excelență; a zdrobi rezistența inamicului fără a lupta este cea mai importantă excelență” (Fridman et al., 2019, p. 80).

În schimb, autorii ruși asociază frecvent hibriditatea cu acțiuni indirecte, menite să destabilizeze adversarul din interior, inclusiv prin presiune informațională și politică. Conceptul de „război hibrid” este folosit mai flexibil și adesea ca etichetă pentru interacțiuni ostile care nu ating pragul conflictului deschis. Diferența nu este doar semantică, ci reflectă o cultură strategică distinctă: în timp ce Occidentul încearcă să definească și să delimiteze conceptul, discursul rus îl utilizează mai pragmatic, fără o preocupare constantă pentru precizie teoretică. În context, este relevantă definiția menționată de Kabernik, pe care experții ruși o dau activităților ostile, caracterizate drept „o formă de eliminare sau suprimare a adversarului prin violență indusă sau acțiuni indirecte și sub acoperire care vizează schimbarea politicii, identității sociale și culturale și a sferelor de interes în timp de pace ale subiectului vizat” (Bartosh citat în Fridman, 2019).

În ceea ce privește formele de război neconvențional de tipul revoluțiilor colorate, frecvente în fosta Uniune Sovietică și Europa de Est, în abordarea occidentală acestea sunt asociate cu procese democratice care reflectă puterea și voința poporului. Autorii ruși le interpretează, însă, drept instrumente de intervenție indirectă și destabilizare, considerând că metodele de contracarare a războiului informațional trebuie să vizeze răspunsuri puternice formulate pe trei componente: impact, analiză și reacție (Panarin citat în Fridman, 2019).

RĂZBOIUL INFORMAȚIONAL, ÎNTRE CONSTRÂNGERI ETICE ȘI CALCULE STRATEGICE

Divergențele de opinii între autorii occidentali și cei ruși derivă și din raportarea acestora la implicațiile legale ale confruntărilor din spațiul informațional, unde se remarcă adesea o suspendare a dimensiunii etice a comunicării strategice, cauzată de modul în care sunt concepute și justificate acțiunile politice și militare de către diverși actori statali și nonstatali. Profesorii Mervyn Frost și Nicholas Michelsen argumentează că respectarea eticii războiului informațional necesită în primul rând o mai bună înțelegere a practicilor globale în care are loc întreaga comunicare strategică. Autorii oferă exemple sugestive de tactici care contribuie la estomparea graniței între legitimitate și manipulare: campaniile de influență și distorsionare a opiniei publice unde propaganda depășește cadrul comunicării strategice legitime, extinderea noțiunii de „adversar” în spațiul informațional prin etichetarea negativă a oricărei entități care contestă controlul asupra narațiunii (de exemplu, jurnaliștii, ONG-urile sau alte voci critice care ajung să fie incluse în categoria „amenințărilor”), supraproducția de informație din mediul digital și multiplicarea surselor care concurează pentru influență, precum și comunicarea strategică în contextul tensiunilor geopolitice, cu narațiuni care justifică politica externă sau unele operațiuni militare.

Absența unei viziuni integrate asupra comunicării strategice, precum și a unui precedent instituțional solid constituie cauzele principale ale limitărilor actuale ale politicii americane, după cum arată Matthew Armstrong. Examinând evoluția instituțională și politică a SUA în raport cu războiul informațional, cu accent pe rolul United States Information Agency – USIA (Agenția de Informații a SUA) în perioada Războiului Rece, autorul critică abordarea liderilor americani, care au eșuat în a dezvolta o strategie viabilă și durabilă în acest domeniu. Cu toate că au recunoscut importanța influențării opiniei publice, SUA și-au demonstrat slăbiciunea în ceea ce privește capacitatea instituțională de a opera eficient în spațiul informațional în momentul în care Congresul a decis, în 1999, desființarea USIA. Armstrong atribuie acestei vulnerabilități îndelungate incoerența politică și instituțională actuală cu care se confruntă SUA în adaptarea politicilor interne la logica războiului informațional, într-un context marcat de competiție intensă.

Similar, o atitudine critică la adresa modului neunitar în care, în Rusia, diferiți actori implicați în formularea politicilor publice utilizează conceptul de „război informațional” are profesorul Radomir Bolgov. Acesta susține că interpretările contradictorii, influențate atât de factori politici, cât și ideologici și instituționali, au condus la fixarea unor cadre doctrinare și juridice privind securitatea informațiilor care nu elimină ambiguitatea conceptuală, fapt ce face ca războiul informațional să fie în continuare un câmp de dezbatere și contestare internă în comunitățile academice, militare și politice rusești. Pe măsură ce dezbaterea asupra războiului informațional și a arsenalului său de tehnici se extinde, sunt tot mai numeroase vocile care susțin necesitatea revizuirii vechilor concepte prin cercetări interdisciplinare, care să pună în evidență „natura ascunsă de catifea” a noilor războaie, care „sunt mai violente, mai intense și mai rapide” (Konopatov și Yudin citați în Fridman et al., 2019, p. 134).

Distincția dintre înțelegerea rusă a „securității informațiilor”, orientată spre protecția sferei informaționale a societății, și abordările occidentale, mai ales americane, care pun accent inclusiv pe reziliența tehnică a rețelelor și a sistemelor, este semnalată de Bolgov. Autorul atribuie diferențele de abordare dintre Rusia și SUA conservatorismului din sfera militară rusă, unde, în lipsa unei deschideri față de inovație, spectrul conceptului de „război informațional” rămâne neexplorat la nivelul detaliilor tehnice, întrucât operează premisa că „informația nu există fără un purtător material și ea nu poate influența o persoană la fel de eficient ca armele convenționale” (Fridman et al, 2019, p. 136). Această concluzie justifică teoria lui Adamsky privind stilul cognitiv al liderilor, potrivit căreia factorii culturali afectează capacitățile militare ale puterilor conducătoare, în special în contextul Revoluției Informaționale. Cu toate că dispune de un număr foarte mare de legi, decrete și reglementări în domeniul informației și securității (de exemplu, Doctrina Securității Informaționale, Doctrina Militară, Programul Național de Arme), Rusia nu are o strategie distinctă pentru războiul informațional, iar modernizarea armatei ruse este lentă și neadecvată, limitele infrastructurii de comunicații și ale sistemelor de comandă și control dovedindu-se pe câmpul de luptă (Georgia, 2008).

Tema ambiguității conceptului de „război informațional” este aprofundată de cercetătoarea rusă Oxana Timofeyeva, care remarcă varietatea de sensuri pe care le acoperă termenul, de la sugestie, influență și inculcare până la persuasiune și manipulare, fără a exista o definiție unitară. Autoarea explică această lipsa de precizie prin dependența terminologiei de contextul istoric, prin absența unor standarde unanim acceptate de traducere și prin împrumutul de termeni occidentali care primesc sensuri diferite în studiile rusești față de cele din spațiul vestic. Două dimensiuni alternează în înțelegerea război informațional, tehnologică și socială, dezbaterea publică fiind dominată de perspectiva socială, care nu acoperă, însă, implicațiile legate de securitate.

Relevantă pentru evidențierea rolului sistemului mass-media rus în influențarea publicului intern și extern este analiza principalelor scopuri vizate de Rusia într-o confruntare informațională. Astfel, Timofeyeva distinge trei categorii de public: susținătorii (care trebuie convinși că sunt în tabăra corectă), ezitanții (care trebuie să fie pro-actor și contra dușmanilor lui) și inamicii (care trebuie să fie demoralizați și confuzi). După eșecul informațional din timpul războiului ruso – georgian din Osetia de Sud (2008), când reacțiile întârziate ale Rusiei au permis adversarilor să-și impună primii narațiunea și să fixeze cadrul de interpretare al conflictului, Rusia și-a adaptat sistemul media către un model mai rapid, mai agresiv și orientat spre contra-narațiuni menite să submineze încrederea publicului intern în resursele media ale propriilor țări. Strategia Rusiei include canale precum RT (fosta „Russia Today”) și Sputnik, utilizarea internetului, a rețelelor sociale, a trolilor și boților, precum și perpetuarea unor metode inspirate din practica sovietică, metode care variază de la minciuna directă și ascunderea informațiilor până la reformulare, recursul la autoritate, comparație, „problemă – soluție” și „vaccinare” propagandistică.

FRONTUL INVIZIBIL AL JIHADULUI: PROPAGANDA CA INSTRUMENT STRATEGIC AL STATULUI ISLAMIC

Rolul – cheie al propagandei ca instrument strategic este reliefat în detalii riguroase în studiile de caz prezentate în partea a treia a volumului „Hybrid conflicts and information warfare: new labels, old politics”. Profilul Statului Islamic, arhitect și agent promotor al unei forme de conflict în care dimensiunea informațională devine inseparabilă de cea operațională, contribuind la redefinirea modului în care este înțeles războiul în era digitală, este ilustrat prin patru cercetări. Toate pun în evidență un „modus operandi” unic – bazat pe utilizarea extensivă a media, în special a platformelor digitale, pentru a construi narațiuni strategice persuasive, a mobiliza susținători și a influența percepțiile adversarilor – care demonstrează integrarea totală și profundă a dimensiunii informaționale în acțiunea militară. Eficiența Statului Islamic constă în combinarea a trei elemente – violența, comunicarea simbolică și controlul teritorial, dar și în capacitatea de a adapta mesajele la audiențe diferite, exploatând deopotrivă potențialul și vulnerabilitățile media contemporane.

Un prim nucleu de argumente care validează ipoteza că propaganda grupării Statul Islamic este expresia unei strategii elaborate, adaptabile contextului și ancorate în obiectivele sale politico-militare este evidențiat de Charlie Winter, cercetător în domeniul terorismului. Winter remarcă versatilitatea comunicării strategice examinând modul în care, în timpul bătăliei pentru Mosul (16 octombrie 2016 – 24 ianuarie 2017), Statul Islamic a reușit să transforme o înfrângere militară într-o retragere gestionabilă din punct de vedere ideologic. Campania informațională excepțional de sofisticată a Statului Islamic a contribuit la menținerea relevanței și credibilității organizației, revoluționând „marketingul său pentru tacticile sinucigașe, încadrându-le ca un instrument de neegalat – arma asimetrică decisivă a califatului” (Fridman et al., 2019, p. 179). Un rol substanțial l-au avut canalele de Telegram operate de Statul Islamic (Nashir și A’maq), Agenția de știri A’maq, Biroul de presă al provinciei Ninive, Radio Bayan, ziarul Naba’ și Fundația Furqan. Aceste structuri au produs peste o mie de materiale despre Mosul, de la scurte rapoarte operative și clipuri video până la fotoreportaje, infografice, documentare, filme de lung metraj și declarații ale conducerii Statului Islamic.

Războiul, victimizarea și utopia sunt cei trei piloni narativi principali care au susținut propaganda strategică a Statului Islamic în Mosul. Dimensiunea militară a fost dominantă și a inclus ca subteme mitologia atacatorilor sinucigași, eroismul soldaților de infanterie și negaționismul strategic. Atacurile sinucigașe au fost prezentate ca arma decisivă a califatului, iar propaganda a investit fără precedent în umanizarea și glorificarea autorilor acestor atacuri, inclusiv prin interviuri, portrete și imagini aeriene cu atacuri filmate cu ajutorul dronelor. Luptătorii de infanterie au fost reprezentați ca neînfricați, entuziaști, devotați și aproape mitici, chiar și atunci când situația militară devenea tot mai gravă. În paralel, Statul Islamic a încercat constant să nege semnificația pierderii de teritoriu, a scăderii numărului de recruți și a înfrângerii strategice, reformulând retragerea ca uzură planificată a inamicului și ca etapă într-o victorie viitoare cu sens escatologic. În ceea ce privește victimizarea civilă, aceasta s-a realizat prin imagini și videoclipuri despre civili sunniți afectați de bombardamente și distrugerea infrastructurii, fiind folosită cu reținere în campania de la Mosul. Utopia, asamblată prin reprezentarea Mosulului ca spațiu al normalității, prosperității și ordinii islamice, a fost reactivată prin imagini cu piețe, agricultură, servicii și viață cotidiană, pentru a contracara zvonurile despre colaps și despre ostilitatea populației față de gruparea Statul Islamic.

Vladimir Sotnikov argumentează că geometria arhitecturii de la nivel politico-militar, ideologic și informațional, a transformat Statul Islamic într-„unul dintre cele mai complexe, închise și relativ eficiente fenomene militare și politice din relațiile internaționale contemporane”. Potrivit expertului rus în afaceri internaționale, organizația se distinge de alte grupări jihadiste prin profesionalizarea aparatului de conducere, de securitate și de propagandă, și, în ansamblu, reprezintă o amenințare existențială, nu doar teroristă, la adresa ordinii și securității internaționale.

Puterea Statului Islamic rezidă în capacitatea liderilor săi – care valorifică experiența foștilor ofițeri ai armatei și ai serviciilor speciale ale fostului dictator Saddam Hussein – de a construi un proiect ideologic cu pretenții de statalitate, întrucât califatul este prezentat ca „o expresie clară a unei comunități sociale fundamental noi în istoria omenirii, ummah-ul”. O astfel de ideologie care își propune să unifice în practică semnificațiile sacre, sociale și politice ale ummah-ului „pune ferm lumea musulmană împotriva restului civilizației” (Fridman et al., 2019, p. 198). Statul Islamic combină dimensiunea religioasă, socială și politică, inclusiv prin refacerea unor structuri administrative, gestionarea infrastructurii, distribuirea de resurse și afirmarea unei ordini bazate pe sharia, care reflectă principalele norme și practici islamice din viața cotidiană a musulmanilor.

Modelul de război hibrid multistratificat pe care îl desfășoară Statul Islamic cuprinde în structura sa operațiuni convenționale, terorism, acțiuni de gherilă urbană, război subversiv informațional – psihologic. Propaganda este parte a unei strategii de destabilizare a adversarului pe termen lung prin intimidare psihologică, demoralizare și inducere a panicii, scopul fiind modelarea percepțiilor atât în lumea musulmană, cât și în Occident. În același timp, propaganda vizează atragerea de recruți pentru participarea în proiectul „cauzei comune”, menținerea fluxurilor de finanțare și transformarea confruntării cu lumea occidentală într-o dovadă a propriei centralități istorice. În acest sens, organizația a investit constant în mijloace moderne de comunicare, de la media tipărite și audio – video până la promovarea pe rețelele sociale, marketing și hacking, perfecționându-și tehnicile de producție a mesajelor pentru ca acestea să fie clare, concentrate și cu impact emoțional puternic.

În plan militar, Sotnikov evidențiază cinci factori critici în construcția succesului Statului Islamic în campaniile militare din perioada 2014 – 2015 din Siria și Irak: un consiliu militar specializat eficient, moralul ridicat al ofițerilor și soldaților, experiența operațională acumulată într-o stare de război continuu, un model tactic care combină trei tehnici interconectate (război informațional, război cognitiv și operațiuni militare convenționale după obținerea avantajului strategic). Acest model „viclean, complicat și crud” de a opera războiul hibrid contemporan prin atacuri sinucigașe, mobilitate, lunetiști, foc concentrat, ambuscade, atacuri nocturne și manipularea psihologică a adversarului, a permis Statului Islamic să atingă o „consecvență sistemică la nivelurile strategic, operațional și tactic de conducere a războiului și a operațiunilor de forță militară” (Fridman et al., 2019, p. 208). Mai mult de atât, același model a facilitat dezvoltarea unui potențial de coaliție în lumea jihadistă, Statul Islamic căutând relații tactice sau operaționale cu alte grupări sunnite, chiar și în pofida diferențelor teologice. Flexibilitatea grupării și capacitatea acesteia de a mobiliza rețele de sprijin și informatori cu obiectivul comun de reîntoarcere la „Islamul purificat” reprezintă un argument suplimentar pentru care Statul Islamic a devenit o provocare strategică de durată.

Față în față cu megaproiectul Statului Islamic, care, în opinia lui Sotnikov, reprezintă o „amenințare sistemică pentru omenire”, inclusiv din perspectiva în care organizația cu milioane de adepți în peste 100 țări se definește într-o confruntare cu sumă nulă, puterile mondiale trebuie să acționeze coordonat, conform unui scenariu care să anticipeze atât posibilitatea demantelării organizației pe fondul conflictelor interne și a rivalității dintre facțiunile sale, cât și direcțiile probabile de repliere a grupării către Asia Centrală, prin Afganistan și Pakistan. Cercetătorul își justifică reticența cu privire la înfrângerea definitivă, de către SUA sau o coaliție de state, a acestei „încarnări a răului” care, prin dezvoltare rapidă, structură, ideologie, strategie și tactici militare, constituie un „fenomen unic în lumea întunecată a grupurilor islamiste radicale și a organizațiilor teroriste internaționale și interne”, propaganda fiind un element – cheie al rezilienței și expansiunii strategice a Statului Islamic (Fridman et al., 2019, p. 208).

Spre deosebire de Sotnikov, Akhmet Yarlykapov constată – în excursul său pe marginea eficienței propagandei Statului Islamic – că succesul organizației devine posibil doar pe fondul unor vulnerabilități interne profunde ale statelor vizate. Deși nu neagă influența factorilor externi, studiul din capitolul  „Propaganda Statului Islamic în Caucazul de Nord” este relevant pentru apariția riscului radicalizării în societățile unde problemele interne sunt neglijate sau insuficient tratate de către decidenții politici.

Exemplul Caucazului de Nord, o regiune tânără, dens populată și diversă din punct de vedere etnic și religios, unde islamul are rădăcini istorice solide, iar propaganda Statului Islamic a exploatat blocajele politice și lipsa justiției sociale și a legitimității instituțiilor, este util pentru înțelegerea strategiei de recrutare pe care gruparea o pune în operă. Pe fondul unei crize generalizate, marcată de șomaj, dependență economică de subvenții, corupție extinsă și lipsa oportunităților de mobilitate socială, mii de tineri au devenit ținte ale propagandei intense desfășurate de Statul Islamic în mediul online, alegând să plece în Siria și Irak, după 2011, atrași de ideea unui califat „fantomatic” ca alternativă morală și politică la ordinea existentă și de o ideologie radicală, care promite justiție socială prin sharia. Recrutarea este meticulos organizată, Statul Islamic vizând inclusiv persoane educate și specializate. În mod semnificativ, mulți dintre recruți nu provin din medii marginale, ci din familii relativ prospere, ceea ce contrazice stereotipul sărăciei ca factor principal. Rețelele sunt bine structurate, iar legăturile familiale joacă un rol important în menținerea și extinderea influenței.

După cum susține Yarlykapov, Statul Islamic a reușit – în plan operațional – să integreze militanți din Caucazul de Nord și să creeze structuri locale, precum „Vilayat Kavkaz”, provincie autoproclamată a Statului Islamic care cuprinde regiunea Caucazului de Nord din Rusia (2015). Cercetătorul indică abordarea problemelor socio-politice care hrănesc ideologia extremistă anti-sistem drept principala metodă de învingere a organizației. De asemenea, acesta atrage atenția că, în ciuda situațiilor în care sprijinul de masă pentru extremism rămâne limitat, existența unor rețele active și fluxul constant de recruți sunt elemente de avertizare asupra unui potențial persistent de radicalizare în special în statele unde vulnerabilități grave pot fi speculate de adversari.

Studiul mecanismelor care devin active în războiul hibrid orchestrat de Statul Islamic, care integrează în mod direct dimensiunea informațională în războiul multidomeniu, este completat de cercetarea profesorului Craig Whiteside. Demersul oferă o analiză cuprinzătoare a parcursului istoric al organizației care a antrenat a doua cea mai mare migrație de luptători străini din istorie și care își datorează formula de succes narațiunilor construite, oamenilor potriviți în funcții – cheie și care cred în cauză, și investițiilor într-o infrastructură care produce și distribuie propagandă la scară largă. Whiteside punctează evoluția Statului Islamic în etapele de dezvoltare ale mișcării: de la creșterea inițială (2002 – 2006), la înfrângerea și adaptarea sa (2006 – 2010), până la extinderea către califat (2011 – 2014). Expansiunea de la un mic grup insurgent la o organizație revoluționară, cu o mașinărie media fără egal, capabilă să recruteze, să intimideze, să legitimeze și să proiecteze imaginea unui nou „stat”, se datorează adaptării unui model triadic: idee – oameni – inițiativă.

Ascensiunea Statului Islamic s-a datorat și consolidării sale – în percepția publicului intern și a celui extern – ca mișcare dinamică și operațională, prin liderii influenți ai organizației (Abu Musab al-Zarqawi, fondator al grupării Al-Qaida din Irak, Abu Maysara al-Iraqi, primul purtător de cuvânt cu notorietate, Abu Mohammad al-Adnani, adjunct al liderului Abu Bakr al-Baghdadi și principalul strateg al grupării) care au speculat potențialul internetului, al noilor tehnologiei și al emoțiilor pentru a obține vizibilitate, legitimitate și resurse. Mesajele Statului Islamic nu s-au concentrat numai pe violență, ci și pe guvernare, norme religioase și promovarea califatului, fapt ce relevă că propaganda a vizat atât recrutarea și răspândirea terorii, cât și construirea unei ordini politice alternative.

Din această perspectivă, Whiteside sugerează că lecția Statului Islamic poate fi extinsă la nivelul altor grupări și state interesate să preia și să adapteze în propriile conflicte unele dintre practicile organizației care „a perfecționat securitatea operațională în fața unui aparat de ucidere covârșitor de tehnic și anormal de eficient” (Fridman et al., 2019, p. 241).

CONCLUZII

Principalul merit al volumului „Hybrid conflicts and information warfare: new labels, old politics” este capacitatea de a aduce în același spațiu analitic perspective care, în mod obișnuit, evoluează separat. Dialogul dintre autori occidentali și ruși expune diferențele de abordare direct, oferind cititorilor acces la logici strategice diferite și obligându-i să facă un pas mental lateral, în afara cadrelor obișnuite de interpretare.

O primă concluzie implicită este aceea că termeni precum „război hibrid” și „război informațional” reprezintă etichete politice recente, aplicate unor practici vechi, ceea ce înseamnă că nu asistăm la o schimbare fundamentală a naturii războiului, ci la o reinterpretare și o reambalare conceptuală a modului în care mijloacelor strict militare li se alătură mijloacele neconvenționale, în special pe fondul tensiunilor dintre Federația Rusă și Occident, generate de anexarea Peninsulei Crimeea și criza ucraineană de după 2014.

O a două concluzie implicită, formulată și de istoricul James C. Pearce, este aceea că modul în care o societate definește războiul influențează direct înțelegerea și purtarea acestui război, iar accentuarea unor concepte în detrimentul altora poate ascunde premisele conflictului politic care a condus la starea de război. Problema principală nu este, prin urmare, inflația de etichete noi, ci tendința de a le folosi excesiv, în locul unei analize critice și utile pentru decodificarea arenei globale, a competitorilor și a arsenalului pe care aceștia îl folosesc pentru a-și atinge obiectivele strategice.

Volumul oferă o lectură solidă și necesară pentru un public specializat, fiind accesibil și celor care încearcă să înțeleagă dinamica și arhitectura conflictelor contemporane, principalul punct forte constând în îmbinarea dintre teorie și studiile de caz. Analizele conceptuale sunt susținute de exemple concrete, în special în secțiunea dedicată Statului Islamic, care abundă în detalii referitoare la infrastructura media, narațiunile strategice și mecanismele de recrutare, care adaugă consistență analizei. De asemenea, cartea evidențiază rolul strategic al comunicării, care transformă propaganda într-un instrument politic periculos, idee accentuată pe tot parcursul volumului, ca un fir conductor în sesizarea potențialului distructiv pe care îl au războiul hibrid și războiul informațional.

Din acest punct de vedere, fiecare dintre cele 14 cercetări care alcătuiesc lucrarea „Hybrid conflicts and information warfare: new labels, old politics” configurează o predicție ce nu poate fi ignorată: conflictele viitorului nu vor începe și nu se vor încheia pe câmpul de luptă. Războiul hibrid este expresia competiției strategice dintre marile puteri, se pliază pe tensiunile interne de la nivelul statelor vizate și transformă societățile în spații fragmentate, polarizate și instabile, informația fiind un glonț cu bătaie lungă care își caută următoarea victimă căreia să-i modeleze percepțiile, opiniile și comportamentul. Actuala „supraîncărcare informațională” produce incertitudine și competiție între narațiuni, nu doar propagandă unilaterală, iar în acest context controlul spațiului informațional devine un obiectiv strategic, adversarii fiind definiți inclusiv prin capacitatea lor de a contesta acest control.

Totuși, în ciuda bogăției de perspective, cartea surprinde prin lipsa unei sinteze finale mai concludente. Cititorul rămâne cu un set de interpretări paralele, fără un cadru integrator care să le pună în relație. Aceasta poate fi o alegere deliberată a autorilor, în spiritul unui final deschis care prefigurează o nouă apariție editorială, însă reduce din impactul analitic al lucrării. Un alt punct vulnerabil este inegalitatea capitolelor: unele contribuții sunt foarte bine argumentate și susținute empiric, în timp ce altele rămân mai degrabă descriptive, diferențele de stil și metodologie fiind vizibile. De asemenea, accentul pe disputa conceptuală, deși util, lasă în plan secund anumite implicații practice, volumul fiind tributar teoriei și studiilor de caz, fără a evidenția concret modul în care statele pot răspunde eficient amenințărilor hibride.

Demersul lui Fridman constituie un avertisment în direcția fundamentării de politici publice adecvate în domeniul securității și al apărării. În condițiile în care modelele tradiționale, centrate pe capacitate militară, nu mai acoperă întregul spectru al amenințărilor, adaptarea la noul context de confruntare – în care propaganda, influența politică, manipularea mediatică sau presiunea economică sunt integrate în strategii coerente, uneori mai eficiente decât acțiunea militară directă – nu mai poate fi amânată. Complexitatea războiului hibrid obligă instituțiile să-și revizuiască strategiile de securitate, să colaboreze mai mult, să integreze conceptul de „apărare activă” în politicile de educație, pentru a crește nivelul de coeziune socială, de alfabetizare media și, implicit, încrederea publică.

În ceea ce privește comunicare strategică, lucrarea oferă o recapitulare a unei lecții învățate, Statul Islamic, lecție care trebuie să responsabilizeze statele în ceea ce privește consolidarea capacității de a anticipa amenințările și de a construi reziliență. Succesul unor actori precum Statul Islamic sau eficiența campaniilor informaționale ale jucătorilor cu strategii ample de război hibrid (Federația Rusă, China) derivă din capacitatea de a relata o poveste convingătoare și de a o repeta până devine credibilă. Această logică impune guvernelor democratice să trateze comunicarea ca pe o componentă de securitate, și nu ca pe un instrument de marketing politic. Pentru că pe tabla de șah a geopoliticii nu contează doar reputația unui stat, ci mai ales poziția acestuia într-o competiție globală în care ordinea internațională se rescrie sub presiunea unor conflicte tot mai greu de definit.

BIBLIOGRAFIE

Fridman, O., Kabernik, V. și Pearce, J. C. (coord.). (2019). Hybrid conflicts and information warfare: New labels, old politics [Conflicte hibride și război informațional: etichete noi, politică veche]. Lynne Rienner Publishers.

Pană, N. M. (2025, aprilie 29). Din Levant în Khorasan. Statul Islamic, o amenințare renăscută. Intelligence. https://intelligence.sri.ro/din-levant-khorasan-statul-islamic-o-amenintare-renascuta/, accesat la 02.04.2026

Lupulescu, G.-D. (2023). Hibrid – concept definitoriu al războaielor, operațiilor și amenințărilor specifice secolului 21. Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 12(2), 56–68. https://doi.org/10.53477/2065-8281-23-19, accesat la 02.04.2026

War Studies. (2017, ianuarie 11–12). The informational dimension of hybrid warfare: Eastern and Western perspectives on the conflicts in the 21st century [Înregistrare conferință]. SoundCloud. https://soundcloud.com/warstudies/sets/kcsc-conference, accesat la 02.04.2026