11 mai 2026

Despre evoluția conceptului de securitate. Principalele școli de gândire

de | postat în: Arhiva, Numărul 2, Securitate, Volumul 5 | 0

Intelligence Info - Descarcă PDFDuțu, Marian-Cătălin (2026), Despre evoluția conceptului de securitate. Principalele școli de gândire, Intelligence Info, 5:2, 117-124, DOI: 10.58679/II57375, https://www.intelligenceinfo.org/despre-evolutia-conceptului-de-securitate-principalele-scoli-de-gandire/

 

On the Evolution of the Concept of Security. The Main Schools of Thought

Abstract

The paper explores the evolution of the concept of security from the perspective of the main schools of thought in security studies, with a particular focus on the contributions of the Copenhagen School and the expansion of security analysis beyond the military sphere. The purpose of the research is to highlight the theoretical transition from state-centered security to human security and to constructivist interpretations of threats. The methodology is based on a comparative analysis of theories proposed by established authors — Barry Buzan, Ole Wæver, Robert Keohane, Joseph Nye, and Alexander Wendt — as well as on the interpretation of fundamental documents such as the United Nations Human Development Report (1994). The main findings emphasize the multidimensional nature of security, encompassing military, economic, societal, environmental, and political dimensions, as well as the significance of human security as a cornerstone of global stability. Furthermore, securitization theory offers a new understanding of how political leaders can transform specific issues into existential threats through public discourse. The general conclusion is that contemporary security can no longer be analyzed exclusively through the lens of the state but must be understood as a complex social construct shaped by interdependent political, cultural, and economic factors.

Keywords: security, Copenhagen School, securitization, human security, constructivism, security studies, international relations

Rezumat

Lucrarea explorează evoluția conceptului de securitate din perspectiva principalelor școli de gândire din domeniul studiilor de securitate, cu accent pe contribuțiile Școlii de la Copenhaga și pe extinderea dimensiunilor analizei securității dincolo de sfera militară. Scopul cercetării este de a evidenția tranziția teoretică de la securitatea statală la securitatea umană și la interpretările constructiviste ale amenințărilor. Metodologia se bazează pe analiza comparativă a teoriilor propuse de autori consacrați — Barry Buzan, Ole Wæver, Robert Keohane, Joseph Nye, Alexander Wendt — și pe interpretarea documentelor fundamentale precum Raportul privind Dezvoltarea Umană al ONU (1994). Principalele rezultate subliniază caracterul multidimensional al securității, care include dimensiunile militară, economică, societală, ecologică și politică, precum și importanța securității umane ca element de bază al stabilității globale. În plus, teoria securitizării propune o înțelegere nouă asupra modului în care liderii politici pot transforma anumite probleme în amenințări existențiale prin discurs public. Concluzia generală este că securitatea contemporană nu mai poate fi analizată exclusiv prin prisma statului, ci trebuie înțeleasă ca un construct social complex, influențat de factori politici, culturali și economici interdependenți.

Cuvinte cheie: securitate, Școala de la Copenhaga, securitizare, securitate umană, constructivism, studii de securitate, relații internaționale

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 5, Numărul 2, Iunie 2026, pp. 117-124
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159, DOI: 10.58679/II57375
URL: https://www.intelligenceinfo.org/despre-evolutia-conceptului-de-securitate-principalele-scoli-de-gandire/
© 2026 Marian-Cătălin DUȚU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Despre evoluția conceptului de securitate. Principalele școli de gândire

Marian-Cătălin DUȚU[1]
cdutu70@yahoo.com

[1] Masterand, Academiei de Poliție “Alexandru Ioan Cuza” București – Managementul Activităților Informative

 

SECURITATEA ŞI ACCEPŢIUNEA COMUNĂ

Tematica studiilor de securitate și analiza evoluției acestora de-a lungul istoriei necesită o înțelegere clară a conceptului de „securitate”. Ca primă etapă de cercetare, apelăm la cel mai la îndemână mijloc de aprofundare a cunoașterii în domeniu și de prezentare detaliată a ideii, respectiv consultarea Dicționarului explicativ al limbii române (DEX). Lucrarea lexicografică definește securitatea ca „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol[1]”.

Definiția dată de dicționar implică analizarea a două elemente: unul factual – faptul de a fi la adăpost – și unul intern, de natură psihologică – sentimentul de siguranță că îți poți desfășura activitățile cotidiene în cadrul societății fără interferențe negative, presiuni psihice ori emoționale sau îngrădiri ale opțiunilor disponibile. În acest context, vorbim despre lipsa amenințărilor, o stare de acalmie, pace socială și echilibru psihologic colectiv, care decurge dintr-o stare externă concretă: aceea de a nu fi supus niciunei ingerințe exterioare.

Este demn de menționat faptul că majoritatea definițiilor securității propuse de specialiști sau analiști de renume din domeniul studiilor de securitate se reduc la variațiuni ale sintagmei „absența amenințării”. Paul Robinson susține această perspectivă, afirmând că „securitatea poate fi privită în termeni absoluți – ori există securitate, ori nu; amenințările există sau nu –, sau în termeni relativi, cu grade diferite de protecție față de pericole”[2]. La rândul său, David Baldwin definește securitatea ca „protejarea valorilor importante împotriva amenințărilor semnificative”[3].

Ideea de securitate își are rădăcinile încă din Antichitate și Evul Mediu, fiind strâns legată de supraviețuirea fizică în fața invaziilor, foametei sau instabilității sociale în cadrul grupurilor umane. Spre exemplu, către sfârșitul secolului al VII-lea î.Hr., poetul aristocrat Alceu din Mitilene (Lesbos) sublinia faptul că temelia unei cetăți nu era reprezentată de structurile materiale – pietrele, lemnul sau priceperea meșterilor –, ci de comunitatea umană care o alcătuia. Adevărata cetate exista acolo unde oamenii își puteau asigura existența și securitatea, deoarece ei constituiau, în fond, veritabilele ei ziduri.

Securitatea era, în mod definitoriu, asimilată dorinței instinctive a omului de a-și asigura necesarul de hrană, de a fi protejat împotriva conflictelor armate și de a beneficia de condiții de viață adecvate, stabile și pașnice. Opinia academică internațională relevantă a subliniat, în lucrările dedicate filozofiei istorice a strămoșilor noștri, faptul că vânătorii-culegători erau preocupați în special de supraviețuirea zilnică, de asigurarea resurselor alimentare și de menținerea echilibrului în cadrul grupului și cu mediul înconjurător[4].

În acest context, putem afirma că oamenii preistorici urmăreau să obțină securitate fizică, securitate alimentară și securitate socială. Putem introduce, de asemenea, ideea de securitate existențială, într-o fază incipientă, ca subcategorie ce vizează securitatea religioasă sau simbolică.

Un vânător-culegător, aflat într-un stadiu cognitiv primar, fără cunoștințe științifice fundamentate asupra mediului și rostului său în lume, avea nevoie de o justificare a propriei existențe. Lipsa acesteia ar fi putut genera confuzie și, implicit, dificultăți în supraviețuirea speciei. Astfel, putem vorbi despre apariția unei forme timpurii de securitate existențială, concretizată prin nevoia de sens și de protecție spirituală. În acest scop, strămoșii noștri au creat altare, ritualuri, jertfe și mituri dedicate zeilor sau spiritelor, menite să faciliteze echilibrul psihologic și îndeplinirea sarcinilor cotidiene. În mediul de securitate contemporan, conceptul de securitate existențială este mai degrabă asociat cadrului demografic și factorilor identitari, precum religia, care joacă un rol esențial în menținerea și consolidarea identității naționale și spirituale. Absența acestui subdomeniu de securitate ar putea conduce la o criză de identitate colectivă și la slăbirea coeziunii naționale. De exemplu, putem reflecta asupra întrebării: Cum ar arăta Rusia fără tradițiile sale culturale și religioase adânc înrădăcinate în mentalul colectiv? O asemenea societate ar fi una distopică, amenințată de colapsul valorilor naționale și de pierderea motivației colective, ceea ce ar submina efortul național de apărare, dezvoltare economică și influență geopolitică. Prin urmare, lipsa asigurării securității existențiale ar demotiva poporul și ar putea conduce la o criză spirituală și socială profundă. Acest tip de securitate este un domeniu conex securității societale, care cuprinde trei dimensiuni principale: etnică, religioasă și culturală.

Conceptul de securitate a căpătat noi valențe începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, după cel de-al Doilea Război Mondial și odată cu declanșarea Războiului Rece. În această perioadă, ideea de securitate a fost teoretizată în cadrul relațiilor internaționale, fiind asociată în special cu conflictul militar, echilibrul de putere și descurajarea nucleară[5]. Prima distincție conceptuală majoră a fost realizată de Arnold Wolfers în lucrarea „Securitatea națională ca simbol ambiguu” (1952), care a identificat două dimensiuni fundamentale ale securității: una obiectivă, ce se referă la absența pericolelor asupra valorilor deținute, și una subiectivă, ce vizează absența fricii că aceste valori vor fi atacate[6].

Cadrul conceptual și normativ din legislația românească de specialitate definește securitatea națională ca o stare generalizată a statului, reflectată prin bunăstare economică, domnia legii, stabilitate politico-socială și echilibru intern. Aceste obiective sunt urmărite prin menținerea ordinii de drept și prin implementarea unor acțiuni de natură economică, politică, militară, socială, juridică și informațională, menite să asigure exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, imparțialitatea deciziei statale și consolidarea rolului de actor legitim al statului pe scena internațională[7].

VIZIUNILE TEORETICIENILOR ASUPRA CONCEPTULUI DE SECURITATE. ȘCOLI DE GÂNDIRE RELEVANTE.

Pentru o documentare adecvată a conceptului de securitate, este utilă analiza evoluției percepției acestuia în cadrul principalelor școli de gândire din domeniu. O perioadă îndelungată, modul dominant de interpretare a securității în studiile internaționale a fost unul rudimentar și statocentric, axat excesiv pe dimensiunea militară. Această perspectivă a primit denumirea de realism. Reprezentanții realiști ai teoriei securității au subliniat că statele sunt constrânse să lupte pentru supraviețuire și dezvoltare într-un sistem internațional anarhic, caracterizat prin absența unei autorități centrale capabile să reglementeze comportamentul statelor[8]. În viziunea realistă, securitatea se definește prin lupta statelor pentru existență, suveranitate și putere. Realiștii susțin că neîncrederea reciprocă dintre state conduce la apariția așa-numitei dileme de securitate, în care măsurile defensive ale unui stat sunt percepute ca amenințări de către altele, determinând o spirală a suspiciunii și o cursă a înarmărilor[9].

În opoziție cu realismul, liberalismul își are originile în filozofia iluministă a secolului al XVIII-lea, fiind inspirat de idealurile lui Immanuel Kant, care a promovat conceptul de pace democratică și ideea cooperării internaționale bazate pe respectarea drepturilor omului[10]. Începând cu anii 1970, lucrările lui Robert Keohane și Joseph Nye au marcat o revenire asupra acestor principii, contestând fundamentele realismului. Adepții liberalismului modern au susținut teza interdependenței complexe, potrivit căreia statele democratice și economiile interconectate tind să evite conflictele majore, preferând cooperarea și dezvoltarea reciprocă[11]. Liberaliștii consideră că instituțiile internaționale pot asigura stabilitatea și comunicarea între state, reducând probabilitatea conflictelor. Consolidarea instituțiilor democratice, promovarea drepturilor omului și buna guvernare contribuie la diminuarea riscurilor de război între democrațiile liberale. Astfel, idealul liberal urmărește constituirea unei comunități internaționale bazate pe cooperare, democrație și pace durabilă[12].

Școala de la Copenhaga reprezintă una dintre cele mai inovatoare și influente direcții de cercetare în domeniul studiilor de securitate, fiind cunoscută pentru abordarea sa multidimensională asupra conceptului de securitate. Teoreticienii acestei școli au extins analiza dincolo de sfera militară, examinând principalele domenii sociale în care individul își desfășoară activitatea și identificând amenințările specifice fiecăruia[13]. Școala de la Copenhaga a reușit să evidențieze caracterul transectorial al securității, identificând  cinci dimensiuni esențiale: militară, economică, societală, ecologică (de mediu) și politică. Această abordare comprehensivă a fost influențată de realitățile istorice de la sfârșitul Războiului Rece, o perioadă marcată de conflicte regionale, tensiuni între marile puteri și reconfigurări geopolitice profunde, precum destrămarea Uniunii Sovietice[14]. În lucrarea „People, States and Fear”, Barry Buzan ridică o întrebare fundamentală: „Trebuie statele – sau mai degrabă liderii acestora – nu doar să reacționeze la amenințări, ci și să le creeze și să le manipuleze pentru a-și consolida controlul asupra cetățenilor?”[15]. Această idee stă la baza teoriei securitizării, potrivit căreia anumite probleme pot fi transformate, prin discurs politic, în amenințări existențiale, pentru a justifica măsuri excepționale. Un exemplu relevant îl constituie atentatele cu bombă din Rusia (Moscova, Buianțk, Volgodonsk), soldate cu peste 300 de morți și atribuite separatiștilor ceceni. Aceste evenimente au fost urmate de declanșarea celui de-al Doilea Război Cecen (1999–2000) și de ascensiunea politică a lui Vladimir Putin. O parte dintre analiști și disidenți au sugerat implicarea serviciilor secrete ruse (FSB) în aceste atacuri, cu scopul de a justifica o reacție militară și de a consolida puterea politică internă — un exemplu tipic al procesului de securitizare politică.

Conceptul de securitate umană a fost consacrat pentru prima dată la nivel instituțional în anul 1994, prin Raportul privind Dezvoltarea Umană al Organizației Națiunilor Unite (UNDP)[16]. Acesta a marcat o schimbare de paradigmă, mutând accentul de la securitatea statală la securitatea individului. Ideea centrală a raportului era că: „Oamenii se tem astăzi mai puțin de agresiunea statelor și mai mult de lipsuri, violență, boli sau lipsa libertăților”[17].Raportul a identificat șapte dimensiuni ale securității umane: securitatea economică, securitatea alimentară, securitatea sănătății, securitatea mediului, securitatea personală (protecția împotriva violenței, criminalității și războiului), securitatea comunitară și securitatea politică[18]. Această perspectivă a subliniat faptul că securitatea națională este dependentă de securitatea individului, iar protejarea oamenilor constituie premisa păcii și stabilității globale.

În aceeași direcție, adepții constructivismului au susținut că amenințările la adresa securității nu sunt obiective, ci construite social, fiind rezultatul percepțiilor, interpretărilor și normelor culturale ale statelor[19]. Conform lui Alexander Wendt, statele nu reacționează doar la factori materiali, ci la semnificațiile pe care le atribuie altor actori internaționali[20]. Cu alte cuvinte, fiecare stat își construiește propriile percepții despre prieteni, inamici și amenințări, iar aceste reprezentări modelează comportamentul internațional.

CONCLUZIE

Analiza evoluției conceptului de securitate evidențiază trecerea de la o viziune strict militară și statocentrică la una complexă, multidimensională și centrată pe individ. De la nevoia de supraviețuire fizică a comunităților arhaice, la conceptele moderne de securitate societală, existențială și umană, ideea de protecție a valorilor fundamentale s-a adaptat permanent contextului istoric și transformărilor globale. Școlile de gândire — realistă, liberală, constructivistă și cea de la Copenhaga — au oferit perspective complementare asupra modului în care statele, societățile și indivizii definesc și gestionează amenințările. În prezent, securitatea nu mai poate fi concepută doar ca absența pericolelor militare, ci ca un proces dinamic, interdependent, ce implică dimensiuni politice, economice, sociale și ecologice. Totuși, într-o lume aflată într-o continuă schimbare, în care granițele dintre război, informație și tehnologie devin tot mai difuze, rămâne o întrebare esențială: cum poate fi atins un echilibru durabil între securitatea statului și libertatea individului într-o eră a incertitudinii globale?

BIBLIOGRAFIE:

  1. Baldwin, David A., „The Concept of Security”, Review of International Studies, Vol. 23, Nr. 1, 1997, p. 13.
  2. Buzan, Barry, Popoarele, statele și frica: O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după Războiul Rece, Chișinău, Editura Cartier, 2000 (ed. orig. 1991), p. 98.
  3. Buzan, Barry; Wæver, Ole; de Wilde, Jaap, Security: A New Framework for Analysis, Boulder, Lynne Rienner Publishers, 1998, pp. 21–32.
  4. Doyle, Michael W., Ways of War and Peace: Realism, Liberalism, and Socialism, New York, W. W. Norton, 1997, p. 251–309.
  5. Doyle, Michael W., Liberal Peace: Selected Essays, New York, Routledge, 2012, pp. 13–206.
  6. Harari, Yuval Noah, Sapiens: A Brief History of Humankind, London, Harvill Secker, 2011.
  7. Keohane, Robert O.; Nye, Joseph S., Jr., Power and Interdependence: World Politics in Transition, Boston, Little, Brown and Company, 1977.
  8. Morgenthau, Hans J., Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace, New York, Alfred A. Knopf, 1948.
  9. Robinson, Paul, Dicționar de securitate internațională, București, Editura Corint, 2009, pg. 5–13.
  10. United Nations Development Programme (UNDP), Human Development Report 1994, New York, Oxford University Press, 1994, p. 23–25.
  11. Waltz, Kenneth N., Theory of International Politics, Reading, MA, Addison-Wesley, 1979.
  12. Wendt, Alexander, Social Theory of International Politics, Cambridge, Cambridge University Press, 1992, pp. 396–397.
  13. Wolfers, Arnold, „‘National Security’ as an Ambiguous Symbol”, Political Science Quarterly, Vol. 67, Nr. 4, 1952, p. 485.
  14. Glosar de termeni, noțiuni și concepte utilizate în activitatea de informații pentru securitate, articol publicat pe intelligenceinfo.org, accesat la data de 23.08.2025.

Note

[1]Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, București, Editura Univers Enciclopedic, ediția 2009.

[2] Paul Robinso, Dicționar de securitate internațională, București, Editura Corint, 2009, p. 5-13.

[3] David A. Baldwin, „The Concept of Security”, Review of International Studies, Vol. 23, Nr. 1, 1997, p. 13.

[4] Yuval Noah Harari, Sapiens: A Brief History of Humankind, London, Harvill Secker, 2011.

[5] Robert O. Keohane & Joseph S. Nye, Power and Interdependence: World Politics in Transition, Boston, Little, Brown and Company, 1977.

[6] Arnold Wolfers, „‘National Security’ as an Ambiguous Symbol”, Political Science Quarterly, Vol. 67, Nr. 4, 1952, p. 485.

[7] Textul parafrazat este inspirat din articolul https://www.intelligenceinfo.org/glosar-de-termeni-notiuni-si-concepte-utilizate-in-activitatea-de-informatii-pentru-securitate/ în care se oferă o definiție amplă securității naționale, accesat la data de 23.08.2025

[8] Hans J. Morgenthau, Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace, New York: Alfred A. Knopf, 1948.

[9] Kenneth N. Waltz, Theory of International Politics, Reading, MA: Addison-Wesley, 1979.

[10] Michael W. Doyle, Ways of War and Peace: Realism, Liberalism, and Socialism, New York: W. W. Norton, 1997, p. 251–309.

[11] Robert O. Keohane & Joseph S. Nye Jr., Power and Interdependence: World Politics in Transition, Boston: Little, Brown, 1977.

[12] Michael W. Doyle, Liberal Peace: Selected Essays, New York: Routledge, 2012, pp. 13–206.

[13] Barry Buzan, Ole Wæver & Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analysis, Boulder, Lynne Rienner Publishers, 1998, pp. 21–32.

[14] Ibidem.

[15] Barry Buzan, Popoarele, statele și frica: O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după Războiul Rece, Chișinău, Editura Cartier, 2000 (ed. orig. 1991), p. 98.

[16] United Nations Development Programme (UNDP), Human Development Report 1994, New York, Oxford University Press, 1994, p. 23.

[17] Ibidem, p. 24.

[18] Ibidem, pp. 24–25.

[19] Alexander Wendt, Social Theory of International Politics, Cambridge, Cambridge University Press, 1992, p. 396.

[20] Ibidem, p. 397.

11 mai 2026

Portul Giurgiulești: cea mai sofisticată mișcare geo-economică a României din ultimul deceniu

de | postat în: Media | 0

Există tranzacții care adaugă active. Și există tranzacții care schimbă arhitectura unui sistem. Achiziția Portului Giurgiulești de către România aparține categoriei a doua.

Nu este o simplă extensie logistică. Este un pivot strategic – un act de „forward positioning” în competiția pentru controlul coridoarelor comerciale din Europa de Est.

Portul Giurgiulești
Credit: Glax2007/Wikimedia Commons, licența CC BY 4.0

I. Contextul factual: ce a cumpărat, de fapt, România

România, prin Administrația Porturilor Maritime Constanța, a preluat operatorul portului (Danube Logistics) de la European Bank for Reconstruction and Development, devenind controlorul efectiv al Portului Internațional Liber Giurgiulești (Romania Insider).

  • Portul gestionează peste 70% din comerțul naval al Republicii Moldova (Digi24)
  • Este singurul acces maritim al Moldovei, pe Dunăre
  • Investiția include achiziție + angajamente de dezvoltare (zeci de milioane USD / >200 mil. € total) (ro)

Aceasta este, structural, o extensie a sistemului Constanța, nu un asset izolat.

 

II. Analiză strategică multi-framework (consulting-grade)

1. 🔷 Porter’s Five Forces – redefinirea poziției competitive

  1. Rivalitate între porturi (HIGH → RECONFIGURED)
    Constanța concura direct cu: Odessa, Pireu, Istanbul.
    Prin Giurgiulești, România:
  • își extinde hinterland-ul
  • creează o structură multi-nodală
  • reduce presiunea competitivă directă

👉 Practic: trece de la „single hub” la „regional system integrator”.

  1. Puterea furnizorilor (MEDIUM → LOWER)
    Transportatori, operatori logistici → mai puțină dependență de un singur port.
  2. Puterea clienților (HIGH → MODERATED)
    Exportatori (Ucraina, Moldova, UE) au acum mai puține alternative competitive în regiune → crește leverage-ul României.
  3. Amenințarea substituției (MEDIUM)
    Rutele vest-europene rămân alternative, dar mai costisitoare și congestionate.
  4. Bariere la intrare (HIGH → VERY HIGH)
    Construirea unui port comparabil = decenii + capital masiv → România consolidează un avantaj structural.

 

2. 🔶 SWOT – versiune avansată (strategic, nu descriptiv)

Strengths

  • Control asupra unui nod critic Dunăre–Marea Neagră
  • Integrare naturală cu Constanța
  • Poziționare pentru reconstrucția Ucrainei (net)

Weaknesses

  • Capacitate limitată vs. Constanța
  • Dependență de infrastructura Moldovei (care nu este sub control românesc complet)
  • Complexitate juridică (port liber + stat moldovean + operator român)

Opportunities

  • Crearea unui super-corridor logistic Danube–Black Sea
  • Integrare cu Galați → cluster industrial-logistic
  • Monetizarea fluxurilor din Ucraina (grâne, reconstrucție, energie)

Threats

  • Instabilitate regională (Transnistria, Ucraina)
  • Intervenții geopolitice (Rusia, Turcia)
  • Posibil backlash politic în Moldova

 

3. 🔷 Ansoff Matrix – tipul de creștere

Această mișcare nu este „market penetration”.
Este clar:

👉 Market Development + Vertical Integration

  • România intră pe „piața Moldovei”
  • Integrează upstream/downstream logistic

Este o strategie de platformă, nu de volum.

 

4. 🔶 Value Chain (Porter) – unde se creează valoarea

Achiziția mută România din:

👉 operator portuar → orchestrator de lanț logistic

Zonele de valoare nou create:

  • control asupra fluxurilor upstream (Dunăre)
  • optimizare multimodală (feroviar + fluvial + maritim)
  • captură de marjă în intermediere

 

5. 🔷 PESTEL – implicații macro

Political

  • România devine actor logistic dominant în Moldova
  • Consolidare soft-power în spațiul Prut–Nistru

Economic

  • Crește rolul României în lanțurile comerciale regionale
  • Posibil hub pentru reconstrucția Ucrainei

Social

  • Impact indirect în Moldova (locuri de muncă, integrare economică)

Technological

  • Necesitate urgentă de digitalizare → risc dacă nu se execută

Environmental

  • presiune pe Dunăre (trafic crescut)

Legal

  • structură duală port liber + stat moldovean → complexitate contractuală

 

6. 🔶 Game Theory – mutarea strategică

Aceasta este o mutare de tip:

👉 Pre-emption strategy

România:

  • ocupă o poziție critică înainte ca alți actori (China, Turcia, Rusia indirect) să o facă
  • blochează intrarea competitorilor

Este echivalentul logistic al unui „high ground capture”.

 

7. 🔷 Blue Ocean Strategy

România nu mai concurează direct cu Pireu sau Rotterdam.

Creează un nou spațiu:
👉 Danube–Black Sea integrated corridor

Un ocean relativ neexploatat la scară mare.

 

8. 🔶 Execution Risk Framework (unde se rupe totul)

Aici este adevărata bătălie.

Riscuri critice:

  1. Integrare operațională slabă
  2. Subinvestiție în infrastructură conexă
  3. Fragmentare instituțională (RO–MD)
  4. Întârziere în digitalizare

Dacă aceste riscuri se materializează, Giurgiulești devine:
👉 „asset strategic subutilizat”

 

III. Sinteză strategică (nivel partener Booz Allen / McKinsey)

Ce este această tranzacție, în esență:

Nu este despre Moldova.
Nu este nici măcar despre Dunăre.

👉 Este despre controlul fluxurilor economice din Europa de Est în următorii 20–30 de ani.

 

Trei scenarii strategice

1. Best Case (Strategic Breakthrough)

  • Integrare completă Constanța–Galați–Giurgiulești
  • România devine principal hub pentru Ucraina
    👉 Rezultat: lider regional incontestabil

2. Base Case (Incremental Gain)

  • Portul crește moderat
  • Integrarea este parțială
    👉 Rezultat: avantaj, dar nu dominant

3. Worst Case (Strategic Failure)

  • blocaje politice / infrastructură slabă
    👉 Rezultat: oportunitate ratată

 

IV. Verdict final

Achiziția Giurgiulești este:

👉 cea mai inteligentă mișcare de tip „strategic infrastructure play” făcută de România după aderarea la UE

Dar – și aici este esențial –

Nu este o victorie.
Este doar poziționarea pentru o posibilă victorie.

În logistică, ca și în geopolitică:
poziția îți dă opțiuni. Execuția îți dă putere.

© 2026 George V. Scripcariu, geo.scripcariu@gmail.com. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorului.

7 mai 2026

Oamenii din umbră ai secolului

de | postat în: Media | 0

În lumea reală a informațiilor — nu cea din serialele cu explozii curate și eroi fără transpirație — cărțile serioase despre spionaj apar rar. Și atunci când apar, ele trec de obicei aproape neobservate, ca un ofițer bun de legătură într-un hotel de provincie din Viena anilor ’70: fără zgomot, fără marketing agresiv, fără triumfalism. Tocmai de aceea, seria recentă de volume coordonate de col. (r) dr. Tiberiu Tănase și publicate la Editura Concordia produce o impresie neașteptat de puternică. Nu pentru că încearcă să mitologizeze lumea intelligence-ului, ci exact pentru că refuză să o facă.

Citindu-le, ai senzația aceea rară că autorii au înțeles ceva fundamental: adevărata istorie a serviciilor nu se scrie niciodată în lumina reflectorului. Ea se desfășoară în camere prost încălzite, în tăceri administrative, în ezitări morale, în conversații aparent banale purtate pe peroane ude sau în birouri unde cenușa țigărilor cade peste hărți și rapoarte. Exact acolo unde John le Carré și-a plasat întotdeauna personajele — nu între gadgeturi, ci între loialități sfâșiate.

Volumul Agenți secreți care au influențat istoria lumii pare construit tocmai împotriva tentației hollywoodiene. Și acesta este marele său merit. În locul exotismului ieftin, cartea propune o anatomie a influenței clandestine. Agenții prezentați aici nu sunt supereroi impermeabili emoțional, ci instrumente fragile ale statului, oameni obligați să opereze în zone unde morala încetează să mai fie confortabilă. Uneori ai impresia că citești nu o galerie de biografii, ci un studiu despre singurătatea puterii secrete. Autorii înțeleg că spionajul nu schimbă istoria prin spectaculos, ci prin acumulări invizibile, prin mici deviații de curs care, în timp, mută continente.

Și poate că tocmai această sobrietate face cartea atât de convingătoare.

Dar adevărata revelație vine odată cu Biografia și destinul agentelor SOE. Există în această carte o melancolie rece, britanică aproape, care amintește de literatura de după război. Nu eroismul zgomotos domină paginile, ci vulnerabilitatea. Femeile din SOE apar aici nu ca simboluri decorative ale rezistenței, ci ca ființe aruncate deliberat într-o geometrie a fricii. Curieri care știau că o singură privire greșită într-o gară franceză putea însemna tortură. Operatoare radio care transmiteau cu Gestapoul apropiindu-se literalmente pe scară. Sabotoare care trăiau cu matematica morții în buzunarul paltonului.

Cartea are inteligența de a nu exagera dramatismul. Îl lasă să se infiltreze lent. Și tocmai de aceea funcționează.

Există un pasaj implicit în tot acest proiect editorial care merită remarcat: refuzul de a trata intelligence-ul ca simplu accesoriu geopolitic. În aceste volume, informația apare drept infrastructură a civilizației moderne. Iar Fluxul informațional duce această idee la un nivel aproape filosofic. Este, probabil, una dintre cele mai actuale apariții din întregul grupaj. Pentru că trăim într-o epocă în care războaiele nu mai urmăresc doar teritorii, ci arhitectura percepției colective. Statele nu mai luptă exclusiv pentru resurse sau frontiere, ci pentru controlul ritmului prin care societățile procesează realitatea.

Autorii înțeleg foarte bine că fluxul informațional nu este doar un mecanism tehnic. Este sistemul circulator al modernității. O infrastructură psihologică invizibilă. Ceea ce ieri era propagandă clasică, astăzi este optimizare algoritmică a emoției publice. Ceea ce ieri însemna cenzură brutală, astăzi poate însemna supraîncărcare informațională până la paralizia discernământului.

Iar această observație traversează subtil și volumul Strategia de informații a unui stat modern. Aici tonul devine aproape doctrinar, însă fără rigiditatea sterilă a multor lucrări academice din domeniu. Ideea statului „intelligent” — un stat care respiră informație și încearcă să transforme cunoașterea într-o formă de stabilitate democratică — este tratată cu o seriozitate rar întâlnită în literatura românească de profil.

Mai ales într-o Românie care încă oscilează între reflexele birocratice ale secolului XX și violența cognitivă a secolului XXI, astfel de volume au o valoare aparte. Ele încearcă să construiască limbaj. Iar înainte ca un stat să își poată apăra interesele într-o lume volatilă, trebuie să învețe să își descrie propriile vulnerabilități.

Poate că acesta este, în fond, marele merit al întregului proiect de la Intelligence Info și al colaboratorilor din jurul său: încearcă să creeze în România o cultură matură a reflecției asupra intelligence-ului. Nu o cultură a fascinației infantile pentru „servicii”, ci una a înțelegerii structurale a informației ca formă de putere, responsabilitate și fragilitate națională.

Iar într-o epocă în care zgomotul a devenit industrie globală, asemenea cărți au curajul rar de a cultiva ceva mult mai dificil: luciditatea.

30 apr. 2026

Arhitectura influenței: Rolul comunicării strategice în războaiele hibride

de | postat în: Arhiva, Intelligence, Numărul 2, Volumul 5 | 0

Intelligence Info - Descarcă PDFHușanu, Mihaela (2026), Arhitectura influenței: Rolul comunicării strategice în războaiele hibride, Intelligence Info, 5:2, 33-48, https://www.intelligenceinfo.org/arhitectura-influentei-rolul-comunicarii-strategice-in-razboaiele-hibride/

 

The Architecture of Influence: The Role of Strategic Communication in Hybrid Wars

Abstract

Review of the book “Hybrid conflicts and information warfare: new labels, old politics”, 2019, by Ofer Fridman, Vitaly Kabernik and James C. Pearce.

Two concepts have been competing for popularity in the global public, political and media debate over the past two decades: “hybrid warfare” and “fake news”. Although they reflect phenomena as old as war and communication, both concepts owe their rise in the current lexical repertoire to accelerated technological developments. These have substantially transformed access to information and continue to generate unpredictable consequences on a large scale, amid geopolitical turbulence caused by the intensification of strategic competition between great powers.

Keywords: architecture of influence, strategic communication, hybrid wars

Rezumat

Recenzia cărții „Hybrid conflicts and information warfare: new labels, old politics”, 2019, de Ofer Fridman, Vitaly Kabernik și James C. Pearce.

Două concepte își dispută, în ultimele două decenii, popularitatea în dezbaterea publică, politică și mediatică de la nivel global: „război hibrid” și „fakenews”. Cu toate că reflectă fenomene le fel de vechi precum războiul și comunicarea, ambele concepte își datorează ascensiunea în repertoriul lexical curent evoluțiilor tehnologice accelerate. Acestea au transformat substanțial accesul la informație și generează continuu consecințe imprevizibile la scară largă, pe fondul turbulențelor geopolitice antrenate de intensificarea competiției strategice dintre marile puteri.

Cuvinte cheie: arhitectura influenței, comunicarea strategică războaie hibride

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 5, Numărul 2, Iunie 2026, pp. 33-48
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/arhitectura-influentei-rolul-comunicarii-strategice-in-razboaiele-hibride/
© 2026 Mihaela HUȘANU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Arhitectura influenței: Rolul comunicării strategice în războaiele hibride

Mihaela HUȘANU[1]
mihaela85husanu@gmail.com

[1] Consilier, Camera Deputaților, Birou Parlamentar: Elaborarea și implementarea strategiei de comunicare

 

Două concepte își dispută, în ultimele două decenii, popularitatea în dezbaterea publică, politică și mediatică de la nivel global: „război hibrid” și „fakenews”. Cu toate că reflectă fenomene le fel de vechi precum războiul și comunicarea, ambele concepte își datorează ascensiunea în repertoriul lexical curent evoluțiilor tehnologice accelerate. Acestea au transformat substanțial accesul la informație și generează continuu consecințe imprevizibile la scară largă, pe fondul turbulențelor geopolitice antrenate de intensificarea competiției strategice dintre marile puteri.

Complexitatea și subtilitatea practicilor agregate în confruntările hibride, unde dezinformarea este utilizată ca instrument strategic central pentru influențarea percepțiilor și modelarea comportamentelor astfel încât să răspundă intereselor unui adversar, actor statal sau nonstatal, necesită o lectură critică pentru înțelegerea dinamicilor emergente din mediul internațional. Într-o perioadă în care abundența de informații implică și un spectru larg de incertitudine, cea mai mare provocare rămâne aceea a lucidității, care permite crearea unor punți de înțelegere între viziuni contrastante, a unor spații interculturale în care dialogul se intersectează cu argumentele științifice, rezultând idei pline de vigoare.

Volumul „Hybrid conflicts and information warfare: new labels, old politics” (Conflicte hibride și război informațional: etichete noi, politică veche), publicat la Editura Lynne Rienner Publishers Londra în 2019, reprezintă o astfel de punte de dialog între perspectiva occidentală și cea rusă asupra războiului hibrid și a războiului informațional, care domină actualul context geopolitic.

Lucrarea valorifică și integrează contribuțiile științifice prezentate în cadrul Conferinței „Dimensiunea informațională a războiului hibrid: perspective orientale și occidentale asupra conflictelor din secolul al XXI – lea”, organizată de Centrul pentru Comunicații Strategice de la King’s College Londra în ianuarie 2017. Inițiativa de publicare a lucrărilor conferinței le aparține lui Ofer Fridman, profesor la Departamentul de Studii de Război de la King’s College Londra și director de Operațiuni la Centrul King pentru Comunicații Strategice (KCSC), Vitaly Kabernik, cercetător senior la Institutul de Stat de Relații Internaționale din Moscova (Universitatea MGIMO), și James C. Pearce, cercetător la Universitatea Anglia Ruskin, Cambridge, Marea Britanie.

Domeniile variate de expertiză din care provin cei 13 profesori, experți și analiști care și-au adus contribuția la realizarea volumului „Hybrid conflicts and information warfare: new labels, old politics” – de la studii de război și de securitate, istorie și comunicare strategică, până la studii politice și relații internaționale – conferă demersului o viziune amplă și cuprinzătoare pentru evidențierea convergențelor și tensiunilor în înțelegerea conflictelor contemporane. Această viziune este consolidată, pe cuprinsul celor 271 pagini, de unghiurile de abordare diferite ale autorilor de naționalitate britanică, americană, canadiană și rusă – „o colaborare academică unică, într-un moment dificil al relațiilor internaționale, în care o confluență de insecurități legate de conflicte a dat naștere unui sentiment de criză profundă”, potrivit lui Fridman (2019, p. 3).

Structura cărții facilitează o lectură antrenantă, care debutează cu imersiunea în dimensiunea hibridă a războaielor, așa cum este reflectată și interpretată în spațiul occidental și cel rus (Partea 1: Conceptul de hibriditate în conflicte). Cadrul de analiză este fixat apoi pe războiul informațional, care reprezintă un câmp fragmentat și politizat, în care jucătorii geopolitici își dispută controlul asupra fluxurilor de informație pentru a obține avantaje strategice (Partea a 2 – a: Dimensiunea informațională a războiului în secolul al XXI – lea). În continuare, este explorat riguros, cu ajutorul studiilor de caz, războiul emblematic al grupării Statul Islamic, care combină acțiunea militară cu operațiunile de comunicare strategică, pentru a maximiza impactul asupra percepțiilor publice (Partea a 3 – a: Războiul informațional: Cazul Statului Islamic). Concluziile (Partea a 4 – a) invită cititorii la reflecție, întrucât indică faptul că modul în care se desfășoară și sunt percepute conflictele contemporane depinde exclusiv de logica din spatele politicii care decide aceste conflicte, ale căror definiții și denumiri rămân controversate (amenințări hibride – SUA, război asimetric – Federația Rusă).

Publicarea volumului într-un context global inflamat de competiția informațională, de ascensiunea, după aprilie 2013, a Statului Islamic (ISIS), actor nonstatal recunoscut drept cea mai mare organizație teroristă din lume, precum și de anexarea Peninsulei Crimeea de către Federația Rusă în martie 2014, legitimează relevanța lucrării în sfera cercetărilor academice actuale în domeniul studiilor de securitate, unde accentul cade pe dinamica războaielor hibride. Totodată, caracterul exploratoriu și multidisciplinar al proiectului inițiat de profesorul Ofer Fridman relevă preocuparea acestuia de a anticipa evoluțiile balanței de putere și a consecințelor pe care orice dezechilibru major le proiectează asupra mediului internațional.

În mod explicit, cartea își propune să evidențieze faptul că războiul hibrid actual reprezintă o reinterpretare a practicilor vechi, într-o cheie nouă, oferită de contextul geopolitic turbulent și de tehnologiile emergente, de la robotică și Inteligența Artificială până la calcul cuantic și blockchain. Demersul urmărește să demonteze prejudecata de a trata conflictele contemporane drept fenomene complet inedite, evidențiind necesitatea unei lecturi mai atente a continuităților istorice. Scopul declarat este acela de a aduce împreună perspectivele occidentale și ruse, care rareori dialoghează direct, și de a testa dacă diferențele conceptuale reflectă realități distincte sau mai degrabă poziționări politice.

În mare măsură, volumul își atinge obiectivul într-o succesiune de cercetări calitative, predominant descriptive și analitice (studii de caz), care integrează și o cercetare cantitativă, bazată pe date sociologice referitoare la propaganda Statului Islamic în Caucazul de Nord. Prin alternarea capitolelor semnate de autori occidentali (Ofer Fridman, James C. Pearce, Mervyn Frost, Nicholas Michelsen, Matthew Armstrong, Charlie Winter și Craig Whiteside)  și ruși (Vitaly Kabernik, Georgy Filimonov, Radomir Bolgov, Oxana Timofeyeva, Vladimir Sotnikov și Akhmet Yarlykapov), cititorul este expus la două cadre de interpretare care nu coincid și care, uneori, se contrazic frontal. Această tensiune devine una dintre mizele centrale ale cărții, care rămâne sesizabilă până la final, întrucât nu există o sinteză forțată sau o concluzie unică impusă de editori. În schimb, lucrarea funcționează ca o hartă a disputelor conceptuale și politice din jurul războiului hibrid, ceea ce o distinge în analiza conflictelor actuale. Opiniile critice, derivate din apartenența la spații epistemice diferite, care modelează percepția asupra legitimității amenințărilor hibride, se separă în puncte – cheie, accentuând divergențe care tensionează relațiile din mediul internațional.

Atât autorii occidentali, cât și cei ruși admit faptul că natura războiului nu s-a schimbat de-a lungul timpului și că, în cazul războiului hibrid, asistăm la practici vechi, amplificate de noile tehnologii. În același timp, admit că, în confruntările actuale, mijloacele militare se combină cu cele non-militare, iar spațiul informațional reprezintă principala arenă în care jucătorii își promovează obiectivele politice naționale și internaționale. Există un consens larg și în ceea ce privește recunoașterea propagandei și a comunicării strategice drept instrumente centrale ale războiului hibrid pe care îl desfășoară actori statali sau nonstatali, așa cum este Statul Islamic.

În ceea ce privește divergențele, acestea se referă în special la interpretarea hibridității, dar și a altor forme de război neconvențional (revoluțiile colorate), precum și la evaluarea legitimității și a responsabilității în ceea ce privește amenințările hibride. Autori precum Fridman și Betz consideră că hibriditatea este un concept emergent în gândirea militară occidentală, corelând dezvoltarea sa cu încercarea de a explica natura complexă și imprevizibilă a conflictelor recente, mai mult decât apariția unei noi forme de război.

Viziunea occidentală asupra războiului hibrid este axată pe definiția popularizată de fostul ofițer și analist american Frank G. Hoffman în raportul „Conflicte în secolul al XXI – lea: apariția războaielor hibride” (2007), care l-a caracterizat prin „estomparea liniilor dintre război și pace, dintre combatanți și civili, precum și prin utilizarea simultană a unei game largi de mijloace convenționale și neconvenționale”. Autorii arată, însă, că această combinație nu este nouă, ci apare constant în istorie, de la conflictele coloniale până la războaiele moderne, și că forța hibridă anticipează caracterul războaielor: „congestionat, aglomerat, contestat, conectat, constrâns și confuz” (Fridman et al., 2019, p. 10).

Pentru a evidenția disputa la nivelul sensurilor atribuite conceptului de „război hibrid”, Fridman recurge la sintagma „un război al definițiilor”, sugerând că această competiție între definiții funcționează ca o formă de confruntare în sine între Occident și Rusia. „Războiul hibrid” a fost înțeles în Occident ca un amestec de tactici militare convenționale și neregulate, iar ulterior, mai ales în interpretarea NATO, ca o combinație largă de instrumente militare și non-militare. În Rusia, același termen, „gibridnaya voyna”, este folosit într-un sens diferit, orientat spre subminarea internă a adversarului prin mijloace politice, informaționale și economice. Cât timp sensurile termenului de „război hibrid” sunt negociate, contestate și folosite politic – întrucât Occidentul utilizează conceptul pentru a descrie acțiunile Rusiei, în timp ce Rusia îl folosește pentru a interpreta comportamentul Occidentului – persistă o confuzie care întreține controversa din jurul conceptului. Ceea ce subliniază Fridman este importanța cocktailului non-militar în strategiile de război, invocând afirmația lui Tzu care sintetizează esența războiului hibrid: „prin urmare, a lupta și în toate bătăliile tale nu este cea mai importantă excelență; a zdrobi rezistența inamicului fără a lupta este cea mai importantă excelență” (Fridman et al., 2019, p. 80).

În schimb, autorii ruși asociază frecvent hibriditatea cu acțiuni indirecte, menite să destabilizeze adversarul din interior, inclusiv prin presiune informațională și politică. Conceptul de „război hibrid” este folosit mai flexibil și adesea ca etichetă pentru interacțiuni ostile care nu ating pragul conflictului deschis. Diferența nu este doar semantică, ci reflectă o cultură strategică distinctă: în timp ce Occidentul încearcă să definească și să delimiteze conceptul, discursul rus îl utilizează mai pragmatic, fără o preocupare constantă pentru precizie teoretică. În context, este relevantă definiția menționată de Kabernik, pe care experții ruși o dau activităților ostile, caracterizate drept „o formă de eliminare sau suprimare a adversarului prin violență indusă sau acțiuni indirecte și sub acoperire care vizează schimbarea politicii, identității sociale și culturale și a sferelor de interes în timp de pace ale subiectului vizat” (Bartosh citat în Fridman, 2019).

În ceea ce privește formele de război neconvențional de tipul revoluțiilor colorate, frecvente în fosta Uniune Sovietică și Europa de Est, în abordarea occidentală acestea sunt asociate cu procese democratice care reflectă puterea și voința poporului. Autorii ruși le interpretează, însă, drept instrumente de intervenție indirectă și destabilizare, considerând că metodele de contracarare a războiului informațional trebuie să vizeze răspunsuri puternice formulate pe trei componente: impact, analiză și reacție (Panarin citat în Fridman, 2019).

RĂZBOIUL INFORMAȚIONAL, ÎNTRE CONSTRÂNGERI ETICE ȘI CALCULE STRATEGICE

Divergențele de opinii între autorii occidentali și cei ruși derivă și din raportarea acestora la implicațiile legale ale confruntărilor din spațiul informațional, unde se remarcă adesea o suspendare a dimensiunii etice a comunicării strategice, cauzată de modul în care sunt concepute și justificate acțiunile politice și militare de către diverși actori statali și nonstatali. Profesorii Mervyn Frost și Nicholas Michelsen argumentează că respectarea eticii războiului informațional necesită în primul rând o mai bună înțelegere a practicilor globale în care are loc întreaga comunicare strategică. Autorii oferă exemple sugestive de tactici care contribuie la estomparea graniței între legitimitate și manipulare: campaniile de influență și distorsionare a opiniei publice unde propaganda depășește cadrul comunicării strategice legitime, extinderea noțiunii de „adversar” în spațiul informațional prin etichetarea negativă a oricărei entități care contestă controlul asupra narațiunii (de exemplu, jurnaliștii, ONG-urile sau alte voci critice care ajung să fie incluse în categoria „amenințărilor”), supraproducția de informație din mediul digital și multiplicarea surselor care concurează pentru influență, precum și comunicarea strategică în contextul tensiunilor geopolitice, cu narațiuni care justifică politica externă sau unele operațiuni militare.

Absența unei viziuni integrate asupra comunicării strategice, precum și a unui precedent instituțional solid constituie cauzele principale ale limitărilor actuale ale politicii americane, după cum arată Matthew Armstrong. Examinând evoluția instituțională și politică a SUA în raport cu războiul informațional, cu accent pe rolul United States Information Agency – USIA (Agenția de Informații a SUA) în perioada Războiului Rece, autorul critică abordarea liderilor americani, care au eșuat în a dezvolta o strategie viabilă și durabilă în acest domeniu. Cu toate că au recunoscut importanța influențării opiniei publice, SUA și-au demonstrat slăbiciunea în ceea ce privește capacitatea instituțională de a opera eficient în spațiul informațional în momentul în care Congresul a decis, în 1999, desființarea USIA. Armstrong atribuie acestei vulnerabilități îndelungate incoerența politică și instituțională actuală cu care se confruntă SUA în adaptarea politicilor interne la logica războiului informațional, într-un context marcat de competiție intensă.

Similar, o atitudine critică la adresa modului neunitar în care, în Rusia, diferiți actori implicați în formularea politicilor publice utilizează conceptul de „război informațional” are profesorul Radomir Bolgov. Acesta susține că interpretările contradictorii, influențate atât de factori politici, cât și ideologici și instituționali, au condus la fixarea unor cadre doctrinare și juridice privind securitatea informațiilor care nu elimină ambiguitatea conceptuală, fapt ce face ca războiul informațional să fie în continuare un câmp de dezbatere și contestare internă în comunitățile academice, militare și politice rusești. Pe măsură ce dezbaterea asupra războiului informațional și a arsenalului său de tehnici se extinde, sunt tot mai numeroase vocile care susțin necesitatea revizuirii vechilor concepte prin cercetări interdisciplinare, care să pună în evidență „natura ascunsă de catifea” a noilor războaie, care „sunt mai violente, mai intense și mai rapide” (Konopatov și Yudin citați în Fridman et al., 2019, p. 134).

Distincția dintre înțelegerea rusă a „securității informațiilor”, orientată spre protecția sferei informaționale a societății, și abordările occidentale, mai ales americane, care pun accent inclusiv pe reziliența tehnică a rețelelor și a sistemelor, este semnalată de Bolgov. Autorul atribuie diferențele de abordare dintre Rusia și SUA conservatorismului din sfera militară rusă, unde, în lipsa unei deschideri față de inovație, spectrul conceptului de „război informațional” rămâne neexplorat la nivelul detaliilor tehnice, întrucât operează premisa că „informația nu există fără un purtător material și ea nu poate influența o persoană la fel de eficient ca armele convenționale” (Fridman et al, 2019, p. 136). Această concluzie justifică teoria lui Adamsky privind stilul cognitiv al liderilor, potrivit căreia factorii culturali afectează capacitățile militare ale puterilor conducătoare, în special în contextul Revoluției Informaționale. Cu toate că dispune de un număr foarte mare de legi, decrete și reglementări în domeniul informației și securității (de exemplu, Doctrina Securității Informaționale, Doctrina Militară, Programul Național de Arme), Rusia nu are o strategie distinctă pentru războiul informațional, iar modernizarea armatei ruse este lentă și neadecvată, limitele infrastructurii de comunicații și ale sistemelor de comandă și control dovedindu-se pe câmpul de luptă (Georgia, 2008).

Tema ambiguității conceptului de „război informațional” este aprofundată de cercetătoarea rusă Oxana Timofeyeva, care remarcă varietatea de sensuri pe care le acoperă termenul, de la sugestie, influență și inculcare până la persuasiune și manipulare, fără a exista o definiție unitară. Autoarea explică această lipsa de precizie prin dependența terminologiei de contextul istoric, prin absența unor standarde unanim acceptate de traducere și prin împrumutul de termeni occidentali care primesc sensuri diferite în studiile rusești față de cele din spațiul vestic. Două dimensiuni alternează în înțelegerea război informațional, tehnologică și socială, dezbaterea publică fiind dominată de perspectiva socială, care nu acoperă, însă, implicațiile legate de securitate.

Relevantă pentru evidențierea rolului sistemului mass-media rus în influențarea publicului intern și extern este analiza principalelor scopuri vizate de Rusia într-o confruntare informațională. Astfel, Timofeyeva distinge trei categorii de public: susținătorii (care trebuie convinși că sunt în tabăra corectă), ezitanții (care trebuie să fie pro-actor și contra dușmanilor lui) și inamicii (care trebuie să fie demoralizați și confuzi). După eșecul informațional din timpul războiului ruso – georgian din Osetia de Sud (2008), când reacțiile întârziate ale Rusiei au permis adversarilor să-și impună primii narațiunea și să fixeze cadrul de interpretare al conflictului, Rusia și-a adaptat sistemul media către un model mai rapid, mai agresiv și orientat spre contra-narațiuni menite să submineze încrederea publicului intern în resursele media ale propriilor țări. Strategia Rusiei include canale precum RT (fosta „Russia Today”) și Sputnik, utilizarea internetului, a rețelelor sociale, a trolilor și boților, precum și perpetuarea unor metode inspirate din practica sovietică, metode care variază de la minciuna directă și ascunderea informațiilor până la reformulare, recursul la autoritate, comparație, „problemă – soluție” și „vaccinare” propagandistică.

FRONTUL INVIZIBIL AL JIHADULUI: PROPAGANDA CA INSTRUMENT STRATEGIC AL STATULUI ISLAMIC

Rolul – cheie al propagandei ca instrument strategic este reliefat în detalii riguroase în studiile de caz prezentate în partea a treia a volumului „Hybrid conflicts and information warfare: new labels, old politics”. Profilul Statului Islamic, arhitect și agent promotor al unei forme de conflict în care dimensiunea informațională devine inseparabilă de cea operațională, contribuind la redefinirea modului în care este înțeles războiul în era digitală, este ilustrat prin patru cercetări. Toate pun în evidență un „modus operandi” unic – bazat pe utilizarea extensivă a media, în special a platformelor digitale, pentru a construi narațiuni strategice persuasive, a mobiliza susținători și a influența percepțiile adversarilor – care demonstrează integrarea totală și profundă a dimensiunii informaționale în acțiunea militară. Eficiența Statului Islamic constă în combinarea a trei elemente – violența, comunicarea simbolică și controlul teritorial, dar și în capacitatea de a adapta mesajele la audiențe diferite, exploatând deopotrivă potențialul și vulnerabilitățile media contemporane.

Un prim nucleu de argumente care validează ipoteza că propaganda grupării Statul Islamic este expresia unei strategii elaborate, adaptabile contextului și ancorate în obiectivele sale politico-militare este evidențiat de Charlie Winter, cercetător în domeniul terorismului. Winter remarcă versatilitatea comunicării strategice examinând modul în care, în timpul bătăliei pentru Mosul (16 octombrie 2016 – 24 ianuarie 2017), Statul Islamic a reușit să transforme o înfrângere militară într-o retragere gestionabilă din punct de vedere ideologic. Campania informațională excepțional de sofisticată a Statului Islamic a contribuit la menținerea relevanței și credibilității organizației, revoluționând „marketingul său pentru tacticile sinucigașe, încadrându-le ca un instrument de neegalat – arma asimetrică decisivă a califatului” (Fridman et al., 2019, p. 179). Un rol substanțial l-au avut canalele de Telegram operate de Statul Islamic (Nashir și A’maq), Agenția de știri A’maq, Biroul de presă al provinciei Ninive, Radio Bayan, ziarul Naba’ și Fundația Furqan. Aceste structuri au produs peste o mie de materiale despre Mosul, de la scurte rapoarte operative și clipuri video până la fotoreportaje, infografice, documentare, filme de lung metraj și declarații ale conducerii Statului Islamic.

Războiul, victimizarea și utopia sunt cei trei piloni narativi principali care au susținut propaganda strategică a Statului Islamic în Mosul. Dimensiunea militară a fost dominantă și a inclus ca subteme mitologia atacatorilor sinucigași, eroismul soldaților de infanterie și negaționismul strategic. Atacurile sinucigașe au fost prezentate ca arma decisivă a califatului, iar propaganda a investit fără precedent în umanizarea și glorificarea autorilor acestor atacuri, inclusiv prin interviuri, portrete și imagini aeriene cu atacuri filmate cu ajutorul dronelor. Luptătorii de infanterie au fost reprezentați ca neînfricați, entuziaști, devotați și aproape mitici, chiar și atunci când situația militară devenea tot mai gravă. În paralel, Statul Islamic a încercat constant să nege semnificația pierderii de teritoriu, a scăderii numărului de recruți și a înfrângerii strategice, reformulând retragerea ca uzură planificată a inamicului și ca etapă într-o victorie viitoare cu sens escatologic. În ceea ce privește victimizarea civilă, aceasta s-a realizat prin imagini și videoclipuri despre civili sunniți afectați de bombardamente și distrugerea infrastructurii, fiind folosită cu reținere în campania de la Mosul. Utopia, asamblată prin reprezentarea Mosulului ca spațiu al normalității, prosperității și ordinii islamice, a fost reactivată prin imagini cu piețe, agricultură, servicii și viață cotidiană, pentru a contracara zvonurile despre colaps și despre ostilitatea populației față de gruparea Statul Islamic.

Vladimir Sotnikov argumentează că geometria arhitecturii de la nivel politico-militar, ideologic și informațional, a transformat Statul Islamic într-„unul dintre cele mai complexe, închise și relativ eficiente fenomene militare și politice din relațiile internaționale contemporane”. Potrivit expertului rus în afaceri internaționale, organizația se distinge de alte grupări jihadiste prin profesionalizarea aparatului de conducere, de securitate și de propagandă, și, în ansamblu, reprezintă o amenințare existențială, nu doar teroristă, la adresa ordinii și securității internaționale.

Puterea Statului Islamic rezidă în capacitatea liderilor săi – care valorifică experiența foștilor ofițeri ai armatei și ai serviciilor speciale ale fostului dictator Saddam Hussein – de a construi un proiect ideologic cu pretenții de statalitate, întrucât califatul este prezentat ca „o expresie clară a unei comunități sociale fundamental noi în istoria omenirii, ummah-ul”. O astfel de ideologie care își propune să unifice în practică semnificațiile sacre, sociale și politice ale ummah-ului „pune ferm lumea musulmană împotriva restului civilizației” (Fridman et al., 2019, p. 198). Statul Islamic combină dimensiunea religioasă, socială și politică, inclusiv prin refacerea unor structuri administrative, gestionarea infrastructurii, distribuirea de resurse și afirmarea unei ordini bazate pe sharia, care reflectă principalele norme și practici islamice din viața cotidiană a musulmanilor.

Modelul de război hibrid multistratificat pe care îl desfășoară Statul Islamic cuprinde în structura sa operațiuni convenționale, terorism, acțiuni de gherilă urbană, război subversiv informațional – psihologic. Propaganda este parte a unei strategii de destabilizare a adversarului pe termen lung prin intimidare psihologică, demoralizare și inducere a panicii, scopul fiind modelarea percepțiilor atât în lumea musulmană, cât și în Occident. În același timp, propaganda vizează atragerea de recruți pentru participarea în proiectul „cauzei comune”, menținerea fluxurilor de finanțare și transformarea confruntării cu lumea occidentală într-o dovadă a propriei centralități istorice. În acest sens, organizația a investit constant în mijloace moderne de comunicare, de la media tipărite și audio – video până la promovarea pe rețelele sociale, marketing și hacking, perfecționându-și tehnicile de producție a mesajelor pentru ca acestea să fie clare, concentrate și cu impact emoțional puternic.

În plan militar, Sotnikov evidențiază cinci factori critici în construcția succesului Statului Islamic în campaniile militare din perioada 2014 – 2015 din Siria și Irak: un consiliu militar specializat eficient, moralul ridicat al ofițerilor și soldaților, experiența operațională acumulată într-o stare de război continuu, un model tactic care combină trei tehnici interconectate (război informațional, război cognitiv și operațiuni militare convenționale după obținerea avantajului strategic). Acest model „viclean, complicat și crud” de a opera războiul hibrid contemporan prin atacuri sinucigașe, mobilitate, lunetiști, foc concentrat, ambuscade, atacuri nocturne și manipularea psihologică a adversarului, a permis Statului Islamic să atingă o „consecvență sistemică la nivelurile strategic, operațional și tactic de conducere a războiului și a operațiunilor de forță militară” (Fridman et al., 2019, p. 208). Mai mult de atât, același model a facilitat dezvoltarea unui potențial de coaliție în lumea jihadistă, Statul Islamic căutând relații tactice sau operaționale cu alte grupări sunnite, chiar și în pofida diferențelor teologice. Flexibilitatea grupării și capacitatea acesteia de a mobiliza rețele de sprijin și informatori cu obiectivul comun de reîntoarcere la „Islamul purificat” reprezintă un argument suplimentar pentru care Statul Islamic a devenit o provocare strategică de durată.

Față în față cu megaproiectul Statului Islamic, care, în opinia lui Sotnikov, reprezintă o „amenințare sistemică pentru omenire”, inclusiv din perspectiva în care organizația cu milioane de adepți în peste 100 țări se definește într-o confruntare cu sumă nulă, puterile mondiale trebuie să acționeze coordonat, conform unui scenariu care să anticipeze atât posibilitatea demantelării organizației pe fondul conflictelor interne și a rivalității dintre facțiunile sale, cât și direcțiile probabile de repliere a grupării către Asia Centrală, prin Afganistan și Pakistan. Cercetătorul își justifică reticența cu privire la înfrângerea definitivă, de către SUA sau o coaliție de state, a acestei „încarnări a răului” care, prin dezvoltare rapidă, structură, ideologie, strategie și tactici militare, constituie un „fenomen unic în lumea întunecată a grupurilor islamiste radicale și a organizațiilor teroriste internaționale și interne”, propaganda fiind un element – cheie al rezilienței și expansiunii strategice a Statului Islamic (Fridman et al., 2019, p. 208).

Spre deosebire de Sotnikov, Akhmet Yarlykapov constată – în excursul său pe marginea eficienței propagandei Statului Islamic – că succesul organizației devine posibil doar pe fondul unor vulnerabilități interne profunde ale statelor vizate. Deși nu neagă influența factorilor externi, studiul din capitolul  „Propaganda Statului Islamic în Caucazul de Nord” este relevant pentru apariția riscului radicalizării în societățile unde problemele interne sunt neglijate sau insuficient tratate de către decidenții politici.

Exemplul Caucazului de Nord, o regiune tânără, dens populată și diversă din punct de vedere etnic și religios, unde islamul are rădăcini istorice solide, iar propaganda Statului Islamic a exploatat blocajele politice și lipsa justiției sociale și a legitimității instituțiilor, este util pentru înțelegerea strategiei de recrutare pe care gruparea o pune în operă. Pe fondul unei crize generalizate, marcată de șomaj, dependență economică de subvenții, corupție extinsă și lipsa oportunităților de mobilitate socială, mii de tineri au devenit ținte ale propagandei intense desfășurate de Statul Islamic în mediul online, alegând să plece în Siria și Irak, după 2011, atrași de ideea unui califat „fantomatic” ca alternativă morală și politică la ordinea existentă și de o ideologie radicală, care promite justiție socială prin sharia. Recrutarea este meticulos organizată, Statul Islamic vizând inclusiv persoane educate și specializate. În mod semnificativ, mulți dintre recruți nu provin din medii marginale, ci din familii relativ prospere, ceea ce contrazice stereotipul sărăciei ca factor principal. Rețelele sunt bine structurate, iar legăturile familiale joacă un rol important în menținerea și extinderea influenței.

După cum susține Yarlykapov, Statul Islamic a reușit – în plan operațional – să integreze militanți din Caucazul de Nord și să creeze structuri locale, precum „Vilayat Kavkaz”, provincie autoproclamată a Statului Islamic care cuprinde regiunea Caucazului de Nord din Rusia (2015). Cercetătorul indică abordarea problemelor socio-politice care hrănesc ideologia extremistă anti-sistem drept principala metodă de învingere a organizației. De asemenea, acesta atrage atenția că, în ciuda situațiilor în care sprijinul de masă pentru extremism rămâne limitat, existența unor rețele active și fluxul constant de recruți sunt elemente de avertizare asupra unui potențial persistent de radicalizare în special în statele unde vulnerabilități grave pot fi speculate de adversari.

Studiul mecanismelor care devin active în războiul hibrid orchestrat de Statul Islamic, care integrează în mod direct dimensiunea informațională în războiul multidomeniu, este completat de cercetarea profesorului Craig Whiteside. Demersul oferă o analiză cuprinzătoare a parcursului istoric al organizației care a antrenat a doua cea mai mare migrație de luptători străini din istorie și care își datorează formula de succes narațiunilor construite, oamenilor potriviți în funcții – cheie și care cred în cauză, și investițiilor într-o infrastructură care produce și distribuie propagandă la scară largă. Whiteside punctează evoluția Statului Islamic în etapele de dezvoltare ale mișcării: de la creșterea inițială (2002 – 2006), la înfrângerea și adaptarea sa (2006 – 2010), până la extinderea către califat (2011 – 2014). Expansiunea de la un mic grup insurgent la o organizație revoluționară, cu o mașinărie media fără egal, capabilă să recruteze, să intimideze, să legitimeze și să proiecteze imaginea unui nou „stat”, se datorează adaptării unui model triadic: idee – oameni – inițiativă.

Ascensiunea Statului Islamic s-a datorat și consolidării sale – în percepția publicului intern și a celui extern – ca mișcare dinamică și operațională, prin liderii influenți ai organizației (Abu Musab al-Zarqawi, fondator al grupării Al-Qaida din Irak, Abu Maysara al-Iraqi, primul purtător de cuvânt cu notorietate, Abu Mohammad al-Adnani, adjunct al liderului Abu Bakr al-Baghdadi și principalul strateg al grupării) care au speculat potențialul internetului, al noilor tehnologiei și al emoțiilor pentru a obține vizibilitate, legitimitate și resurse. Mesajele Statului Islamic nu s-au concentrat numai pe violență, ci și pe guvernare, norme religioase și promovarea califatului, fapt ce relevă că propaganda a vizat atât recrutarea și răspândirea terorii, cât și construirea unei ordini politice alternative.

Din această perspectivă, Whiteside sugerează că lecția Statului Islamic poate fi extinsă la nivelul altor grupări și state interesate să preia și să adapteze în propriile conflicte unele dintre practicile organizației care „a perfecționat securitatea operațională în fața unui aparat de ucidere covârșitor de tehnic și anormal de eficient” (Fridman et al., 2019, p. 241).

CONCLUZII

Principalul merit al volumului „Hybrid conflicts and information warfare: new labels, old politics” este capacitatea de a aduce în același spațiu analitic perspective care, în mod obișnuit, evoluează separat. Dialogul dintre autori occidentali și ruși expune diferențele de abordare direct, oferind cititorilor acces la logici strategice diferite și obligându-i să facă un pas mental lateral, în afara cadrelor obișnuite de interpretare.

O primă concluzie implicită este aceea că termeni precum „război hibrid” și „război informațional” reprezintă etichete politice recente, aplicate unor practici vechi, ceea ce înseamnă că nu asistăm la o schimbare fundamentală a naturii războiului, ci la o reinterpretare și o reambalare conceptuală a modului în care mijloacelor strict militare li se alătură mijloacele neconvenționale, în special pe fondul tensiunilor dintre Federația Rusă și Occident, generate de anexarea Peninsulei Crimeea și criza ucraineană de după 2014.

O a două concluzie implicită, formulată și de istoricul James C. Pearce, este aceea că modul în care o societate definește războiul influențează direct înțelegerea și purtarea acestui război, iar accentuarea unor concepte în detrimentul altora poate ascunde premisele conflictului politic care a condus la starea de război. Problema principală nu este, prin urmare, inflația de etichete noi, ci tendința de a le folosi excesiv, în locul unei analize critice și utile pentru decodificarea arenei globale, a competitorilor și a arsenalului pe care aceștia îl folosesc pentru a-și atinge obiectivele strategice.

Volumul oferă o lectură solidă și necesară pentru un public specializat, fiind accesibil și celor care încearcă să înțeleagă dinamica și arhitectura conflictelor contemporane, principalul punct forte constând în îmbinarea dintre teorie și studiile de caz. Analizele conceptuale sunt susținute de exemple concrete, în special în secțiunea dedicată Statului Islamic, care abundă în detalii referitoare la infrastructura media, narațiunile strategice și mecanismele de recrutare, care adaugă consistență analizei. De asemenea, cartea evidențiază rolul strategic al comunicării, care transformă propaganda într-un instrument politic periculos, idee accentuată pe tot parcursul volumului, ca un fir conductor în sesizarea potențialului distructiv pe care îl au războiul hibrid și războiul informațional.

Din acest punct de vedere, fiecare dintre cele 14 cercetări care alcătuiesc lucrarea „Hybrid conflicts and information warfare: new labels, old politics” configurează o predicție ce nu poate fi ignorată: conflictele viitorului nu vor începe și nu se vor încheia pe câmpul de luptă. Războiul hibrid este expresia competiției strategice dintre marile puteri, se pliază pe tensiunile interne de la nivelul statelor vizate și transformă societățile în spații fragmentate, polarizate și instabile, informația fiind un glonț cu bătaie lungă care își caută următoarea victimă căreia să-i modeleze percepțiile, opiniile și comportamentul. Actuala „supraîncărcare informațională” produce incertitudine și competiție între narațiuni, nu doar propagandă unilaterală, iar în acest context controlul spațiului informațional devine un obiectiv strategic, adversarii fiind definiți inclusiv prin capacitatea lor de a contesta acest control.

Totuși, în ciuda bogăției de perspective, cartea surprinde prin lipsa unei sinteze finale mai concludente. Cititorul rămâne cu un set de interpretări paralele, fără un cadru integrator care să le pună în relație. Aceasta poate fi o alegere deliberată a autorilor, în spiritul unui final deschis care prefigurează o nouă apariție editorială, însă reduce din impactul analitic al lucrării. Un alt punct vulnerabil este inegalitatea capitolelor: unele contribuții sunt foarte bine argumentate și susținute empiric, în timp ce altele rămân mai degrabă descriptive, diferențele de stil și metodologie fiind vizibile. De asemenea, accentul pe disputa conceptuală, deși util, lasă în plan secund anumite implicații practice, volumul fiind tributar teoriei și studiilor de caz, fără a evidenția concret modul în care statele pot răspunde eficient amenințărilor hibride.

Demersul lui Fridman constituie un avertisment în direcția fundamentării de politici publice adecvate în domeniul securității și al apărării. În condițiile în care modelele tradiționale, centrate pe capacitate militară, nu mai acoperă întregul spectru al amenințărilor, adaptarea la noul context de confruntare – în care propaganda, influența politică, manipularea mediatică sau presiunea economică sunt integrate în strategii coerente, uneori mai eficiente decât acțiunea militară directă – nu mai poate fi amânată. Complexitatea războiului hibrid obligă instituțiile să-și revizuiască strategiile de securitate, să colaboreze mai mult, să integreze conceptul de „apărare activă” în politicile de educație, pentru a crește nivelul de coeziune socială, de alfabetizare media și, implicit, încrederea publică.

În ceea ce privește comunicare strategică, lucrarea oferă o recapitulare a unei lecții învățate, Statul Islamic, lecție care trebuie să responsabilizeze statele în ceea ce privește consolidarea capacității de a anticipa amenințările și de a construi reziliență. Succesul unor actori precum Statul Islamic sau eficiența campaniilor informaționale ale jucătorilor cu strategii ample de război hibrid (Federația Rusă, China) derivă din capacitatea de a relata o poveste convingătoare și de a o repeta până devine credibilă. Această logică impune guvernelor democratice să trateze comunicarea ca pe o componentă de securitate, și nu ca pe un instrument de marketing politic. Pentru că pe tabla de șah a geopoliticii nu contează doar reputația unui stat, ci mai ales poziția acestuia într-o competiție globală în care ordinea internațională se rescrie sub presiunea unor conflicte tot mai greu de definit.

BIBLIOGRAFIE

Fridman, O., Kabernik, V. și Pearce, J. C. (coord.). (2019). Hybrid conflicts and information warfare: New labels, old politics [Conflicte hibride și război informațional: etichete noi, politică veche]. Lynne Rienner Publishers.

Pană, N. M. (2025, aprilie 29). Din Levant în Khorasan. Statul Islamic, o amenințare renăscută. Intelligence. https://intelligence.sri.ro/din-levant-khorasan-statul-islamic-o-amenintare-renascuta/, accesat la 02.04.2026

Lupulescu, G.-D. (2023). Hibrid – concept definitoriu al războaielor, operațiilor și amenințărilor specifice secolului 21. Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 12(2), 56–68. https://doi.org/10.53477/2065-8281-23-19, accesat la 02.04.2026

War Studies. (2017, ianuarie 11–12). The informational dimension of hybrid warfare: Eastern and Western perspectives on the conflicts in the 21st century [Înregistrare conferință]. SoundCloud. https://soundcloud.com/warstudies/sets/kcsc-conference, accesat la 02.04.2026

1 … 11 12 13 14 15 16 17 … 94