Blog Full

Dr. Aurel V. David

MOTO:

Eminescu-i steaua care-a răsărit pe bolta cerească a bătrânei Moldove, s-a transformat în luceafărul care a luminat cu razele lui vatra sfântă a neamului, în cruciș și-n curmeziș, a devenit port-drapel al luptei pentru apărarea tinerei României, a fost jertfit de potrivnicii neamului pe altarul Daciei celei Mari și mult visate, iar chipul și spiritul lui s-au întrupat în cometa care a prevestit prin semne cerești nașterea României Întregite.

 

1.   Urma stelei călăuzitoare spre România Întregită

• Mihail, cel de-al șaptelea dintre cei 11 copii ai lui Gheorghe și Raluca Eminovici, născut la 15 ianuarie 1850 în orașul Botoșani, principatul Moldovei, și-a afirmat din fragedă copilărie iubirea lăuntrică față de neam și vatră. A avut șansa de a se naște într-o epocă extrem de agitată, când ideea autodeterminării neamului românesc a cunoscut o revigorare fără precedent. Pietrele de temelie ale dragostei față de neam au fost puse în familie, în școala primară și gimnazială, precum și în mediul etnospiritual al mănăstirilor în care-au viețuit surori călugărite ale mamei sale.

Copil fiind, a adunat și adăpostit în ungherele minții lui atât imagini ale locurilor și meleagurilor natale, cât și ale universului familial, cu părinții și bunicii, frații și surorile sale, precum și cu rudele apropiate sau mai îndepărtate.[1]

Legătura conștientă și tainică cu lumea moșilor și strămoșilor lui s-a întărit din clipa în care a fost nevoit să plece din vatra în care a văzut lumina zilei și să învețe carte „între străini”, într-o limbă străină de limba mamei sale, pe un pământ al neamului înstrăinat datorită unor vremuri grele și ale unor neamuri rele.

• În toamna anului 1858, Mihail a ajuns în orașul Cernăuți, capitala Bucovinei – ținut românesc ocupat de austrieci în anul 1774 -, pentru a învăța carte, alături de alți frați ai săi, la o școală nemțească. Acolo s-a trezit într-o altă lume, cu alte reguli de disciplină și de ordine socială şi, mai ales, cu alte moravuri decât cele pe care le lăsase în Moldova. În „naționalele” (matricolele) școlare, numele lui a fost consemnat sub forma rutenizată: „Eminowicz Michael”, fiind considerat un străin și fiindu-i interzis să vorbească românește în public și să se manifeste românește.

NOTĂ: Profesorul Iorgu G.Toma din Cernăuţi a consemnat atmosfera de teroare în care erau obligaţi copiii români să înveţe carte în şcolile austriece. Aceştia nu aveau voie să vorbească româneşte nici între ei, şi dacă se întâmpla ca un elev să fie prins că vorbeşte româneşte „i se anina de gât un măgar tăiat din hârtie ori zugrăvit pe o tablă de lemn, de care era legat o aţă, şi măgarul acela trebuia să-l poarte şcolarul român în decursul întregii săptămâni până sâmbătă. Sâmbăta se chemau apoi şcolarii din toate clasele la un loc, şi toţi aveau dreptul de a stupi (scuipa) asupra păcătoşilor români cu măgarii la gât. Adică pentru vorba românească copiii români erau ruşinaţi şi stupiţi de alţi copii români”.[2]

• Instinctul iubirii de neam a fost prezent în mintea copilului Mihail la o vârstă fragedă. Precum se știe, în 24 ianuarie 1859, Moldova şi Valahia(Muntenia/Ţara Românească) s-au unit într-un singur stat, având ca domnitor ales de popor pe colonelul român moldovean Alexandru Ioan Cuza. Alegerea respectivă a avut mare răsunet în Cernăuţi, a produs mare bucurie printre români şi mânie printre oficialităţile imperiale habsburgice. Românii bucovineni, înstrăinați de vatra neamului prin forța brută a Imperiului habsburgic, au trăit acea zi măreață cu emoții profunde, nutrind speranța că vor putea să revină în curând în vatra neamului.

Copilul Mihail, în vârstă de 9 ani, abia intrat în școala nemțească din Cernăuți, s-a aflat la casa părintească din Ipoteşti și a trăit momentul unirii ca un copil cu cuget de om matur și cu minte scânteietoare. Fratele său mai mare – Nicolae -, avea să scrie că la auzul mult așteptatei veşti, „oamenii se adunară în faţa casei popei Vasile, fratele lui Ioan Iconomu [cel care îl botezase pe Mihail] de la Biserica Uspenia din Botuşeni). Mihai era în mijlocul lor şi pesemne auzise ce s’a petrecut, căci venind acasă începu să strige prin ogradă de bucurie: «Ura! Trăiască Unirea!». Şi, fără să mai aştepte, începu de cu noapte să împodobească gardul şi pridvorul casei noastre cu brad verde şi să ghirlăndească ferestrele cu steguleţe şi flori de hârtie colorată. De unde le scotocise, nimeni n’a ştiut»”.[3]

Apoi, copilul Mihail a participat la marea sărbătoare în Ipoteşti, în mijlocul ţăranilor care jucau şi se bucurau de izbânda neamului lor. Cu acel prilej a auzit el de numele celui care a fost ales de popor ca „Vodă al țării”: Alexandru Ioan Cuza, căruia sătenii îi spuneau „Cuza Vodă”. Probabil că părinții lui s-au bucurat de alegerea făcută popor, căci „Iurășcenii”, adică familia mamei sale, se înrudeau cu moșii lui Alexandru Ioan Cuza.[4]

• Peste 5 ani, adică în anul 1864, adolescentul Mihail, în vârstă de 14 ani, l-a văzut de aproape pe domnitorul țării cu prilejul unei vizite pe care acesta a făcut-o în orașul Botoșani. În acel moment el se aflase în Botoșani, unde a încercat să continue gimnaziul abandonat la Cernăuți. Însă, nereușind, la insistențele tatălui său și cu sprijinul preşedintelui tribunalului, Emanoil Vasilievici, s-a angajat, în 5 octombrie 1864, ca „practicant” în cancelaria tribunalului din Botoşani, cu un salariu de 250 lei pe lună. Datorită scrisului său caligrafic, a fost avansat repede ca „scriitor al cancelariei”, iar în 7 noiembrie 1864 a fost numit secretar la Comitetul Permanent al Consiliului Judeţean Botoşani, unde redacta şi transcria corespondenţa sau scria procesele-verbale de la şedinţele Consiliului.
• În acel moment, autoritatea lui Cuza Vodă era respectată înlăuntrul țării și recunoscută în afara acesteia, reformele sale mergând la sufletul „poporului de jos”, întrucât instituise o conducere autoritară, pentru a satisface dorințele norodului.[5]

În memoria lui s-a întipărit chipul lui Alexandru Ioan Cuza. Atât cât a putut și cât a priceput din cele citite, auzite, văzute, el a însoțit cu ochii minții și a parcurs cu cugetul faptele lui Cuza Vodă. Anii săi de domnie au coincis cu anii în care adolescentul Mihail a adunat zestrea sa intelectuală, întărindu-și fundația etnospirituală. În acei ani și-a fundamentat convingerile de apartenență la un mare neam, unitar ca limbă, datini și obiceiuri, dar dezbinat din punct de vedere politic prin vitregia vremurilor. Acestea au fost statornicite în memoria sa după peregrinările făcute, în cruciș și-n curmeziș, prin cele trei mari ținuturi românești încorporate cu de-a sila de imperii vecine hrăpărețe – Transilvania, Banatul și Bucovina -, precum și prin dulcea Românie. Astfel, Cuza Vodă a devenit pentru el un simbol demn de urmat. Cu mintea lui de copil, el a văzut în Cuza Vodă pe marele bărbat de stat, bun organizator al treburilor obștești, înzestrat cu curaj, credinţă, fermitate, inteligenţă, onoare, spirit de jertfă, răbdare, voinţă. Cel mai mult l-au impresionat scuturarea din temelii a marii boierimi și abolirea șerbiei multiseculare, educația elementară gratuită pentru toți copiii și dreptul „românului” de a participa la luarea marilor decizii privind soarta țării.

Cu mâhnire în suflet a primit vestea detronării mârșave a lui Cuza Vodă în noaptea de 10/11 februarie 1866, de către un grup de complotiști format din politicieni, militari și polițiști, care s-au autoproclamat patrioți, susținând că au lucrat în numele poporului. Alungarea lui Cuza Vodă din țară, precum și exilarea acestuia printre străini au fost văzute ca fapte de necugetat și de neiertat, mai ales pentru militarii care, trădându-l pe Cuza Vodă, au pătat steagul țării.[6] El a acceptat cu nespusă bucurie numele literar „Eminescu”, dat de marele cărturar ardelean Iosif Vulcan și cu speranțe în suflet a apucat, în vara anului 1866, mândru de numele său românesc, pe drumul mare împărătesc, din Cernăuții Bucovinei spre Blajul ardelean, pentru a-și complini destinul în dulcea Românie, țara lui de dor.

*

2. Nucleele de românism – simbolul reîntregirii vetrei

• Destinul i-a hărăzit copilului Mihail să ajungă în apropierea a trei nuclee etnospirituale de iradiere în mare taină a românismului: tatăl său – Gheorghe Eminovici, dascălii Aron Pumnul și I.G. Zbiera – un român ardelean, și altul moldovean, precum și vechea familie Hurmuzaki, de boieri români patrioți, originari din Cernăuca Bucovinei.
• Tatăl său, Gheorghe Eminovici, despre care fiul său Matei avea să spună că „avea o memorie uimitoare”, „cunoştea aproape toată Moldova”, devenise un fel de „idol” pentru intelectualii români moldoveni. El a împletit viața de vătaf de moșie cu activitatea politică, s-a dedicat luptei unioniste, a intrat în legătură cu Comitetul Unirii din Iași, sprijinind unirea Principatelor române.[7] În «Memoriile» sale, Nicolae – alt fiu al lui -, a consemnat: «Cu mult înainte de Unirea Principatelor vânjolelile politice schimbase cu totul pe toţi oamenii din satul nostru. Veştile veneau rar de tot. Cine drumuia la Eşi aducea fel de fel de parascovenii despre întâmplările din capitala Moldovei. Noi, copiii, nu ştiam ce o să se întâmple, nici nu îndrăzneam să întrebăm pe tata care de la o vreme era veşnic posomorât, şi parcă mă făcea să cred că ştie multe lucruri tainice». Însă, în public, din măsuri de protecție, Gheorghe Eminovici își expunea altfel părerea lui despre unirea Principatelor. Astfel, scriindu-i caimacamului Nicolae Vogoride, un antiunionist înfocat și răzbunător pe adversarii politici, el spunea că «Scumpa noastră Moldovă ar fi amarnic lovită dacă graniţa dela Focşani ar dispare».[8]
• Alt nucleu de iradiere a românismului a fost familia Hurmuzaki. Bătrânul boier Doxachi Hurmuzaki, trecut în neființă la 30 martie 1857 în conacul său din Cernauca, a lăsat un testament, asemenea celui al lui Ienăchiță Văcărescu, comunicat pe patul de suferință prietenilor și compatrioților săi: „Eu poate nu voiu mai trăi mult. Domniile-voastre, însă, veți trăi și trebuie să trăiți, dară să nu uitați că aveți de îndeplinit trei datorii mari și sfinte, pentru care aveți a răspunde înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor și a urmașilor voștri. Aceste trei datorii sunt: patria, limba și biserica”.[9]
• Cel de-al treilea nucleu a fost definit de doi dascăli români pe care copilul Mihail i-a avut la școala nemțească din Cernăuți – Aron Pumnul și I.G.Sbiera. Ei au devenit simbolurile care au adunat în jurul lor școlarii români aflați la studii în Bucovina cea înstrăinată, făcând propagandă subtilă, pentru a implanta numele «ROMÂNIA» în conştiinţa tinerei generaţii. Unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, pe nume Teodor V. Ștefanelli avea să afirme că „Aceşti doi profesori ne-au iniţiat în gramatica şi literatura românească şi ne-au predat şi puţină istorie naţională, atât cât era pe atuncea permis să ascultăm din istoria neamului nostru”. Pe Profesorul Pumnul elevii îl iubeau căci îi instruia „cu atâta tragere de inimă, cu atâta iubire părintească şi cu atâta linişte şi răbdare”.[10]

Aron Pumnul, despre care fruntașii români bucovineni spuneau că „ne-a venit cînd aveam mai mare lipsă de el”,[11] și-a precizat clar crezul său în revista „Bucovina”, unde afirmase că „Poporul este trupul naţiunei, iar limba este sufletul ei. Pentru aceea, precum trupul fără suflet e mort, tot aşa e moartă şi naţiunea fără limbă. Naţionalitatea e dumnezeiescul, eternul, înnăscutul şi neînstrăinabilul drept de a-şi întrebuinţa limba în toate trebuinţele vieţii: în casă, în biserică, în şcoală şi administraţiune”.[12] La rândul său, I.G.Sbiera era conştient că fără strădaniile dascălilor de a-i învăţa pe copii carte, şi, în primul rând istoria neamului, „era cel mai mare pericol ca amintirile româneşti să se stingă cu desăvârşire şi conştiinţa naţională să amorţească pe vecie”.[13]

 

3. Cuza Vodă – mentorul tainic al ideilor de unitate națională

• În septembrie 1869, Mihai Eminescu a ajuns la Viena, în acel moment a doua capitală culturală a Europei, după Paris. Acolo a găsit o viaţă „colorată”, dar agitată, întrucât centrul oraşului – Ringstrasse – era în construcţie. În 2 octombrie 1869, el s-a înscris la Facultatea de filosofie a Universităţii din Viena, ca „auditor extraordinar”, având dreptul să participe la cursurile consemnate într-un „index lectionum”, dar neavând dreptul de a da examene, pentru că nu luase bacalaureatul.

În Viena, el i-a întâlnit pe unii dintre colegii săi de clasă de la gimnaziul din Cernăuţi, iar pe alții cunoscuţi din timpul şederii sale la Blaj, Sibiu sau Bucureşti: Teodor Nica, Ioan Bechnitz, Al. Chibici-Râvneanu, T. V. Ștefanelli, Iancu Cocinschi, Samoil Isopescu, Petru Novleanu, Ioan şi Ilie Luţia, Vasile Morariu, Pamfil Dan etc. Prin intermediul acestora a intrat în contact cu cele două societăţi academice fondate de conaţionalii săi: „Societatea literară și științifică a românilor din Viena”, fondată în anul 1864, un club social-literar deschis oricărui doritor, precum și „Societatea Studențească științifică-socială ROMÂNIA”, creată în anul 1867, destinată doar studenților, al cărui președinte era Andrei A. Mureșianu, care obținuse la Viena, cu doi ani mai înainte, titlul de doctor.

În scurt timp, la Viena și-a mai făcut un bun prieten, pe Ioan Slavici, originar din Șiria de lângă Arad, care avea să noteze că:  „la 1869, când a venit la Viena, Eminescu, deşi nu împlinise încă vârsta de douăzeci de ani, era om nu numai cu multă ştiinţă de carte, ci totodată şi sufleteşte matur şi că în deosebi mie, care eram cu doi ani mai în vârstă, mi-a fost, în multe privinţe, bun îndrumător – ceea ce le-a mai fost de altminteri şi altora dintre colegii lui români din Viena…/”.[14]

• În 20 octombrie 1869, el s-a înscris în ambele societăţi, cu speranţa că în viitor acestea se vor unifica pentru a crește forța de luptă a studenților români aflați în capitala Imperiului austro-ungar în vederea refacerii unității de neam și țară în hotarul României Întregite. Din acel moment, el a participat cu entuziasm la activitățile celor două societăți culturale, câștigând încrederea membrilor acestora, care l-au recunoscut ca Înainte-Mergător pe calea întregirii României.

Într-o ședinţă a Societății „România” din 4 decembrie 1869, studentul botoșănean de la Facultatea de medicină, C. Aronovici, a rostit o alocuţiune „Despre geniul lui Stefan cel Mare”, în care a reamintit că în august 1870 se împlineau 400 de ani de la sfinţirea Mănăstirii Putna, aflată în acel moment în Imperiul Austro-Ungar.

Mihai Eminescu, prezent la acea ședință, a preluat știrea, pe care a transformat-o în ideea patriotică privind organizarea unei mari manifestări populare („serbare”) la mormântul lui Ștefan cel Mare, unde să participe studenţimea română de pretutindeni. El a intuit că acea „serbare” oferea prilejul organizării în acel loc sfânt a unui congres al studenţilor români de pretutindeni, precum și ocazia de a demara procesul de unificare a celor două societăți literare ale studenţilor români din Viena. În demersul său a fost susținut în primul rând de colegii săi Pamfil Dan, Vasile Morariu, Teodor Ştefanelli, Ioan şi Ilie Luţia, Vasile Burlă, Nicolae Teclu, Ştefan Ştefureac şi alţii.

• Mihai Eminescu a înțeles că a sosit momentul pentru ca cele două societăți academice să se unească. De aceea, propunerile lui Alecu Hurmuzaki şi Aurel Mureşianu de unificare într-o singură şi activă societate, sub denumirea „România Jună”, au fost primite de el cu mare entuziasm. În şedinţa Societăţii „România” din 9 decembrie 1869, el a propus „unirea necondiţionată”, „societăţile să se declare de unite”, iar „minuţiozităţile numelui şi statutului să se dezbată de societăţile întrunite”. Potrivit gândului său, în societatea culturală proiectată trebuiau să intre toţi românii aflători în Viena. Noua societate ascundea, în fapt, o organizație de luptă pentru făurirea României Întregi de către români și prin români, fiind și o tribună de luptă cu imperiile vecine hrăpărețe.
• În 12 decembrie 1869, la Viena a avut loc adunarea comună a membrilor celor două societăţi studenţeşti, unde s-a hotărât constituirea unui Comitet provizoriu pentru „Serbării de la Putna”, programată să aibă loc la 15 august 1870 (st.v.). Cu acel prilej a fost redactat un Apel către fraţii comilitoni din universităţile de la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Blaj, Sibiu, Viena, Budapesta, Paris, Berlin etc. Mihai Eminescu a propus ca la mănăstirea Putna să aibă loc, odată cu serbarea, şi un Congres al studenţilor de pretutindeni, propunerea fiind inclusă în Proiectul de program.
• Aceste demersuri, aparent doar cu tentă culturală, se petreceau în contextul în care în tânăra Românie, adică în „România Jună”, principele Carol de Hohenzollern era nevoit să facă față unei prelungite crize politice datorate intereselor divergente și conflictuale ale grupărilor și partidelor politice. În țară se crease o puternică opoziție care urmărea, pe față sau ocult, înlăturarea de pe tron a „neamțului”. Printre oponenți se afla și Mihail Kogălniceanu, care din noiembrie 1868 era ministru de interne în guvernul condus de Dimitrie Ghica. Mandatul acestuia fusese confirmat de alegerile din anul 1869, după care a reușit să-l convingă pe Vasile Alecsandri să accepte o candidatură pentru un mandat de deputat de Roman. Poetul, care fusese nominalizat fără consimțământul său, a lăsat ostilitățile la o parte și a devenit unul dintre principalii susținători ai lui Mihail Kogălniceanu în Camera Deputaților.[15] Astfel se profila nucleul de patrioți care aveau să participe la organizarea „detronării” principelui neamț Carol.

Oponenții politici ai principelui Carol au căutat adepți și în rândul studenților români aflați la studii în Viena, pe care doreau să-i determine să susțină revenirea pe tronul țării a fostului domnitor, aflat în acel moment, în exil în apropiere de Viena, locuind într-o casă din Döbling-Bilrothstrasse, nr.26, pe care fusese nevoit să o cumpere.[16]

Alexandru Ioan Cuza era considerat de către boierii români patrioți simbolul care putea să preia în mod tainic, dar viguros, coordonarea luptei forțelor naționale pentru întregirea României în vatra vechii Dacii. Mihai Eminescu a primit cu bucurie tainica încercare de a-l readuce pe fostul domnitor în prim-planul vieții politice românești. Cu toate că era bolnav, mergând să se trateze aproape de casă, în sanatoriul Ober-Döbling, fostul domnitor încă era perceput ca un adversar de temut al noului regim politic din România, fiind supravegheat de un „spion”, care-l informa pe „neamț” cu toate mișcările sale.

NOTĂ: Din rațiuni de prevenire a unei agresiuni asupra lui, fostul domnitor trăia izolat, primind foarte puțini musafiri sau vizitatori.[17]

Azi se știe că în 15 martie 1866, fiind la Viena, a avut o întrevedere la Hotelul „Principele moștenitor Carol” cu „rentierul Beldiman” și cu „consulul general Strambio din București”. Primul – un republican convins -, fusese prefect al Poliției în vremea domniei lui Cuza Vodă, iar al doilea – consul și agent diplomatic al Italiei la București. N-a „răsuflat” ce au discutat, fiind probabil să fi abordat cu Annibale Strambio chestiuni legate de poziția Italiei față de răsturnarea sa de la putere, iar cu Alexandru Beldiman, s-au analizat urmările loviturii de stat din noaptea de 11/12 februarie 1866.  El a amânat plecarea spre Paris – pentru că în capitala Franței se desfăşura între 10 martie – 1aprilie 1866 Conferința reprezentanților Puterilor Garante, în problema situației din Principate.

În 16 mai 1866, el i-a scris lui Vasile Alecsandri: „Nu voiam să am aerul ducelui de Toscana venit să-şi reclame coroana, sau să fiu acuzat de intrigi, dacă m-aş fi arătat în timpul Conferinței şi înainte ca ţara să-şi fi obţinut principele dorit”. Prezenţa sa în Viena nu era agreată pentru că viaţa politică a monarhiei era foarte agitată, era momentul când se ascuţea criza austro-prusacă şi din acest motiv la 1 aprilie 1866 1 plecat în Italia. Aici s-a oprit cu familia la Milano, a vizitat tot ce avea oraşul mai frumos. De aici a plecat în Franța şi a ajuns în Paris după o săptămână sub numele de Alexandru Adam, unde a dus o existenţă retrasă, discretă, modestă. În acelaşi timp mergea la tratament, deoarece era bolnav, dar şi cu cei doi copii ai săi care aveau nevoie de anumite cure.

Concomitent cu tratamentul, plimbările, primirile de vizite, Alexandru Ioan Cuza s-a ocupat personal şi de afaceri, având nevoie de bani și fiind preocupat de a se întoarce în ţară. În aprilie 1867 a trimis o scrisoare domnitorului Carol de Hohenzollern – prin care a cerut aprobarea de a reveni în ţară şi că intenţionează să se stabilească cu familia la Ruginoasa – ca simplu cetăţean. Carol se temea de Cuza, văzând cât de iubit este acesta popor, ca urmare nu i-a dat aprobarea.

În toamna anului 1867, Cuza a revenit în Austria, unde a achiziționat o frumoasă vilă la marginea Vienei. În acea vilă, în aprilie 1868 s-a întâlnit cu ambasadorul Franței la Viena, cu care a discutat două ore şi jumătate. Acesta i-a cerut lui Cuza să ia tronul Principatelor cu sprijinul armatei Franței şi acordul tacit al celorlalte Puteri. Însă, el a spus că „nu voi consimţi niciodată a reintra în România prin intervenţie străină cu armele Franței tot atât de puţin ca şi cu cele ale Rusiei (deci şi Rusia i-a oferit sprijinul). Nu aş voi să ajung altfel decât prin ţară”.

În țară, sentimentele față de fostul domnitor reveneau la normal, astfel că el a fost vizitat de Alecu Alecsandri – agent diplomatic la Paris, cu Mihail Kogălniceanu – cu care se salută fără nici o ranchiună; vechii lui colegi de studii Constantin şi Alexandru Hurmuzaki, a primit scrisori de la generalul Florescu – fostul său ministru de război, de la mitropolitul Calinic Miclescu prin care îl aprecia pentru tot ce a făcut pentru ţară.

Pentru a-şi asigura întreţinerea şi tratamentul fiilor săi, Cuza a fost nevoit să-şi vândă lucrurile de valoare de la moşiile Ruginoasa, Bărboși și Hărtești.

• În anul 1869, Alexandru Ioan Cuza a primit cu bucurie cartea scrisă de Dimitrie Bolintineanu, intitulată „Viaţa lui Cuza – vodă. Memoriu istoric”.[18] Cartea era la a treia ediție, întrucât „a avut în publicul român un mare răsunet; în trei zile întâia edițiune dispăru, a doua avu aceeași soartă și publicul ceru o a treia”. Autorul, admirator al lui Cuza Vodă, a menționat cu deplin temei în introducere că: „Domnul Cuza va fi în historie un Domn român din cei mai mari, prin actele sale de reformă, prin tactul său de aservi drepturile și autonomia patriei sale afară din țară”. Cu siguranță că acea carte a fost citită și de Mihai Eminescu, care l-a cunoscut astfel mai bine pe cel care devenise simbolul unirii românilor.
• Acesta a fost contextul în care Alexandru Ioan Cuza a fost vizitat de câțiva studenți români din Viena, printre care se afla și Mihai Eminescu. Despre acest gând tainic au știut doar un număr restrâns de studenți, care și-au luat sarcina de a-l vizita pe fostul domnitor, pentru a-l informa asupra lucrării tainice, a-l ruga să preia, din umbră, coordonarea acțiunii, și, mai ales de a le sugera direcțiile de acțiune și a preveni eventualele acțiuni represive din partea autorităților austro-ungare.

Astfel, în 1 ianuarie 1870, deci „de Anul Nou 1870”, câțiva studenți români de la Universitatea din Viena, printre care s-au regăsit Mihai Eminescu („student audiant”), Vasile Burlă şi L. Nastasi, au mers „cu plugușorul” la locuinţa lui Alexandru Ioan Cuza. Oficial, vizita a avut loc pentru a-i adresa „urările tradiționale de Anul Nou” sau pentru „a-i aduce plocon lui Al. I. Cuza, fost Domnitor al Principatelor române unite” sau „omagiul tinerimii române”.[19] Se spune că studenții „au fost bine primiţi”, de fostul domnitor. La vederea celui ce-a înfăptuit unirea Principatelor române, tânărul Mihai Eminescu, având flacăra naționalismului în gena sa etnospirituală, a fost cuprins de adâncă emoţie. Însă, nu se știe ce-au discutat studenții români „vienezi” cu „Cuza Vodă”. Însuși spionul principelui Carol n-a putut comunica „la centru” decât că studenții români l-au aflat pe fostul domnitor „întunecat în sufletul său”. Deci, acea întâlnire a fost, în fapt, întâlnire de taină, o misiune, sub acoperirea „plugușorului”, pentru a-i transmite principelui exilat un mesaj și de a cere de la acesta povețe privind căile de demarare a luptei pentru făurirea României Întregite.

Faptul că discuția de taină a atins problema luptei pentru făurirea României Întregi reiese și din „cercetarea” pe care tânărul Mihai Eminescu a făcut-o după ce s-a despărțit de fostul domnitor. Aflând că prinţul Carol de Hohenzollern, în drum spre Bucureşti se oprise la Viena, fiind găzduit de comerciantul (comisionar) român B.C.Popovici, în locuința sa de pe Strada „Fleischmarkt”, lângă biserica grecească. El l-a vizitat pe comerciantul respectiv, care ținea să fie socotit drept un fel de Mecena al românilor,[20] pentru a cere „lămuriri” cu privire la cel ce fusese sortit să fie Domnul Țării Românești.

Probabil că Alexandru Ioan Cuza a sugerat tainic direcțiile de acțiune ale luptei pentru întregire națională: realizarea consensului între români (exprimat prin voința adunării națională sau a congresului, adică bună-înțelegere); unirea clădită pe înțelepciunea și forța etnospirituală a neamului  (sub deviza „în unire e tăria”) și asigurarea echilibrului  organic de putere (bazat pe competențe, muncă și loialitate față de neam și țară).

Deci, Alexandru Ioan Cuza a trasat, din exil, liniile directoare ale  programului luptei naționale. Cel îndrituit să intre în avangarda luptei pentru făurirea României Întregi a fost tânărul Mihai Eminescu (pentru studenți) și Mihail Eminowicz (pentru autoritățile imperiale austro-ungare). Astfel, la vârsta de 20 de ani, Mihai Eminescu a devenit stegarul luptei pentru realizarea unității naționale depline.

 

4. Mihai Eminescu – stegarul luptei pentru unitate națională

• În 3 ianuarie 1870, la palatul Schönbrunn din Viena a avut loc serbarea studențească de început de an, unde Mihai Eminescu, care s-a impus deja ca lider al studenților români din capitala Imperiului habsburgic a rostit o cuvântare „bine aranjată şi aleasă”, în care a evocat și întâlnirea cu fostul principe român.[21]

În zilele următoare s-au reluat în ritm susținut eforturile pentru pregătirea serbării de la Putna, fiind elaborat „Apelul studenţilor români de la Viena în vederea serbărilor de la Putna.” Apelul respectiv, care a fost recepționat și în România, a fost preluat B.P.Hașdeu, care l-a publicat în numărul din 10 ianuarie 1870 al ziarului său „Traian” și le-a răspândit în toate ținuturile locuite de români.

Concomitent, s-a reluat acțiunea de unificare de jure și de facto a celor două organizații culturale studențești din Viena. Pe acest front, în 15 ianuarie 1870, Mihai Eminescu împreună cu alţi şase membri, respectiv Aurel Mureşianu, Ieronim Bariţiu, Neculai Oncu, Vasile Burlă, G. Băleanu și Neculai Peligrad a fost numit într-o comisie, care să comaseze statutele şi regulamentul societăţii „România Jună”.[22] Numele acestei societăți indica, în mod subtil, numele tinerei Românii – ducea Românie mult visată de tânărul Mihai Eminescu. Din rațiuni de protecție, el a recurs la o tactică aparte. Locuind în Viena și fiind în atenția organelor de poliție și, mai ales a celor de siguranță imperială, ca ceilalți studenți străini, el a trimis unor anume publicații din Budapesta articolele cu caracter politic și național, iar poeziile create în acel timp le-a trimis spre publicare revistei „Convorbiri literare” din Iași.

*

• În paralel cu fundamentarea direcțiilor de acțiune, Mihai Eminescu a fost nevoit să înceapă o luptă acerbă de salvare și apărare a limbii române. El a observat că studenţii români şi mulţi dintre „ceilalţi domni” din colonia română din Viena primeau şi citeau foi româneşti, care veneau din România, de la Bucureşti şi Iaşi. Văzând cum erau scrise, el a consemnat: „Ce limbă stricată e la Bucureşti! În gazete, româneşte, mai nimic. Singurele cuvinte: „ba”, „da”, „tu”, „eu” sunt româneşti; de altfel, numai vorbe franţuzeşti, bulgăreşti, greceşti, turceşti şi Dumnezeu mai ştie câte alte soiuri; ei, pripăşiţii şi înstreinaţii, ne schilodesc biata limbă strămoşească!”.[23]

Astfel, a intrat într-o polemică acerbă cu poetul D. Petrino, descendent pe linie maternă din familia Hurmuzachi, un denigrator al lui Aron Pumnul, dascălul său de conștiință. În anul 1869 acesta tipărise la Cernăuți lucrarea Puține cuvinte despre conruperea limbei române în Bucovina, în care l-a atacat dur pe profesorul Aron Pumnul. Acesta deplângea „cu inima zdrobită” faptul că nimeni nu alina durerea dulcei Bucovine, ci o lăsa pradă „minciunelor celor turbate cari încep cu „uae“ și se sfârșesc în „ciuni“, deci cuvintelor ieșite din gândirea lui Aron Pumnul.

• Mihai Eminescu a ripostat, publicând articolul „O scriere critică”,[24] în numerele din 7/19 și 9/21 ianuarie 1870 ale ziarului românesc „Albina” din Pesta (fondat la Viena în 27 martie 1867, din inițiativa lui Vincențiu Babeș și Andrei Mocioni). El a ales acel ziar românesc pentru că milita pentru „Daco-România morală, culturală, una și indivizibilă”.

Mihai Eminescu a criticat școala maioresciană, care demarase cu vigoare, dintr-o nevoie națională, dar care nu era capabilă să producă un sistem filosofic național. El își înștiința publicul cititor că luase în cătarea condeiului său pe unul dintre „avangardele celor mulți” care apăreau la orizont, dar care nu erau capabili decât a-l preamări pe „deschizătorul de drumuri” și „de a se adăposti în umbra acestuia”. Riposta a fost tranșantă și extrem de dură, el scriind cu patimă că acel Dimitrie Petrino „face pe român negru și pe vânzătorul Iuda’l face rumân”.

Mihai Eminescu nu putea concepte că un „om de merite”, cum a fost profesorul Aron Pumnul la Cernăuți, într-un ținut românesc aflat sub stăpânire străină, să fie terfelit de un conațional anonim, prin versurile care degajă o ură neexplicată, dar ticăloasă:

„Să piară, în Leptura-i rumânul papă-lapte,

Iar tu, o Bucovină, citind a ta dreptate,

În munți, în văi, în codri, acolo vei simți

C-al României soare el nu-ți va asfinți”.

Cea mai severă critică a adresat-o autorului „puținelor cuvinte” pentru că era inamicul „ideii confesionale”, adică a ideii potrivit căreia „școalele din Bucovina trebuiau să rămână confesionale”. În acele vremuri în Bucovina, datorită faptului că aceasta era sub jug străin, cauza confesională era „cauza averilor națiunei românești din Bucovina”, întrucât „națiunea, sub numele de confesiune”, era „proprietara de drept a unor averi întinse”, iar confesiunea era „garanția dreptului și numele în care te bați”. Deci, apărând confesiunea, „proprietara de fapt a averilor”, aperi „averile drepte din moși-strămoși ale națiunei, pe cari domnii politici pe picior mare ar vrea să le vadă secularizate”. El a afirmat că secularizarea, de ar fi posibilă, „nu e decât în dreptul guvernului României”.

Mihai Eminescu a transmis semenilor săi, mesajul potrivit căruia:

– domnii o văd că „așa este” și numai ambițiunile și șansele pe care le prezintă viitorul și „federalismul monstruos” pe care-l proiectează unii din slavi îi fac să nu vadă că „așa este”; 

– sunt domni care odată erau pentru „unirea strânsă a Bucovinei cu Viena”, pentru ca domnia lor, „capacitățile cu stemă ‘n frunte, să-și poată preîmbla mândria baronească prin lumea cea mare sau pe jumătate mare (demi-monde) a Vienei, cu aerul cel mai diplomatic și mai aristocrat din lume”;

– tocmai aceia ar voi azi anexarea poate la Galiția – la juna Polonie – pentru că li se prezintă din nou „ocaziunea de-a se amalgamiza domnia-lor baronii cu conții vechi și cu familiele ruginite polone”.

Din fericire, constata el, „puțini dintre boierii Bucovinei sunt cuprinși de această amețeală”. Boierimea Bucovinei, demnă de toată stima și încrederea, „a știut și va ști să fie totdeauna în fruntea națiunei din a căreia sân puternic s-a ridicat”. Asemenea vise existau, erau un fapt, dar „nu se vor realiza niciodată”. El miza „pe conștiința viguroasă a Dietei Bucovinei, pe a căreia delegați nici ridicolul ce li se aruncă-n față, nici dușmănia guvernului nu-i va opri de-a vorbi deocamdată poate defectuos, dar totuși numai românește, de-a simți însă cu atâta mai bine și etern românește”. El afirma că „Dumnezeul mulțimilor însetate de dreptate a început să adieze cu sufletul său de foc și prin flamurele noastre. Sus flamura, jos masca!”.

Mihai Eminescu a continuat critica autorului „puținelor cuvinte”, care afirma că, silit de împrejurări foarte critice, care în timpul de față amenință a pierde, pentru vecie poate, limba și caracterul național a poporului român din Bucovina, a hotărât să trimită „în public” broșura sa. Critica lui a devenit și mai vehementă la citirea afirmației potrivit căreia „ființe denaturate din însuși sânul națiunei cutează să răpească odorul limbei părintești, schimosind-o spre glorificarea lor personală întru atâta încât să fie neînțeleasă de oricine nu ar cunoaște toate limbele europene”. Și mai tare l-a îndârjit afirmația potrivit căreia „țăranul se vede deodată depărtat de noi, țăranul de la care am trebui să-nvățăm limba, căci el a fost acela carele a păstrat-o, în lupta timpurilor, curată și românească. Și astfeli păcătuind ei (veți vedea cine!), ni răpesc limba vorbită de milioane de români, cărora ei ne înstrăinează cu totul și prin aceasta chiar ni răpesc posibilitatea unei esistențe naționale“.

Poetul-critic Dimitrie Petrino și-a dezvăluit apoi ținta atacului său, răspunzând la întrebarea: Cine sunt acei ei?: primo, „egoiștii de filologi”, secundo: „Societatea pentru cultura și literatura poporului român din Bucovina”. Mihai Eminescu a afirmat că „autorul e nedrept, de nu și ceva mai mult decât nedrept”, căci filologii și Societatea din Bucovina nu aveau, de principiu, de-a se depărta de limba poporului, ci din contra, erau cei care vor să rămână cu și numai pe lângă popor. „Poate că modul de-a rămânea pe lângă el e defectuos, nu însuși principiul în sine”. Filologii și Societatea Bucovinei au preluat din creația lui Aron Pumnul tot ce au crezut că se potrivește limbii române aflate în curs de așezare pe o morfologie și sintaxă conforme cu spiritul neamului. Mihai Eminescu a explicat cititorilor că acestea au fost creații ale „bătrânului Pumnul”, „care-n amorul său cel nemărginit pentru limbă, în încrederea cea sântă ce-o avea în puterea creatrice a limbei, nu primea în ea nici vorbele grece: gramatică și istorie, nici vorba greco-slavă: carte de citire”.

Celor care susțineau că părerea lui Aron Pumnul nu-i bună, Mihai Eminescu le răspundea: „Dacă nu-i bună, aceea însă stă – că cronistice e dreaptă și scuzată”, arătând că „după estremul latinităței, a etimologismului absolut inaugurat de Bătrânul Petru Maior, care scria construcțiuni latine în românește, trebuia neapărat să vină ca remediu contra lui estremul fonetismului absolut, a iubirii nemărginite a limbei numai românești și esclusivitate față cu limba latină și cele surori”.

Deci, Mihai Eminescu a răspuns că ei, adică filologii și Societatea Bucovinei:

– nu au schimonosit, ci au deșteptat la viață limba română și cu ea simțul național;

– au făcut-o și spre glorificarea lor personală și eternă (fapt adevărat, care nu poate fi negat);

– n-au avut intenția de-a depărta pe țăran de autorul „puținelor cuvinte”, în afară de cazul când acesta, singur, voia să se depărteze de țăran.

Același D.Petrino a imputat delegaților patrioți care au vorbit românește în Dietă greșelile pe care acesta considera că le-au comis în limbă. Mihai Eminescu i-a răspuns astfel: „Dacă ei nu-și știu limba (ceea ce noi n-o zicem), au însă cel puțin patriotismul de-a o vorbi așa cum o știu, rău; când alții, cari se laudă că o știu bine, nu o vorbesc neci rău măcar, adecă n-o vorbesc defeli. Care-i mai bună dintre aste două? Lăsăm ca să judece publicul cetitori”.

Poetul-critic D.Petrino și-a permis să facă aprecieri partizane și la adresa literaturii române, lăudându-l pe „d-l Alesandri”, pe care l-a făcut regele poeților. Mihai Eminescu a scris că aplaudă acest lucru, valabil „până ce vom avea și un împărat al poeților, care adecă să-l întreacă pe dumnelui, ceea ce, spus fără compliment, va fi cam greu, deși suntem de o natură ce nu despeară niciodată”.

Poetul-critic D.Petrino a vorbit și despre „germanismii cei străcorați și țesuți în bătătura scrierilor ce se publică în foaie”. Mihai Eminescu aprecia că „răul acesta e adevărat și vădit n-o neagă nimene, nici înșiși jurnaliștii din Austria”, însă a demonstrat că respectivul critic „folosește germanisme și vorbe străcorate în coloanele ei, rămășițe negreșit ale unei forme de guvern ce esista ieri și esista parte încă și azi, rămășițe cari se vor șterge neapărat deodată cu rădăcina, cu cauza lor: feudalismul și absolutismul”.

Mihai Eminescu i-a reamintit lui D.Petrino că „Persoana asupra căreia aveți bunătatea a face aluziuni atât de delicate, domnul meu, a încetat de mult de-a mai fi numai o persoană simplă. Nu mai e muritoriul slab, muritoriul plin de defecte pământești, nelimpezit încă de eterul opiniunei publice; – nu ! el e personificarea unui principiu, sufletul – nemuritor neapărat – care a dat consistință și conștiință națională maselor și a făcut din ele o națiune; mase cari, cu toată nobilimea, cu tot clerul, cu toate averile, începură a nu se mai înțelege pre sine, a nu-și pricepe ființa și natura ce era comună, și cari face ca masele să fie, pe neștiute chiar, părțile unui singur întreg. Întru realizarea principiului său, omul ce-l personifica a întrebuințat mijloace cari în detaliu d-tale nu-ți plac, pe cari le găsești, ca tot ce-i omenesc: necomplecte, defectuoase, să zicem chiar rele”. El și-a îndemnat conaționalii: „Nu râdeți, domnilor de lepturariu; pentru că secațiunea sa de pe-alocurea e oglinda domniei-voastre proprie; nu râdeți de nihilismul său, pentru că e al dv. Și dacă e vorba pe masca jos! apoi masca jos de la toți și de la toate, astfeli încât fiecare să-și vadă în fundul puținătăței sale”.

Mihai Eminescu s-a simțit dator să aducă aminte publicului „că țipătul ce-l face criticul cum că Societatea, în contra unificării limbei și-a ortografiei, se paraliză de sine prin declararea de mult făcută de acea societate că ortografia și sistema urmată de ea sunt provizorie până ce se va statua printr-un organ competinte sistema și ortografia ce va avea a le urma tot românul ca oblegătoarie”.

Apoi i-a luat apărarea lui Gheorghe Șincai. „Gheorghe Șincai, chiar dacă n-ar fi atât de mare cum pretindem noi că este, totuși el a fost la înălțimea misiunei sale – la o nălțime cronistice absolută; pentru că dacă criticul ce-l califică de mincinos ar fi avut bunăvoința de-a cerceta istoria istoriei, atunci ar fi putut băga de samă că procesul întru scrierea istoriei la orice națiune se începe mai întâi și constă din cronografie, cu sau fără tendința, din culegerea de prin toate părțile a materialului”.

În continuare a scris: „Ne ținem de dătorința noastră a aduce aminte că nu ne simțim îndestul de capabili ca să apărăm, cum se cade, oameni ca Șincai și ca Pumnul… oameni cari apoi neci nu au nevoie de apărarea noastră sau a altcuiva pentru de a rămânea cum sunt, adecă nemuritori și mari”. El a adus aminte publicului că țipătul pe care-l face criticul respectiv „cumcă Societatea, în contra unificării limbei și-a ortografiei, se paraliză de sine prin declararea de mult făcută de acea societate că ortografia și sistema urmată de ea sunt provizorie până ce se va statua printr-un organ competinte sistema și ortografia ce va avea a le urma tot românul ca oblegătoarie”.

În fine, el a consemnat că „părerile ce le-am emis asupra diferitelor sisteme limbistice sunt cu totul subiective și nu au pretențiunea de a controla întrucâtva lucrările vreunui sistem; nefiind filolog de competință, declar eu însumi că opiniunile mele sunt cu totul personale și nu merită de-a turbura lucrările filologilor noștri – cari, autorități științifice, lucrează după alte considerente decât ale mele”. El declara că „ar fi putut arăta autorului broșurii mult mai multe neconsecințe în contra a înseși părerilor ce le stabilează, însă n-o face, „pentru că nu voi ca critica mea să fie meschină și de virgule, – nu din cauză că eu nu le-ași ști pune, ci numai pentru că-mi place a crede că literații noștri știu, numai uită a le pune”.

Mihai Eminescu a arătat că acea broșură nu poate fi numită critică, pentru că atunci „Când cineva califică pe-un om cu epitetul, puțin măgulitor, de nebun și asta numai din cauza: pentru că acel om are nefericirea de-a fi de-o opiniune contrarie celeia a criticului, – ne va ierta lumea dacă nu vom fi în stare să numim aceasta procedură: manieră și educațiune bună”. „Trebuia apoi să mai știe că, lovind cu măciuca în demnitatea unui om, înseamnă a uita că măciuca are două capete – și că adversariul pe care și l-a făcut are dreptul de a-l califica cu aceleași epitete dulci și măgulitoare”. El a concluzionat că „Prin toată broșura se țese tendința de-a lovi mai cu deosebire într-o persoană care, prea nobilă și prea recunoscută de opiniunea publică, nu-și va pune mintea cu asemene împunsături de ac”. Apoi, părerea lui sinceră, ca să nu zică amicală, pe care a dat-o criticului: „nu e acesta modul de-a dezbăra pe oameni de relele lor obiceiuri și de defectele lor cele mici sau mari”.

Deci, Mihai Eminescu a luat apărarea lui Aron Pumnul, dascălul său venerat, adesea pomenit lângă Gheorghe Șincai, autorul „Hronicii” românilor. El a intuit că generația pașoptistă ardeleană continua programul de emancipare națională și socială al „Școlii Ardelene”. În „lecțiile” lui Pumnul își are izvorul cultul lui Eminescu pentru Transilvania și pentru Blajul cărturăresc și revoluționar. El a schițat pentru prima dată imaginea unui apostol al deșteptării naționale, considerându-l pe Aron Pumnul „personificarea unui principiu, sufletul – nemuritor neapărat – care a dat consistență și conștiință națională maselor și a făcut din ele o națiune”.[25]

Această critică i-a atras lui Mihai Eminescu o lungă dușmănie din partea poetului Dimitrie Petrino, care se va lăsa cu procese penale.

*

• În acel timp, între „bătrânii” și „tinerii” români aflați în Viena se purta o dispută care avea la bază concepţia diferită cu privire la utilitatea instituţiilor culturale într-o provincie românească aflată sub stăpânire străină. Mihai Eminescu a intervenit în acea dispută, printr-un articol intitulat „Teatrul românesc şi repertoriul lui”(Repertoriul nostru teatral), apărut în 18 ianuarie 1870 (st.v.) în revista „Familia” din Pesta.[26]

„Bătrânii” susțineau înființarea Academii Române de Drepturi, iar „tinerii” duceau o campanie de presă în favoarea înfiinţării unui Teatru Naţional pentru românii din Imperiul austro-ungar. Academia Română de Drepturi avea menirea să pregătească noile generaţii pentru lupta politică, dusă pe căi parlamentare, şi cunoscători ai complicatelor legi din imperiu, spre a veni în sprijinul ţărănimii împinse de „domnii de pământ” (grofii) în procese urbariale. „Bătrânii” priveau teatrul ca o instituţie de „petrecere”; „tinerii” nu negau necesitatea înfiinţării aşezămintelor de învăţământ, însă priveau teatrul ca o instituţie cu perspective mai largi în lupta naţională decât cele oferite de o Academie Română de Drepturi, frecventată de un număr restrâns de studenţi. Scena reprezenta pentru ei, de pe altă parte, şi o şcoală de cultivare a limbii române, înlăturată din instituţiile de stat.

Mihai Eminescu a văzut în teatru o școală de cultură românească, exprimându-și, printr-o profesiune de credință, opinia în legătură cu existenţa şi funcţionarea vieţii teatrale româneşti. El s-a declarat împotriva „florilor exotice”,[27] alăturându-se la campania de presă în favoarea înfiinţării teatrului naţional, susţinută de Iosif Vulcan, care a făcut din revista „Familia” principala publicaţie în această acţiune, şi de I.A. Lapedatu, autor de nuvele istorice şi a unei drame, Tribunul, cu scene din lupta românilor transilvăneni din anul revoluționar 1848. El a împărtăşit opinia potrivit căreia se impunea înfiinţarea unei reviste în care „tinerii” să-şi publice producţia literară. El l-a trecut înaintea tuturor creatorilor pe Victor Hugo pentru faptul că acesta descrie poporul „în luptele sale, în simţirea sa, în acţiunea sa”, văzând în acesta un tribun în lupta popoarelor pentru libertate şi implicit şi a românilor din provinciile româneşti, atunci, sub stăpâniri străine.

Mihai Eminescu a examinat producţia dramatică românească dinainte de anul 1870 din perspectiva luptei naţionale a românilor de sub stăpânirea austro-ungară. El a respins de plano integrarea în repertoriul teatral a pieselor care nu serveau luptei naţionale. Din producţia dramatică foarte bogată a lui Vasile Alecsandri n-a reţinut decât piesele de inspiraţie populară sau care aduceau pe scenă eroi din popor (Cinel-Cinel, Crai nou, Arvinte şi Pepelea). A alăturat acestor piese pe cele de inspiraţie istorică, respectiv Răzvan şi Vidra, drama lui Alexandru Depărăţeanu, Grigore Vodă, domnul Moldovei, evocare a sfârşitului tragic al lui Grigore Ghica, pentru împotrivirea la anexarea Ţării de Sus a Moldovei de Imperiul habsburgic în 1775, numită mai târziu Bucovina.

El a îndemnat: „Să ne folosim de împrejurarea cea în sine favorabilă, cumcă simţul poporului nostru e încă vergin şi necorupt de veninul farselor şi operelor franceze şi nemţeşti şi să dedăm publicul nostru cu simţeminte mari, nobile, frumoase, cu idei sănătoase şi morale”.[28] De asemenea, a sfătuit ca „în alcătuirea repertoriului, să se ţie în seamă nu atât valoarea estetică a pieselor, cât valoarea lor etică şi naţională, pentru ca repertoriul nu numai să placă, ci să şi folosească”.

Pentru a se putea alcătui un repertoriu naţional, Mihai Eminescu a recomandat să se renunţe la proastele traduceri ale unor piese franţuzeşti şi nemţeşti, frivole şi lipsite de profunzime, teatrele să se îndrepte spre piesele inspirate din realităţile poporului nostru. El a pledat pentru crearea unui teatru românesc în Transilvania. În acest sens a întocmit şi o listă de prelegeri, cu următoarele titluri: 1. Geniul naţional; 2. În favoarea teatrului; 3. Studiu asupra pronunciei; 4. Patria română; 5. Poezia populară.

Însă, stăpânirea austro-ungară s-a împotrivit înfiinţării Academiei Române de Drepturi şi Teatrului Naţional românesc. Din acea dezbatere dintre „bătrâni” și „tineri” pentru înfiinţarea celor două instituţii a rămas articolul lui Mihai Eminescu, cea dintâi evaluare critică a repertoriului teatral românesc din perspectiva luptei pentru cucerirea libertăţii naţionale, în care el a inserat următorul îndemn: „Cine vrea să studieze caracteristica, fizionomia psihologică, originalitatea poporului românesc, pe acela-l consiliem cu tot dinadinsul ca să studieze comediele domnului Alesandri”.

• În acel timp, în țară se petreceau fapte demne de memorat. Țăranii olteni din satele Mehedinţilor au hotărât, la alegerile parlamentare parțiale, să aleagă pe fostul domnitor Cuza, aflat în exil, şi să-l trimită în Parlament ca deputat al lor, al poporului, socotindu-l mai departe ca „Măria Sa”. Mandatul prin care Alexandru Ioan Cuza a fost proclamat deputat de Mehedinţi, în urma scrutinului electoral din 1870 era următorul:[29]

„Mandat Azi la 25 ianuarie, anul 1870, fiind convocat prin decret domnesc colegiul al IV-lea din districtul Mehedinţi a alege deputatul său, şi, procedând la despoierea scrutinului în ziua de 26 la patru ore după amiază, a proclamat cu majoritate de voturi din 544 prezenţi pe Măria Sa Alexandru Cuza Vodă de deputat al acestui colegiu. Biroul definitiv al colegiului, pe de o parte recunoaşte de legală această alegere, iar pe de alta dă acest mandat cu mult respect şi recunoştinţă la mîna alesului deputat Vodă Cuza, rugându-l cu supunere şi inimă curată să vie în sînul naţiunii române, pe care a dezrobit-o şi care-i e devotată tocmai pentru-că-l crede om mare, devotat şi credincios jurământului său din 1857. Asemenea mandat s-a alăturat şi la dosarul alegerilor, spre a se înmâna principelui Vodă Cuza prin autorităţile competente.

       Preşedintele biroului: preotul Gh. Ionescu

 Secretar: Gh. Burileanu

 Scrutatoare: N. Negoiţescu”

Însă, fostul domnitor a refuzat, deși în „Monitorul Oficial” s-a înscris validarea alegerii făcute în Parlamentul României, fiind însă surprins plăcut că țăranii mehedințeni încă îl numeau „Vodă Cuza”.

• În acel timp, Mihai Eminescu era preocupat de pregătirea serbării de la Putna, din care dorea să facă un eveniment de anvergură națională. La începutul lunii martie 1870, el a redactat Apelul Comitetului către studenţii din Blaj, întrucât aceștia aveau unele temeri cu privire la posibilitatea organizării serbării. Semnatarii documentului – Nicolae Teclu și Mihai Eminescu -, îi informau pe studenții blăjeni că ideea serbării fusese îmbrățișată cu căldură de junimea studioasă de la celelalte instituții de învățământ și că stăpânirea austro-ungară nu putea interzice manifestația întrucât serbări de asemenea natură „constituiau un drept esențial al vieții constituționale”.

În 18 martie 1870 (st.v.) s-a constituit „Comitetul central pentru serbarea la mormântul lui Ştefan cel Mare” la Putna, din care făceau parte: Nicolae Teclu, preşedinte, Petru Pitei, casier şi Mihai Eminescu, secretar. Acest comitet a lansat un nou apel, precum şi o listă de subscripţie. Apelul stăruia asupra faptului ca studenții de la universități și academii se întruneau, pentru prima dată, „la o comună serbare românească”, evoca figura lui Ștefan cel Mare și cere tuturor patrioților să sprijine comitetul în acțiunea sa. „Să demonstrăm lumii – încheia Apelul – că geniul poporului nostru viază, să-i arătăm că națiunea noastră înțelege misiunea sa în momentul când știe să prețuiască și să glorifice faptele marilor săi bărbați”. Mihai Eminescu a fost solicitat să scrie un imn pentru serbările de la Putna, însă a refuzat, astfel că rugămintea a fost adresată lui Vasile Alecsandri. Ioan Slavici avea să-și amintească faptul că acesta „nu numai că ne-a trimis două imnuri, ci ne-a mai scris, îmbărbătându-ne în lucrarea noastră”.

 

5. Stâlpii de susținere ai luptei pentru întregire națională

• În lunile aprilie-mai 1870, Mihai Eminescu a trecut la ofensivă, făcând public programul de luptă, prin trei articole cu un puternic caracter ofensiv: Să facem un congres, În unire e tăria și Echilibrul, care au fost publicate în gazeta „Federațiunea” din Pesta. Această gazetă, aflată sub conducerea lui Alexandru Roman, începuse să apară din 3 ianuarie 1868 (st.v.).[30] Cele trei articole îngemănate, semnate, din precauție, cu pseudonimul „Varo”, la care se adăugau articolele O scriere critică și Teatrul nostru național, au exprimat public năzuințele și suferințele românilor din Imperiul austro-ungar, în fapt ale întregului popor român. El cutreierase majoritatea provinciilor istorice româneşti,[31] a văzut starea socială a ţăranului şi muncitorului din statul român, dar şi a majorităţii românilor din teritoriile aflate sub dominaţii străine. El avea să afirme: „Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc carte şi răzbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece, pe fruntea lui străinii scriu conspiraţiuni şi alianţe, pe seama lui croiesc revoluţiuni grandioase”.[32]

Mihai Eminescu a înţeles că numai prin cunoaşterea „de sine”, românii vor fi capabili să-şi reconstruiască statalitatea. A fost tot mai convins că numai o construcţie a acesteia în vatra vechii Dacii era capabilă să garanteze şi să asigure, în prima etapă, supravieţuirea, iar apoi propăşirea naţiei în apropierea unor imperii puternice.[33] Convingerea lui a devenit certitudine mai ales după vizita pe care i-o făcuse lui Alexandru Ioan Cuza aflat în exil, precum și după întâlnirile studenţilor români din capitala Imperiului austro-ungar, unde s-au discutat priorităţi privind dezvoltarea și emanciparea României. El a înțeles că deviza „În unire e tăria” era și antidotul la măsurile represive prin care autorităţile Imperiului austro-ungar încercau să oprească debutul său în activitatea publicistică.

*

• În ziarul „Federațiunea”, nr.33, din 5 aprilie 1870 (st.v.), Mihai Eminescu a publicat sub pseudonimul Varro, articolul „Să facem un congres”,[34] un adevărat manifest politic. Analizând situația politică din Imperiul austro-ungar, el s-a întrebat „ce rol vor juca românii la regenerarea bătrânei Austrie”, în cazul în care răsturnarea ministeriului Giskra-Hasner ar aduce cu sine căderea sistemei, a constituţiunei, a dualismului?. El vedea pentru români mai multe variante de acțiune:

– de a sta cu mâinile în sân, „cum sunt obicinuiţi a sta”;

– de a se intimida de ţipetele bufone ale maghiarilor sau nemţilor;

– de a merge cu fruntea deschisă, solidari cu celelalte naţiuni cu aspiraţii comune, pentru „a apela la simţul de dreptate al tronului, spre a-l sili să ceadă voinţelor supreme ale popoarelor”.

Mihai Eminescu:

– s-a dezlănțuit într-o filipică la adresa stăpânilor de popoare, spunând că „nimeni nu trebuie să fie aicea stăpân decât popoarele însele” și că „a trece suveranitatea în alte braţe decât în acelea ale popoarelor e o crimă contra lor”;

– milita pentru reformarea sistemului politic, precum și al statului „unde sunt atâtea rămăşiţe putrede ale trecutului”;

– era conștient că în această operă „ce pare a se pregăti”, „românii trebuie să joace un rol eminamente activ”, fiind nevoie „ca sufletul acestei naţiuni vechie să lucreze cu toată vigoarea sa de fier”.

După părerea lui, în acel context „nu mai e vorba de declamaţiuni vane, ori de oportunitate”, trebuind ca „cu toţii uniţi trebuie să mergem cu principiul, cu naţiunea”. El întărea cele spuse cu următorul cuget: „dacă ar fi în inima noastră o singură schinteie din virtutea antică a oamenilor pre carii noi ne măgulim de a-i avea de străbuni, a romanilor, am vedea ce absurd e să cerşim de la maghiari drepturile cari ni se cuvin şi cari trebuie să ni le luăm pre altă cale”.

Însă, cu regret, constata că „Românii, în genere vorbind, s-au purtat mai mult rău decât bine”. Această afirmație a fost apoi argumentată cu trei cazuri de viață și de moarte pentru națiunea română:

– „Adunarea de la Miercurea”, care s-a constituit, alegându-și un comitet; însă, un comisar gubernial „oarecare” a sistat activitatea acelui comitet, fără ca să arate din ce cauză, iar românii au primit această sistare „fără ca să proteste în faţa lumei, fără ca această infracţiune în dreptul de a se întruni să fie urmată de destituirea funcţionarului şi a ministrului ce a ordonat-o”;

– uniunea Banatului cu Ungaria a fost forţată, „căci a fost făcută contra voinţei românilor”, iar uniunea Transilvaniei „a fost făcută fără de a se întreba românii”; el întreba: „Cine a protestat contra? Cine a alarmat Europa într-o cestiune atât de gravă?”. Cu durere în suflet consemna: „Nimeni”; el amintea conaționalilor săi că „Avem dreptul de a petiţiuna”, iar suveranul era obligat să asculte doleanțele popoarelor, precum și ale indivizilor; și în acest caz el se întrebă: „Cine a uzat energic de acest drept pentru a scăpa naţiunea română de forţarea la o uniune pre care ea n-o voieşte şi n-o recunoaşte?”; același răspuns trist: „Nimeni”.

– în Năsăud, un om s-a ales cu un vot, ba a avut până şi temeritatea de a cere verificarea acestei alegeri; el întreba: „Carii sunt alegătorii carii să proteste contra reprezintărei lor din partea unui om pre care ei nu l-au ales?”. Răspunsul: „Nimeni”.

În fața unei asemenea realități, el s-a întrebat: „Oare murit-a orice dreptate? Oare luatu-ni-s-a dreptul de a petiţiuna şi a protesta? Oare am uitat cumcă tronul trebuie să fie drept, căci aceasta e raţiunea sa de a fi?”.

În susținerea ideilor sale a adus și alte cazuri:

– „un insolent are cutezanţa de a spune în camera Ungariei cumcă naţiune română nu esistă”; i s-a răspuns „că esistă şi nimic mai mult”; „Aicea trebuia un protest energic şi formal contra purtării neescusabile a unor deputaţi cari n-au respect de naţiuni întrege; trebuia demisiunarea deputaţilor români dintr-o Dietă care nu se respectă, nerespectând neci chiar individualitatea celorlalte naţiuni. Ce prezident e acela care lasă ca un insolent să insulte, nerevocat la ordine, o naţiune întreagă?”;

– altul spune că „am face poate bine de a emigra în România, recte de a părăsi acest pământ, care e cu mult mai mult drept şi cu mult mai multă raţiune al nostru decât al lor”. Din nou obsesiva întrebare: „Cine protestă contra unor asemenea insinuaţiuni pre cât de răutăcioase pre atât de bine calculate?”. Răspunsul este același: „Nimeni”.

El își informa cititorii că cunoaște „fiinţele acelea linse, acele suflete de sclav cari fac politică de oportunitate, cari cerşesc posturi pentru ei în loc de a pretinde categoric şi imperativ drepturi pentru naţiunea lor, carii zic cumcă românii n-au neci un drept în această ţară şi cumcă trebuie să cerşească pentru a căpăta”. Mai grav i se părea faptul „de a vedea pre sincerii noştri deputaţi naţionali jucând pre instrumentele acestor creature”.

Deci, „Naţiunea română trebuie să se pună pre terenul de drept pre care stau toate celelalte naţiuni ale Austriei, nimica mai mult şi neci o iotă mai puţin”, iar „Politica lingăilor trebuie lăsată pre seama lingăilor; pre flamura noastră trebuiesc scrise pur şi simplu voinţele noastre”. De aceea, starea de fapt a românilor trebuia analizată în cadrul unui congres general al lor „care să determine atitudinea naţiunei româneşti faţă cu o eventuală schimbare a sistemei constituţiunale”.

În fața unor asemenea fapte de agresiune a națiunii române, Mihai Eminescu:

– a cerut „să înceteze referinţele de dominaţi şi dominatori; trebuie să fim puşi pre picior de naţiune egal îndreptăţită faţă cu naţiune egal îndreptăţită”;

– a considerat a sosit timpul ca Austria să răsplătească sacrificiile pe care le-au făcut românii pentru ea tronul habsburgilor, pentru care și-au vărsat de atâtea ori sângele”;

– credea că „ar fi venit timpul ca să pretindem şi noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted şi clar că în ţara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orişicui) noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunei noastre”.

Concluziile au fost consemnate astfel:

„1) În caz dacă opiniunea publică a popoarelor Austriei ar cere schimbarea sistemei constituţionale de astăzi, românii, spre a fi factori eminamente activi întru formarea viitorului imperiului, să convoce un congres general al lor, în care toată naţiunea românească să fie reprezentată şi care să decidă atitudinea ei faţă cu situaţiunea cea nouă ce împregiurările par a o crea şi impune imperiului.

2) Congresul să se declare solidar cu naţiunile din Austria ce urmăresc aceleaşi interese ca şi cea română.

3) Congresul să-şi aleagă reprezentanţa sa, care să comunice tronului voinţa naţiunei româneşti, cerând a ei satisfacere”.

              Deci, articolul Să facem un congres a fost mai mult decât un articol de ziar, un editorial de orientare politică. Modalitatea expunerii, cu concluzii pe puncte, elanul discursului critic, titlul imperativ şi formulările lapidare, în sentinţe memorabile, îi conferă valoarea de manifest politic.

Ideile cuprinse în acest manifest politic au fost receptate de românii din țară, unde aveau loc alte evenimente demne de amintire. De pildă, în 8 aprilie 1870, electorii colegiului II din Turnu Severin l-au votat din nou pe Alexandru Ioan Cuza, de data aceasta ca senator. Însă, prețuind pacea țării, el nu s-a întors în România ctitorită și prin mintea și brațele lui, pentru a împlini dorința alegătorilor de a-i reprezenta în Parlamentul țării.     

*

• În „Federațiunea”, nr.34 din 10 aprilie 1870 (st.v.), Mihai Eminescu a publicat articolul „În Unire e tăria”.[35] El a continuat să expună suferințele românilor subjugați, arătându-le, pe baza unui articol din „Politik“, ziarul intereselor cehe, cum procedau cehii pentru a scăpa de tirania stăpânilor austro-ungari. Cehii erau conștienți că în acel moment era „un timp de tranzițiune dintr-o stare nesuferită, nesuportabilăchiar, în niște referințe mai sănătoase și mai conforme naturei lucrurilor”. De asemenea, cehii știau că „într-un stat ca cel austriac nu e însă de ajuns ca fiecare popor să se facă destul de remarcabil pre sine numai și să pledeze fiecare pro domo sua”, ci era nevoie „ca să se sprijinească unul pre altul și să participe la această operă de reconstrucțiune toate popoarele acelea cărora li-s comune interese mai mult ori mai puțin egale sau simile!”. Cehii știau că „în perioada de tranzițiune de acuma trebuie să ne unim cu toții în aceea că să nu mai cădem din nou într-o greșeală asemenea celei din trecut”.Cehii sperau că se va realiza „noua alianță a popoarelor”, iar deviza noilor confederați urmând să fie: „Fiecăruia ce-i al lui și tuturor drept și îndestulare“. Mihai Eminescu a tras concluzia că cehii cereau o federațiune care să garanteze dezvoltarea liberă a fiecărui popor ca atare, ideea fiind adoptată și de celorlalte naționalități ale Austriei.

El se întrebă: „Ce fac românii pentru a se alia acestei idee?”. El îi încredința pe cititori că „dacă românii vor lăsa să li scape și această ocaziune, dacă vor lăsa ca ideea să se localizeze numai la popoarele cari o manifestă în gura mare, dacă românii nu vor ajuta să generalizeze căderea constituțiunei din decembre asupra imperiului întreg, atuncea lupta noastră va deveni din ce în ce mai grea, căci în urmă nu va mai fi nimeni în opozițiune afară de noi, pre când azi avem atâtea națiuni cari au interese comune nouă și se luptă alături cu noi”. Însă, făcea o constatare: „Nepăsarea noastră ne pierde. Să nu ne mirăm dacă organele noastre de publicitate au devenit în timpul din urmă moi și împăcăcioase; căci, cum zice mai sus campionul presei boeme, contrarii vor ști totdeuna să amețească capetele până și a conducătorilor noștri cu promisiuni lucie, dar etern minciunoase”.

Apoi s-a lansat într-o critică violentă la adresa ungurilor, întrebând: „Ce drept mai mult pot avea ungurii în această țară unde în număr sunt mai egali cu noi, unde, prin istoric sunt cu mult mai târziu veniți decât noi?”. A continuat cu un îndemn la unitate în lupta împotriva dualismului austro-ungar, scriind: „Să ne grăbim dar de a ne declara solidari cu națiunile nemulțumite ale Austriei; să pășim la o activitate comună cu ele, căci mâni chiar va fi prea târziu, mâni chiar se vor bucura numai aceia de fructele răsturnărei constituțiunei cari vor fi ajutat a o răsturna, mâni nu va mai vrea nimene să primească mâna de înfrățire a unui popor fără energie, spre a căpăta în schimb o nouă piedecă în drum, pre unguri”. Însă, dat fiind starea de fapt, a terminat cu următoarea cugetare: „Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprie; noi nu ne-am convins încă cumcă: puterea și mântuirea noastră în noi este!”.

*

• În gazeta „Federațiunea” din 22 și 29 aprilie 1870 (st.v.), Mihai Eminescu a scris articolul „Echilibrul”.[36] Cu o satisfacție disimulată el anunța că „ceea ce am zis noi s-a împlinit”, adică „Cehii cer autonomia țării lor; galițienii, tirolezii, triestienii cer aceeași esență sub alte forme; ba chiar organul jidanilor unguriți, „Pester Lloyd“, are inspirațiunea de a recomanda guvernului austriac o deplină îndreptățire a naționalităților. Adecă, cu astuția ce li e proprie, vor a localiza reforma Austriei și uită intenționat că este și o Transilvanie care cere aceeași autonomie pre care o cere Boemia ori Galiția”. El reamintea că „Opiniunea publică a Austriei s-a pronunțat pentru căderea constituțiunei, pentru răsturnarea complectă a dualismului, care nu are nici o rațiune de a fi. Dacă suveranul s-ar învoi să-și cercuie fruntea cu coroana Boemiei, el ar trebui prin consecință să reprimească autonomia marelui principat al Transilvaniei”.

El a adus în discuție „rațiunea de a fi a dualismului”, căutând să-și explice cum e posibil ca ungurilor din Austria să li se dea în mână „domnia asupra unor națiuni esențial diferite de a lor, tot așa de mari la număr și nu mai înapoiate în cultură”. Pentru înțelegerea problemei, el a adus în discuție trei rațiuni prin care „un popor poate egemoniza pre altul”:

– prima: superioritatea morală; în acest sens, el se întreba: „ce au acești oameni ca să ne superiorize? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au științe? Au arti? Au legislațiune? Au industrie? Au comerț?”; el a supus unei aspre critici toate aceste domenii, începând cu limba maghiară – ale cărei sunete „îngrozesc piatra”, continuând cu legislațiunea – văzută ca „o compilațiune răutăcioasă și nerumegată a principielor celor mai contradictorie” și terminând cu artele și literatura, considerate „o traducțiune rea din limba germană”; din aceste rațiuni, el a tras concluzia că „nu au nimica acești oameni prin ce să ne superiorize pre noi românii;

– a doua: ideea etică; în acest sens, a precizat că pe români nu-i pot obliga legile emanate de la autoritățile ungare, ci „pur și simplu semnătura suveranului nostru”; el arăta că pentru români, suveranul „reprezintă unitatea de stat austriac, și pentru noi el e personificarea națiunei române. Noi suntem amici ai unității Austriei și tronul va găsi în noi totdeuna apărători sinceri, deși legi pre cari nu ni le-am făcut noi înșine nu ne obligă”; el a reamintit că legile „sunt făcute în flagrantă contradicțiune cu convingerea noastră, fără consimțământul nostru, căci am refuzat de a discuta ori de a vota legi care a priori erau false și nedrepte”. Apoi s-a întrebat: „Cum pot ei fi competinți de a ni dărui lucruri pre cari domnul dăruiește servului? Suntem noi servii lor? Drepturile se dăruiesc? Sau sunt acești reprezintanți din Dietă reprezintanți fideli ai națiunilor?”.

              A repetat că „toată lumea știe că ungurii chiar în Ungaria proprie sunt în minoritate și că numai prin influințări materiale la alegeri o au putut improviza acea adunătură ce se pretinde Adunare”. Apoi s-a repezit asupra Ungariei, scriind că „unitatea Austriei nu cere esistența unei Ungarii cum este ca astăzi; Ungaria cum este nu e condițiune a Austriei. Noi am putea uza de drepturile noastre prin propria noastră inițiativă, am putea proclama autonomia Transilvaniei fără ca prin asta să periclităm unitatea Austriei, singura rațiune care are respectul nostru și care ne obligă”;

              – a treia: susținerea în niște drepturi răpite prin puterea brută; el arăta că „într-un stat liberal, care pretinde a nu voi alta decât egala îndreptățire a tuturor, măsure brute nu-și au defel locul”; el aducea ca argument faptul că nu se recomanda să se facă apel la acea putere telurică și sângeroasă, căci „în armată proporțiunea germanilor și maghiarilor față cu slavii și românii e cea de 2: 8“. El prezicea că Austria va fi lovită de convulsii sociale, chiar dacă Austria „n-a avut o răscoală militară”, „dar se prea poate ca timpul să nu fie tocmai departe, căci astăzi, prin voluntari, armata cugetă, pre când ieri încă era numai o masă. Și să nu se uite că inteligința tuturor popoarelor din Austria e eminamente națiunalistă”.

              Mihai Eminescu a criticat aspru măsurile luate de guvern împotriva Adunării de la Miercurea, scriind că aceasta „nu putea fi dizolvată de guvern fără ca organul lui să arate o cauză și o lege care să justifice gravitatea cauzei; dizolvând însă comitetul Adunărei fără a-i spune motivele, guvernul a comis o nedreptate, căci constituirile adunărilor și comitetelor nu se fac cu învoirea, ci numai cu știrea guvernelor. Dacă guvernele ar avea să-și dea învoirea lor ori să dizolve după plac, atunci dreptul de întrunire n-ar fi decât o iluziune. Adunarea de la Miercurea și comitetul ei putea să lucreze până azi, fără de a-i păsa măcar de un guvern ce a dizolvat-o fără a-i spune motive legale”.

              El a încheiat articolul, întrebând retoric „cum venim noi românii de a ne combina soartea noastră câtuși de puțin cu acea a ungurilor. Pentru că suntem alături cu ei ori pentru că binevoiesc ei a o combina?”. E recomanda cititorilor „Să-i lăsăm dar de o parte pre acești oprimători ai autonomiei Transilvaniei, cu scandaloasele lor stări escepțiunale, cu torturele lor ca în evul-mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta și mint unde nu pot combate. Ei nu sunt competinți ca să ni dea nimica; și, de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimica. Să apelăm cu toată vigoarea de care dispunem la instanța adevărată: „la tron !“. Toate națiunile trebuiesc aduse la valoarea lor proprie, și când vom avea din ele factori reali, neiluzorii, atuncea se va putea continua cu înlesnire calculul cel mare și secular ce se numește: Istoria Austriei!”.

              Examinând raţiunea de-a exista a dualismului austro-ungar, el a arătat că Constituţia care stătea la baza organizării Imperiului austro-ungar nu reprezenta „o expresiune fidelă a trebuinţelor unui popor”, iar dualismul nu era decât o organizare statală arbitrară, fiind „o ficţiune diplomatică”. El spunea cu fermitate că „nu se pot dicta legi unui popor, pe motiv că se găseşte într-un stadiu mai înapoiat de civilizaţie şi cultură”. Însă, Curtea din Viena invoca acest argument pentru a da o justificare politicii sale de dominare a popoarelor de sub stăpânirea sa. Argumentul fusese invocat de cercurile guvernamentale ungare pentru a motiva politica de oprimare a naţionalităţilor, însă trebuia făcut „o distincţie clară între aristocraţia ungară şi poporul ungar”. A încheiat articolul cu următoarea profesiune de credință: „În reconstrucțiunea Austriei trebuie ca sancțiunea popoarelor ca atari să premeargă sancțiunei suveranului. Toate popoarele sunt setoase de viață proprie, și numai din egala îndreptățire a tuturor se va naște ecuilibrul. Atunci numele „Austria“ va fi sinonim cu „pacea“.

*

Cele trei articole scrise în perioada aprilie-mai 1870, publicate în ziarul „Federațiunea” din Pesta au exprimat, pe fond, ideile reformiste ale lui Alexandru Ioan Cuza. Acestea au înfăţişat, cu măiestrie, situaţia românilor din Imperiul austro-ungar, încadrând lupta lor de emancipare națională în mişcarea europeană pentru revendicări politice şi sociale. Ideile cuprinse în acestea, publicate într-o succesiune logică, au dezvoltat o direcție pe care românii din Imperiul austro-ungar erau îndemnați să lupte pentru emancipare națională. În acesta a răzbătut ideea potrivit căreia românii adunaţi într-un congres să exprime solidaritatea cu celelalte naţiuni asuprite de imperiu. El a atacat bazele constituţionale ale dualismului austro-ungar, alarmând îndeosebi autoritățile ungare, care au considerat ideile din articolul „Echilibrul” ca atentat la adresa ordinii de stat.

 

6. Desfășurarea marii adunări naționale a românilor

• Proiectata serbare de la Putna era susținută prin semnale de încurajare din toate provinciilor locuite de români. De pildă, în ședința din 27 iunie 1870, comitetul Societății „Românismul” a aprobat ca din casieria societăţii să se expedieze în capitala Austro-Ungariei suma de 100 lei conducerii comitetului de organizare a serbării de la mănăstirea Putna, „în memoria marelui Ştefan”.[37]
• În 7 iulie 1870 (st.v.), a izbucnit războiul franco-prusac. Acest fapt a generat un val de simpatie pentru Franța, amplificând curentul ostil lui Carol, care nu ezita să-și manifeste încrederea în victoria țării sale de origine. Liberalii radicali au pus la cale o acțiune de înlăturare a domnitorului, organizând mai multe centre din care să pornească mișcarea: București, Ploiești, Craiova, Pitești, Buzău, precum și din tabăra militară de la Furceni. Principalii conspiratori erau C. A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada – colaborator apropiat al lui Ion C. Brătianu, prim redactor al ziarului „Românul” condus de C. A. Rosetti, Constantin Ciocârlan – fost prefect al Poliției Capitalei, maiorul C. Pilat (ginerele lui C. A. Rosetti), Alexandru Candiano-Popescu și dr. D. Sergiu.

Profitând de această situație tensionată, Mihai Eminescu a continuat în taină și extrem de precaut pregătirea serbării de la Putna. Deși era vacanță studențească și normal era să se afle la casa părintească din Ipotești, el a fost reperat în 7 august 1870 la Hotelul Römischer Kaiser din Viena, fiind trecut în evidențele sosirilor la acel hotel astfel: M. EMINOWICZ, rentier din România.[38] Deci, în raport cu autoritățile austro-ungare el exprima numele oficial, adică Eminovici (Eminovicz, Eminowicz – germanizat), numele Eminescu fiind nomme de plume, atribuit de Iosif Vulcan. Numele lui Mihai Eminescu este trecut în naționalele matricolele școlare de la Cernăuți sub forma Eminowicz Michael. El însuși și-a grafiat propriul nume, în variantă românească, cu terminația icz ,fapt demonstrat de o cerere oficială datată 1865, pe care a semnat-o manu propria: M.G. Eminovicz.

• În acel timp, în țară se pregătea o mișcare conspirativă, antidinastică, ce a erupt în 8 august 1870, sub numele de Republica de la Ploiești. Aceasta a avut ca substrat dezamăgirea unor oameni politici ai vremii care sperau ca prin supunerea față de o dinastie străină să fie realizată o relaxare, o liniște între partidele politice. Acțiunea a fost pregătită de două organizații conspirative, având la conducere pe C.T. Grigorescurespectiv pe Radu Stănian. Din aceste organizații mai făceau parte Candiano Popescu, Stan Popescu, preotul Nicolae Ioachimescu, locotenentul Comiano, Mitică Călinescu, Titu Bălăceanu, Petre Apostolescu, Guță Andronescu-Grădinaru. În fruntea agitatorilor se aflau liberalii radicali care, după ce contribuiseră la înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, nu se împăcau cu gândul de a avea un domnitor pe viață, care ar putea abuza de situația sa, drept care îl acuzau pe Carol I de tendințe autocratice.

NOTĂ: Faptele s-au desfășurat astfel:[39] În noaptea de 7/8 august 1870, Candiano Popescu și grupul său de conspiratori au ocupat prefectura și telegraful din Ploiești, apoi în zori clopotele bisericilor au început să bată, iar populația s-a adunat în centrul orașului. Aici, în fața mulțimii, Candiano Popescu a citit o telegramă, pe care ar fi primit-o de la Ion C. Brătianu, prin care se comunica: „Vă fac cunoscut că principele Carol I a fost detronat astă noapte”, a fost numită o Regență în frunte cu generalul Nicolae Golescu și s-a constituit un nou guvern, având la ministerul de Război pe Ion C. Brătianu”. Totodată, Candiano Popescu a anunțat că el a fost numit prefectul județului Prahova.

                   Participanții au aplaudat și au început să strige: „Ura! Am scăpat de neamț”. Apoi, mulțimea – estimată la „trei mii de oameni” – în frunte cu „noul prefect” și cu un preot îmbrăcat în odăjdii, a pornit spre cazarma dorobanților, unde sergentul de la depozitul de muniție a primit ordin „să împartă arme la popor”.

                   Candiano Popescu i-a prezentat maiorului Polizu, comandantul unității, o telegramă „semnată” de Ion C. Brătianu – ministrul de Război și Manolache Costache Epureanu – ministrul de Interne, cu următorul conținut: „Vă fac cunoscut că prințul Carol s-a detronat astă noapte de către popor. În numele guvernului provizoriu vă ordon a lua comanda garnizoanei și pe dată a supune armata la jurământ pentru noul guvern. Totodată vă veți pune la ordinul prefectului Alexandru Candiano Popescu, veți menține ordinea, iar de urmare veți raporta pe dată”. Maiorul Polizu nu a dat crezare telegramei și a declarat că va apăra cazarma.

                   Fără să intre în discuții contradictorii cu respectivul maior, Candiano Popescu s-a deplasat la închisoarea orașului unde a eliberat „un număr de arestați”. De asemenea, a expediat o telegramă căpitanului Georgescu, comandantul grănicerilor de la Predeal: „Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu instalat, având de cap pe generalul N. Golescu ca regent. Sunt prefectul districtului, numit de guvernul provizoriu. Concentrați imediat grănicerii și în 24 de ore, dacă se poate, să fiți la Ploiești. Aștept de la patriotismul Dumneavoastră și de la energia Dumneavoastră acest serviciu”.

             Pentru a face cunoscută acțiunea pe plan internațional, „prefectul” a expediat ziarului românesc „Adevărul”, care apărea la Pesta, următoarea telegramă: „Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu înființat sub titlul de Regență. În Ploiești mare entuziasm”. Șeful stației telegrafice din Predeal, Iuliu Filipescu, s-a arătat circumspect, a oprit cele două telegrame și a anunțat guvernul de la București. Îndată ce a aflat despre „rebeliune”, guvernul condus de Manolache Costache Epureanu a trecut la arestarea suspecților, în frunte cu Eugeniu Carada, Ion C. Brătianu și generalul Nicolae Golescu. La Ploiești, armata a ridicat în noaptea de 8/9 august „peste 400 de cetățeni de la locuințele lor pentru a-i arunca în închisoare”. Neputând organiza rezistența, Candiano Popescu a părăsit orașul, dar a fost prins la Buzău. În Proclamația Consiliului de Miniștri către cetățenii români se aprecia că o „tentativă atât de nebună, cât și de criminală a fost încercată la Ploiești”, iar „criminalii vor da seamă justiției de faptele lor”. 

Toți fruntașii aripii radicale a partidului liberal, cu I.C. Brătianu și Eugeniu Carada în frunte, au fost puși sub acuzare (cu excepția lui C.A.Rosetti, care plecase la Paris îndată după eșuarea încercării loviturii de stat). Arestările, precum și comportamentul anchetatorilor au fost sugestive, pentru ceea ce avea să urmeze. Arestaților li s-a oferit de mai multe ori posibilitatea de a fugi din arest sau de a distruge documente compromițătoare. Însă, de teama altor încercări de revoltă, procesul nu s-a judecat la Ploiești (unde avusese loc încercarea de revoluție a lui Candiano Popescu), nici la Pitești (unde era reședința de la Florica a lui I.C. Brătianu), ci la Târgoviște.

Unii revoluționari, în frunte cu Eugeniu Carada, au fost duși noaptea pe drumul Târgoviștei, au fost plimbați prin oraș, unde au fost așteptați cu lumânări și sfeșnice la ferestre, iar prefectul județului i-a întâmpinat ce pa niște oaspeți și s-a pus la dispoziția lor.

Alți arestați au fost duși la Câmpulung. Despre aceștia, Sabina Cantacuzino, fiica lui I.C. Brătianu, avea să consemneze: „Se zvonise că pe drum îi vor face scăpați și îi vor împușca, deci, în dimineața pornirii, când îi urcase(ră) în trăsurile escortate de călărași (mama tot cu tata), un șir de birji cu cetățeni fruntași ai orașului se luară după ei ca să-i păzească. În Stâlpeni, la jumătatea drumului, îi deteră în primire câmpulungenilor, sosiți întru întâmpinarea lor cu același ceremonial”. Când arestații au ajuns în Câmpulung, starețul mănăstirii a pus spațiile acesteia la dispoziția lor.

Pentru apărarea inculpaților s-au oferit să pledeze 35 de avocați, în frunte cu Ion Câmpineanu, Anastase Stolojan, Nicolae Fleva și Al. Papiu-Ilarian. Presa fiind liberă, a atacat violent guvernul, justiția și, firește, pe principele Carol. Arestații au fost considerați victime ale abuzurilor autorităților și „patrioți eminenți” și au fost transmise știri, unele inventate, despre torturile la care ar fi fost supuși noaptea în temnițe (unde unii dintre ei nici nu fuseseră întemnițați!).

La proces s-au adus probe concludente de pregătire a unei lovituri de stat. Ordinele trimise de Candiano-Popescu șefilor garnizoanelor de la granița cu Austro-Ungaria și cu Rusia (ca fiind semnate de I.C. Brătianu), prin care li se cerea să se îndrepte cu unitățile lor către București, lăsând granițele nepăzite erau condamnabile. Însă, jurații, influențați de starea din țară, pro-franceză și anti-carlistă, precum și de pledoariile înflăcărate ale avocaților, au fost nevoiți să țină seama de realități.

              Acuzații s-au apărat, invocând faptul că o acțiune similară a avut loc în noaptea de 10/11 februarie 1866, când a fost înlăturat domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în urma căreia nimeni n-a fost arestat, iar unii dintre complotiști se aflau pe banca ministerială. Avocatul Nicolae Fleva a declarat: „Dacă este revoluțiune faptul de la 8 august și se cere osândirea lui pentru că el este opera câtorva indivizi și nu este dorită de națiunea întreagă, să stabilim mai întâi acest adevăr contestabil al acuzațiunii ca să vedem dacă autorii acestei revoluțiuni sunt nevinovați sau culpabili; să se consulte mai întâi națiunea: să punem revoluțiunea la vot! Să facem plebiscit! Primim bucuroși osânda, dar să vă supuneți și Dumneavoastră la majoritatea voturilor”. El a amintit că tot „revoluțiune” s-a numit și actul din 11 februarie 1866, acoperit apoi legal prin organizarea plebiscitului privind aducerea domnitorului străin.

• În acel timp, Mihai Eminescu continua tainic, dar cu sârg, pregătirea serbării de la Putna. În 4 septembrie 1870 (st.v.), el s-a adresat lui Costache Negruzzi, rugându-l să publice în „Convorbiri literare”Apelul privind proiectata serbare de la Putna, la mormântul voievodului Ștefan cel Mare. Potrivit concepției organizatorilor serbării, aceasta „nu era serbarea unui comitet, nu a unei junimi”, ci trebuia să fie „un act produs de o naţiune întreagă”, „întrunirea naţiunii române în suvenirele trecutului, în însufleţirea prezentului şi speranţele viitorului!”. Drept urmare, în 15 septembrie 1870, în „Convorbiri literare” a apărut Notiţă asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare la Putna.[40] În aceasta se transmitea un semnal tainic tuturor studenților români aflați prin diferite capitale ale regatelor și imperiilor din Europa: „S-a născut conştiinţa că o întrunire a studenţilor români din toate părţile ar putea să constituie şi altceva decât numai o serbare pentru glorificarea trecutului nostru şi că, cu o ocaziune atât de favorabilă în folosul său am putea să ne gândim mai serios asupra problemelor ce viitorul ni le impune cu atâta necesitate”.
• Probabil că Alexandru Ioan Cuza, mentorul tainic al ideilor politice eminesciene, era la curent cu evenimentele petrecute în țară. El căuta să găsească o cale de întoarcere, dar era conștient că aceasta putea fi interpretată ca o acțiune subversivă, antidinastică. să găsească o cale de a se reîntoarce în țară. Însă, sănătatea nu i-a permis să-și împlinească acest vis. La recomandarea medicilor, el a vândut casa din Viena și a plecat în Italia, pentru clima caldă, stabilindu-se la Florența, care din anul 1865 era capitala Italiei.

În 26 septembrie 1870, Alexandru Ioan Cuza a cumpărat o clădire lângă porta romana, aflată la intersecţia străzilor colli imperiali (azi, niccolò macchiavelli) şi poggio imperiale, în vecinătatea reședinței regelui Italiei. În Florența, fostul domnitor s-a situat printre iluștrii străini care au ales să trăiască în acel oraș, a devenit o persoană stimată și respectată, intrând în legătură cu clasa politică și diplomatică italiană. El s-a întâlnit des cu Victor Emanuel de Savoia, rămânând în legătură cu diferite personalităţi politice româneşti, precum Costache Negri, Mihail Jora sau Vasile Alecsandri.

• În țară, procesul răzvrătiților „Republicii de la Ploiești” își urma cursul, într-o stare maximă de tensiune. În 17 octombrie1870 (st.v.), toți cei 41 de acuzați civili au fost declarați nevinovați și achitați. Acest fapt l-a revoltat profund pe principele Carol, care în notele sale zilnice a menționat că era hotărât să abdice și că va aduce această decizie mai întâi la cunoștința Puterilor Garante. În acel context, principele Carol, în speranța liniștirii spiritelor de frondă la adresa dinastiei, l-a invitat pe Alexandru Ioan Cuza să revină în ţară.[41] Însă, acesta, înțelegând că vremurile tulburi n-au dispărut i-a scris o scrisoare în care spunea: „Patriotismul meu, Principe, este deopotrivă cu a mea demnitate, el îmi interzice un demers, care ar putea crea serioase încurcături Alteței Voastre şi loialitatea mea mă osândeşte la surghiun”.
• Avântul lui Mihai Eminescu în demersul de realizare a unității de acțiune a studenților români din Viena și a primei adunări naționale a românilor a fost afectat de faptul că Poliția și Siguranța austro-ungară au luat în vizor ziarul „Federațiunea”, pentru articolul „Echilibrul”, semnat cu pseudonimul „Varo”. Afirmațiile care au stârnit furia autorităților austro-ungare au fost:

              – „Ungurii nu sunt cu nimica superiori naţiunilor cu care locuiesc la un loc şi acest palat cu spume mincinoase cu care au înşelat Europa e, de aproape privit, forma ridicolă a unei pretenţii ridicole”;

– „E timp să declarăm neted şi clar că în ţara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orişicui) noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunii noastre”;

-„armata imperiului austro-ungar, formată pe de o parte din unguri şi germani, şi români şi slavi, pe de altă parte, în majoritate de 8 la 2, era în favoarea celor din urmă”, autorul articolului cerând „stabilirea echilibrului potrivit componenţei”.

• Prin luna octombrie 1870, deci după mai bine de 5 luni de la publicarea articolului respectiv, procurorul din Pesta a intervenit și a încadrat acel articol la infracțiunea delict de presă, incriminat de art. 33 din Legea presei nr.XVII/1848. Autorul articolului respectiv, „Varo”, a fost considerat adversar al dualismului austro-ungar, instigator la revoltă împotriva Austro-Ungariei și naționalist fervent, care tulbura minţile studenţilor români din Austro-Ungaria. Însă, deoarece nu se cunoștea adevăratul autor, răspunderea a fost aruncată, potrivit legislației ungare, asupra editorului sau proprietarului ziarului. Astfel a fost considerat responsabil redactorul-șef Ioan Poruţiu și pus sub acuzare.

              Iosif Vulcan a criticat în gazeta sa incriminarea şi acuzele făcute de justiţia ungară ziarului „Federaţiunea”, din solidaritate cu conducătorii respectivului ziar.

• Simțind că va fi condamnat redactorul-șef Ioan Poruțiu, Mihai Eminescu a considerat că trebuie să-și dezvăluie identitatea, recunoscând că el a semnat articolul respectiv cu numele „Varo”, asumându-şi răspunderea pentru cele scrise. În revista «Familia», nr. 44 din 13 noiembrie 1870 s-a consemnat, cu acordul lui Mihai Eminescu, faptul că „Procesele de presă ale ziarului «Federaţiunea» se vor pertracta în 29 noiemvre şi 7 decemvre la curtea juraţilor din Budapesta. În urma celui din urmă proces, intentat pentru articolul „Ecuilibriul”, a intervenit un incident nou, rugându-se autorul aceluia de d-l Poruţiu a-i spune numele la judecătoriul de instrucţiune. Aşa dară acest proces se va intenta de-a dreptul în contra autorului. Precum aflăm, autorul e junele poet şi colaborator al nostru d-l Michai Eminescu”. Astfel, Mihai Eminescu a fost citat la proces de către procurorul din Pesta (judele de instrucţiune din Budapesta) și învinuit că susţinea autonomia Transilvaniei şi cerea „fărâmarea dualismului”, iar instanța judecătorească l-a acuzat de delict de presă.
• În acea perioadă a avut un bun sfetnic, pe Jacob Negruzzi, directorul publicației „Convorbiri literare”, cu care a corespondat permanent. În 6 februarie 1871, din Viena el i-a scris că: „E destul de tristă starea unui popor când trebuie să lupte pentru limbă şi naţionalitate în numele confesiunii religioase căreia-i aparţine”. După cum reiese dintr-o scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi din 11 februarie 1871, procesul a continuat și la începutul anului 1871: „Mă veţi ierta, dacă nu v-am răspuns la stimata d-voastră epistolă – scria Mihai Eminescu; dar cauzele care m-au oprit, au fost cea mai mare parte independente de mine. La sosirea epistolei d-voastră, eu nu am fost aici; când m-am întors însă, nu eraţi d-vostră în Iaşi; Ş-aşa s-a prelungit tăcerea mea până acuma. Apoi am avut şi supărări care de care mai minunate; pro primo: un proces de presă, al cărui capăt nu sînt încă în stare de a-l prevedea”. Mihai Eminescu a recunoscut că „În articolul „Echilibrul”, publicat în „Federaţiunea” (No 38 şi 39, mai 1870) am susţinut autonomia Transilvaniei, fărâmarea dualismului, a unei forme ce contrazice natura obiectivă a monarhiei, dreptul ce-l are fiece popor de a-şi determina viaţa prin legi şi de-a avea un propriu organ pentru formularea acestor voinţe, o legislatură. Acest articol a dat însă(ocazie) procurorului public din Pesta de-a mă cita la judecătoria de instrucţiune”.

Redactorul responsabil al gazetei – Ioan Poruţiu – a fost condamnat la 10 luni de detenţie. Întrucât nu au fost descoperite documentele privind desfăşurarea procesului, nu se știe dacă s-a pronunţat vreo sentinţă de condamnare. Dosarul procesului a fost închis, probabil, din următoarele motive:

a). în Ungaria acelor vremuri delictele de presă aveau termen de prescripţie 6 luni, iar numele autorului a fost aflat abia în 13 noiembrie 1870; deci este posibil ca fapta să se fi prescris;

b). oficialităţile ungare au evitat se să facă prea multă larmă, întrucât la acțiunea de protest s-au putut ralia şi alţi publicişti aparținând naţionalităţilor nemulţumite din imperiu.

După terminarea acelui proces, Mihai Eminescu a fost luat în evidenţa serviciilor secrete austro-ungare, ca „obiectiv” şi „ţintă”, fiind considerat persoană periculoasă pentru siguranţa Imperiului austro-ungar. Simțind că este în vizorul acestora, la îndemnul prietenului său, Ioan Slavici, el și-a schimbat de mai multe ori adresa de domiciliu, pentru a scăpa de posibila urmărire.[42] Pentru corespondența primită el a indicat adresa Universității Viena, unde era cunoscut de studenții români.

• Odată scăpat de teroarea unei posibile condamnări la închisoare, Mihai Eminescu s-a dedicat din nou acțiunii de unificare a organizațiilor studențești din Viena, precum și de pregătire a serbării de la Putna. În martie 1871, împreună cu Ioan Slavici a preluat conducerea acţiunilor privind organizarea serbării respective. Pentru reușita acțiunii, ei au apelat la sprijin prin presă şi la personalităţile influente ale vremii. În sprijin au venit primăriile multor orașe, precum Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Ploieşti, Brăila, care au votat fonduri destinate acestui scop. În noul context, Ioan Slavici și Mihai Eminescu, angrenați în pregătirea marii serbări de la Putna, au reușit să convingă liderii celor două societăți studențești că numai „în unire e tăria”.[43] Astfel, în 20 martie 1871 (st.v.), cele două societăți studențești românești s-au contopit, formând o singură societate, respectiv Societatea academică social-literară România Jună, prescurtat „România Jună”. Președinte al societății a fost ales Ioan Slavici, iar bibliotecar, poetul Mihai Eminescu. În 25 martie 1871, „România jună” a fost recunoscută de guvernul austriac.
• Cu forțe proaspete, rezultate din unirea celor două societăți studențești, a fost reluată acțiunea de pregătire a serbării de la Putna. Însă, aceasta a fost influențată de revolta populației din Paris, declanșată după înfrângerea Franței în războiul franco-prusac, în principal din cauza dezastrului suferit în război și din cauza crescândei nemulțumiri în rândul muncitorilor francezi. În 28 martie 1871, în Paris a fost instituită „Comuna din Paris”, pe baricadele căreia au luptat şi numeroşi tineri români aflaţi la studii în Franţa. La Viena au izbucnit revolte și s-au produs ciocniri dintre muncitorii vienezi şi jandarmi, care s-au soldat cu morţi şi răniţi. Pe acest fond extrem de tensionat, atât la Paris, cât și la Viena, în 8 aprilie 1871a avut loc prima adunare generală a Societăţii „România jună”, unde s-a afirmat explicit că aceasta urmărea formarea tineretului studios român din Viena în spiritul idealului naţional.

NOTĂ: În scrierile sale, publicistul Iuliu Moisil își amintește că o datorie a studentului român, devenit „vienez”, era de a se prezenta la Societatea academică social-literară „România Jună”, pentru a se înscrie ca membru. „Aici conveneam cu alți tineri veniți din Ungaria, Ardeal, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina, Basarabia, România. Crescuți unii prin școli germane (Bucovina), alții în școli maghiare (Ungaria, Maramureș etc.), vorbeau românește cu diverse accente, cu greutate sau ușurință. Un amestec de jargoane, de provincialisme și obiceiuri. La România Jună tinerii conveneau în fiecare seară, se citea, se discuta, se schimbau idei și se simțeau mulțumiți. Încetul cu încetul băieții se cunoșteau mai bine, mai intim, discuțiile deveneau uneori mai violente, mai ales că pe acele vremuri se dădeau lupte între etimologism și fonetism, după școlile secundare pe care tinerii le-au urmat. Fiecare își apăra școala lui. De aici satira, sarcasmul și zeflemelele își luau locul între brașoveni și blăjeni, între năsăudeni și bucovineni. Vorbele și graiurile se satirizau și încetul cu încetul cu toții începeau a vorbi o limbă românească mai omogenă și mai frumoasă.[44]          

• După calmarea spiritelor în Paris, prin înăbușirea Comunei, studenții români din Viena au reluat acțiunea de pregătire a serbării de la Putna. În 5 iunie 1871, comitetul central a făcut un nou apel către românii de pretutindeni, trimițând noi liste de subscripţie pentru a strânge fondurile necesare organizării manifestărilor cultural-patriotice. Unele orașe, precum Botoșani, Suceava, București, Roman, Bârlad, Bacău, Fălticeni, au contribuit cu sume importante de bani. Cuprins de o puternică emoție, Mihai Eminescu a compus Poemul de la Putna (al cărui titlu nu s-a păstrat), în fapt o trăire dezlănțuită de identitate și renaștere națională, exprimată în versuri și lacrimi fierbinți. În aceasta el și-a arătat tristețea pricinuită de înstrăinarea pământurilor românești, îndemnând „junimea” la iubire de țară și la luptă pentru unitatea ei.

Acțiunea a primit un imbold din partea Societății „Românismul”, care și-a propus să comemoreze, în luna iunie 1871, 50 de ani de la moartea lui Tudor din Vladimiri. În acest scop, încă din şedinţa de la 27 februarie 1871 s-a ales un comitet de organizare „a serbării naţionale în memoria aniversării lui Tudor Vladimirescu”, alcătuit din B.P. Haşdeu (preşedintele de drept), N.V. Scurtescu, Grigore G. Tocilescu, T. P. Rădulescu (secretari), A. Fătu, I.A. Brătescu şi N.A. Popovici (casier). Comitetul a decis ca serbarea să se ţină pe câmpul Cotroceni, „locul unde fusese odinioară tabăra ilustrului martir Vladimirescu”. Această grandioasă comemorare a fost caracterizată astfel în darea de seamă a comitetului de organizare: „Nepieritoarea zi de 6 iunie va ocupa cel mai frumos loc în paginile istoriei şi posteritatea va spune că în anul 1871, societatea Românismul a serbat memoria martirului cauzei române, ea cea dintîi aducându-şi aminte de sublimul erou de la 1821…De la un colţ pînă la altul al Daciei, inima română tresaltă de bucurie dinaintea măreţului stindard al Domnului Tudor, ridicat din cenuşa lui 1821 de vigurosul braţ al junimii din societatea Românismul !”.[45]

• În 12 iunie 1871, noul comitet de organizare a serbării de la Putna a lansat trei apeluri: Către junimea română, Către junele româneşi Către onoratul public român și s-a hotărât organizarea unui concurs pentru întocmirea discursului festiv care urma să fie rostit la mormântul lui Ştefan cel Mare. Vasile Alecsandri a fost rugat să conducă juriul constituit în acest scop, din care mai făceau parte Mihail Kogălniceanu şi Titu Maiorescu. Vestea aceasta a provocat un mare entuziasm în toate provinciile românești. Activitatea Comitetului ales pentru organizarea serbării de la Putna, precum și numeroasele dezbateri din presa vremii au provocat suspiciuni din partea autorităților austro-ungare, care au încercat interzicerea acestei serbări. Guvernatorul Bucovinei a cerut, la 8 iulie 1871, ministrului de Interne, instrucțiuni în legătură cu atitudinea față de această proiectată manifestare românească.
• În 15 iulie 1871, Societatea „România jună” a desemnat delegaţia care să plece la Putna pentru a organiza festivităţile. Din delegaţie a făcut parte şi Mihai Eminescu. Apoi s-au bătut două medalii de argint şi aur, una de către studenţi, cu inscripţia: „În memoria lui Ştefan cel Mare – Junimea Română – Junimea Română Academică, Putna, 15 august”, având pe verso: „Uniţi suntem în cuget, uniţi în Dumnezeu” şi a doua, adusă de la Iaşi de Mihail Kogălniceanu: „Monastirea Putna – 15 august 1871”, purtând pe verso inscripţia: „Memoriile lui Ştefan cel Mare. Râvnitorii gloriilor străbune”.

Mihai Eminescu a scris imnul-poezie „La arme”, după modelul unui cântec de luptă francez (La Marseillaise) în care a deplâns soarta „blândei Basarabii”, a „vechei Transilvanii”, a „iubitei Bucovine, diamant din stema lui Ștefan”, a Maramureșului și a altor ținuturi românești străvechi, îndemnându-i pe românii de pretutindeni să ia armele și să înalțe stindardul sfânt în mâini. Însă, datorită referirilor la soarta Basarabiei, smulsă din trupul Moldovei de către Imperiul țarist, a fost preferat, din motive de precauție, un „Imn religios” compus de Vasile Alecsandri (pus pe muzică de A. Flechtenmacher):

Redăm două strofe referitoare la „blânda Basarabie”:

„Auzi!… departe strigă slabii
Și asupriții către noi,
E glasul blândei Basarabii
Ajunsă-n ziua de apoi.
*

Și sora noastră cea mezină
Gemând sub cnutul de calmuc
Legată-n lanțuri a ei mână,
De ștreang târând-o ei o duc”.

• În 1 august 1871, Comitetul de pregătire a serbării, condus de Ioan Slavici și Mihai Eminescu, a analizat stadiului de pregătire a acesteia, stabilindu-se ultimele detalii. Într-o scrisoare deschisă adresată lui D. Brătianu, publicată, împreună cu Pamfil Dan, în „Românul” din 3 august 1871 (st.v.), Mihai Eminescu a explicat astfel simbolistica acestei întruniri a tineretului român la Putna: „Dacă o generaţie poate avea un merit, e acela de a fi aginte al istoriei, de a purta sarcinile cu necesitate de la locul pe care îl ocupă în înlănţuirea timpilor”. În 5 august 1871, Comitetul de organizare a lansat în „Albina” un manifest operativ prin care a chemat publicul la „o adunare numeroasă de românii din toate provinciile române, însufleţite de unul și același spirit”. Acțiunea a fost susținută de Consiliul municipiului Bucureşti, care în aceeași zi a votat un ajutor pentru serbarea de la Putna. Drept răspuns, studenţimea a adus mulţumiri printr-o scrisoare redactată de Mihai Eminescu, care s-a publicat în ziarul „Românul” din 10 august 1871.

*

• În aceste condiții, în 15 august 1871, într-o zi frumoasă de vară, la mănăstirea Putna s-au adunat peste 3.000 de români din toate laturile vetrei strămoșești, printre care și personalități, precum: Mihail Kogălniceanu, Grigore Tocilescu, Constantin Istrati, G. Dem. Teodorescu, pictorii Carol Popp de Szathmáry, Epaminonda Bucevschi, I. G. Sbiera (din partea „Societății Academice Române), episcopul Filaret Scriban, A.D.Xenopol (student berlinez), Iraclie Porumbescu (fost stareț al mânăstirii) etc. Theodor V. Ștefanelli, prezent la acea grandioasă adunare populară a scris: „Toată suflarea românească a primit cu cea mai deplină însuflețire măreața idee, spre a aduce omagii de pietate și venerațiune aceluia ale cărui oseminte se odihnesc de trei secole și jumătate în vechea mânăstire zidită de dânsul. A fost întâia serbare la care au luat parte românii din toate țările locuite de dânșii și ideea aceasta a purces de la Eminescu”.[46]

În porticul festiv ridicat special în apropierea mănăstirii, Ioan Slavici a ţinut cuvântul de deschidere și apoi convoiul s-a îndreptat spre mănăstire. Membrii comitetului, cu eșarfe tricolore, au purtat urna de argint și două valuri de catifea roșie și albastră cusute cu fir de aur de doamnele române din Bucovina și România. Toate acestea s-au depus pe mormânt.

NOTĂ: Procesiunea solemnă a fost astfel descrisă Teodor V. Ştefanelli: „De-o parte şi de alta a mormântului era comitetul, iar lui Eminescu şi mie ne succese să stăm în faţa mormântului la o depărtare cam de doi paşi. Se ţinură cuvântările, se depuseră darurile pe mormânt, apoi urmă solemna închinare a delegaţiunilor şi a altor credincioşi înaintea mormântului. Moment înălţător care ne transporta şi ne umplea de tainice fioruri, nesimţite până atuncea! Această însufleţire a ajuns însă la culme când colonelul Boteanu, în mare ţinută, păşi în faţa mormântului şi ţinu o scurtă cuvântare în memoria celui ce se odihneşte aici de peste trei secole, dar al cărui geniu veghează şi azi asupra scumpului său popor. Iar când apoi îşi plecă Boteanu genunchii înaintea mormântului, când îşi descinse centironul de aur de la brâu şi-l depusese pe mormânt, rostind cu adâncă emoţiune cuvintele: că în numele oştirii române îl depune în semn de admirare şi pioasă veneraţiune pe mormântul marelui căpitan şi cârmuitor de lupte, atuncea parcă trecu un fior prin cei de faţă şi toţi erau aşa de emoţionaţi încât vedeai că fără voie li se furişară lacrimi în ochi. Acuma îmi făcură Eminescu semn să ieşim şi-mi zise afară că acesta a fost cel mai sublim şi mişcător moment al întregii serbări. Adânc impresionaţi am ieşit din curtea mănăstirii şi am îndreptat paşii noştri spre un grup de poporeni”.

La masa festivă de 1600 de persoane, amenajată lângă portic, A. D. Xenopol a ţinut o cuvântare și apoi s-a întins hora mare la care, în final, a cântat și Ciprian Porumbescu, spunându-i tatălui sau: „Tată, am cântat Daciei întregi!”.[47] În seara aceleași zile, în trapeza mănăstirii și în turnul porții au început lucrările Congresului studențesc propus de Mihai Eminescu. Cu acel prilej, studenții au cerut „restabilirea unităţii în viaţa culturală a Românilor”, „cultura să fie naţională şi pretutindeni aceeaşi”, adică „trebuie să fie omogenă la Prut şi la fel în sânul Carpaţilor cărunţi şi pe malurile Dunării bătrâne”.

• Serbarea de la Putna a fost, în fapt, prima mare adunare națională a românilor. Aceasta a împlinit deviza sub care Mihai Eminescu a gândit și realizat marea adunare națională: „Unirea românilor este visul meu de fier”.

Mihai Eminescu a fost reporter, consemnând ceea ce se petrecea acolo, împărțind foi volante cu poezia „La mormântul lui Ştefan cel Mare” de Dimitrie Gusti, tipărită la Iaşi la iniţiativa sa, în care se vorbea despre toate acele „româneşti pământuri”. El a apreciat astfel efectul acelei grandioase acțiuni etnospirituale: „Se va ridica simțul național, aproape adormit până acuma, și va lua alt avânt, iar studenții ce-au sosit din toate părțile și-au făcut cunoștință și legături de prietenie între dânșii… vor fi propagatorii cei mai zeloși ai ideii că, lucrând uniți și conduși de același ideal, vor contribui la deșteptarea și mărirea neamului lor în provinciile de unde se trag”.

*

• Însă, spre sfârșitul lunii octombrie 1871, în sânul Societății „România Jună” s-au adâncit disensiunile referitoare la Direcția nouă în literatura și cultura română, intervenite încă din timpul organizării serbării de la Putna. Protagoniști au fost, în principal, Mihai Eminescu şi Ioniță Bumbac. În acest context, în 4 noiembrie 1871, studenţii români din Viena, reîntorşi la studii, au ales un nou Comitet al „României june” în frunte cu Ioniță Bumbac, din care au făcut parte şi Ioan Slavici şi Mihai Eminescu.

Atmosfera tensionată din cadrul societății „România Jună”, unde studenții au fost împărțiți în „naționali” și „cosmopoliți”, a fost descrisă de Mihai Eminescu într-un articol (nedatat), intitulat Din şedinţele societăţii «România Jună». Naţionalii şi cosmopoliţii,[48] conceput pentru ziarul „Românul”, dar la stăruința lui Ioan Slavici rămas în manuscris, în stadiul inițial de elaborare).

După cum avea să explice Mihai Eminescu, noua conducere a societății, aleasă prin „aclamaţiune unanimă”, sub pretextul că „unul din biurou” (respectiv Mihai Eminescu, n.ns.) se ţinea de „direcţia literară a societăţii Junimea (Maiorescu, n.ns.)”, a declarat, prin vocea președintelui ales, Ioniță Bumbac, că nu va putea şedea alături Mihai Eminescu din cauză de „divergenţă a principiilor”. În urma acestei „declarări prezidenţiale”, 4 membri ai biroului şi-au dat demisia, „nu doar fiindcă ar aparţinea sus – numitei direcţii literare, ci fiindcă, conform statutelor, trebuie să fii contra esclusivismului de idei”. Însă, Societatea n-a primit „demisiunile” celor 4 membri, validând astfel, pentru a doua oară alegerea lor. Astfel, „incidentul odios” s-a părut închis, rămânând ca la o a doua şedinţă să se aleagă „prezidentul”. Însă, în intervalul dintre prima și cea de-a doua ședință s-a dezvoltat o activitate „admirabilă în felul ei”: elementele pasive ale Junimei române din Viena (care „cu anii” nu se interesară de Societate), precum și contingentul proaspăt al „studinţilor care vin din provinţie” (care nu cunoșteau decât imaginea celui care se apropia de ei să-i influenţeze) au fost puse în mişcare de un Comitet format pe tăcute, ca să vină să voteze „contra lui Slavici ş-a lui Eminescu, cari se ţin de şcoala lui Maiorescu”.

Pentru a doua ședință, „Comitetul latent” şi-a procurat din România „jurnale umoristice şi serioase”, unde Titu Maiorescu era stigmatizat ca persoană publică şi privată. Pentru ziua alegerii au fost inventate mici calomnii adhoc, aşa de exemplu că „Maiorescu ar fi delapidat averea Junimei, că a abuzat de încrederea ei şi că în urmă ar fi fugit din România cu familie cu tot”. Toate aceste mijloace, afirma Mihai Eminescu, „foarte oneste, cum se vede”, erau menite să influențeze „părţile interesante ale Junimei”. Şedinţa s-a deschis şi alegerea biuroului din şedinţa trecută a fost contestată de partea interesantă, fără ca în şedinţa trecută să se fi dat vrun protest contra legalităţii ei. Biuroul, ştiind elementele cu cari are a face, şi-a dat „demisiunea”, dezvoltând prin membrii săi ideile pe care le credea raţionale în cazul de respectiv.

Mihai Eminescu le-a grupat astfel:

– Unitatea Societăţii era periclitată prin „sulevarea unor asemenea cestiuni”; s-a adus de exemplu cazul analog al desfacerii Societăţii academice române din Viena prin despărţirea în două „castre”, din care una ridicase pe stindardul ei pe „Bariţ”, iar alta pe „Şaguna”. Biuroul a desfăşurat prin membrii săi această apărare, a cerut susţinerea principiului de „nesulevare a diverginţei spirituale dintre junimea română”; „pentru a evita până şi prepusul că ambiţia personală poate [sau] ar putea fi motivul susţinerei cu consecuenţă a ideilor emise, şi-a dat demisiunea, deşi ar fi avut dreptul de-a nu recunoaşte contestarea şi puterea de a închide şedinţa”.

Mihai Eminescu a rezumat astfel acuzele aduse lui și a lui Ioan Slavici:

„a) că nu suntem români buni, ci răi, asemenea chiar cum trădătorii de patrie şi de naţiune pot fi români de origine;

1. b) că trebuie să fim sau proşti sau plătiţi de străini pentru a susţinea principiile ce le susţinem;
2. c) „că direcţiunea literară a Junimei (şcoala Maiorescu) nu merită decât ca să scuipe cineva în ea, şi Societatea să decidă că scuipă în şcoala lui Maiorescu (ipsi [s]sima verba! ale d-lui Ioniţă Bumbac)”.

Mihai Eminescu a cerut: „să cercetăm numai cazul dacă subsemnatul, contra căruia au fost îndreptate loviturile, este într-adevăr cosmopolit, plătit de străini, prost şi dacă direcţiunea literară de care se ţine el merită a fi scuipată etc. etc.”.

El a reamintit că „Am susţinut întotdeauna că cestiunea consmopolitismului e una ce nu esistă”, cerând „Să nu fim inventivi în cestiuni a căror înţeles ar fi greu de definit pentru fiecare din noi”, apoi explicând că „Poate că ar esista cosmopolitism – dacă el ar fi posibil. Dar el e imposibil. Individul care are într-adevăr dorinţa de-a lucra pentru societate nu poate lucra pentru o omenire care nu esistă decât în părţile ei concrete – în naţionalităţi. Individul e osândit prin timp şi spaţiu de-a lucra pentru acea singură parte căreia el îi aparţine. În zadar ar încerca chiar de-a lucra deodată pentru toată omenirea, el e legat prin lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni în care s-a născut”.

Apoi le-a oferit adversarilor săi următoarea explicație: „Cosmopolitismul e o simulaţiune şi nimic alta, el n-a fost niciodată un adevăr. Străinii care au interese personale în Ţara Românească de es. vor simula totdeauna cosmopolitismul, pentru că declarându-şi adevăratele lor simţiri, ar putea să pericliteze interesele lor individuale. State slabe, cum era Germania în secolul al XVIII, vor simula cosmopolitismul, pentru a denigra tendinţele naţionaliste a inamicilor lor tari. C-un cuvânt: Cosmopolitismul nu esistă decât ca simulaţiune, ca făţarnicie. El mai e pretestul pentru lenea şi indiferentismul celor cari nu cunosc un alt scop în lume decât acela de a trăi bine”. Apoi rostea categoric: „A acuza însă de cosmopolitism oameni cari se interesă de toate cestiunile vitale ale naţiunii noastre, oameni cari lucrează pe când alţii numai vorbesc, este sau un semn de rea – credinţă sau unul de primitivitate”.

Mihai Eminescu a luat apărarea lui Titu Maiorescu și a școlii sale, susținând că „Principiul fundamental al tuturor lucrărilor d-lui Maiorescu este după cât ştim noi naţionalitatea în marginele adevărului. Mai concret: Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional, ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional, ceea ce-i urât nu devine frumos prin aceea că-i naţional; ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i naţional”. El a argumentat că prin ceea ce a scris și făcut, nu poate fi făcut „cosmopolit”, întrucât:

– în articolul „Ecuilibrul”, publicat în „Federaţiunea”, „am susţinut autonomia Transilvaniei, fărâmarea dualismului, a unei forme ce contrazice naturei obiective a monarhiei, dreptul ce-l are fiece popor de – a – şi determina voinţa prin legi şi de-a avea un propriu organ pentru formularea acestor voinţe, o legislatură. Acest articol a dat însă procurorului public din Pesta de-a mă cita la judecătoria de instrucţiune”;

– în „Federațiunea” a publicat și „un articol asupra conchemării unui congres, care se sfârşeşte în modul următor: „în caz dacă opiniunea publică şi popoarele Austriei ar cere schimbarea sistemei constituţionale de azi (a dualismului) „românii, spre a fi factori eminamente activi întru formarea imperiului, să provoace conchemarea unui congres general al lor, care să decidă atitudinea naţiunii româneşti faţă cu situaţiunea cea nouă ce împrejurările para i-o impune imperiului. ) Congresul să se declare solidar cu naţiunile ce urmăresc aceleaşi interese ca şi cea română). Congresul să-şi aleagă reprezantanţa <a> sa, care va comunica tronului voinţa naţiunii româneşti, cerând a ei satisfacere. – Apariţiunea acestui articol a fost anunţată printr-un telegram din Pesta în „Noua Presă liberă”.

– când a scris „primele linii în privinţa serbărei de la Putna”, publicat în „Convorbiri literare”(an. IV/ no.) „am spus că frecările din viaţa politică şi spirituală la români nu-şi au cauza lor pe atâta în interese personale (precum o susţin unii), ci mai mult în<tre > profunda scisiune dintre direcţiunile pe cari au apucat unii pe de-o parte, alţii pe de alta; că pentru a nu se perpetua, moşteni şi mări acest rău, generaţiunea tânără are trebuinţă de o singură direcţiune spirituală şi că încercarea de-a organiza viaţa viitorului va putea fi făcută de către junimea română cu ocaziunea foarte nimerită a serbărei de la Putna”.

– în epistola deschisă către Dumitru Brătianu (Vezi „Românul” din august), pe care a trimis-o „împreună cu fratele Dan în numele comitetului central”, a spus „cumcă în munca generaţiunilor trecute – care-au pus fundamentele largi şi nobil intenţionate a edificiului naţional – în acea muncă este deja cuprinsă toată ideea activităţii noastre din generaţiunea jună, că numai în continuitate cu lucrările trecutului, în prourmarea consecuentă a celor bine începute consistă misiunea generaţiunii viitoare”.

O afirmație asupra înțelesului căreia nu s-au aplecat cu rigoare cei care au studiat urmele acelor vremuri sună astfel: „Oamenii cari au început regenerarea naţională ne-au dat ideea întregului ce noi avem a o realiza”. (Să se fi referit și la îndemnurile lui Alexandru Ioan Cuza?).

• Euforia victoriei în planul conștiinței naționale, dar mai ales al împlinirii mult visatei unități naționale a fost întreruptă de faptul că în interiorul „României june” neînțelegerile au continuat mai ales din motive de orgoliu personal. De aceea, în 18 noiembrie 1871 Mihai Eminescu și-a depus demisia din comitetul societății culturale. Spre sfârşitul verii anului 1872, el a părăsit Viena fără folos practic universitar, frecventând doar trei semestre, ca student extraordinar-auditor.[49] După ce a ajuns în ţară, el a poposit la Iaşi, unde a participat la şedinţele societăţii „Junimea” și a publicat în revista „Convorbiri literare” poezii și poeme create în perioada studiilor de la Viena.

 

7. Cinstirea memoriei lui Alexandru Ioan Cuza

• În anul 1872, la îndemnul lui Titu Maiorescu, Societatea „Junimea” din Iaşi i-a acordat tânărului Mihai Eminescu un „stipendiu” (ajutor bănesc) pentru continuarea studiilor la Universitatea din Berlin. Având asupra sa certificatul de absolvire a gimnaziului din Botoşani, el a reuşit, în 12 decembrie 1872, să se înscrie la Universitatea din Berlin (Humboldt), ca student ordinar. Acolo a frecventat cursurile celor mai reputaţi profesori universitari berlinezi, aprofundând cunoștințele acumulate la Viena.

Dar, viaţa a fost mai grea, mai obositoare decât la Viena. Pentru a putea duce o viață normală, el a fost nevoit să lucreze ca angajat (secretar particular) la Ambasada României din Berlin, la cabinetul agentului diplomatic Theodor Rosetti, unul dintre întemeietorii „Junimii”. Acesta îndeplinea acea funcție din 20 ianuarie 1871, fiind acreditat în acelaşi timp şi pe lângă Curtea Imperială din Petersburg.

Theodor Rosetti, născut în 5 mai 1937, la Iași, era fratele mai mic al Elenei Cuza, soția fostului domnitor, cumnatul lui Alexandru Ioan Cuza, aflat în exil la Florența. Prin acesta, Mihai Eminescu afla ce intenționa Cuza Vodă să facă, cu multă diplomație și precauție, precum și ce primejdii îl pândeau din lăuntrul țării sau din afară: în țară roşii-liberali manifestau adversitate față de persoana lui, căci le-a destrămat privilegiile, iar în afară Marilor Puteri europene, îndeosebi imperiile vecine – habsburgic și țarist -, nu-l puteau ierta pentru că împreună cu boierii patrioți le-a pus în fața faptului împlinit, alegându-l Domn în pofida prevederilor proaspătului Tratat de la Paris.

• În 27 decembrie 1872 (st.v.), Alexandru Ioan Cuza, simțindu-și propriu-i sfârşit, și-a întocmit testamentul,[50] iar în mai 1873 s-a stabilit în Germania, la Heidelberg, unde voia să-şi dea copiii la studii. Acolo, în noaptea de 15/16 mai 1873, la ora 01.30 s-a stins din viaţă, printre străini, în vârstă de 53 de ani, după şapte ani de exil.

Mihai Eminescu era la Berlin, liar la auzul tristei vești a consemnat: „A încetat să mai bată inima unuia dintre Domnii cei mai patrioți, din câți au fost vreodată în Țările Dunării Române, vrednicul de aducere aminte, Al.I.Cuza”.

În 27 mai 1873, sicriul cu rămăşiţele pământeşti au sosit în ţară cu trenul prin Cernăuți, aici un corp de oaste austriac i-au prezentat onorul şi au depus o coroană de flori. În gara Ițcani Suceava, a fost primit de o mulţime de bucovineni, iar Dimitrie Gusti a rostit o cuvântare. În 29 mai 1873 Alexandru Ioan Cuza a fost înmormântat în Biserica Domnească din Ruginoasa, în prezența a peste 30.000 de români, în majoritate țărani, care s-au strâns la căpătâiul său. Alături de aceștia au venit Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Cezar Bolliac și alte inteligențe ale neamului.

• Deci, Mihai Eminescu a apreciat în primul rând, patriotismul lui Cuza Vodă, adică iubirea de neam și țară. Acest sentiment înnăscut i-a fost întărit de faptele domnitorului Unirii, intrând tainic și statornic în propria lui conștiință. Ioan Slavici l-a caracterizat pe tânărul și statornicul său prieten: „El era moldovean, își petrecuse cele mai frumoase zile ale copilăriei în Bucovina, cutreierase în timpul tinerețelor Muntenia, Ardealul, Banatul și Tara Ungurească, se simțea deci pretutindeni printre români ca la el acasă; și n-a fost între contemporanii lui nici unul care să se fi pătruns deopotrivă cu el de ideea națională română. De aceea el își dădea mai bine decât orișicine seama despre neajunsurile vieții noastre naționale și cea mai constantă preocupare a lui era înlăturarea acestora”.
• Întors acasă de pe meleaguri străine, Mihai Eminescu a devenit redactor-șef al ziarul „Curierului de Iași”, pe care l-a transformat în tribună de apărare a valorilor naționale, respectiv oameni și fapte demne de luat aminte. Astfel, în „Curierul de Iași” din 8 martie 1877 el a exprimat percepția sa față de „Cuza Vodă”, scriind că „Domnia lui Cuza e istoriceşte cea mai însemnată de la fanarioţi încoace”,[51] dar că în aceasta s-au găsit, ca o învăluire a „noului” şi elemente ale subiectivismului şi ale dureroasei contradicţii dintre „formă” şi „fond”, dintre „ideal” şi „real”.
• Din toamna anului 1877, Mihai Eminescu a devenit redactor (apoi redactor-șef) la ziarul „Timpul” din București, ziarul oficial al Partidului Conservator. În noua lui calitate, a început cu pasiune lucrarea grea și anevoioasă de deșteptare națională prin sute de articole și cronici. Între ele s-au regăsit multe referințe la Cuza Vodă, domnitorul oropsit pe nedrept de dușmani interni, numite în popor „cozi de topor”, cu sprijinul unor cabinete imperiale.

În pofida restricțiilor impuse de noul regim politic, el a folosit paginile ziarului „Timpul ”, pentru a apăra public memoria istorică și socială a lui Alexandru Ioan Cuza. El a amintit de fostul domnitor ori de câte ori a avut prilejul, readucând în memorie înfăptuirile acestuia privind modernizarea societăţii româneşti:

– elaborarea Constituţiei – Statutul Organic;

– extirparea corupţiei;

– impunerea unei diplomaţii eficiente în plan extern;

– înfiinţarea unei şcoli în Bucureşti pentru Românii din Macedonia şi Pind;

– intensificarea acţiunii de înlăturare a jurisdicţiei consulare;

– împroprietărirea a 400.000 de ţărani;

– măsuri administrative privind organizarea Curţii de Conturi;

– promulgarea legii instrucţiunii publice;

– propăşirea culturii;

– recâştigarea autonomiei Bisericii Naţionale;

– reformele din armată, justiţie, administraţie, economie, sănătate, învăţământ, finanţe, presă;

– sancţionarea politicianismului corupt, şi perfid a liberalismului roşu;

– secularizarea averilor mănăstirești străine neamului românesc.

• Profesiunea lui de credință, având ca simbol pe Cuza Vodă, a fost expusă în articolul Studii asupra situaţiei,[52] cu care și-a început activitatea de redactor-şef al ziarului „Timpul”, publicat de-a lungul a cinci zile, din 7 până în 24 februarie 1880:

1. (17 februarie 1880).

Mihai Eminescu a început studiile asupra situației țării, afirmând că după 14 ani de promisiuni și făgăduințe, cu „negustorie de principii”, în România „multe lucruri evidente şi simple nu se mai înţeleg de sine, încât – ca la noi la nimenea – evidenţa însăşi are nevoie de-a fi comparată cu miile de căi strâmbe câte se urmează, pentru a se dovedi că ea este singura linie dreaptă”. El reamintea că în România au apărut multe „programe”, emanate ba de la guverne provizorii, ba de la partizi, ba de la personalităţi politice izolate, însoțite de tot atâtea decepţiuni amare, încât „orice om cu bun-simţ trebuie să învingă un sentiment de sfială când încearcă a recuceri pentru cuvântul ,,program” înţelesul lui adevărat de serie de principii mărturisite, împărtăşite sincer de mii de cetăţeni, realizabile”.

El a arătat că, la vârsta de 30 de ani, cunoștea istoriei neamului, afirmând că „ne putem făli cu drept cuvânt cu probele de vitalitate pe cari le-a dat poporul nostru de cincizeci de ani încoace”, reușind să învingă epoca întunericului; astfel:

– românii din Principate au scuturat jugul turcesc care-i apăsa de veacuri, iar după pacea de la Adrianopol se ridicară una câte una piedicile de până atunci ale meșteșugurilor, agriculturii și negoţului; au început a se dezvolta bogăţiile pământului nostru şi căutându-şi schimbul pe producte apusene, „românii au fost puși în contact cu civilizaţia, cu ideile Apusului, care şi-au făcut drum şi s-au răsădit la noi fără nici o greutate, fără nici o împotrivire din parte-ne”;

– în ţările noastre nu a existat o reacţiune adevărată, „în sensul feudal al cuvântului”; din timpul războaielor lui Napoleon I se ivise în ţările noastre „un reflex, la început încă slab dar nefalsificat, al înaltei culturi şi lipsei de prejudiţii a secolului al XVIII-lea, care avea caracterul acelui secol: un raţionalism strălucit şi spiritual, lipsit de cunoştinţe pozitive”;

– „golul nostru intelectual”, setos de civilizaţie, a primit fără control, fără cântărire, idei şi bune şi rele, şi potrivite şi nepotrivite; mai mult, „naţiunea întreagă, cu prea puţine excepţii, nu vedea că niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate, că niciodată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenţei şi mai ales cu întărirea propriei judecăţi, care e cultura adevărată”;

– capetele generaţiei trecute, populate de „o mie de utopii”, își închipuia libertatea fără muncă, cultura fără învăţătură, organizaţia modernă fără o dezvoltare economică analogă; „o serie de fraze ieftene, copiate din gazete străine, din scriitori de a doua mână, din discursurile unor politici trăiţi şi crescuţi în alte ţări, a înlocuit şi înlocuieşte încă în mare parte silinţa de-a învăţa singuri; raţionamente străine, răsărite din alte stări de lucruri, înlocuiesc exerciţiul propriei judecăţi”.

– lipsa unei reacţiuni adevărate, raţionalismul foarte strălucitor, dar şi superficial al epocii trecute au făcut ca „introducerea formelor nouă de cultură să se întâmple fără controlul, fără elementul moderator al tradiţiilor trecutului”; în loc ca un spirit nou de muncă şi de iubire de adevăr să intre în formele vechi ale organizaţiei noastre, „s-a păstrat din contra incultura şi vechiul spirit bizantin, care a intrat în formele nouă ale civilizaţiei apusene”; ţinta civilizaţiei române n-a fost îmbunătăţirea calităţii, ci „menţinerea tuturor neajunsurilor vechi, îmbrăcate în reforme foarte costisitoare şi cu totul în disproporţie şi cu puterea de producţiune a poporului şi cu cultura lui intelectuală”.

Programul prezentat în numărul din ziua precedentă „a răsărit din acest viu sentiment al contrazicerii între fond şi forme care se arată atât de deschis în toate fenomenele vieţii noastre publice”. El a atras atenția că de 20 de ani în țările noastre domnea „epoca formelor goale”. Acestea s-ar putea explica, dar nu și justifica, prin cuvântul „epoca de tranziţiune”, care ne dictează „de-a ne întoarce de pe calea greşită, de-a privi în mod mai limpede starea adevărată a ţării, de-a judeca în mod mai limpede necesităţile ei”. De asemenea, el constata că o schimbare a opiniei publice în înţeles conservator se putea constata de mai mult timp încoace, amintind că „foaia noastră”, adică ziarul „Timpul” a prezis în urmă cu doi „că ţara, prin tristele esperimente la care e supusă de domnia frazei, va ajunge până în sfârşit să fie conservatoare”. În urma acestei preziceri, ușor de făcut, „s-a văzut că înşişi liberalii au fost siliţi să recunoască necesitatea unei legi contra uzurei şi a unei alte legi contra înstrăinării pământurilor ţărăneşti”.

Încheind aceste constatări, le aducea aminte „cetățenilor” că „nu există nici libertate, nici cultură fără muncă. Cine crede că prin profesarea unei serii de fraze a înlocuit munca, deci libertatea şi cultura, acela se prenumără fără s-o ştie între paraziţii societăţii omeneşti, între aceia cari trăiesc pe pământ spre blestemul, ruina şi demoralizarea poporului lor”.

1. (19 februarie 1880).

În partea a doua a abordat problema independenţei statului român, explicând că aceasta „n-a venit ex abrupto, în mod fragmentar, ca din senin, ci, ca toate tendinţele adevărate, a fost pururea prezentă şi întunecată numai uneori de nevoile momentului!”.

El a atras atenția celor care aveau puterea de decizie în satul român că „ar fi un act de adâncă ingratitudine către strămoşii noştri dacă ne-am închipui că cu noi se începe lumea în genere şi România îndeosebi, că numai noi am fost capabili a avea instinctul neatârnării, când, la dreptul vorbind, „n-am făcut decât a menţine cu mult mai mult ori mai puţin succes ceea ce ei au câştigat fie prin sângeroase lupte, fie prin dezvoltarea unei isteţii extraordinare, puse amândouă adeseori în serviciul acestei unice preocupaţiuni, a păstrării neamului şi ţării.

De aceea, nu se putea vorbi despre neatârnarea statului român „fără a sufla praful aşezat pe tratatele noastre vechi şi de pe cronicele noastre”, însă „unii și-au făcut un titlu de glorie cu tratatele de comerț încheiate, înaintea epocei fanarioţilor”.

Dintre marii voievozi el i-a pomenit pe :

– Mircea I – acest prototip luminos şi al artei războinice şi al celei diplomatice la români – n-a gândit toată viaţa lui decât la menţinerea neatârnării;

– Ştefan cel Mare – care a susținut o politică a contrapunerii iscusite a puterilor creştine, a luptei directe cu turcii.

Din atitudinea acestor doi Domni se explică:

– cum ţările noastre au putut să se închine puterii turceşti, păstrându-şi cu toate acestea întreaga lor suveranitate înlăuntru şi-n afară;

– cum s-au putut să se introducă în tractate de supunere proibiţiunea pentru mahometani de-a se aşeza în ţară;

– cum s-au răsfrânt până chiar asupra umbrelor de fanarioţi o rază din vechea neatârnare, căci şi aceştia îndrăzneau a se numi Domni din mila lui Dumnezeu, deşi erau numiţi şi scoşi prin firman, deşi se ştie că titlul Dei gratia nu se cuvine decît numai suveranilor.

El readucea în memoria contemporanilor săi un fapt istoric: „absolut toate statele dunărene au devenit paşalâcuri”, amintind de Ungaria și Polonia. Potrivit științei sale, „independenţa, precum o numim astăzi”, nu-i un „copil găsit”, fără căpătâi şi fără antecedente, ci „un prinţ care dormea cu sceptrul şi coroana alături”. Însă, aceasta a căzut în „desuetudine” prin necumpănitele acte ale lui Dimitrie Cantemir şi ale generalului de cavalerie Toma Cantacuzino: „Neatârnarea noastră a fost pururea reală, ca drept pururea în vigoare, ca fapt ştirbit din când în când, nu prin alt drept, ci prin escese şi abuzuri de putere ale turcilor. Dacă ea a fost întunecată curs de o sută de ani prin „postomania fanariotă”, tradiţia ei şi încercările de a o restitui n-au încetat nicicând, iar mai cu seamă secolul nostru a fost bogat în succese pe terenul acesta”.

El a inserat prefacerile produse prin Regulamentul organic, „ca legiuire unitară pentru amândouă ţările, răsărită chip din iniţiativa rusească, dar din libera discutare a parlamentelor de atunci”, care fusese, de fapt, un „liniament al unirii ţărilor”. Aceleaşi tendinţe s-au ivit cu mai multă putere în mişcarea de la 1848 şi au culminat în anul 1859 prin alegerea lui Vodă Cuza. Astfel, în pofida opoziției Marilor Puteri, „am ales un singur Domnitor pentru ambele ţări surori”, fostul Domn obţinu suveranitatea absolută în legislaţia internă, şi în fine „la 1866 obţinurăm şi recunoaşterea unei dinastii ereditare”, toate acestea fără nici un sacrificiu, „graţie numai încrederii ce am putut inspira marilor puteri şi bunei-voinţe de care ne bucuram din partea lor”.

Condeiul lui s-a oprit mai mult asupra lui Alexandru Ioan Cuza: „Purtat de o mişcare de-a dreptul entuziastă, Cuza Vodă a devenit el însuşi principalul purtător al politicei esterioare, al politicei neatîrnării, avînd cea mai credincioasă şi neobosită mînă de ajutor în Constantin Negri. Pasajul referitor la domnul Unirii a fost astfel conceput: „Toate atributele unei neatârnări reale s-au câştigat de către Vodă Cuza esceptând firma acestei realităţi. În faptă juridicţiunea consulară şi-a pierdut terenul sub domnia lui, secularizarea averilor închinate s-au operat, deşi călugării greci se gerau în supuşi ai puterei suzerane, ai Porţii, s-au înfiinţat o armată relativ numeroasă şi completă, s-au proclamat neatârnarea bisericii naţionale pe baza vechilor drepturi ale Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, vechii consuli generali deveniră de fapt, deşi nu prin titulatură, miniştri diplomatici, relaţiunile internaţionale ale statului român erau încredinţate unui ministru al afacerilor esterioare în regulă, încît întregului aparat al unei depline suveranităţi interne şi esterne nu-i lipsea decît numele propriu, ce părea a lipsi din dicţionarul Apusului european”.

Față de aceste realizări, guvernele care au venit după anul 1866 n-au prea avut altceva de câştigat decât „firma”, adică recunoaşterea unei neatârnări care existase totdeauna şi care scădea numai când n-avea cine s-o menţină, sporea însă sub mâna oricui care ar fi avut voinţa de-a o restabili.

El a fost convins că „Neatârnarea României era atât de reală încât, cu prea puţină politică bună şi fără cheltuiala unui ban roşu, ea se restabilise pe deplin înaintea Tractatului de la Berlin, care, în loc de-a uşura situaţiunea, recunoscând pur şi simplu un fapt care rezulta de la sine din căderea împărăţiei turceşti, a îngreunat-o, punându-ne condiţiuni atât de costisitoare”. Însă, cumpărătura firmei a costat mult mai mult decât realitatea neatârnării noastre, care „nu ne-a costat nimic pe noi, dar cu atât mai mult pe strămoşi”.

În rezumat, Mihai Eminescu a caracterizat astfel politica noastră trecută în privirea neatârnării: „deşi existau în amândouă dinastii – în Moldova neamul Muşatin, suplantat Dragoşizilor, în Ţara Românească străvechii Basarabi – „totuşi domnia era electivă. Electivitatea aceasta, lăudată pe cuvinte cu totul greşite de către o seamă din publiciştii noştri, a fost sămânţa nestabilităţii din ţară. Fiii de Domni aveau toţi dreptul de-a fi aleşi, renunţarea unora din ei trebuia răscumpărată, alţii trebuiau înlăturaţi cu arma. Mai periculoase însă decât certurile între fiii legitimi, cari totuşi se mântuiau într-un chip oarecare, erau ambiţiile liniilor nelegitime şi colaterale. După stingerea dinastiilor se începu aceeaşi vânătoare după tron între boierii cei mari”.

III.(21 februarie 1880)

În partea a III-a, Mihai Eminescu a continuat să explice consecințele instituirii domniei ereditare în locul celei elective, arătând că: „Din momentul în care s-a instituit domnia ereditară în locul celei elective şi s-a pus puterea supremă a statului la adăpost de înverşunatele lupte de partid, s-a pus, în principiu cel puţin, la adăpost de patimele şi de asprimea intereselor momentane şi trecătoare însăşi ideea statului, adică ideea armoniei intereselor naţionale”. Aceasta credea el că era, în esenţă, deosebirea între monarhia constituţională şi republică. „În republică domneşte îndeosebi interesul individual, în genere interesul de partid. Partidul şi numai partidul alege pe capul statului, el formează voinţa statului în articole de legi, epoca poartă pe deplin caracterul unui grup de interese predomnitoare”. Însă, statul român, care parcursese primii 14 ani de existență, era vulnerabil, deoarece clasei de mijloc, care-l susține, i s-a dat ocazia de a câştiga fără muncă, iar capitalurile cele mari a acestei clase consistau în „sume colosale de fraze, în cuvinte deşerte; arta de a şti, sau mai bine de a nu şti scrie şi citi e echivalentă în România cu dreptul de a domni peste munca şi înţelegerea altora”.

Mihai Eminescu s-a oprit cu mai mult sârg asupra prefacerilor politico-statale după așezarea pe tronul țării a dinastiei străine: „Când, la anul 1866 – a scris el – ţara și-a dat instituţiunile care domnesc astăzi, când s-a chemat la cârma ţării un prinţ străin, nu credem că unica preocupare a ţării a fost aceea de-a pune un capăt rivalităţilor primejdioase dinlăuntru, ci o idee de un ordin mai înalt a condus naţiunea în hotărârea ei”. El a reamintit că „bătrânii noştri”, în urmă cu aproape cincizeci de ani în urmă, concepuseră ideea unirii sub o dinastie ereditară, care a fost întârziată de împrejurări neatârnate de voinţa noastră. Însă, îndată ce România dăduse semne de vitalitate şi făcuse să se nască încrederea că „putea să trăiască din propriile ei puteri şi din propria ei conştiinţă naţională”, nici stabilirea unei dinastii ereditare n-a mai întâmpinat nici o rezistenţă. Odată cu recunoaşterea acesteia a fost recunoscută, în principiu, şi independenţa statului român.

Pentru a arăta celor care se făleau cu noul regim politic și cu realizările sale, Mihai Eminescu le explica faptul că „toate atributele suveranităţii statului au fost câştigate înainte de 1866”, deci în vremea fostului domnitor, pe care-l numea „Cuza Vodă”, iar „recunoaşterea unei dinastii ereditare era însăşi recunoaşterea suveranităţii reale a ţării”. În același timp, el a criticat condiţiile impuse României prin Tratatul de la Berlin, în schimbul recunoaşterii „firmei independenţei”.

În rezumat, el constata că bilanţul situaţiei „esterioare” a statului e atât de nefavorabil epocei de la 1866 încoace, dar în afară şi Turcia se menţinea prin acţiunea şi reacţiunea, prin echilibrul intereselor europene.

1. (23 februarie 1880).

În partea a IV-a, Mihai Eminescu a abordat nemaipomenitele „stări de lucruri dinăuntru”. În analiza sa a pornit de la reamintirea gravelor imputări care s-au făcut regimului politic răsturnat la 11 fevruarie 1866, începând cu delapidarea averii publice, precum și a împilării contribuabililor: „De la Vlădică pîn’ la opincă” – se striga în sânul adunărilor – „ţara e sărăcită, contribuabilul îngenuncheat”.

Cu toate acestea – în scurta perioadă de abia 14 ani – „bugetele statului s-au sporit peste îndoit, anuităţile datoriilor publice – de la 4-5 milioane cât erau înainte – s-au urcat la aproape cincizeci de milioane”. El a vorbit despre „mişcarea numită de la Mazar Paşa”, precum și despre bătălia politică pentru bugete, despre situația financiară precară a țării, pe care nici cei care l-au produs nu aveau curajul de-a o nega, comparând statul, „care e ceva viu şi organic, cu mecanismul unei maşine”, care „produce şi aplică putere”.

El era convins că numai întărirea instituţiunilor dinlăuntru poate să dea consideraţie în afară, că numai întreţinând bunele relaţii cu toate puterile în general, dar mai ales cu cele limitrofe, puteau feri statul român de pericolele la care s-ar expune datorită unei politici aventuroase. El reamintea conaționalilor săi că „întărirea oricărui stat însă, dar mai cu seamă a unui stat tânăr, atârnă de starea sa de prosperitate internă”. Însă, au amărăciune în suflet nota că era obligat să mărturisească faptul că „niciodată încă până acum nu li s-au înfăţişat generaţiunilor prezente starea economică a ţării în condiţii mai îngrijitoare decât astăzi”.

Însă, în statul român, „frâul prea lung, ca să nu zicem desfrâul, lăsat partizilor, punerea mecanismului statului la discreţia lor esclusivă a fost cauza de căpetenie a compromiterii intereselor statului în afară şi-nlăuntru”. Însă, „la actele cele mai importante, atât de caracter economic-financiar cât şi de caracter politic, lipsea voinţa reală şi sinceră a ţării legale”.

El considera că situaţia ţării era prea gravă, încât să se preocupe numai de interesele de partid. Greşeala „cea mai de căpetenie” a fost faptul că „diferitele partizi”, succedându-se la putere, fiind lăsate faţă în faţă, în înverşunarea luptelor politice „le-a fost permis de-a nimici pe adversarii lor şi de-a anihila prin urmare controlul binefăcător al unei opoziţii parlamentare”. Astfel, în toate unghiurile României s-au format grupuri de nemulţumiţi cu mersul actual al lucrurilor, care au adoptat deosebite numiri, cărora le este comun sentimentul de indignare şi de exasperare de cele ce se petrec zilnic.

Însă, în România, țară cu regim parlamentar și dinastie recunoscută:

– nimeni nu întreabă dacă-şi ţin făgăduinţele ce le-au făcut înainte de-a fi aleşi;

– nimeni nu întreabă pe ce cale a fost cu putinţă ca asemenea oameni să iasă la suprafaţă;

– nimeni nu-şi dă seama cum această populaţie flotantă a României, fără legături cu pământul şi cu neamul ţării, fără identitate de interese cu clasele productive şi pozitive ale ei, a putut să devină elementul domnitor în România.

El a făcut următoarea afirmație-avertisment: „Ruşine chiar trebuie să-i fie unui român când se pronunţă numele obscure a acelor naturi catilinare cari formulează voinţa statului său în paragrafe de legi, indignate cată să simţă când vede creaturi fără principii, fără umbră de cultură, având numai instincte reale, jucând pe reprezentanţii voinţei suverane a ţării”.

1. (24 februarie 1880).

În partea a V-a, Mihai Eminescu a continuat critica modalităților de ocupare a instituțiilor statului, precum și a celor referitoare la actul de guvernare. El a ajuns la concluzia că că „aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără avere, ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului din cari mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile administraţiei publice prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire; aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România şi care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e într-adevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al literaţilor lucrativi de mîna a treia, aceste sforăitoare nimicuri sînt cultură naţională sau civilizaţie adevărată”.

Raționamentul său continua astfel: „N-are cineva într-adevăr decît să deschiză o teză de licenţă, s-asculte prelecţiuni la universităţi – esceptăm pe cele de matematică – să citească ziare şi broşuri, să citească proiecte şi paraproiecte de legi din Cameră,     s-asculte discuţii în Adunări şi se va convinge că o numeroasă, foarte numeroasă clasă de oameni nu-şi întrebuinţează mintea la nimic alta decât la reproducerea de vorbe din cărţi străine, că propria muncă intelectuală se reduce la nimic”. El considera că dacă activitatea acestor așa-numiți emanați ai națiunii s-ar mărgini numai la aceasta ţară „ar semăna numai a casă de nebuni”. Însă, fiindcă miile de vorbe nu erau resimţite, n-au trecut în suc şi sânge și n-au avut nici o influenţă educativă asupra lor, ele acopereau cu zgomotul lor de „moară de palavre” o înjosire şi versatilitate de caracter nemaipomenită decât „în timpii cei mai răi a Împărăţiei bizantine”. El a adus din nou în atenție acel blestemat articol 44 al Tratatului de la Berlin, care nu era numai o cestiune de încetăţenire, ci „era de-a dreptul declararea României în teritoriu neutru, colonizabil cu toate semninţiile”), deci „americaniza pe deplin teritoriul nostru”. cu sprijinul claselor dirijeante.

De asemenea, el a criticat faptul că „partizile devin un stat în stat”, iar statul adevărat, acel al claselor pozitive, nu e decât „o masă impozabilă şi exploatabilă”. Acel „stat în stat”, aşezat asupra instituţiilor şi poporului, trăia din politică şi prin politică, nu a avea nici un alt soi de resurse materiale sau putinţă de a-şi câştiga existenţa, era capabil de a falsifica totul – de la liste electorale şi alegeri, la forme parlamentare şi idei economice, precum și la ştiinţă şi literatură. De aceea, el spunea „să nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil şi ambiţios îmbrăcând toate formele posibile: miniştri, financiari, întreprinzători de lucrări publice (cu capital de palavre), deputaţi, administratori, membri la primărie, soldaţi (care au luat Griviţa cu gura), actori, totul în fine.

El întreba dacă „Se poate întemeia un stat serios, o organizaţie serioasă pe această clasă de oameni fără soliditate, fără ştiinţă, fără avere, al căror instrument de muncă e o inteligenţă sofistizată, a căror ştiinţă n-ajunge nici măcar în corectitudinea gramaticală a frazei?” Răspunsul era evident și categoric: „Desigur că nu!”.

*

• Din momentul în care a ajuns redactor-șef, el s-a implicat și mai profund în dezbaterea problemelor din viața politică a țării. Ori de câte ori a prezentat în coloanele ziarului „Timpul” evenimente demne de luat aminte, el făcea referire la actele lui Cuza Vodă, pe care le scotea în evidență mai ales prin comparație cu ceea ce făceau „roșii”, adică liberalii. Pentru el, tot ceea ce nu reprezenta interesele naţiunii era o alienare politică; totul se „citea” – semnala el -, conform intereselor subiective ale politicienilor, şi totul era străin de „geniul naţional” al poporului român.

Mihai Eminescu a sesizat „relaţia vie” cu poporul, cu „ţăranul – adevărata naţiune românească”, care a făcut din Cuza Vodă o personalitate istorică exemplară. Pornind de la această premisă, Mihai Eminescu a judecat faptele lui Cuza Vodă, comparându-le cu actele politicienilor care au ajuns la putere după alungarea sa de pe tron. El a numit epoca lui Cuza „piatră de hotară ”, o epocă a „faptelor mari”, a demnității și libertății, precum și a „drepturilor naţiunii întregi”.

Mihai Eminescu a deplâns lipsa de caracter a politicienilor, ale căror fapte nesăbuite au avut consecințe nefaste pentru viitorul ţării, dar mai ales asupra unității naționale. Într-un articol-confesiune scris în martie 1881,[53] intitulat „Ceea ce-mi roade inima…” (rămas în manuscris), el a reamintit că „De câte ori partidele s-au unit, nu s-au unit decât spre a face un mare rău naţiei. S-au unit la 66 ca să răstoarne pe Cuza…„Dacă nu l-ar fi răsturnat, niciodată unirea Ardealului cu Ungaria nu se făcea”.

• Mihai Eminescu i-a criticat dur pe cei care au complotat la detronarea domnului pământean, cu precădere cadrele militare, demonstrând cu argumente juridice că trădarea lor a însemnat o adevărată crimă împotriva românismului. El a reprodus mai târziu, în ziarul „Timpul”, poziția lui Cuza Vodă față de trădarea gărzii personale, nu a armatei, din rândurile căreia un personaj nu va fi iertat niciodată: Dimitrie Lecca.

El a constatat cu tristețe că în „bucuria senină” a proclamării României ca regat (în 14 martie, 1881, n.ns.) a căzut „o picătură de amărăciune”, identificată în persoana „generalului Dimitrie Lecca, fostul colonel de vânători”, al cărui act de trădare „are o umbră fără margini”.[54] „Gura care ar fi putut să-l ierte – amintea Mihai Eminescu – e închisă pentru totdeauna; mâna care i s-ar fi putut întinde cu prietenie şi milă, ca odinioară, se preface în ţărână. Să se ţină minte bine că Vodă Cuza a iertat prin viu grai şi în scris tuturor… absolut tuturor, numai colonelului Lecca şi altor câtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul ţării. E unicul caz în istoria românilor”. Printr-o înălţare la ordinea ontologică a istoriei şi a conştiinţei justiţiare a acesteia, cuvintele lui Mihai Eminescu au căpătat tăiş sacru: „Ei bine, fostul colonel de vânători îşi închipuieşte însă că există, nu în România, dar în universul întreg, de la Polul nord până la cel de sud şi în curmezişul celor două emisfere, un singur om care să-i datorească răspundere sau să-i mai ceară răspundere? Morţilor de soiul acesta nu li se datoreşte, nu li se cere răspundere. Ei sunt afară de cerul omenirii, precum a fost Cain, a cărui faptă e o copilărie pe lângă cea din noaptea de 11 fevruarie. Dacă acest d. ar fi avut curajul pe care, pretinde a-l avea azi, când orice fiinţă vieţuitoare îl dispensează de răspundere, ar fi sfârşit de-a doua zi după 11 fevruarie cu sine însuşi, pentru a şterge pata de pe nişte bieţi soldaţi nevinovaţi şi amăgiţi, care fuseseră scoşi din cazarmă sub pretextul că «doamna născuse un copil»”.

Cu tristețe și mare regret constata un adevăr crud, care acoperea o pată pe memoria istoriei naționale: Au căzut Domni prin rebeliune făţişă a poporului sau  a armatei, au căzut prin amicii lor făţarnici; nici un Domn român, absolut nici unul n-a căzut prin trădarea strajei domneşti; orice strajă, chiar adversară Domnului, pe cât era strajă au privit în unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credinţei ei, şi oaspeţii sunt sfinţi chiar pentru popoarele cele mai barbar e, necum pentru cele civilizate”.

Mihai Eminescu a apreciat că „Istoria” lui Cuza Vodă ar repeta pe cea a lui Tudor Vladimirescu:[55] „Dacă vom cerceta istoria răsturnării lui Cuza – a notat el într-un articol (rămas în manuscris), vom afla că aproape toţi conspiratorii răsturnării lui Cuza, afară de câţiva amăgiţi, erau străini. Străinii au adus un străin”. Pe fond:

– „11 februarie <este> un act de laşitate <şi> ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vreodată e laşitatea”;

– „Mişcarea <de la 11 februarie 1866> care purta în frunte-i stigmatul trădării de Domn (…) cată să aibă în caracterul ei sămânţa unor rele şi mai mari. De atunci am dat zi cu zi şi an cu an îndărăt”;

–  „Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn (…)”.

Mihai Eminescu a continuat să aducă elogii fostului domnitor, reamintind în ziarul „Timpul” din 27 ianuarie 1882 că „Legea rurală, regulând o mare cestie socială, a pus un capăt neobositelor intrigi ale agitatorilor, cari izbutiseră a aduce în ţară o anarhie devenită intolerabilă. Onoarea rezolvării acestei amari cestii revine domniei lui Cuza, sub auspiciile d-lui Cogălniceanu. Aplicarea s-a făcut, lucru extraordinar, fără zguduire.” [56]

• Pentru apărarea memoriei lui Alexandru Ioan Cuza, el a stat în permanență în poziție de apărare, atacând cu condeiul pe cei care au recurs la mârșava faptă de a-l aresta pe domnitorul ales al țării. Pe aceștia i-a urmărit cu ochii minții, numiți în derâdere „camarila sau eroii de 11 fevruarie (…), cari se răsfaţă azi în sofalele statului ce împodobesc palatul”.[57]
• În fața atacurilor tot mai agresive împotriva fostului domnitor, aduse de cei care participaseră la arestarea și detronarea lui Cuza Vodă, Mihai Eminescu i-a apărat memoria cu multă îndârjire, publicând în „Timpul” din 27 februarie 1882 un articol în care le-a spus denigratorilor fostului domnitor că nu tăgăduiește „greşalele lui Vodă Cuza”, reamintindu-le însă că „cea mai constantă greşeală a lui era pripa, răsărită din silă de temporizare, pe de altă parte orbi am fi şi răi români dacă am tăgădui meritele lui. Am înţelege chiar ca să-i arunce mănuşa oamenii nepărtinitori; am înţelege-o să i-o arunce viitorul. Trecutul n-are acest drept, căci nu e unul din contimporanii săi care să fie vrednic de una ca aceasta”.[58] El a ripostat cu vehemență față de discursul public al lui Vasile Boerescu, ţinut la 14 februarie 1882, în sala Ateneului, publicat de oficiosul „Românul”. În „Timpul”din 27 februarie 1882 a făcut un comentariu sub formă de filipică, scriind din adâncul sufletului său: „Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului sau la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn. C-un cuvânt, crima de la 2 mai a fost un act de curaj, cea de la 11 fevruarie un act de laşitate şi istoria scuză cinismul, scuză crimele cari au sinceritatea de-a fi cum sunt, scuză oamenii cari au curajul caracterului şi înclinărilor lor, căci ei sunt din lemnul din care se cioplesc oamenii mari, dar ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vrodată e laşitatea. Şi oamenii cari conduceau pe soldat la ruşine o ştiau aceasta, le era frică de soldatul de rând, le era frică de ţăranul acesta onest care, cu pumnul lui vârtos, i-ar fi strivit să fi ştiut unde-l duce. „ Doamna a născut un prinţ” li s-a zis oamenilor şi numai greco – bulgarii ce dezonorau uniforma ofiţerească, ştiau ce e la mijloc.
• El a criticat, pe bună dreptate, politicile sau deciziile aplicate de Cuza Vodă, motivând însă că acestea nu erau din rea-voință, ci poate „din pripă”, sub presiunea unor conjuncturi externe sau interne. Însă, o explicație aparte a dat-o pentru a caracteriza lovitura de stat din 2 mai 1864 (rămasă înmanuscris!). El a subliniat că „lovitura de stat este a lui Cuza. Ca să facă fapte mari. Toată lumea a fost cu dumnealui. Da drepturi naţiunii întregi”.

Mihai Eminescu i-a combătut cu argumente pe denigratorii lui Cuza Vodă, care voiau să facă „procesul lui 2 mai”, adică inculparea, judecarea și condamnarea lui Cuza Vodă pentru lovitura de stat din 2 mai 1864. El a făcut apel la legea morală, care spune că: „O armată în campanie se foloseşte de spioni, dar nu-i decorează, nu face din ei demnitari publici. I-o fi plătind poate, dar îi plăteşte din fonduri nemărturisite, căci conştiinţa niciunui popor nu suportă remunerarea publică a trădării şi feloniei”. El se adresa politicienilor care au participat la detronarea lui Cuza Vodă, acuzându-i: „Voi aţi făcut din felonia nocturnă de la 11 fevruarie un merit, voi aţi arătat prin zilnică pildă că corupţia e mijlocul cel mai lesnicios de trai în România”.[59]

• Mihai Eminescu a descris cu amănunte, pentru a rămâne consemnat spre știința generațiilor viitoare, ascensiunea „conspiratorilor” în administraţia statului român, cu pretenții de stat democrat: de la Teodor Chiriţă – „ceprăzar şi vizitiu la droşca cu care a fost deportat Vodă Cuza”, ajuns în comitetul electoral – până la colonelul de vânători, Dimitrie Lecca, înaintat la gradul de general. „Cităm– a scris el, în acest sens,[60] în exempli graţia, pe eroii nocturni de la 11 fevruarie. În lexiconul oricărei limbi din lume purtarea gardei şi-a ofiţerilor se numeşte frângere de jurământ şi de onoare militară, felonie. La noi s-a botezat treaba aceasta, «contractul sinalagmatic»(…) dacă cineva crede că trebuie, să moară pentru o idee, să se hotărească a primi moartea, care-n cazul acesta nu era fizică, ci civilă. Unul singur din acei oameni a avut destul sentiment de soldat pentru înţelegerea aceasta. El a simţit că trebuie să scutească tânăra armată de priveliştea odioasă a rămânerii în rangurile ei, a simţit că existenţa sa e imposibilă într-un corp constituit pe baza fidelităţii şi onorii ostăşeşti; s-a ascuns şi s-a izolat, s-a sinucis cetăţeneşte. Pe ceilalţi i-am văzut grămădindu-se înainte, ba şezând în cupeaua suveranului, alături de el...”
• Mihai Eminescu a judecat epoca sa prin recurs la „răsăritul de soare” al epocii lui Alexandru Ioan Cuza, acuzând-o sub toate determinantele, îndeosebi, din perspectiva moralităţii vieţii politice. El a denunţat opiniei publice o parte dintre politicienii prezentului său ca trădători ai intereselor ţării, şi, mai ales, pe participanţii la complotul detronării domnitorului. „Faţă cu guvernele economice, modeste, harnice ale Domnilor români de la 1821-1857, faţă cu guvernul de emancipare politică şi socială a lui Cuza Vodă se va-ncepe de-acum înainte, în zilele lui Carol Îngăduitorul, o a doua ediţie a fanarioţilor”.[61]
• Mihai Eminescu nu s-a aventurat în polemica politică, ci a făcut o distincţie netă între autoritarismul naţional al lui Cuza Vodă şi absolutismul liberal al lui Ion C. Brătianu-Vizirul:[62] „Absolutismul nu este pururea şi pretutindenea o nenorocire […] absolutismul sincer, întemeiat ca atare pe dreptul public al poporului, absolutismul nu se ruşinează de sine însuşi şi care crede că, prin o birocraţie energică, cu învăţătură de carte şi incoruptibilă, se poate produce mai mult bine decât prin discuţiile adese sterpe ale unor parlamente inculte. Dar a avea un absolutism bazat pe minciuna parlamentară însemnează a avea o companie de esploatare în capul ţării, care, păzind cu ipocrizie formele esterioare ale parlamentarismului, e despotică nu în folosul statului şi a populaţiunilor, ci în folosul [a] o mână de oameni lacomi de avere şi moraliceşte putrezi”.
• Mihai Eminescu a avut cuvinte de apreciere și față de calitățile sufletești al Elenei Doamna – soţia lui Cuza Vodă -, precum și față de educația primită, care au îndemnat-o să-și dedice întreaga sa viață și avere acțiunilor caritabile.[63] Doamna și-a început opera de binefacere la București, patronând Azilul „Elena Doamna” de la Cotroceni, destinat fetelor orfane, și a încununat-o la Iași, unde a lucrat benevol ca infirmieră la spitalul „Caritatea”. A fost un suflet generos, consimțind să-i adopte pe cei doi fii nelegitimi – Alexandru și Dimitrie -, pe care se spunea că soțul său îi avea cu prințesa Maria Obrenovici, acordându-le întreaga sa atenție, ocupându-se de educația lor și înconjurându-i cu o afecțiune maternă. Elena Doamna a supraviețuit tuturor celor care i-au marcat viața în vreun fel. A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia i-a păstrat memoria cu un extraordinar devotament.
• În dezbaterile aprinse privind pregătirea și desfășurarea complotului împotriva lui Cuza Vodă, el a apărat memoria socială a poporului de rând, împins în față de unii politicieni complotiști, pentru a da vina trădării pe „popor”. Astfel, într-un articol rămas în manuscris, el a că „poporul românesc nu e capabil nici de trădare, nici de infamie (11 februarie n-au fost românii, Candiano grec, Pilat grec, Leca bulgar)”. Cunoscând caracterul poporului român el scris cu satisfacție (în alt articol rămas în manuscris): „Constatăm cu adevărată mândrie că între trădătorii militari de la 11 februarie n-a fost mai nici un român, că toţi aciia erau greci, începând cu fiul făclierului grec de la botoşani. Noi îl credem pe român capabil de cruzime, de hoţie la drumul mare, de trădare nu-l credem capabil”. Dar se ştie, la această răsturnare au participat, din umbră, partidul liberal, în special prin acţiunile lui C. A. Rosetti, precum şi unii reprezentanţi ai partidului conservator.

*

Deci, Cuza Vodă a fost mentorul tainic al ideilor eminesciene privind edificarea României Întregite. Mihai Eminescu l-a considerat unul dintre marii voievozi pe care i-au avut românii, alături de Ștefan cel Mare, Matei Basarab și Mihai Viteazul, afirmând cu tărie și deplin temei că:

„Domnul Cuza a fost model de dăruire în slujba României și a românismului”.

Note

• [1] Vezi, pe larg, George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura „Junimea”, Iaşi, 1977.
• [2] Iorgu G. Toma, art. Dezvoltarea învăţământului, în revista ,,Junimea literară”, nr. 1, anul VI, ianuarie 1909.
• [3] Octav Minar, Cuza Vodă şi Eminescu, în „Universul“ din 25 ianuarie 1940.
• [4] Vezi, Octav-George Lecca, Familiile boierești române. Istorie și genealogie, București 2000. În 5 februarie 1752, Ion Iuraşcu a dat partea-i din moșia din Filimoneşti lui „Ioniţă Cuzii biv Vel Pitar”, „fiindu-mi dumnialui şi mie niam, de pe moaşi-me (bunica, n.ns.) Antunica”.
• [5] Precum se știe, după lovitura de stat din 2 mai 1864, a fost adoptată Legea electorală din 1864, odată cu Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi publicată în „Monitorul oficial” nr. 146 din 3 iulie 1864; aceasta scădea censul şi asigura o mai largă participare şi reprezentare la vot din rândul burgheziei şi ţărănimii; în 14 august 1864 (st.v.) fusese sancționată și promulgată Legea rurală din România, prin care a fost abolită șerbia, peste 400.000 de familii de ţărani au primit pământ, iar aproximativ 60.000 de alţi ţărani au primit teren pentru casă şi grădină; în 25 noiembrie 1864 a fost promulgată Legea instrucțiunii publice (legea învățământului), prin care a fost instituită obligativitatea şi gratuitatea instrucţiei publice primare pentru toţi copiii, indiferent de categoria socială din care făceau parte şi pentru ambele sexe.
• [6] Vezi, pe larg, I. G.Valentineanu, Alegerea, Detronarea și Înmormîntarea lui Cuza-Vodă, București, 1898.
• [7] Augustin Z.N.Pop, Contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura Academiei R..P.R, București, 1962, p.107.
• [8] Octav Minar, Cuza Vodă şi Eminescu, în „Universul“, din 25 ianuarie 1940.
• [9] Doru Scărlătescu, Repere ale spiritualității românești (IV) la Cernăuți, în „Revista română”, nr. 3 (57) / 2009, p.40.
• [10] Vladimir Dogaru, Ei l-au cunoscut pe Eminescu, Editura „Ion Creangă”, Bucureşti, 1984, p. 62.
• [11] Gheorghe C. Moldoveanu, A fi naţional sau a nu fi, Editura PIM, Iaşi, 2013, p.115.
• [12] Aron Pumnul, Neatîrnarea limbei române, în Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui, dimpreună cu documente relative la înfiinţarea catedrei de limba şi literatura românească la gimnaziul superior din Cernăuţi…, Cernăuţi, 1989, p. 48; Gheorghe C. Moldoveanu, A fi naţional sau a nu fi, Editura PIM, Iaşi, 2013, p.117.
• [13] Ioan G. Sbiera, Familia Sbiera după tradiţiune şi istorie şi amintiri din viaţa autorului, Cernăuţi, 1899, p. 150.
• [14] Ioan Slavici, Amintiri, Editura „Cultura Naţională”, Bucureşti 1924, p.99.
• [15] Vezi, E. Rădulescu Pogoneanu, Viața lui Vasile Alecsandri, 1940.
• [16] Dan Bogdan, Viorel Știrbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, București, Editura Sport-Turism, București, 1985.
• [17] Vezi, pe larg, Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, Editura Științifică, București, 1966.
• [18] Dimitrie Bolintineanu, Viaţa lui Cuza – Vodă. Memoriu istoric, A treia ediție, revăzută și adăugită, Bucuresci, Noua Librărie George Ioanid & C-nie, Calea Mogoșoae, 1869.
• [19] Vasile Gherasim, Eminescu la Viena, în Junimea Literară, 1923, p. 375). Idem., Eminescu la Viena, în Bătălia bucovineană pentru Eminescu, Anul 80 al artelor plastice bucovinene, Editura Mușatinii, p. 176-177.
• [20] Ioan Slavici, Amintiri despre Eminescu, Classique SCRIPTORIUM, 2017, p.6.
• [21] Augustin Z.N.Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Editura Sport-Turism, București, 1978.
• [22] Dan Toma Dulciu, Eminescu. Itinerar vienez, Viena, 2017, p. 33.
• [23]Vasile Gherasim, Eminescu la Viena, în Bătălia bucovineană pentru Eminescu, p. 178.
• [24] Mihai Eminescu, O scriere critică, publicat în „Albina”, 7/19 ianuarie – 9/21 ianuarie 1870.
• [25] Mihai Eminescu, Opere, IX, Publicistică, 1870-1877, Editura Academiei R.S.R, 1980, p.82.
• [26] Mihai Eminescu, Repertoriul nostru teatral, în „Familia”, nr. 3 din 18/30 ianuarie 1870.
• [27] Vezi, pe larg, Ramona – Maria Deconescu, Mihai Eminescu – dramaturg şi teatrolog, Editura „Sfântul Ierarh Nicolae”, 2010.
• [28] D.Tomescu, Un ziarist ideal: Mihail Eminescu, în „Răvașul”, anul V, Cluj, 18 Maiu n.1907, nr.19-20, p.325.
• [29] Miron Manega, Alexandru Ioan Cuza deputat de Mehedinți, în exil, în revista „Certitudinea”, anul 2, nr. 6, 2018.
• [30] Catinca Agache, Mihai Eminescu și idealul național de unire, în „Glasul Bucovinei”, revistă trimestrială de istorie şi cultură, Cernăuţi – Bucureşti, 2018, nr. 1, anul xxv, nr. 97, p. 65 -82.
• [31] Mihai Eminescu, Românii din afara graniţelor ţării, Antologie, prefaţă, note şi comentarii de D.Vatamaniuc, Editura „Saeculum”, Bucureşti, 2000.
• [32] Mihai Eminescu, Opere, IX, Publicistică, 1870-1877, Editura Academiei R.S.R, 1980, p.488.
• [33] Vezi, pe larg, Gheorghe Bulgăr, M. Eminescu – Coordonate istorice şi stilistice ale creaţiei, Editura „Junimea”, Bucureşti, 1980.
• [34] Mihai Eminescu, Să facem un congres, Publicat în „Federațiunea”, nr.33, Pesta, 5/17 aprilie 1870.
• [35] Varo, În Unire e tăria, în „Federațiunea”, nr.34, Pesta, 10/22 aprilie 1870.
• [36] Varo, Echilibrul, în „Federațiunea”, Nr. 38-370, Nr. 39-371, Pesta, 22 aprilie/4 mai și 29 aprilie/11 mai 1870.
• [37]Alexandra-Cristina Păunescu, „Românismul” – o societate culturală şi patriotică, în „Carpica”, nr.XXII, 1991, p.73.
• [38] Dan Toma Dulciu, Eminescu – itinerar vienez, Viena, 2017, p. 39-40.
• [39] Vezi, pe larg, Silvia Marton, Republica De La Ploiești. Începuturile Parlamentarismului în România, Editura „Humanitas”, București, 2016; Dorin Stănescu, Republica de la Ploiești, Editura „Ploiești – Mileniul III”, 2016.
• [40] Mihai Eminescu, Notiţă asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare la Putna, Publicată în Convorbiri literare (IV), 15 Septembrie 1870, paginile 233-234.
• [41] Schimbul de scrisori/mesaje dintre Alexandru Ioan Cuza, domnitorul răsplătit cu titlul de „prinţ“, şi Carol de Hohenzollern, prinţul străin adus pe tronul României, sunt publicate de Eugen Teodoru în cartea Din scrinurile regilor, Editura „Junimea”, 1979.
• [42] Dan Toma Dulciu, Eminescu – azi, ieri, alaltăieri, Viena, 2017, p. 28.
• [43] Vezi, Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea”, Editura „Cartea Româneasca”, Bucureşti, 1943,   p. 249-274.
• [44] „România Jună” din Viena și idealul Unirii în memorialistica lui Iuliu Moisil, în Suplimentul „Răsunetul Cultural”, realizat de Societatea Scriitorilor din Bistrița-Năsăud și USR Cluj.
• [45]Alexandra-Cristina Păunescu, „Românismul” – o societate culturală şi patriotică, în „Carpica”, nr.XXII, 1991, p.78.
• [46] Teodor Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, Editura „Vicovia”, 2015,p.131-132.
• [47] George Sbârcea, Ciprian Porumbescu – Un cântăreţ al neamului, Editura „Ion Creangă”, Bucureşti, 1984.
• [48] Mihai Eminescu, Manuscrisul Din ședințele Societății România Jună. Naționaliștii și Cosmopoliții, în Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Ediție critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, București, 1980, p.457.
• [49] Vezi, pe larg, George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura pentru Literatură, București, 1966.
• [50] Valentineanu, Din memoriile mele. (O pagină de istorie modernă), Bucuresci, Tipografia modernă, Gr.Luis, Strada Academiei, no.14, 1898, p.135-136.
• [51] „Curierul de Iaşi”, din 8 martie, 1877.
• [52] Mihai Eminescu, Studii asupra situaţiei, în „Timpul”, 17, 19, 21, 22 şi 24 februarie 1880.
• [53] Mihai Eminescu, Ceea ce-mi roade inima…(Scris în martie 1881, rămas în manuscris).
• [54] „Timpul”, din 18 martie 1881.
• [55]  „Timpul”, 29 iulie, 1881.
• [56] „Timpul” din 27 ianuarie 1882.
• [57] „Timpul”, 7 februarie 1882.
• [58] „Timpul”, 27 februarie 1882.
• [59] „Timpul”, 16 mai 1882.
• [60] „Timpul”, din 21 mai 1882.
• [61] „Timpul”, 25 martie 1883.
• [62] Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cuza în viziunea lui Mihail Eminescu, în „Națiunea”, Serie nouă, Anul IX, p.1.
• [63]Vezi, Dicţionarul personalităţilor feminine din România, coord. George Marcu, Editura „Meronia”, Bucureşti, 2009.

 

© 2025 David V. AUREL. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.