Tănase, Tiberiu (2025), Puncte de vedere privind legislațiile de  securitatea națională, activitatea de informații pentru securitate, amenințările la adresa securității naționale, și controlul comunității de intelligence, Intelligence Info, 4:3, 116-132, https://www.intelligenceinfo.org/puncte-de-vedere-privind-legislatiile/

 

Views on national security legislation, security intelligence work, threats to national security, and oversight of the intelligence community

Abstract

Legislation on national security, security intelligence activity, threats to national security differ greatly, in form and content, from one state to another, and from one space to another, as well as between states with old democratic traditions, new states undergoing democratic stabilization, in the process of aligning with democratic standards, and states outside the Euro-Atlantic space.

Keywords: legislation, law, intelligence, national security, intelligence activity, security, threats, intelligence community

Rezumat

Legislaţiile privind securitatea naţională, activitatea de informaţii pentru securitate, ameninţările la adresa securităţii naţionale diferă foarte mult, ca formă şi conţinut, de la un stat la altul, şi de la un spaţiu la altul, ca şi între statelor cu vechi tradiţii democratice, noile state aflate în curs de stabilizare democratică, în curs de aliniere la standardele democrate şi statele din afara spaţiului euroatlantic.

Cuvinte cheie legislație, lege, intelligence, securitatea națională, activitatea de informații, securitate, amenințări, comunitatea de intelligence

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 4, Numărul 3, Septembrie 2025, pp. 116-132
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/puncte-de-vedere-privind-legislatiile/
© 2025 Tiberiu TĂNASE. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Puncte de vedere privind legislațiile de  securitatea națională, activitatea de informații pentru securitate, amenințările la adresa securității naționale, și controlul comunității de intelligence

Lector Univ. Dr. Tiberiu TĂNASE[1]
tanasetiberiu2@gmail.com

[1] Academia Română – Comitetul Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST), Divizia de Istoria Științei (DIS)

 

Introducere

Legislaţiile privind securitatea naţională, activitatea de informaţii pentru securitate, ameninţările la adresa securităţii naţionale diferă foarte mult, ca formă şi conţinut, de la un stat la altul, şi de la un spaţiu la altul, ca şi între statelor cu vechi tradiţii democratice, noile state aflate în curs de stabilizare democratică, în curs de aliniere la standardele democrate şi statele din afara spaţiului euroatlantic.

Dar, din prezentarea principalelor reglementări  avute la dispoziţie rezultă că:

– legislaţia din statele euroatlantice acoperă, într-o măsură mai mare sau mai mică, de la stat la stat,  în cadrul legislativ general, domeniul securităţii (reprezentată prin domeniile subsumate, al activităţii serviciilor de informaţii şi al ameninţărilor), dar securitatea în sine nu este definită sau instituţionalizată în toate cazurile în  documente oficiale sau norme juridice distincte;

– în legile statelor cu vechi tradiţii democratice, consolidate din punct de vedere instituţional, faptele sau situaţiile din care rezultă pericole la adresa securităţii naţionale sunt desemnate în formulări foarte cuprinzătoare, deschise unor interpretări libere şi unei maniere simple de aplicare la faptele concrete;

– în statele aflate în curs de stabilizare democratică, legislaţia se află în plin proces de clarificare conceptuală şi structurală, noţiunea de ameninţare nefiind instituţionalizată în toate cazurile, prin norme juridice distincte.

În statele euro-asiatice se încearcă o aliniere la standardele euroatlantice, dar numai în anumite aspecte, având în vedere deficitul de democraţie al acestora, precum şi unele situaţii specifice (cazul Israelului, confruntat cu o ameninţare teroristă cvasi-continuă).  

► O privire generală asupra legislaţiei privind securitatea unor state din zona euroatlantică şi euro-asiatică^[1] conduce la concluzia că nu se evidenţiază o  pre-ocupare specială pentru conceptualizarea sau definirea noţiunii de securitate sau ameninţare (risc), reglementările limitându-se la stabilirea faptelor cărora li se atribuie acest caracter.

Astfel, cu unele excepţii. majoritatea legislaţiilor nu cuprind concepte sau/noţiuni (termeni) care să definească securitatea şi ameninţarea pentru a desemna faptele care pun în pericol sau lezează securitatea naţională, acestea fiind asimilate, în general, unor infracţiuni deosebit de grave, care implică pedepse privative de libertate pe termen lung.

În acest sens:

– unele legislaţii se raportează direct la instituţii juridice consacrate, aparţi-nând dreptului penal. Se disting, prin consacrarea şi folosirea efectivă a conceptului/noţiunii de securitate şi ameninţare, legislaţiile din SUA, Canada, Marea Britanie şi Federaţia Rusă. În alte cazuri (ex. Bulgaria sau Cehia) se folosesc diferiţi termeni fără rezonanţă juridică proprie (activităţi, acţiuni etc.);

– abordarea conceptului/noţiunii şi a faptelor ce sunt considerate ameninţări se realizează, de regulă, în legi sau texte juridice care au la bază rolul şi atribuţiile serviciilor de informaţii (Marea Britanie, Olanda, Italia, Cehia);

– în legislaţia Canadei şi a Federaţiei Ruse se face o abordare de sine stătătoare a faptelor şi situaţiilor ce constituie ameninţări. Observăm, în acest sens, că legislaţia care defineşte în mod expres noţiunea de ameninţare (indistinct, totuşi) este cea a Rusiei, potrivit căreia ameninţarea la adresa securităţii naţionale constă în „totalitatea condiţiilor şi factorilor care creează un pericol pentru  interesele vitale ale persoanei, societăţii şi statului”;

– un alt mod de definire a faptelor ce pun în pericol securitatea naţională îl regăsim în legislaţia Belgiei, care, în Legea organică a serviciilor de informaţii şi de securitate din 30.11.1998, foloseşte noţiunea de „activitate care aduce atingere sau ar putea aduce atingere securităţii naţionale”, pe care o defineşte ca fiind „orice activitate individuală sau colectivă desfăşurată în interiorul ţării sau în exterior, care ar putea avea vreo legătură cu spionajul, ingerinţa în treburile interne, terorismul, extremismul, proliferarea nucleară, sectele ilegale, organizaţii criminale, aici fiind incluse şi propaganda, încurajarea sau sprijinirea directă sau indirectă, în special prin furnizarea de mijloace financiare, tehnice sau logistice, furnizarea de informaţii cu privire la potenţialele obiective, dezvoltarea de structuri şi de potenţial de acţiune în realizarea scopurilor propuse”^[2].

– în toate legislaţiile care folosesc noţiunea de ameninţare, textele referitoare la asemenea fapte au formulări foarte generale şi cuprinzătoare, grupate în 4-5 categorii, corespunzătoare domeniilor în care se manifestă valorile şi interesele ce ţin de securitatea naţională.

Cea mai clară delimitare a acestor fapte şi situaţii se regăseşte în legislaţia Canadei, în care se defineşte în această categorie terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, statele anarhice sau în curs de a deveni anarhice, spionajul străin, dezastrele naturale, vulnerabilităţile din domeniul elementelor de bază ale infrastructurii, crima organizată şi pandemiile.

– la celălalt pol se află legislaţia Cehiei, care prezintă faptele ce pot pune  în pericol securitatea naţională prin norme juridice care stabilesc „competenţele  serviciilor de informaţii” (Serviciul de informaţii şi Securitate, Institutul  pentru Relaţii Externe şi Informaţii; Serviciul de Informaţii Militare), nefiind folosit termenul de ameninţare.

Probleme în definirea juridică a crimei organizate şi terorismului transnaţional şi transfrontalier

Analiza privind reglemetările privind crima organizată şi terorismului transnaţional şi transfrontalier arată existența a  numeroase probleme în definirea juridică a crimei organizate şi terorismului transnaţional şi transfrontalier, în primul rând în statele occidentale, teama de a nu încălca drepturile omului şi prevederile constituţionale creând o reţinere pentru o definire pur tehnică a crimei organizate.

Pe de altă parte, în multe state, fenomenul este insuficient cercetat crimi-nologic şi juridic. Trebuie adăugată şi împrejurarea că, datorită schimbărilor de regim, în statele foste comuniste s-au produs importante schimbări legislative.

Toate definirile date s-au orientat, în primul rând, asupra noţiunilor de „autor al crimei”/terorist şi „organizaţie”, mai curând decât asupra celui de „act criminal” şi „crimă organizată”/acţiune teroristă.

În sfera doctrinei încă se mai discută şi se caută soluţii de definire a crimei organizate şi a terorismului ca ameninţări şi infracţiuni şi în sfera aplicării dreptului, astfel încât practicienii simt o nevoie acută de clarificare a acestei probleme, în special pentru o cooperare eficientă, care să ducă la acte probatorii valabile în documentarea unor infracţiuni. Aceasta cu atât  mai mult cu cât nu se poate opera în justiţie cu noţiuni cum sunt ameninţare teroristă, act terorist, organizaţii teroriste sau „crima organizată”, nedefinite juridic la nivel internaţional, lăsând libertate aspectului neoficial şi non-juridic.

►Din analiza de ansamblu a legislaţiilor existente care au stat la baza analizei dovedeste necesitatea întocmirii unui   studiu, și  putem  concluziona că serviciile de informații și securitate pot reacţiona prin trei tipuri de măsuri pentru a proteja societatea şi instituţiile statului împotriva atacurilor teroriste:

– prin măsuri antiteroriste, care vizează reducerea vulnerabilităţii persoa-nelor, vieţii publice, clădirilor şi infrastructurii (în special a celei critice);

– prin măsuri de prevenire/contracarare a terorismului, destinate preve-nirii atacurilor teroriste prin identificarea şi arestarea teroriştilor, în faza preliminară a pregătirii atentatelor sau înainte ca acestea să-şi poată produce efectul dorit de iniţiatori şi executanţi;

– prin măsuri de intervenţie şi gestionare a crizelor, ce vizează soluţiona-rea şi stabilizarea situaţiei (dezastru, urgenţă) după producerea unui atac terorist (de exemplu, cele care se aplică în cazurile care implică luarea de ostatici).

Cele mai multe activităţi antiteroriste sunt legate de: adaptarea legislaţiei naţionale, coordonarea şi alocarea de fonduri; securitatea internă; monitorizarea alogenilor; controlul deplasărilor de persoane şi controlul de frontieră; controlul financiar; cooperarea internaţională şi ameninţarea nucleară, biologică şi chimică (NBC).

Această listă non-exhaustivă poate fi considerată un catalog al măsurilor de primă urgenţă împotriva terorismului, în spaţiul transatlantic şi euro-atlantic.

Despre prevenirea/contracararea ameninţărilor teroriste şi ale crimei organi-zate transfrontaliere necesită:

– adoptarea unor legi speciale împotriva terorismului şi crimei organizate sau adaptarea legislaţiei existente;

– alocarea de fonduri suplimentare pentru măsuri şi structuri de informaţii şi securitate (servicii de informaţii, poliţie, controlul frontierelor, companiile aeriene naţionale, autorităţile naţionale de sănătate, poşta naţională, armata);

– intensificarea schimbului de informaţii dintre sistemele interne de securitate^[3];

– asigurarea accesului oficialilor din serviciile de informaţii şi de menţinere a ordinii publice la dosarele de informaţii despre persoane stabilite de serviciile de vamă şi de fisc.

În acelaşi sens, în domeniul securităţii interne, sunt necesare măsuri ca:

– supravegherea comunicaţiilor prin Internet, telefon şi fax, cu respectarea legislaţiei în vigoare în fiecare stat;

– solicitarea ca furnizorii de servicii de telecomunicaţii să conserve informaţiile privind traficul despre clienţii lor (pentru perioade de până la un an), pentru ca agenţiile de menţinere a ordinii să aibă acces la informaţiile transmise prin telecomunicaţii;

– obţinerea înregistrărilor electronice cu date despre persoane de la bănci, furnizori de servicii Internet şi birouri de credit;

– elaborarea de cercetări informatizate mai eficiente, prin combinarea mai multor baze de date cu informaţii civile;

– autorizarea consultării, de către responsabili care nu sunt din cadrul poliţiei, a dosarelor personale din sistemele de prelucrare a datelor ale poliţiei;

– reţinerea mai îndelungată a persoanelor suspectate, pentru a obţine mai multe informaţii;

– stabilirea de sisteme naţionale de identificare, de exemplu prin introducerea de cărţi de identitate.

În aria cooperării internaţionale, se preconizează:

– intensificarea cooperării internaţionale, în special pentru Mandatul de Arestare European sau pentru extrădarea în regim de urgenţă;

– introducerea acordurilor internaţionale împotriva terorismului în legislaţiile interne;

– semnarea şi ratificarea convenţiilor ONU referitoare la terorism;

– schimbul de informaţii dintre serviciile de securitate aliate la nivel internaţional;

– luarea de măsuri în privinţa cauzelor de bază ale terorismului, adică acordarea de asistenţă pentru dezvoltarea ţărilor care sunt cuiburi sau leagăne ale terorismului.

Provocarea principală care stă în faţa serviciilor de informaţii la ora actuală constă în garantarea eficienţei metodelor de luptă antiteroristă/ contra-teroristă, respectând în acelaşi timp statul de drept. Devierea de la aceste principii ar face jocul terorismului mondial. Respectând principiul de drept, lupta antiteroristă câştigă legitimitate şi eficienţă într-o perspectivă strategică pe termen lung, având la bază acţiunile serviciilor de informaţii şi un sprijin mai bine materializat al societăţii civile. 

► Comparând structurile de informaţii de securitate sau pentru securitate din diverse state, se constată că acestea pot fi clasificate după câteva criterii:

– scopul: de informaţii propriu-zise, contrainformaţii, securitate;

– obiectivele şi aria/spaţiul de acţiune: servicii de informaţii interne, servicii de informaţii externe;

– modul de relaţionare faţă de putere şi/sau subordonarea acestor servicii/ agenţii, şi anume: servicii independente/autonome  sau departamentale; 

– structura resurselor umane ale acestora, putând fi civile, militare, mixte (având în componenţă atât civili cât şi militari).

Folosind cel puţin două sau trei dintre criteriile enunţate putem împărţii serviciile/agenţiile informative/pentru securitate în  patru categorii:

– informaţii propriu-zise – interne şi externe,

– contrainformaţii – interne, care pot fi independente sau departamentale, cu structură civilă, militară sau mixtă;

– informaţii şi securitate – interne şi externe ;

– securitate – interne, cu structură militară;

– independente sau departamentale cu structură civilă, miliară sau mixtă.

Orice structură de informaţii, indiferent de categoria căreia îi aparţine, conţine în principal entităţi de: conducere/coordonare/control (management strategic), culegere, exploatare/analiză, tehnice, protecţie (centrate pe activităţile informative secrete), administrative/logistice, alături de alte structuri specifice (relaţionare-cooperare, centre de exploatare a surselor deschise, centre de cercetare de securitate specializată, unităţi juridice, unităţi/centre de educaţie-instrucţie şi resurse umane etc., în funcţie de profilul pentru care funcţionează).

Un aspect important este acela că un sistem sau un serviciu de informaţii şi securitate modern conţine, de regulă, una sau mai multe structuri de intervenţie şi centre operative.

►Dintre caracteristicile mai importante ale structurilor informative euroatlantice menţionăm:

– în SUA funcţionează o agenţie/serviciu de informaţii civilă guvernamentală – CIA, coordonată, la rândul său, de Directorul Serviciilor Naţionale de Informaţii, alături de alte şase structuri departamentele civile şi opt structuri informative militare ale Departamentului Apărării, cu ponderea cea mai importantă în cadrul structurilor de informaţii americane;

• în timp ce în statele sud-est europene există situaţii diverse de subordo-nare şi coordonare ale serviciilor de informaţii, în statele membre ale UE cu democraţie consacrată funcţionează^[4], de la caz la caz, organe şi structuri specializate în activitatea de informaţii, cuprinse în structuri departamentale (ministere), potrivit competenţelor repartizate fie preponderent Ministerelor Apărării (cazul Franţei, Spaniei, Portugaliei), fie echilibrat, între Ministerul Apărării şi de Interne (cazul Marii Britanii şi Germaniei). Coordonarea acestor servicii se face de la nivel guvernamental, prin structuri adecvate aparţinând comunităţii informative.

Controlul Comunităţii de informaţii/ Intelligence

► „Comunitatea de informaţii” este o noţiune generică, prin care se desemnează funcţionarea coordonată a sistemului securităţii naţionale.

Nu trebuie confundată comunitatea de informaţii a unui stat (intelligence community) cu ansamblul serviciilor specializate în protejarea securităţii şi siguranţei naţionale (sistemul de securitate naţională – national security system/ sector), care, deşi însumează totalitatea organismelor cu componente în această sferă, nu au o conducere şi coordonare unitară, ci una disparată, în funcţie de îndatoririle fiecărei instituţii în parte.

Dacă Statele Unite au promulgat primele o lege care să prevadă în mod expres definirea „comunităţii de informaţii”, alte state cu democraţii consacrate nu au realizat acest lucru decât mult mai târziu, sau deloc. Acestea au înfiinţat, totuşi, structuri implicate în realizarea securităţi naţionale, care, în ansamblu, funcţionează după principiile „comunităţii de informaţii”.

Astfel, în Portugalia nu am întâlnit, printre actele normative consultate, nici unul în care să apară conceptul „comunitate de informaţii”, dar putem afirma că Sistemul de Informaţii al Republicii Portugheze (SIRP), creat prin Legea Cadru a Sistemului de Informaţii al Republicii Portugheze^[5], îndeplineşte rolul şi funcţiile unei Comunităţii de Informaţii.

Faptul că acest sistem contribuie la acoperirea întregii problematici specifice domeniilor de realizare a securităţii naţionale, permiţând abordarea unitară a problemelor manageriale şi funcţionale ale structurilor de informaţii care îl compun, implică evitarea paralelismelor şi suprapunerilor în activitatea serviciilor de informaţii şi permite un control unitar, eficient şi calificat, pe domenii, probleme şi profiluri de activitate, în funcţie de competenţe şi misiunile încredinţate conturează ideea că în fapt (sistemul) a fost gândit şi reprezintă de facto o „comunitate de informaţii”^[6].

Nu putem afirma acelaşi lucru despre Polonia, de exemplu, unde sintagma „comunitate de Informaţii” se referă la un grup de lucru ce include doar reprezen-tanţi la nivel înalt ai unor ministere şi şefii serviciilor, fără un management comun al  obiectivelor şi sarcinilor pentru evitarea paralelismelor şi suprapunerilor.

În concluzie, putem afirma că existenţa „comunităţii de informaţii” într-o formă organizată şi funcţională presupune şi un management comun, care să permită serviciilor de informaţii, în ansamblul lor,  să realizeze analize cât mai obiective şi să nu fie supuse, separat sau în totalitate, unor eventuale presiuni directe din partea factorului politic, pentru prezentarea sau „cosmetizarea” unor informaţii conform cu dorinţele acestuia.

►În ceea ce priveşte controlul Comunităţii de informaţii/ Intelligence  şi/sau compo-nente ale acesteia se poate afirma că există mai multe forme şi instituţii care realizează această funcţie esenţială în stat.

Se disting, în principal, patru forme principale de control, exercitate prin puterile statului şi prin societatea civilă:

– executivă – prin organisme instituite de guvern, îndeosebi în planul execuţiei bugetare, iar uneori şi prin coordonarea planificării strategice;

– legislativă – comisii parlamentare, de regulă, permanente;

– judecătorească – în cadrul procedurii de autorizare a obţinerii de informaţii prin operaţiuni ce implică restrângerea temporară a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale);

– al societăţii civile – de regulă prin informaţii şi petiţii provenite de la cetăţeni, adresate unei instituţii specializate (Avocatul Poporului – Ombudsman).

Puterea executivă realizează controlul în toate statele euroatlantice prin structuri desemnate şi organizate în acest scop.

Controlul executivului se realizează, la nivel tactic şi operativ, prin intermediul şefului serviciului, personalitate civilă numită de Executiv, căruia îi raportează, iar la nivel strategic prin structura specializată a Executivului pentru control al serviciilor de informaţii, care este Consiliul pentru Securitate Naţională^[7], condus de preşedinte/primul-ministru.

În ceea ce priveşte controlul parlamentar, practica în materie a dovedit nevoia instituţionalizării acestuia şi funcţionării sale permanente.

Astfel controlul Parlamentar/al legislativului se realizează la nivel:

– tactic, prin interpelări permanente, la care şeful serviciului este obligat să răspundă şi care pot duce, datorită unor implicaţii de ordin politic, chiar la moţiuni de cenzură;

– operativ, activitatea fiind supervizată de o Comisie de Control aleasă de către Parlament, cu drept  de control şi de iniţiere de anchete;

– strategic, controlul parlamentar realizându-se prin dezbateri asupra rapoartelor anuale ale serviciilor de informaţii^[8].

►Iniţiativa constituirii unor mecanisme de control democratic asupra activităţii secrete de informaţii aparţine SUA. Ulterior, au procedat similar şi alte state democratice europene, astfel că, până la începutul anilor ’80, un număr de 12 democraţii occidentale au instituit proceduri specifice de control parlamentar asupra structurilor informative, prin comisii de specialitate, ale căror competenţe au fost precizate în timp.

După căderea ,,cortinei de fier”, în anii ’90, şi instaurarea democraţiei şi a statului de drept în fostele ţări socialiste din Europa Centrală şi de răsărit, structurile informative ale acestora au fost supuse controlului parlamentar.

Pe fond, activitatea mecanismelor de control parlamentar este similară, însă forma diferă chiar între statele cu democraţii consolidate^[9].

            Nici un sistem de control nu are atribuţii atât de largi ca organismele şi comisiile de control ale Congresului SUA.

Dacă în SUA comisiile Congresului sunt autorizate să controleze întreg spectrul activităţii de informaţii, inclusiv finanţarea de la buget a activităţii specifice, în majoritatea celorlalte ţări occidentale comisiile legislativului şi celelalte organisme independente de control au competenţe mai restrânse, care vizează îndeosebi respectarea legislaţiei şi alocaţiile bugetare, în timp ce culegerea informaţiilor externe, informaţiile militare şi operaţiunile secrete sunt, de regulă, excluse de la supraveghere.

Ţărilor anglofone le este caracteristică orientarea controlului asupra problemelor de contrainformaţii şi securitate, organismul de control legislativ şi juridic având atribuţii exclusive în acest sens. Aspectele referitoare la culegerea de informaţii externe, analize, bugete şi operaţiuni secrete sunt controlate la nivelul Cabinetului primului ministru.

În state europene cu democraţii consolidate, precum R.F. Germania, Italia, Danemarca, Olanda etc., controlul asupra activităţii de informaţii este reglementat prin lege şi se desfăşoară pe o arie mai largă, care include şi relaţiile cu societatea civilă, din perspectiva respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

În schimb, în state precum Franţa, Israel, Suedia, unde funcţiile infor-mative ale serviciilor specializate nu au fost separate în totalitate de cele poliţieneşti, controlul parlamentar este limitat.

În general, în toate statele democratice, normele legislative care reglemen-tează activitatea serviciilor de informaţii cuprind şi mecanisme de control parlamentar, astfel construite încât să nu intre în contradicţie cu raţiunea şi eficienţa acestora. După părerea unor experţi, problema esenţială în exercitarea controlului parlamentar constă în identificarea liniei de demarcaţie între competenţele Parlamentului şi cele ale Executivului^[10]: în ce măsură ar trebui să se implice Parlamentul în activităţile Guvernului, şi până la ce limită este oportun ca politicul să intre în zona structurilor de securitate?

Desigur, controlul parlamentar implică transparenţă, adică aducerea în atenţia opiniei publice a activităţilor Executivului, dar în acelaşi timp activităţile serviciilor de informaţii au caracter secret, apreciindu-se de către specialişti că o operaţiune de supraveghere care este sesizată de către subiectul acesteia nu mai are nici un efect sau poate produce efecte perverse. Pe termen lung, activităţile informative ale statului pot fi afectate de scurgeri de informaţii la nivelul operaţiunilor individuale, iar asemenea detalii pot conduce la demascarea agenţilor, a domeniilor de investigaţii sau a metodelor de lucru.

►Cu toate acestea, există percepţia generală, susţinută cu putere de către societatea civilă din statele europene, conform căreia Parlamentul trebuie să-şi exercite dreptul constituţional de a controla şi acest domeniu al activităţii statale. Formele şi mijloacele prin intermediul cărora Parlamentul, în exercitarea prerogativelor sale, poate controla sau supraveghea activitatea serviciilor de informaţii şi securitate au cunoscut evoluţii diverse. Aceasta explică continua căutare a celor mai adecvate instrumente de control democratic.

În esenţă, organismele parlamentare de control al serviciilor de infor-maţii sunt:

– permanente – nu sunt desfiinţate o dată cu încheierea legislaturii (sau cu schimbarea parţială a reprezentării populare, acolo unde este prevăzut acest lucru) sau o dată cu expirarea termenelor fixate de lege;

– continue – operează pe întreaga perioadă a legislaturii; activarea lor nu este pusă în legătură cu confirmarea unor supoziţii specifice (sau cu situaţii considerate patologice sau de urgenţă), ci rămâne la latitudinea organismelor înseşi, care în felul acesta asigură un ,,flux de control constant” cu care serviciile de informaţii şi securitate trebuie să se confrunte permanent;

– se supun regimului secretizării (aşa-numitul ring of secrecy) atât şedinţele, procesele verbale, actele elaborate în exerciţiul funcţiunii de către organele în discuţie; la fel, cei care devin pe parcurs membri sunt obligaţi să păstreze secretul cu privire la faptele, actele şi circumstanţele în care au luat la cunoştinţă despre acestea, în exerciţiul funcţiunii. Aceste reguli sunt uneori stipulate în termeni absoluţi, uneori fiind necesară o majoritate absolută când este cazul ca activitatea să fie făcută publică;

– titularii funcţiilor de legătură cu Parlamentul (mai rar cu Executivul), prezintă referate sau rapoarte al căror conţinut este elaborat de un număr restrâns de persoane, care decid, în baza unor mecanisme proprii sau în funcţie de deciziile politice, cât, ce şi cum să dea publicităţii din rezultatele respectivei activităţi, după ce au depăşit ,,filtrul” preventiv al executivului în scopul protejării secretului de Stat (Statele Unite, Regatul Unit, Italia).

►Caracteristicile distinctive, confruntate cu piedicile pe care instrumentele tradiţionale parlamentare, de control şi cunoaştere le întâmpină când se recurge la acestea, în materie de servicii de intelligence, oferă argumente serioase pentru recurgerea la o instanţă ad-hoc care să asigure controlul parlamentar al serviciilor de informaţii şi securitate. Într-un cuvânt, se poate spune că:

– un organism specializat, care operează în mod obişnuit în regim de secretizare, făcând excepţie deci de la principiul general al transparenţei activităţii parlamentare, se află în situaţia de a primi informaţii mai ample şi mai semnificative decât cele pe care le-ar obţine celelalte organisme parlamentare, în procesul de exercitare a funcţiunilor;

– caracterul continuu al acţiunilor reprezintă un element de garanţie obiectivă atât pentru cetăţenii şi instituţiile reprezentative, cât şi pentru organismele controlate; acestea identifică, în existenţa şi modul lor de funcţionare, un factor decisiv pentru o mai solidă legitimare democratică a propriei activităţi şi pentru consolidarea încrederii opiniei publice în acestea, elemente vitale pentru continuitatea instituţiilor democratice.

Combinarea celor doi factori oferă cea mai bună soluţie instituţională, destinată controlului parlamentar al activităţilor încredinţate instituţiilor cu compe-tenţe în materia securităţii/siguranţei naţionale.

Standardele  internaţionale  impun ca Parlamentul să înfiinţeze un organism de control pentru toate serviciile de informaţii şi securitate importante („abordarea funcţională” a instituţiei controlului).

În sens larg, rolul comisiilor de control parlamentar poate fi reglemen-tat în două modalităţi.

Prima modalitate constă în a acorda un mandat larg, cu stabilirea ulteri-oară, în detaliu, a chestiunilor ce nu pot fi investigate; această opţiune se regăseşte în legislaţiile Marii Britanii şi Australiei.

A doua modalitate constă în a încerca stabilirea unei liste cuprinzătoare
de atribuţii.

Pentru eliminarea acestor inconveniente, în practică pot fi aplicate câteva strategii. Una dintre ele ar fi aceea de a înfiinţa oficii sau instituţii cărora li se poate  permite să pătrundă în „cercul secretelor”, în numele Parlamentului, pentru ca apoi să raporteze în faţa acestuia. În unele ţări, acest rol revine inspectoratului general (deşi acestuia îi mai revine şi funcţia de a întări controlul parlamentar).

O a doua metodă constă în a oferi comisiei de control referinţe ad hoc asupra  chestiunilor operative (ca şi corp de control cu expertiză în domeniu), fie de către  Guvern, fie de către Parlament.

Pentru că activitatea de control  al sectorului de informaţii şi securitate necesită expertiză şi timp, unele parlamente au ales varianta de a stabili un organ de control exterior parlamentului, ai cărui membri nu sunt parlamentari, dar sunt numiţi de parlament şi prezintă acestuia rapoarte (de exemplu Norvegia şi Canada – reforme propuse).

În privinţa numirii membrilor organelor de control, opţiunile variază, de la ţări  unde şeful guvernului face numirile (după consultarea cu liderul opoziţiei, în cazul Marii Britanii), la ţări unde parlamentul face numirile la propunerea executivului (Australia), până la cazuri în care responsabilitatea legală rămâne strict la latitudinea legislativului (Germania şi Norvegia). Chestiunea numirilor este în strânsă legătură  cu voturile şi verificările executivului.

Şeful unui organism de control va avea, în mod invariabil, un rol important în conducerea organismului şi trasarea liniilor directoare ca şi dirijarea legăturilor cu serviciile în afara întâlnirilor formale. În privinţa deţineri funcţiei de conducere a comisiei de control, opţiunile variază în cadrul sistemelor parlamentare. Fiind sensibil la diferitele tradiţii, legitimitatea corpului de control parlamentar va fi sporită dacă funcţia de conducere este deţinută de un membru al opoziţiei sau dacă aceasta se roteşte între reprezentanţi ai guvernului şi ai opoziţiei.

► Sistemul de control parlamentar american, care poate oferi un model este, în principal, compus din două comisii la nivelul Congresului, ai căror membri sunt numiţi pe o durată de 6 ani (a se vedea Anexa nr.1 de la capitolul IV).

► În ceea ce priveşte controlul juridic într-un stat democratic, legalitatea acţiunilor întreprinse trebuie supervizată de Înalta Curte de Justiţie, ai cărei judecători sunt singurii ce pot aproba mandate de ascultare a telefoanelor, pot face parte din orice comisie de anchetă iniţiată de Comisia Parlamentară de Control şi  se pronunţă asupra legalităţii acţiunilor serviciilor de informaţii.

► Societatea civilă poate exercita controlul asupra activităţii serviciilor de informaţii prin Oficiul Avocatului Poporului, care centralizează şi anchetează eventuale plângeri privind încălcări ale legilor sau drepturilor omului de către serviciile de informaţii. Avocatul Poporului reprezintă unul dintre actorii instituţi-onali independenţi care monitorizează sectorul de securitate, sens în care ocupă o poziţie specială.

► Fiecare sistem democratic a avut o evoluţie unică, care afectează direct modalitatea de organizare a serviciilor de informaţii. Este important ca aceste diferenţe politice, legale şi culturale să fie avute în vedere atunci când se ia în considerare adoptarea modelelor străine de organizare a serviciilor de informaţii.

►În contextul măsurilor de reformă a serviciilor de informaţii, există tendinţa de exercitare a unui control mai extins. Este totuşi de reţinut că, în unele ţări, există puncte de vedere care susţin că reforma serviciilor de informaţii ar putea slăbi eficienţa acestora.   Astfel, amiralul Pierre Lacoste, fostul şef al DGSE, referindu-se la controlul parlamentar asupra activităţii serviciilor speciale, deşi considera acest lucru indispensabil într‑o societate democratică, afirma: ,,prea mult control paralizează; se poate vorbi de o  contradicţie în cazul serviciilor secrete dar, este necesar ca, înainte de a inventa un sistem de control, oamenii (societatea civilă) să ştie despre ce este vorba. Cetăţenii ar trebui să studieze şi să analizeze afacerile, istoria şi deontologia serviciilor secrete. Trebuie creată o nouă concepţie a societăţii în privinţa activităţii serviciilor de informaţii. Şi aceasta se realizează prin instaurarea unui climat de încredere^[11]”.

►Desigur, o importanţă deosebită o are echilibrul pe care-l stabileşte o societate între securitate şi libertăţile civile. Acest echilibru va fi afectat direct de starea de securitate naţională^[12].

            Putem afirma că activitatea de informaţii pentru securitate este indispen-sabilă realizării securităţii naţionale şi colective, necesitând conceperea unor sisteme, metode şi tehnici de management şi relaţionare interinstituţională flexibile şi în acelaşi timp stabile, care să conducă la coordonarea şi conjugarea eficientă a activităţilor şi acţiunilor desfăşurate.

În acelaşi timp, se poate aprecia că, indiferent de gradul în care unele atribute importante ale suveranităţii naţionale vor fi afectate în anii viitori de procesul previzibil de consolidare a Uniunii Europene (în special prin dezvoltarea PESA şi PESC), stabilirea formei şi structurii sistemului de securitate al fiecărei ţări din cadrul UE, a componentelor comunităţii informative, precum şi a formelor de control al activităţii serviciilor de informaţii, contrainformaţii şi securitate va continua să rămână, pe termen nedefinit, un atribut al organismelor constituţionale (executive şi legislative) proprii din fiecare stat membru.

Acest lucru este legitimat de faptul că, dincolo de obiectivele comune ce privesc securitatea colectivă, regională şi, într-o accepţiune extrem de largă, cea globală, vor exista întotdeauna anumite interese individuale ale statelor, dictate de specificul naţional, particularităţile geostrategice, identitatea culturală şi învăţă-mintele istoriei.

Toate aceste valori şi elemente obiective determină ceea ce cuprinde interesul naţional, atât de dificil de definit în termeni abstracţi, dar prezent, de-a lungul tuturor generaţiilor, în forme diferite. La conturarea conţinutului său şi la garantarea realizării obiectivelor ce decurg din acesta contribuie, prin mijloace şi tehnici specifice, printr-o activitate continuă, tenace, nevăzută şi – în cea mai mare parte – necunoscută de către societate, în mod esenţial, serviciile de informaţii, componentă a oricărui sistem naţional de securitate. Ele sunt, au fost şi vor rămâne Eternul Anonim, fără care trecutul, prezentul şi viitorul unei naţiuni, precum şi al statului în care cetăţenii şi comunităţile sociale îşi află rădăcinile regeneratoare şi condiţiile de împlinire a aspiraţiilor specifice, nu ar mai avea sens şi continuitate.

Bibliografie selectivă

• Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial nr. 767/2003;
•  Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, Monitorul Oficial nr. 163/1991;
•  Legea nr. 14/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea S.R.I., Monitorul Oficial nr. 452/2003;
• Legea Securităţii Naţionale („National Security Act”) din 26.06.1947
• Legea Serviciului Canadian de Securitate
• SUA,  Legea privind controlul activităţii informative,  1980
• SUA,  Ordinului Executiv 11905 privind Activităţile de Informaţii Externe ale SUA (18.02.1976.
• Compilation of Intelligence Laws and Related Laws on Executive Orders of interest to the National Intelligence Community, U.S. Governement Printing Office, Washington, 1993.
•  Timofte Alexandru-Radu. (2003). Lungul drum al serviciilor de informaţii către democraţie. Bucureşti, Editura A.N.I.;
• Timofte Alexandru-Radu. (2004). Originile şi mărirea, declinul şi renaşterea lumii informaţiilor secrete. Bucureşti, Editura A.N.I.;
• Gh.Toma, Managementul insecurităţii, Editura Scaiul, Bucureşti, 2004;
• Fundaţia EURISC, Comisia pentru apărare, ordine publică, şi siguranţă naţională din Camera Deputaţilor, coord. Răzvan Ionescu, Liviu, Mureşan, Exerciţiu de Monitorizare a instrumentelor şi mecanismelor de control parlamentar asupra sectorului de securitate din România – proiect pilot, Bucureşti, România, 2004.
• Controlul Parlamentar al Sectorului de Securitate: Principii, Mecanisme şi practici.- Ghid Practic pentru Parlamentari, Nr. 5/2003.
• The International Ombudsman Institute Information Booklet, pe site-ul Internet http://www. law.ualberta.ca/centres/ioi/.
• Larry L. Watts: “Controlul şi supravegherea serviciilor de securitate din România”Ge neva Centre for the Democratic Control of Armed Forces” (site-ul Centrului din Geneva pentru Controlul Democratic al Forţelor Armate, Elveţia) febru arie 2003-
• URL: www.dcaf.ch/publications/Working_Papers/111.pdf
• Puncte de vedere privind tipologia serviciilor de intelligence din unele state ale NATO – https://mail.google.com/mail/u/0/#search/surse+intelligence?projector=1

Note

[1] Vezi pe larg prof. univ. dr. Ioan Chiş, Drept penal cu aplicabilitate în activitatea de reali-zare a  securităţii naţionale, p. 80-82.

[2] Art. 8 alin.1 din Legea organică a serviciilor de informaţii şi de securitate din 30.11.1998.

[3] Vezi necesitatea constituirii Comunităţii de informaţii pentru coordonarea diferitelor politici ale serviciilor de securitate (poliţie, armată, servicii de informaţii, grăniceri) la nivel local şi federal/naţional (n.n.).

[4] Vezi pe larg Cristian Troncotă, Horaţiu Blidaru, Careul de Aşi, Editura Elion, Bucureşti, 2004, p. 13 şi ,,Sfera Politicii”, din 30 septembrie 1998;

[5] Legea nr.30/5 septembrie 1984, modificată prin Legile nr.4/21.02.1995, 15/30.04.1996 şi 75-A/22.06.1997, din Portugalia.

[6] Tănase Tiberiu, Elena-Maria Nicolae, art. cit., p. 156-157.

[7] Printre altele, Consiliul armonizează acţiunile diferitelor servicii de informaţii şi împiedică vreun membru al Executivului (preşedinte sau ministru) să instituie un control exclusiv asupra unuia sau altuia dintre servicii.

[8] În SUA, responsabilii serviciilor de informaţii vor prezenta plenului Congresului rapoarte privind stadiul şi perspectivele îndeplinirii Planului de acţiune pentru realizarea siguranţei naţionale, în funcţie de care li se va aproba bugetul. Rapoartele pot fi aprobate sau respinse, antrenând demisia şefului serviciului. Execuţia bugetară va fi verificată de Curtea de conturi, ca la orice instituţie publică, iar constatările se aduc la cunoştinţa Congresului.

[9] Răzvan Ionescu, Rolul Legislativului în securitatea naţională, în ,,Dosare ultrasecrete” din 17.04.2004.

[10] Răzvan Ionescu, Rolul Legislativului în securitatea naţională, în ,,Dosare ultrasecrete” din 17.04.2004.

[11] Apud, ,,L’evenement du Jeudi” (Franţa) din 19‑25.11.1998, p. 10.

[12] Cf. Todd Masse, specialist în servicii interne de informaţii şi contraterorism, Diviziunea Politică Socială Autohtonă, Serviciile interne de Informaţii din Regatul Unit: Aplicabilitatea modelului MI-5 în Statele Unite.