25 mart. 2025

26 martie – Ziua Serviciului Român de Informații

de Tiberiu Tănase | postat în: Arhiva, Intelligence, Numărul 2, Volumul 4 | 0

Tănase, Tiberiu (2025), 26 martie – Ziua Serviciului Român de Informații, Intelligence Info, 4:2, 14-35, https://www.intelligenceinfo.org/26-martie-ziua-serviciului-roman-de-informatii/

March 26 – Romanian Intelligence Service Day

Abstract

The Romanian Intelligence Service (S.R.I.) was established on March 26, 1990, by Decree no. 181 of the Provisional Council of National Union, as an autonomous administrative authority of the Romanian state with material competence within the country regarding the obtaining, verification and valorization of information regarding internal and external threats to national security.

Subsequently, on July 29, 1991, Law no. 51/1991 on the National Security of Romania was issued, which established the new threats to Romania’s national security and regulated by law the activities of structures with responsibilities in the field of national security.

Law no. 14/1992 on the organization and functioning of the Romanian Intelligence Service contains, compared to the National Security Law no. 51/1991, a supplement to the investment regarding the general competence of the service, with special significance regarding its place within the national information community.

Keywords: Romanian Intelligence Service, SRI, Romania, national security, intelligence

Rezumat

Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.) a fost înfiinţat la 26 martie 1990, prin Decretul nr. 181 al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, ca autoritate administrativă autonomă a statului român cu competenţă materială în interiorul ţării privind obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor referitoare la ameninţările interne şi externe la adresa siguranţei naţionale.

Ulterior la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51/1991 privind Siguranţa Naţională a României care stabilea noile ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României şi reglementă prin lege activitarea structurilor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale.

Cuvinte cheie: Serviciul Român de Informaţii, SRI, România, siguranța națională, intelligence

INTELLIGENCE INFO, Volumul 4, Numărul 2, Iunie 2025, pp. 14-35
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159,
URL: https://www.intelligenceinfo.org/26-martie-ziua-serviciului-roman-de-informatii/
© 2025 Tiberiu TĂNASE. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

26 martie – Ziua Serviciului Român de Informații

Dr. Tiberiu TĂNASE[1]
tanasetiberiu2@gmail.com

[1] Academia Română – Comitetul Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST), Divizia de Istoria Științei (DIS)

Motto Trecutul este proiecţia prezentului, iar prezentul este premiza viitorului, de aceea şi istoria intelligence-lui este utilă viitorului intelligence -lui românesc.

Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii conţine, faţă de legea Siguranţei Naţionale nr. 51/1991, un supliment de învestitură în ceea ce priveşte competenţa generală a serviciului, cu semnificaţie specială asupra locului acestuia în cadrul comunităţii informative naţionale. Astfel, Serviciul Român de Informaţii este definit ca „organ (…) specializat în domeniul informaţiilor referitoare la siguranţa naţională a României” ceea ce trebuie corelat cu prevederea din Legea Siguranţei Naţionale care stipulează că SRI este „organ (…) specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării”.

http://intelligence.sri.ro/serviciul-roman-de-informatii-serviciu-de-intelligence-competitiv-apararea-intereselor-de-securitate-ale-romaniei/

Intelligence-ul românesc – tradiție și actualitate

Dr Tiberiu Tanase

Tradiția Istorică

Domnitorii din Ţările Române în Evul Mediu, au utilizat culegerea de informaţii dincolo de graniţele ţării activitatea fiind a fost practicată începând cu domnia lui de Basarab I, şi continuată de urmaşii săi Mircea cel Bătrân, Vlad Tepeş, Stefan cel Mare, Vasile Lupu şi Mihai Viteazul.

Astfel voievodul , Mihai Viteazul a fost omul care a visat şi a reuşit pentru o clipă istorică să reconstituie statul naţional în vatra vechii Dacii. Pe suportul „ţărilor dacice” (Ardealul, Moldova şi Valahia). Prin realizarea, în anul 1600, a primei unităţi politice a părţilor organice ale vetrei străbune, Mihai Viteazul a devenit restauratorul Daciei („restitutor Daciae”). Adversarii săi n-au pregetat să-1 numească „Malus Dacus”, adică „Dacul cel Rău”. Mihai Viteazul a căzut victimă perfidiei şi vicleniei imperiilor care dădeau târcoale vetrei neamului. A fost ucis mişeleşte de mercenari, pentru a înfricoşa pe toţi cei care gândeau la refacerea vechii Dacii. Insă fapta sa, păstrată în memoria socială, a redat autohtonilor demnitatea, precum şi încrederea în sine . (vezi revista Vitralii – Lumini şi Umbre, Revista Veteranilor din Serviciile Române de Informaţii, Anul I, nr. 2, martie 2010, p123.)

Trebuie să precizam că sistemul de transmiterea a informaţiilor foarte bine pus la punct și creat de Mihai Viteazul se cunoaşte foarte puţin, dar şi mai puţine informații se cunosc că acesta era folosit pentru asigurarea fluxului de informaţiilor obţinute de la Poartă, cu privire la Sigismund Bathory, Ieremia Movilă, I. Zamoyski (şeful serviciilor secrete poloneze). Prin aceasta „…domnitorul muntean reuşea să cunoască de aproape intenţiile tuturor adversarilor să) ….” (N. Stan , Reflectări istorico-literare ale rezistenţei româneşti” Bucureşti, Editura politică – 1979 ) .

Mihai Viteazul – restauratorul Daciei („restitutor Daciae”)- un domnitor bine informat

De subliniat că domnitorul Mihai Viteazul62 era un cunoscător al vieţii popoarelor Peninsulei Balcanice în urma călătoriilor întreprinse din tinereţe în lumea diversă ca etnii, religii, prilej de cunoaştere a situaţiei şi a atitudinii celor oprimaţi din Imperiul Otoman, inclusiv a capacităţii armatei otomane la toate eşaloanele de la cele din capitala imperiului şi cele dislocate în diversele provincii.63 A fost pentru el un bun prilej de a remarca slăbiciunile atât organizatorice cât şi comportamentale. Apropierea de boierii Cantacuzini, Craioveşti l-au implicat în viaţa politică, în intrigile vizând stabilitatea domniei Ţării Româneşti, fapt pentru care a fost acuzat de hiclenie. A obţinut domnia cu sprijinul boierilor cantacuzini şi craioveşti și vine la tronul Ţării Româneşti în septembrie 1593, realizând, ca bun gospodar, într-o primă etapă, reorganizarea administrativă şi financiară care i-a permis să treacă la constituirea unei armate de lefegii cu care a declanşat, la finalul anului 1594, lupta antiotoană după ce realizase contractele diplomatice care să-i asigure sprijinul din partea Transilvaniei, Moldovei şi al lumii balcanice. Trecând la acţiune a înlăturat prioritar prezenţa garnizoanei otomane şi a creditorilor ca apoi să realizeze atacul cetăţenilor otomane situate de-a lungul Dunării. Răsunetul a fost de mare amploare atât în rândurile oprimaţilor cât şi a structurilor otomane care nu puteau tolera o asemenea îndrăzneală care ar fi putut ridica şi alte zone la acţiune. Drept represalii, în vara anului 1595, Imperiul Otoman a organizat o amplă expediţie de pedepsire, soldată însă printr-o biruinţă al lui Mihai Viteazul la Călugăreni (13/23 august 1595).

62 Mihai Viteazul -1548, Târgul de Floci, jud. Ialomiţa – 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, azi jud. Cluj, capul depus la Mănăstirea Dealul, jud. Dâmboviţa.

63 Buletinul Arhivelor Militare Române, anul XII, nr. 4/2009,p. 88.

Situaţiile geopolitice, vizând pe de o parte interesele în raport cu lumea otomană a statelor europene şi pe de altă parte cele de dominare a teritoriului românesc, i-au impus, în continuare, acţiuni de natură diplomatică conjugate cu cele militare. Defecţiuni intervenite în relaţiile cu Transilvania şi Moldova au determinat trecerea, în 1599-1600 la cucerirea lor, iniţiativă ce a lezat interesele multor din cei avizi de a stăpânii aceste ţări. După ziua de 18/28 octombrie 1599 în urma luptelor din zona Valea Săpunului-Şelimbăr biruitorul Mihai porneşte spre Alba Iulia. Primirea triumfală de la 21 octombrie/l noiembrie 1599 releva în mare măsură că fapta sa era în concordanţă cu cerinţele de prezent şi viitor a teoriilor intra şi extra carpatice. Etapa următoare din mai 1600 prin îndepărtarea lui Ieremia Movilă de la tronul Moldovei a finalizat acest proces, devenind la 6 iunie 1600 domn al Tării Româneşti şi Ardealului şi a toată Moldova.

Răsunetul a fost la timpul respectiv receptat în moduri diferite provocând reacţii pro şi contra. Nemulţumiţii au acţionat perfid afişând o totală adeziune dar prin cel întreprinse dovedit reala atitudine. Concret, la 9/19 august 1601, din ordinul superiorilor generalul Basta, comandantul armatelor austriece, a organizat simulacrul prin care Mihai Viteazul a fost răpus în tabara da la Câmpia Turzii.64

64Călin Hentea , Armata şi luptele romănilor din Antichitate până la intrarea în NATO, Breviar de Istorie MilitarăEditura Nemira 2004, p. 13

65 N. Stan , Reflectări istorico-literare ale rezistenţei româneşti” Bucureşti, Editura politică – 1979).

66 Nicolae Bălcescu „Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul”. Bucureşti, Editura Curtea românească, 1937).

67 Istoria României, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei, 1962.

Mihai Viteazul era un domnitor bine informat și în legătură cu ceea ce se întâmpla în multe capitale europene

Despre sistem de transmiterea a informaţiilor foarte bine pus la punct creat de Mihai Viteazul se cunoaşte foarte puţin, dar şi mai puţin lucruri se cunosc că acesta era folosit pentru asigurarea circulaţiei informaţiilor obţinute de la Poartă, cu privire la Sigismund Bathory, Ieremia Movilă, I. Zamoyski (şeful serviciilor secrete poloneze). Prin aceasta „…domnitorul muntean reuşea să cunoască de aproape intenţiile tuturor adversarilor săi65 ….”

Se cunoaşte, de asemenea, ca Mihai Viteazul obţinea informaţii din Polonia. Aşa, de pildă, în timp ce domnitorul se află în Ardeal a primit veste sigură din Polonia că Zamoyski, Ieremia Movilă şi Sigismund Bathory, cu o puternică armată stau gata a intra în Transilvania”66. Precizarea „veste sigură din Polonia” nu are alt echivalent decât informaţii sigure, verificate. Locul de unde sunt obţinute informaţiile este precizat clar; Polonia. Menţiunea: „stau gata a intra în Transilvania” poate însemna două lucruri: că trupele respective sunt masate în zona limitrofa, spre graniţă, deci Mihai are persoane ce culeg informaţii din Polonia, sau că aceste trupe se aflau deja în imediata vecinătate a graniţei, iar datele respective au fost obţinute prin observare.

Concluzia ce se impune este că acestă structură / serviciu, pe care domnitorul 1-a avut, a fost perfecţionat ca urmare a unor cerinţe legate de colectarea ştirilor culese de retelele/ filierele informative, în zonele respective.

Geniul militar şi acţiunile întreprinse de Mihai Viteazul şi prestigiul său în continuă creştere sporeşte simpatia vecinilor, atât în sudul Dunării, cât şi din Polonia şi din alte spaţii învecinate, faţă de el. este un detaliu ce reflectă creşterea cotei şi a credibilităţii domnitorului şi speranţele ce se leagă de el şi de politica sa autonomă. În aceste condiţii, posibilităţilor sale de informare în spaţiile respective sporesc vizibil.

Astfel, din diverse documente de epocă, reiese că Mihai Viteazul era adesea informat în legătură cu ceea ce se întâmpla în unele capitole europene. Totodată, se cunoaşte că domnitorul român „… întreţinerea de sud de Dunăre o întreagă reţea de spioni, care îi semnalau mişcările turceşti..67.

De asemenea, domnitorul primeşte, de pildă, numeroase ştiri din Polonia, inclusiv din partea unor nobili din această ţară. Între ei figurează, de exemplu, un nume Tarnovski ca şi cneazul Vasile de Ostrog. Se poate aprecia că domnitorul dispunea de o variabilă reţea în ţara vecină. Menţinerea iezuitului Petre Sturza a fost: „Mihai a prins prilejul cel mai potrivit: ştia tot ce se face şi se vorbeşte la noi; cunoştea ce sfârşit nenorocit avusese dieta… „68.

68 Nicolae Iorga „Acte şi fragmente”, vol. I, Bucureşti, Imprimeria statului, 1986.

69 E.D. Tappe „Documents Concerning Romanian”, History 1427-1601, London, s.n. 1964. 70I.D. Condurachi „Diplomaţi români în trecut – secolele XIV-XVII”, Braşov, Tipografia „Unirea”,’l 937.

Desigur, nu există nici un motiv de îndoială sau temei din care să rezulte că respectiva constatare a semnatarului scrisorii nu ar avea suficientă fundamentare. Din contră, respectiva constatare se bazează, în mod cert, pe concluzii legate de mişcări şi acţiuni, pe fapte şi iniţiative, aparţinând domnitorului român. De subliniat faptul că a fi mai bine informat nu este numai un privilegiu. Nu este doar un câştig de natură să descurajeze adversarii, ca în cazul semnatarului scrisorii – ci este cel puţin o premisă – dacă nu o garanţie, de succes, pe direcţia în care s-a obţinut avantajul în plan informativ.

Domnitorul dispunea, de asemenea, de agenţi în rândul tătarilor. Prin ei amorsa unele neînţelegeri între căpeteniile lor. Totodată, domnitorul dezinforma şi alimenta disensiuni între ei şi moldoveni sau între tătari şi polonezi.

Despre faptul că Mihai Viteazul a dispus de agenţi secreţi la Poartă, există mărturii documentare – în iunie 1598, într-un raport expediat de ambasadorul Angliei Constantinopol se fac referiri la descoperirea „unui spion” al lui Mihai Viteazul în capitala Turciei. In acelaşi raport se preciza că agentul român ar fi avut misiunea de a descoperi planurile turcilor în legătură cu Ţara Românească.69.

Constituie o realitate faptul că Ţările Române au dispus de agenţi capabili la Constantinopol. Faptele reţinute de istorie proiectează această imagine. Spre exemplu, despre paharnicul Caraiman, agent al Moldovei la Constantinopol, în perioada 1595-1611, se cunoaşte că a fost un negociator dibaci şi un „intrigant de forţă”. Mulţi diplomaţi străini aflaţi la poartă şi au declarat uimirea pentru capacitatea sa de a ţese intrigi. Astfel, într-un raport veneţian, datat 15 octombrie 1609, se menţiona faptul că Principele Transilvaniei ar fi scris noului vizir să-1 înlocuiască pe Constantin Movilă cu un alt pretendent, iar pentru a reuşi îi recomanda „să câştige pe Caraiman Aga, agentul actualului domn moldovean care este acolo (la Constantinopol) rădăcina tuturor relelor.70

Fapt cu totul inedit, aceluiaşi agent (şi domnitorului său) turcii, în cursul anului 1599, i-au făcut cadouri pentru serviciile aduse Porţii în tratativele cu Ardealul.

Măsurile lor au avut menirea să le asigure o informare corespunzătoare, pe alocuri chiar de excepţie, în special în legătură cu anumite stări conflictuale existente între unelestate europene şi cu privire la măsura în care deznodământul disputelor respective putea afecta Ţările Române.

Putem afirma că, în perioada domniei lui Mihai Viteazul în Ţările Române, informaţiile ajunseseră la mare preţ, prin volumul şi consistenţa acestora element ce se resimte în supleţea şi orientarea politicii externe promovate ulterior şi alţi domnitori,cum au fost Şerban Cantacuzino, Constantin Cantemir şi Constantin Brâncoveanu , care rareori au fost surprinşi de evenimente.

Domnitorul Serban Cantacuzino a participat cu oastea Ţării Românesti, în cadrul armatei otomane, la asediul Vienei (1683), dar, pornind de la interesele fundamentale ale ţării sale a stabilit contacte cu cei asediati cărora le-a transmis informaţii despre punctele sensibile ale atacatorilor. Ca urmare, creştinii conduşi de prinţul Eugeniu de Savoia au obtinut o stralucită victorie contra otomanilor si au spulberat definitiv visul acestora de a cuceri Occidentul.. La rândul său, Constantin Brâncoveanu a organizat culegerea sistematică de informaţii în capitalele ţărilor vecine şi a introdus, pentru prima dată în spaţiul românesc, codificarea documentelor trimise prin curieri.

Se poate afirma că, în perioada analizată în Ţările Române, informaţiile ajunseseră la mare preţ, prin volumul şi consistenţa acestora element ce se resimte în supleţea şi orientarea politicii externe promovate ulterior şi de domnitori, Şerban Cantacuzino, Constantin Cantemir şi Constantin Brâncoveanu, care rareori au fost surprinşi de evenimente . Măsurile lor au avut menirea să le asigure o informare corespunzătoare, pe alocuri chiar de excepţie, în special în legătură cu anumite stări conflictuale existente între unele state europene şi cu privire la măsura în care deznodământul disputelor respective putea afecta Ţările Române.

Constantin Brâncoveanu un mare diplomat și strateg – dspre preocupările lui Şerban Cantacuzino, Constantin Cantemir şi Constantin Brâncoveanu pentru informaţii secrete

În plan intern, domnitorii Ţărilor Române întreprind măsuri organizatorice inspirate şi utile. De reţinut, în acest sens, preocupările constante ale lui Şerban Cantacuzino, Constantin Cantemir şi Constantin Brâncoveanu în privinţa îmbunătăţirii funcţionalităţii şi a modernizării informaţiilor secrete.

Faptul că domnitorii respectivi pentru activităţile desfăşurate anterior vremii lor în domnie au avut tangenţe cu munca de informaţii, explică, în bună parte, atenţia pe care au acordat-o acestui domeniu. Măsurile respective au menirea să asigure domnitorilor o informare corespunzătoare, pe alocuri chiar de excepţie, în special în legătură cu anumite stări conflictuale existente între unele state europene şi cu privire la măsura în care deznodământul disputelor respective putea afecta Ţările Române.

Volumul şi consistenţa informaţiilor obţinute sunt notabile, element ce se resimte în supleţea şi orientarea politicii externe promovate de domnitori. Unii din ei rareori sunt surprinşi de evenimente. De notat, în acelaşi timp, că atât Şerban Cantacuzino, cât şi Constantin Brâncoveanu, în cea mai mare parte a domniei lor, sunt puternic influenţaţi de stolnicul Constantin Cantacuzino. Acesta, instruit şi format la Padova, a avut un contract nemijlocit cu şcoala veneţiană una dintre cele mai elevate în epocă. Un aspect important este acela că el şi-a exercitat atribuţiile specifice în timpul lui Constantin Brâncoveanu, el însuşi un om cu o viziune clară asupra rostului şi rolului informaţiilor, încă din timpul când a deţinut funcţiile de Mare Ban, Mare Agă sau de capuchehaie la Constantinopole.

Contextul favorabil în care Constantin Cantacuzino a reuşit să-şi desfăşoare activitatea, să modeleze structurile pe care le-a condus, să le nuanţeze obiectivele, să modernizeze unele compartimente sau să specializeze altele, se explică şi prin aceea că domnitorii pe care i-a slujit au fost rudele sale apropiate. Şerban Cantacuzino a fost fratele său, Constantin Brâncoveanu i-a fost nepot, iar Ştefan Cantacuzino (1714-1716) i-a fost fiu.

Explicaţia acestei relaţii este simplă: confirmaţia, inteligenţa şi greutatea specifică a marelui cărturar, fapt că el le este rusă apropiată, experienţa şi agilitatea sa, dar mai ales atuul informaţiilor. Acest aspect din urmă este evaluat, cu deosebită rigoare, de stolnic. Concluzia este confirmată, între altele, şi prin aceea că şeful cancelariei domneşti, sesizând rostul deosebit al informaţiei, a acţionat în consecinţă. Dovezile sunt perceptorii. El îşi constituie propriile sale filiere informative, atât în interior, cât şi afară. Mai mult, în plan intern, în această corupţie, iniţial benefică, ulterior surdă, el încearcă să deţină, de fapt, nu numai monopolul filierelor informative, ci şi al curierilor, al tălmacilor, al oamenilor de cancelarie şi al cifratorilor. A nu se omite, în acest din urmă sens, un detaliu şi anume că el este acela care în 1693 îl găseşte şi-l aduce la Iaşi pe Nicolo de Porto, specialist în depecetluirea (desfacerea) peceţilor şi sigiliilor şi descifrarea epistolelor.

Tot Constantin Cantacuzino este acela care în 1697, împreună cu fratele său, Marele spătar Mihai Cantacuzino, alcătuieşte – nu în mod întâmplător, ci pentru că era depozitarul informaţiilor de care era nevoie – UN PLAN SECRET de luptă antiotomană a Rusiei şi popoarelor din sud-estul Europei. Acelaşi plan strategic este discutat, în septembrie 1700, într-o consfătuire secretă la Bucureşti cu domnitorul Constantin Brâncoveanu şi patriarhul Dosoftei, pentru a se propune ţarului reluarea luptei împotriva turcilor.

Este un element ce pune în evidenţă importanţa deosebită a informaţiilor, rolul lor esenţial în coagularea unor energii şi orientarea acestora. Se poate afirma că, în perioada analizată în Ţările Române, informaţiile ajunseseră la mare preţ.

Faptul că Ţara Românească avea o cotă deosebită în planul informaţiilor este confirmat de aprecierile Curţii de Viena, ale celei de la Moscova, dar şi din alte capitale europene. Mai mult chiar Turcia, din aceleaşi considerente, tolerează atitudinea duplicitară a Ţării Româneşti. Se poate aprecia că, într-un procent însemnat, informaţiile şi abila politică externă a Ţărilor Române determină credibilitatea şi respectul lor în exterior.

Acelaşi exerciţiu al informaţiilor, reprezentarea exactă a valorii, a rostului şi importanţei lor, înţelegerea unui lucru fundamental, acela de a identifica întotdeauna măsuri de natură să apropie realizarea obiectivelor propuse şi să nu le distanţeze prin crearea de reacţii inutile gratuite, l-au determinat, de pildă, pe Constantin Brâncoveanu să adopte, ca principiu de politică externă, diplomaţia tergiversării. Numai un om bine informat asupra evoluţiei unor probleme ce interesau şi care aveau semne că in viitor mai apropiat sau mai îndepărtat poate spori şansele spre o evoluţie dorită, convenabilă, care avea deplină încredere în serviciile sale secret şi ştia cât poate valora uneori o informaţie, putea acţiona ca atare.

Răspunsul, aproape invariabil, al domnitorului la probleme neclare, neconvenabile, riscante, incerte, era de regulă: „… cu vreme..” semnifica nu numai înţelepciune sau prudenţă, ei, mai ales, încredere într-o evoluţie aşteptată şi neîndoielnic – în acelaşi timp – investigată informativ şi analizată cu detaşare şi luciditate.

Mulţi analişti au apreciat „instinctul politic”al lui Constantin Brâncoveanu, frapantul său „simţ al realităţii” sau exactitatea calculelor şi prevederilor sale, toate aceste simţuri speciale permiţându-i să ia mereu decizia optimă şi să-şi menţină politica sa în echilibru.

Este îndoielnic însă că toate aceste calităţi au o explicaţie şi un suport comun, că ele constituie produsele unui alt plan, acela al informaţiilor.

Informaţiile consistente de care dispunea, limpezimea analizei ce impunea concluzii legate de apariţia şi evoluţia unor evenimente, punctele reale de sprijin pe care le avea în exterior, activitatea de influenţă şi câştigarea simpatiilor străine, toate deoparte constituie elemente ce explică calitatea şi acurateţea informării şi faptul că opţiunile domnitorului nu apăreau niciodată din senin, ci pe un teren investigat şi pregătit îndelung, cu minuţiozitate şi înţelepciune.

Principiul tergiversării nu ar fi folosit la nimic, dacă această aparenţă de superficialitate, de ineficienţă sau răbdare omenească nu ar fi fost dublată întotdeauna de o intensă activitate informativă şi de influenţare raţională şi lucidă a evoluţiei spre scopurile şi obiectivele urmărite.

Faptul, în aparenţă minuscul, dar în realitate fundamental, în Ţările Române au ştiut când şi cum să cultive relaţiile cu Rusia, putere europeană în ascensiune, că au cerut – uneori cu o uşoară insistenţă – ţarul să încheie pace cu Suedia, pune în evidenţă nu doar o simplă alternativă diplomatică, ci mai ales o anumită siguranţă a informării lor, substanţă şi valoarea informaţiilor.

Domnitorii români trimiteau adesea sume importante de bani agenţilor lor din străinătate şi mai ales celor de la Constantinopol pentru realizarea unor acţiuni de influenţă. Aparent acest gest poate apărea uneori discutabil, inutil, excesiv sau, pur şi simplu, un act de risipă.

De reţinut însă un element simplu, dar care pune în evidenţă un altul de ordin concepţional: Constantin Brâncoveanu, de pildă, ţine o evidenţă personală strictă a acestor cheltuite. Acest mecanism are o singură semnificaţie, şi anume că sumele respective trebuiau să folosească unui anumit scop, ele reprezentau i investiţie necesară şi erau destinate să slujească intereselor ţării, interese plasate deasupra domnitorilor. În acelaşi timp ţinerea evidenţei era necesară şi nu avea nimic dezonorat.

O altă observaţiei este aceea că forţa informaţiilor a conferit domnitorilor tonus, optimism, încredere că pot depăşi situaţii limită, complicate sau chiar periculoase. A se vedea, în acest sens, atitudinea lui Şerban Cantacuzino în războiul Vienei, a lui Constantin Brâncoveanu, în 1689, când generalul Heissler ocupase o parte din Ţara Românească sau în 1711, când marele spătar Toma Cantacuzino fuge de ruşi. Concepţional urmarea informaţiilor a fost aproape întotdeauna aceea că ele constituie o forţă, o putere în mâna celui care le deţine şi ştie să le exploateze, să le valorifice.

Această stare, puterea conferită de priorităţile sau exclusivitatea informaţiei, l-a determinat pe stolnicul Constantin Cantacuzino, şeful cancelariei domneşti şi al serviciilor sale, să se considere prima forţă în stat şi să acţioneze ca atare. Astfel, în unele împrejurări stolnicul acţionează pe cont propriu, în secret, pentru realizarea unor obiective personale, cum ar fi, de pildă, acela al înlăturării lui Constantin Brâncoveanu şi al aducerii în scaun a fiului său, Ştefan Cantacuzino. Desigur, resorturile acţiunilor sale pot fi multiple şi susceptibile de o abordare mai complexă, mai amplă. În mod cert însă acest sentiment al forţei a determinat o radicalizare a atitudinii sale faţă de domnitor şi i-a creat convingerea că poate acţiona ca atare.

Alteori, succesele repetate ori victoriile nesperate sau siguranţa excesivă pot conduce la comiterea unor erori grosolane, la atitudini paradoxale, de încălcare a unor principii elementare sau la acte de ignorare şi bagatelizare. A informaţiilor. În legătură cu încălcarea acestor principii stau mărturie dovezi din care rezultă că la Curtea lui Constantin Brâncoveanu: „…nu se ştie ce este secret de stat. De abia descălecau curierii sosiţi din Constantinopol şi se şi răspândeau prin dughenele oraşului noile ştiri venite de la Poartă, iar zvonurile se întindeau până peste hotare.”

Spre sfârşitul domniei, acelaşi domnitor, ce datora mult serviciilor sale secrete, avea să ignore o informaţiei sosită din Constantinopol de la fostul său medic, Anton Carai. Din informaţie rezultă că împotriva domnitorului se pusese la cale un complot şi că Poarta ar fi decis surprinderea sa şi a familiei. În pofida acelui serios avertisment, din care rezulta experienţa unei conjuraţii sprijinite din afară, Constantin Brâncoveanu avea să-l consulte din nou pe vechiul său sfetnic, Constantin Cantacuzino, cel care acţiona împotriva sa încă din 1706.

Aparent, nimic anormal, dar acestuia, în 1707, „îi luase puterea”pentru uneltire; în noiembrie 1709 îi fixau domiciliul obligatoriu la Afumaţi, pentru că solicitase anterior ajutorul lui Francisc Rákóczi al II-lea (II. Rákóczi Ferenc în maghiară) pentru înlăturarea sa. Aceluiaşi om, în 1712, îi fixau domiciliul obligatoriu la Filipeştii de Târg, pentru vina de a nu-l fi informat în legătură cu intenţia nepotului său, Toma Cantacuzino, a fi fugi la ruşi.

Gestul domnitorului, de uşurinţă sau gravă superficialitate, nu poate fi interpretat decât ca un act de supraevaluare a potenţelor serviciilor sale secrete şi a puterii aurului, un act bazat pe metode încercate anterior, de ieşire din situaţii dificile, critice.

De sesizat, de asemenea, că domnitorul este sabotat şi trădat de oamenii săi apropiaţi, de rudele sale, în care încă mai avea încredere din moment ce, spre exemplu, Constantin Cantacuzino este repus, de fiecare dată, în funcţie, considerându-se probabil „lecţiile” date au fost şi îndestulătoare.

Regulamentul Organic care este prima lege cu caracter unitar pentru Principatele Moldiva și Tara Romanească prevedea organizarea structurilor naționale de apărare , ordine internă și siguranță a statului . Asfle in 1842 este înfințată politia secretă ( servicul secret atestată documentar în orasele Braila și Galați ulterior și în alte reședinte de județ ca principal organ de informații/contrainformații/contraspionaj al statului în subordinea Ministerului de Interne 71

71 Sorin Aparaschivei – Cronologie Fotodocumentara a Contraspionajului Romanesc , București 2019 , p19..

72 Sorin Aparaschivei și Ioan Codruț Lucinescu, Cercetari asupra începuturilor istoriei moderne a serviciilor de informatii românești 1842- 1878,Editura ANIMV, București, 2018.

73 C.C.Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza vodă, Bucureşti, 1966, p. 93.

Istoria modernă a serviciilor românești de informații nu poate fi scrisă fără cunoașterea fundamentelor acestora. În premieră pentru istoriografia noastră, cercetările detaliate efectuate în Arhivele Naționale ale României au scos la lumină faptul că deja în anul 1842, la Ministerul de Interne, a fost înființat Serviciul Secret (sau Poliția Secretă), ca organ specializat de „priveghere contra făcătorilor de rele”, devansându-se, astfel, cu două decenii cunoașterea istorică în privința înființării acestei instituții.72

Primele structuri informative institutionalizate, cu caracter militar în România,, au apărut o dată cu organizarea armatei romane modeme, după Unirea Principatelor. Data de referintă este 12 noiembrie 1859, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin Inaltul ordin de zi, nr. 83, a infiintat Statul Major General al Armatei, în componenţa căruia se afla şi Sectia a II a, prima structură de informatii a armatei romane, condusă de sub locotenentul Gheorghe SIăniceanu.

A.I. Cuza a avut şi propriul său serviciu de informaţii condus de maiorul Cezar Librecht, directorul general al Postelor şi Telegrafelor.

Sub îndrumarea personală a Domnitorului, belgianul Cezar Librecht, specialist în telegrafie, şi om cu „relaţii” între foştii membri ai Comisiei Europene a Dunări73, a contribuit atât la impunerea unui strict control al statului asupra Telegrafului şi, mai târziu a Poştei, cât şi la crearea unui serviciu specializat de informare a autorităţii centrale de decizie cu problemele de . interes pentru siguranţa statului român. Prin intrarea acestuia în rândul corpului ofiţeresc şi numirea sa ca adjutant domnesc74, întregul circuit al informaţiilor destinate Domnitorului a trecut practic în subordinea Ministerului de Interne. Deşi oficial acesta a păstrat funcţia de ,,inspector general al telegrafului”75, el a devenit, în fapt, şeful acestui serviciu original de informaţii subordonat direct Domnitorului. Astfel au fost eliminate verigile intermediare de transmitere a informaţiilor care au fost astfel ferite de ochii unor agenţi din organele poliţieneşti, aflaţi în „simpatii” faţă de boierii „reacţionari”, ostili unirii şi favorabili unor interese străine. Sistemul informativ creat de Alexandru Ioan Cuza a dispus de toate componentele structurilor moderne de culegere, prelucrare şi transmitere de informaţii, desfăşurând activităţi specifice muncii cu agentura. Acesta a avut ca suport de transmitere şi centralizare a informaţiilor in vederea luării deciziilor politico-statale structura Telegrafului şi, mai târziu şi a Poştei. Telegraful a reprezentat în acele momente mijlocul cel mai rapid de informare dar şi de secretizare a informaţiilor necesare actului de decizie a puterii.

74 Idem., p. 356.

75 Aurel V. David, Alexandru Ioan Cuza, fondatorul sistemului informativ al României, Revista anuală a Academie Dacoromâne, anul I, nr. 1,

76 Mihail Moruzov s-a nascut la 8 noiembrie 1887, in comuna Zebil din judetul Tulcea. Familia sa se tragea din cazacii zaporojeni, refugiati in Romania, iar tatal sau, Simion Moruzov, a fost preot timp de 40 de ani la biserica rusa din Tulcea. A absolvit doar trei clase de liceu, insa cert este, dupa cum au marturisit atat corifeii, dar si detractorii sai, ca Moruzov era nascut pentru munca de informatii. Vorbea la perfectie ucraineana, bulgara, turca si tatara. A inceput in 1909, ca agent special in Directia Generala a Politii lor si a trecut prin toate treptele ierarhice, ajungind in 1917 in fruntea „Serviciului de Informatii al Deltei”vezi pe larg Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret, Editura Elion Bucureşti, 2004.

Deşi era o instituţie foarte tânără (având mai puţin de două decenii de existenţă ca structură integrată), Armata Română s-a implicat cu profesionalim în operaţiunile militare desfăşurate la sudul Dunării începând cu vara lui 1877, în condiţii dificile şi, în anumite momente, chiar dramatice. A reușit să se adapteze ,,din mers” cerinţelor războiului modern, care necesită, pe lângă trupe numeroase şi bine înarmate şi o cât mai exactă cunoaştere a inamicului, sub toate aspectele. Componenta militară (dar nu numai) de culegere a informaţiilor, după inerentele carenţe înregistrate în primele săptămâni de război, s-a profesionalizat şi a desfăşurat o activitate informativă de succes, având un aport incontestabil la câştigarea ,,războiului secret” (atât pe teritoriul naţional cât şi pe front) împotriva unui adversar cu experienţă şi resurse superioare.

Războiul de Independenţă a demonstrat că activităţile de culegere a datelor nu au corespuns aşteptărilor, astfel că, o data cu înfiintarea Şcolii Superioare de Razboi, în 1889 s-a introdus si un curs de specialitate „Serviciul Informatiilor”. Cu toate acestea, pâna la războiul balcanic din 1913, armata română nu a dispus de un serviciu de informaţii propriu-zis.

În perioada primului război mondial, serviciile de informatii româneşti au demonstrat mari carente, iar „patriotismul nu a exclus slăibiciunile sau vulnerabilitatile”, dupa cum observa Cristian Troncota, unul dintre cei mai avizaţi istorici români ai Istoriei Inelligence-Iui .

O experienta deosebita în domeniul informatiilor a costituit-o aşanumitul „Serviciu de informatii al De/tei”, condus de Mihail Moruzov, 76care cu un efectiv puţin numeros, dar dispunând de a agenti experimentaţi şi bine acoperiti a avut rezultate remarcabile .

Pină la sfărşitul războiului, din 178 de spioni trimişi în liniile româneşti, 156 au fost prinşi, printre care şi colonelul Friederich von Mayer, seful informatiilor germane in Dobrogea iar ” … inamicul nu a distrus nici un depozit de muniţii, aprovizionareanare sau case … „, demonstrand valoarea lui Moruzov pe „frontul invizibil”.

Aproape incredibil, Moruzov a reusit chiar sa devina comandantul unor contingente ale Armatei Roşii, care ulterior au fost dizolvate. Tot el a negociat să aranjeze cumpararea cu două milioane de lei a flotei ruse de pe Dunăre şi Marea Neagră, însa reizbucnirea luptelor a impiedicat definitivarea afacerii. O alta realizare o reprezinta „afacerea rublelor”, in care ruşii încercau să introducă în Romania câteva milioane de ruble false. Moruzov nu doar ca a zadarnicit acest plan, ci, prin manevre viclene, a facut ca milioanele false să ajungă în Rusia Sovietică. După război, Marele Stat Major a constatat ca militarii au putină libertate de miscare şi s-a pus problema crearii unui serviciu secret paralel, cu angajaţi civili.

Consiliul Superior de Apărare al Ţării a aprobat, iar pe l mai 1925, in fruntea acestui serviciu denumit „Serviciul Secret de Informatii” a fost numit Mihail Moruzov. Serviciul de informatii al armatei si-a urmat cursul sau, iar Servicul Secret a functionat doar nominal sub tutela Marelui Stat Major.

Serviciul a fost condus cu o mâna de fier de Moruzov, insa dupa 1930, şeful şi „fondatorul” său s-a amestecat in jocurile politice dubioase patronate de Regele Carol al II-lea şi a intrat in conflict cu Ion Antonescu, furnizindu-i suveranului documente asa-zis compromitatoare, privind viaţa generalui Antonescu.

Istoricii intelligence -lui l-au consideră un as al spionajului romanesc, dar din păcate, actiunile sale nu au putut impiedica dezastrul Romaniei din anul 1940, cand tara a fost suferit pierderi ale unor părţi din teritoriul national. In ultimii doi ani de activitate a incercat o schimbare a orientarii SS, prin contacte realizate cu amiralul Wilhelm Canaris, seful spionajului militar german.

In septembrie 1940, a fost arestat in timp ce se intorcea de la Venetia şi încarcerat la Jilava de noul regim al generalului Antonescu. Nu a fost eliberat nici la insistenţele lui Canaris, care a sosit special la Bucuresti şi a murit împuscat de legionari in noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940.

Autodidact şi cu o personalitate complexa, Moruzov a fost descris de contemporanii sai drept „o extraordinara energie si vointa, o capacitatea naturala si putere de patrundere uimitoare. Ambiţios pâna la orgoliu, domina despotic, neadmitind replici sau corectari, fapt ce constituia un mare defect”.

Implicarea sa in politica, subordonarea fata de Palatul Regal si dosarele compromitatoare pe care le-a strans despre dusmanii lui Carol al II-lea, i-a facut pe multi sa-l eticheteze drept „geniu al răului” sau „eminenţa cenuşie”.

Moruzov tinea mult la activitatea conspirativă. Cu greu a fost convins că şefii secţiilor trebuie să comunice între ei în problemele de serviciu. Nu puteai afla de la el nimic, mai ales in privinta oamenilor de care se servea. Nici anchetatorii sai din 1940 nu au putut afla mai mult, Moruzov luand cu el in mormint multe din secretele sale. Inaintea arestarii, el a distrus mai multe dosare, iar adjunctul sau, Niki Stefanescu, conform ordinului primit, a distrus intreaga arhiva personala a acestuia, aflata intr-un sediu camuflat.

Abilitatea lui Moruzov a fost atat de mare, incat dispunea de propria sa agentura de informatori, prin care controla practic intreaga societate si verifica chiar si ce ii furniza propriul sau serviciu.

Moruzov a rămas o persoana extrem de controversată, mai ales în privinta loialităţii sale. Înca din 1918 s-a vorbit despre relaţiile sale neortodoxe cu ‘ consulatul rus de la Galaţi, dar si despre cele cu serviciile franceze.

Jocul sau dublu a devenit triplu, mai ales dupa ce Abwehr-ul german a capturat arhiva serviciului secret francez. Credem că enigma nu va fi elucidată decit o data cu cercetarea arhivelor străine. !

Serviciul Secret -ul a lucrat dupa cele mai profesioniste metode ale culegerii de informaţii. Acesta folosea mai multe tipuri de informatori: informatorii „observatori”; informatorii „incidentali”; informatorii „locali” (urmareau actiunile partidelor politice, actele de sabotaj, starea de spirit a populatiei etc.); informatorii „de penetrare” (in special cei infiltrati in gruparile politice), informatorii „mobili” (comis-voiaj ori, negustori ambulanti, artisti, circari; informatorii „obligati” (constransi material sau moral).

Membrii unor misiuni oficiale sau diplomatice erau şi ei „ajutati” să aibă o comportare „imoral a”, pentru ca apoi, pe baza materialului compromitator, sa fie „convinşi” să colaboreze cu Serviciul.

Nu lipsea diversiune a, iar informatorii „temporari” erau recompensati prin bani sau prin interventii subtile pentru a fi promovati. Nu lipseau informatorii „sedentari”, „de rezerva”, „cercetasi” – trimisi peste hotare.

Şi la nivel tehnic SSI-ul lucra la virf. Iata doar descrierea biroului lui Moruzov facută de Gheorghe Cristescu: „Cabinetul era prevazut cu aparate de inregistrare fonica pe discuri si fir electromagnetic; detectoare speciale; oglinzi transparente, prin care poti observa o persoana, fara ca dansa sa te vada; periscoape pentru o observa tie indirecta; celule fotoelectrice, detectoare si altele. Unele se manipulau direct de la biroul sau, altele de catre un operator aflat intr-o camera alăturata … Un automobil Mercedez-Benz, foarte puternic, şi o instalatie de imprimat pe discuri convorbirile dintre ocupanţi”. Maşina mai dispunea de un post radio de emisie-receptie care ii permitea să ţină permanent legatura cu sediul. In 1936 fusesera înjiintate scoli pentru pregătirea specialistilor SS in radiotelegrafie, filaj, foto, cinema, dactiloscopie etc .

Eugen Cristescu – asul SSI

Cel numit de Antonescu la data pe 15 noiembrie 1940 in fruntea Servicului Special de Informaţii , noua structură de intelligence trecut in subordinea Presedintiei Consiliului de Ministri, a fost Eugen Cristescu. Noul director absolvise seminarul teologic din Iasi şi era jurist de profesie. A fost avansat treptat până la funcţia de director în Directia Generala a Politiei, remarcandu-se prin modul în care a combătut miscarea legionara.

Ca succesor a lui Moruzov la conducerea Serviciului de Informații, Eugen Cristescu a fost permanent comparat cu predecesorul său. Unii dintre vechii lucrători ai SSI au întocmit rapoarte mai detaliate, atunci când li s-a cerut după 23 august 1944, în care activitatea directorului general este prezentată mai nuanțat și în toate cazurile în antiteză cu ceea ce realizase Moruzov, socotit de ei „inteligence greeis”, „vulpea șireată” sau „monstrul sacru al spionajului și contraspionajului românesc”.

Aceste aprecieri poartă desigur o doză de subiectivism, iar în multe cazuri se confirmă documentar. Într-un raport din 19 aprilie 1949 se fac următoarele aprecieri: „În profesiunea informațiilor, Eugen Cristescu avea pricepere, deși o oarecare prudență exagerată îl făcea fie ca unele informații să le verifice prea mult, lipsindu-le astfel de calitatea noutăților inedite, fie să nu le exploateze deloc, pentru a nu-și strica bunele raporturi cu diverșii fruntași ai vieții politice de atunci. Sub conducerea sa, informațiile furnizate de SSI erau mai ri guros controlate și, deși la o exa mi nare mai superficială puteau apare ca mai valoroase, totuși nu au atins gradul de profunzime pe care-l aveau sub Moruzov”.

Cristescu un om întelegator dar un sef ferm

Traian Borcescu era de părere că: „Eugen Cristescu, cât a fost șef al SSI, s-a comportat ca un om înțelegător, nu a dat pedepse nemeritate personalului din subordine, dovedind corectitudine. Era un bun profesionist pe linie de siguranță și poliție politică, deoarece avea experiență și dovedise abilitate”. Adevărul e că în timpul lui Cristescu, SSI a fost reorganizat și conceput ca un serviciu de informare generală a Conducătorului statului – respectiv a mareșalului Ion Antonescu. 77

77 Tiberiu Tănase , Eugen Cristescu , director general al SSI în perioada 1940- 1944 în Revista Studii și comunicari vol XIII/2020 , editura Mega , Cluj Napoca , p 188 .

Eugen Cristescu a reuşit performanţa de nu implica instituţia în politică. A introdus o ordine financiară strictă şi a protejat cadrele prin reguli aspre, fiind „complet interzis ca un salariat sa se intereseze de situatia celuilalt”.

Din cauza că ţara se afla in razboi, SSI-ul reorganizat de Cristescu s-a orientat in principal asupra Rusiei Sovietice, dar şi împotriva partidului comunist şi mişcării legionare.

SSI-ul s-a confruntat şi cu cele 11 organizatii de spionaj germane care activau în Romania, dar şi cu cele maghiare si bulgare.

SSI si-a facut datoria şi în Basarabia reuşind să culeaga informaţii de peste Prut, dar şi să transmită conducerii statului avertismente asupra imensului potential militar şi economic al URSS.

Un exemplu a ceea ce însemna datoria faţă de ţară pentru SSI a reprezentat-o şi aflarea datei raidului american asupra Ploieştiului – 1 august 1943 -, cu o săptămina inainte ca acesta să se producă.

Între anii 1943-1944, SSI a facut un adevarat dans pe muchie de cutit, protejandu-i şi pe liderii comunisti: Petru Groza, Ioan Gh. Maurer, Mihai Beniuc (chiar angajat în SSI pentru a nu fi trimis pe front).

După 23 august 1944, Eugen Cristescu a distrus mai multe dosare, apoi s-a refugiat cu o mare parte din arhiva sa in comuna Bughea, din judetul Muscel, unde a şi fost arestat, pe 24 septembrie 1944. Transferat în Rusia Sovietică, a fost indelung anchetat, iar in 1946 – condamnat la moarte.

Prin decret regal, si la interventia lui Lucretiu Patrascanu, pedeapsa i-a fost comutată în munca silnică pe viata. Oficial, a decedat pe 12 iunie 1950, în Penitenciarul Vacaresti.

Sub ocupaţia sovietică, după câteva încerc ari de a-şi face datoria, SSI-ul a fost practice desfiintat. Odată cu sovietizarea tării, dispărea cel mai important serviciu de informatii al Romaniei.

La data de 30 august 1948, prin decretul nr. 221, a fost înfiinţată ,,Direcţia Generală a Securităţii Poporului” (D.G.S.P.), direcţie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.78

78 Aceasta era formată din 10 direcţii centrale şi 12 direcţii regionale iar până în anul 1958, organizarea noii instituţii a fost realizată cu ajutorul unor consilieri sovietici.

Putem așadar afirma ca evolutia serviciilor române de informații de-a lungul timpului este în stransă concordanţă cu evoluţia societatii, precum si a amenintarilor ce deriva din permanenta transformare a acesteia.

Modul in care se va dezvolta si va evolua activitatea de informatii in viitor nu poate fi în totalitate anticipată, dar să nu uităm că trecutul este proiecţia prezentului, iar prezentul este premiza viitorului, de aceea şi istoria intelligence-lui este utilă viitorului intelligence -lui românesc.

Slide 18

La data de 30 august 1948, prin decretul nr. 221, a fost înfiinţată ,,Direcţia Generală a Securităţii Poporului” (D.G.S.P.), direcţie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.^[1]

La 30 martie 1951, D.G.S.P. a devenit „Directia Generală a Securitătii Statului” (D.G.S.S.), care cuprindea şi o „Direcţie de Informaţii Externe” iar

la 20 septembrie 1952, D.G.S.S. se desprinde din Ministerul de Interne şi se transformă în ,,Ministerul Securităţii Statului”. Acesta reorganizare a fost anulată în septembrie 1953 când, noua structură (minister) revine în cadrul Ministerului de Interne.

În perioada 1960 – 1965, personalul Securităţii este epurat, fiind îndepărtaţi mulţi din ofiţerii impuşi de administraţia de la Moscova, iar la 22 iulie 1967 a fost înfiinţat „Departamentul Securităţii Statului” (D.SS), coordonat de un „Consiliu al Securitătii Statului” (C.SS.).

Începând cu 4 aprilie 1968, „Con~iliul Securităţii Statului” se desprinde din Ministerul de Interne, funcţionând ca un organ central. Prin Decretul nr. 130 din data de 9 aprilie 1972, „Consiliul Securităţii Statului” a reintrat în cadrul ministerului şi a fost reorganizat în şase direcţii principale: informaţii interne, contrainformaţii economice, contraspionaj, contrainformaţii militare, securitate şi gardă şi cercetări penale.

De istoria Securităţii (DSS) s-au preocupat, după 1989, o serie de foşti lucrători ( cadre)^[2], dar mai puţini istoricii ^[3](români şi străini) şi specialişti în intelligence . Astfel, Marius Oprea este unul dintre cei cîţiva istorici din generaţia mai nouă (foarte puţini, din păcate), care şi-au dedicat eforturile reconstituirii istoriei Securităţii. O radiografie autentică a celor două etape ale istoriei acestei instituţii este foarte bine realizată de istoricului Cristian Troncotă, în două volume de istorie documentată şi argumentată intitulate Torţionarii ^[4] şi Duplicitarii^[5] •

Despre actualitatea în Intelligence după anul 1989

După Revoluţia română din 1989, la data de 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Frontului Salvării Naţionale, organele de securitate au fost dizolvate.

Desfiinţarea Departamentului Securităţii Statului a exprimat noile realităţi socio-politice existente în România în contextul destructurării vechiului regim în urma evenimentelor revoluţionare din decembrie 1989. Aceasta s-a produs în două etape succesive: în prima etapă, prin trecerea în componenţa Ministerului Apărării Naţionale, ^[6]iar în a doua etapă, prin desfiinţarea propriu-zisă în baza unui decret al Consiliului Frontului Salvării Nationale. ^[7]

La data de 26 martie 1990, prin decretul nr. 181, a fost înfiinţată instituţia Serviciul Român de Informaţii (S.R.I) ^[8]ca autoritate administrativă autonomă a statului român cu competenţă materială în interiorul ţării privind obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor referitoare la ameninţările interne şi externe la adresa siguranţei naţionale.^12,iar la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51 care stabilea noile ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României şi sunt stabilite organele de stat care au atribuţii în acest domeniu: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi structuri din cadrul Ministerului Apărării Naţion a le, Ministerului de Interne şi Ministerului Justitiei.

Ion Iliescu, preşedintele de atunci al Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi viitor preşedinte al ţării, referindu-se într-o declaraţie publică la noul serviciu, îl caracteriza astfel: ,,0 instituţie modernă, care a fost structurată după analiza modelelor unor astfel de servicii din ţările cu tradiţie democratică: Statele Unite ale Americii, Canada şi principalele ţări europene „.

Modul in care se va dezvolta si va evolua activitatea de informatii in viitor nu poate fi în totalitate anticipată, dar să nu uităm că trecutul este proiecţia prezentului, iar prezentul este premiza viitorului, de aceea şi istoria intelligence-lui este utilă viitorului intelligence -lui românesc.

Bibliografie

Sorin Aparaschivei – Cronologie Fotodocumentara a Contraspionajului Romanesc , București 2019 .
Sorin Aparaschivei și Ioan Codruț Lucinescu, Cercetari asupra începuturilor istoriei moderne a serviciilor de informatii românești 1842- 1878,Editura ANIMV, București, 2018.
Christopher Andrew, Lumea Secretă , O istorie a Serviciilor de Informații, Editura Trei 2022 .Sun Tzu, “Arta războiului”, Editura “Antet Press”, Bucureşti, f.n
Marian URECHE Doru BRATU ISTORIA SERVICIILOR SECRETE Volumul I – Marile Puteri Tradiţionale Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004.
Buzatu, Gheorghe, Războiul mondial al spionilor, Editura B.A.I., Iaşi, 1991.
Hammer, R., Filiera Vaticanului, Bucureşti, 1993.
Lutiis, Giuseppe de, Storia dei servizi segreti in Italia, Editori Reuniti, Roma, 1984.
Ureche, Marian, Rogojan, Aurel, Servicii secrete străine, vol. I, Editura PACO, Bucureşti, 2000.
✓ Francis Dvornik: Începuturile serviciilor de informații – Orientul Apropiat antic, Persia, Grecia, Roma, Bizanț, Imperiile musulmane arabe, Imperiul Mongol, China, Cnezatul Moscovei, Meteor Press, 2021.
https://www.intelligenceinfo.org/revista/inceputurile-serviciilor-de-informatii-orientul-apropiat-antic-persia-grecia-roma-bizant-imperiile-musulmane-arabe-imperiul-mongol-china-cnezatul-moscovei/ Faligot, Roger, Kauffer, Remy, Istoria mondială a serviciilor secrete,Editura Nemira, 2000.
Faligot, Roger, Krop, Pascal, La Piscine. Les Services secrets français, Le Seuil, 1985.
Guismel, Jean, Violet, Bernard, Services secrets. Le pouvoir et les services de renseignements sous François Mitterand, Paris, 1988.
Ponch, Douglas, The French Secret Services, New York, 1995.
Ureche, Marian, Rogojan, Aurel, Servicii secrete străine, vol. I,
Editura PACO, Bucureşti, 1999.
Wybot, Roger, Bernert, Philippe, La bataille pour la D.S.T., Paris 1975
Borovicka, V.P., Din culisele războiului secret, Editura Politică, Bucureşti,1973.
Cerneak, E., Cinci secole de război secret, Editura Politică, Bucureşti,1968.
Popescu, Alexandru, Viena secretă. O capitală a spionajului mondial.
Ureche, Marian, Rogojan, Aurel, Servicii secrete străine, vol. I,Editura PACO, Bucureşti, 2000.
Buzatu, Gheorghe, Războiul mondial al spionilor, Editura B.A.I., Iaşi,1991.
Hammer, R., Filiera Vaticanului, Bucureşti, 1993.
Lutiis, Giuseppe de, Storia dei servizi segreti in Italia, Editori Reuniti,Roma, 1984.
Tănase, Tiberiu (2022), Intelligence-ul românesc – trecut, prezent și viitor, Intelligence Info, 1:1, 39-41, https://www.intelligenceinfo.org/intelligence-ul-romanesc-trecut-prezent-si-viitor/ Pagină 88 din 88
Dr. Tiberiu Tănase coordinator Șerban-Dan Predescu Alexandru Neacșu Petru Ștețcu INCURSIUNE ÎN LUMEA SPIONAJULUI Volumul I EDITURA CONCORDIA 2022 vol 1 si 2
Sorin Aparaschivei – Cronologie Fotodocumentara a Contraspionajului Romanesc , București 2019 .
Sorin Aparaschivei și Ioan Codruț Lucinescu, Cercetari asupra începuturilor istoriei moderne a serviciilor de informatii românești 1842- 1878,Editura ANIMV, București, 2018.
.Expunere asupra Serviciilor de Informaţii ale Armatei. Istoric, întocmit în 1934 de Mihail Moruzov, în Mihail Moruzov şi frontul secret, Editura Elion, Bucureşti, 2004;
Cristescu Eugen, Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii, în Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti. Memorii (19161944), mârturii, documente, prefaţă de Dan Zamfirescu, Editura R.A.I., Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, f.a., p. 131-223;
Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret, Editura Elion Bucureşti, 2004
Cristian Troncotă, Omul de tainâ al mareşalului, Editura Elion, Bucureşti, 2005
Cristian Troncotă, Torţionarii. Istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România (1948-1964), Editura Elion, Bucureşti, 2006;
Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului Comunist din România (1965-1989), Editura Elion, Bucureşti, 2003.
Tănase Tiberiu, Serviciile de informaţii româneşti în timpul primului râzboi mondial în revista Historia nr. 78, iunie 2008, pp. 26- 33.
Tănase Tiberiu, SSI în timpul celui de al II lea Râzboi Mondial- adaptarea la conditiile de râzboi, în revista Historia nr. 80, august 2008, pp.32-38

Note

[1] Aceasta era formată din 10 direcţii centrale şi 12 direcţii regionale iar până în anul 1958, organizarea noii instituţii a fost realizată cu ajutorul unor consilieri sovietici.

[2] Neagu Cosma, Cupola. Securitatea văzută din interior. Editura Globus, Bucureşti 1994, Gheorghe Raţiu, Raze de lumină pe cărări întunecate, Editura „Paco”, 1996., Mihai Ion Pacepa, Cartea neagră a Securităţii româneşti, voI. I (activitatea Securităţii înainte de 1989), voI. II (din 1989 până în 1998), voI. III, Editura „Omega Press”, 1999 Dumitru Iancu Tăbăcaru, Sindromul Securităţii, Editura „Paco”, Bucureşti, f.a ..

[3] Cărţile pe care le-a publicat sau coordonat în ultimii doi ani (Banalitatea răului. O istorie a Securitătii în documente, 1949-1989, laşi, Polirom, 2002; Ziua care nu se uită, laşi, Polirom, 2002, Securiştii partidului. Serviciul de cadre al peR ca poliţie politică, laşi, Polirom, 2002) Moştenitorii Securităţii este ultima carte din seria începută de autor.

[4] Vezi pe larg Cristian Troncotă, Istoria securităţii regimului Comunist din România, 1948-1964, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2003 , reditată în 2006 sub titlul Torţionarii. Istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România (1948-1964), Editura Elion, Bucureşti, 2006;

[5] Cristian Troncotă, Duplicitarii, O istorie a serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului Comunist din România (1965-1989), Editura Elion, Bucureşti, 2003

[6] Decretul privind trecerea în componenţa Ministerului Apărării Naţionale a Departamentului Securităţii Statului şi a altor organe din subordinea Ministerului de Interne.

[7] Decretul Consiliul Frontului Salvării Naţionale privind desfiinţarea Departamentului Securitătii Statului din 30 decembrie 1989.

[8] Înfiinţat la 26 martie 1990; a fost condus de la înfiinţare sa de profesorul Virgil Măgureanu. şi apoi, de la 2 iunie 1997, de Costin Georgescu, investit de Parlament pe 27 mai 1997.

23 mart. 2025

Ultima redută a Europei: Pot tehnologia și tancurile sale – conduse de ascensiunea României – să apere un continent fără America?

de George V. Scripcariu | postat în: Arhiva, Numărul 2, Securitate, Volumul 4 | 0

Scripcariu, George V. (2025), Ultima redută a Europei: Pot tehnologia și tancurile sale – conduse de ascensiunea României – să apere un continent fără America?, Intelligence Info, 4:2, 173-178, https://www.intelligenceinfo.org/ultima-reduta-a-europei/

Europe’s Last Redoubt: Can its technology and tanks – led by the rise of Romania – defend a continent without America?

Abstract

Imagine this: tonight, as Europe sleeps, Russian tanks roll across the Polish border, drones swarm the Baltic skies and cyberattacks cripple Berlin’s network. The United States, distracted by a showdown in the Pacific or a capricious Trumpian refusal, is silent.

Could Europe—with its disparate armies, budding tech hubs, and fragile ambitions in artificial intelligence—hold up? A provocative article published on March 19, 2025, by the Wavell Room, titled “What if Europe had to fight tonight—without the Americans?” says no—not yet.

Keywords: Europe, technology, tanks, Romania, America, ecosystem, artificial intelligence

Rezumat

Imaginați-vă asta: în această noapte, în timp ce Europa doarme, tancurile rusești trec granița Poloniei, dronele invadează cerul baltic, iar atacurile cibernetice paralizează rețeaua Berlinului. Statele Unite, distrase de o confruntare în Pacific sau de un refuz trumpian capricios, tac.

Ar putea Europa – cu armatele sale disparate, hub-urile tehnologice în devenire și ambițiile fragile în inteligență artificială – să reziste? Un articol provocator publicat pe 19 martie 2025 de Wavell Room, intitulat „Ce s-ar întâmpla dacă Europa ar trebui să lupte în această noapte – fără americani?”, spune că nu – nu încă.

Cuvinte cheie: Europa, tehnologia, tancuri, România, America, ecosistem, inteligența artificială

INTELLIGENCE INFO, Volumul 4, Numărul 2, Iunie 2025, pp. 173-178
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159,
URL: https://www.intelligenceinfo.org/ultima-reduta-a-europei/
© 2025 George V. SCRIPCARIU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Ultima redută a Europei: Pot tehnologia și tancurile sale – conduse de ascensiunea României – să apere un continent fără America?

George V. SCRIPCARIU[1]
geo.scripcariu@gmail.com

[1] Redactor Senior în cadrul postului de radio al diasporei române Radio Punct

Introducere

Dar sugerează și o posibilitate fascinantă: cu mișcările potrivite, Europa s-ar putea reinventa ca putere marțială. Și în acest joc dramatic cu mize mari, România, santinelă a Mării Negre cu un potențial neexploatat, ar putea fura lumina reflectoarelor.

Avertismentul Wavell Room vine într-un moment de cotitură. Războiul Rusiei din Ucraina intră în al treilea an, dezvăluind dependența Europei de puterea de foc americană. Al doilea mandat al lui Donald Trump, aflat acum la trei luni de la început, aruncă o umbră asupra NATO cu amenințări de retragere dacă aliații nu „își plătesc datoriile”.

Între timp, ecosistemele de informații, militare, tehnologice și de inteligență artificială ale UE – fragmentate, dar pline de promisiuni – se confruntă cu un test pe care l-au evitat din 1945.

România, aflată pe flancul estic al NATO, întruchipează atât pericolul, cât și potențialul. Pe măsură ce Europa se grăbește să stea pe propriile picioare, succesul său ar putea depinde de capacitatea națiunilor precum România de a îmbina curajul tradițional cu inovația de vârf.

Ecosistemul UE: Un gigant adormit?

Fragilitatea militară a Europei nu e un secret. Wavell Room o expune clar: prea puține tancuri, muniții în scădere și o structură de comandă legată de mușchii americani. Cele 280 de tancuri Leopard operaționale ale Germaniei sunt o umbră a maximelor din Războiul Rece; forțele agile ale Franței duc lipsă de amploare; armata britanică post-Brexit se chinuie să proiecteze putere.

Rețelele de informații, deși solide – gândiți-vă la DGSE-ul Franței sau GCHQ-ul Marii Britanii – se bazează masiv pe sateliții și datele NSA ale SUA. Bugetul combinat de apărare al UE de 380 de miliarde de dolari în 2024 eclipsează cele 100 de miliarde ale Rusiei, dar se risipește între 27 de națiuni, diluându-i impactul.

Totuși, sub această suprafață zace un ecosistem tehnologic și de IA care pulsează de posibilități. Europa găzduiește giganți precum ASML din Olanda, care produce mașinile de fotolitografie ce alimentează producția globală de cipuri, și Siemens din Germania, un pilon al automatizării industriale.

Programul Horizon Europe al UE a investit 95,5 miliarde de euro în cercetare și dezvoltare din 2021, stimulând progrese în IA pentru sănătate și logistică. Modelul de e-guvernare al Estoniei și apărarea cibernetică a Finlandei demonstrează priceperea digitală.

Totuși, aplicațiile militare întârzie.

Cooperarea Structurată Permanentă (PESCO) a UE a lansat 60 de proiecte până în 2025 – drone, instrumente cibernetice, tancuri de ultimă generație – dar majoritatea nu vor fi mature timp de un deceniu. Wavell Room avertizează că „în această noapte”, această putere latentă e pur teoretică.

România e un microcosmos al acestui paradox. Armata sa, forjată în umbra NATO din 2004, numără 70.000 de militari și dispune de MiG-21-uri (care vor fi înlocuite cu F-16-uri), tancuri TR-85 și o flotă de drone în creștere.

Cheltuielile cu apărarea au atins 2,5% din PIB în 2024 – peste ținta NATO – impulsionate de apropierea Rusiei peste Marea Neagră. Totuși, arsenalul său îmbătrânește, iar baza industrială se chinuie să crească.

Aici intervine scena tehnologică: UiPath din București, lider global în automatizarea proceselor robotizate (RPA), a generat venituri de 1,3 miliarde de dolari în 2024, în timp ce hub-ul de startup-uri din Cluj-Napoca produce talente în IA. Problema? Această inovație alimentează mai degrabă Silicon Valley decât cazărmile României.

Pivotul României: De la flanc la linia întâi

Poziția strategică a României o face un pivot în orice apărare europeană fără America. Granița sa de 650 de kilometri cu Ucraina e un furnicar de activitate de informații – unitățile SIGINT românești urmăresc mișcările Rusiei în Crimeea, în timp ce baza NATO de la Deveselu găzduiește sistemele de apărare antirachetă Aegis Ashore ale SUA.

Wavell Room nu menționează România, dar apelul său la „sisteme militare dominante” pentru a descuraja Rusia privește spre est. Coasta Mării Negre a României, privită cu poftă de Moscova, ar putea fi un punct de aprindere dacă scepticismul lui Trump față de NATO devine acțiune.

Nexusul militar-tehnologic al României se trezește. În 2024, România a semnat un acord de 1 miliard de dolari cu Lockheed Martin pentru sistemele de rachete HIMARS, întărindu-și artileria.

Avioanele IAR-99 Șoim, construite pe plan local, sugerează un potențial industrial, deși producția rămâne în urma obuzierelor Krab ale Poloniei sau a avioanelor Gripen ale Suediei.

IA e atuul neașteptat. Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică (ICI) al României colaborează la proiecte UE precum AI4EU, dar aplicațiile militare – drone autonome sau logistică predictivă – sunt încă în stadiu incipient.

Un impuls guvernamental din 2025 pentru a integra automatizarea UiPath în logistica apărării ar putea schimba asta, reducând timpul de reaprovizionare într-o criză.

Capitalul uman al României strălucește și mai tare. Războinicii săi cibernetici, căliți în exerciții NATO precum Locked Shields, se numără printre cei mai buni din Europa, iar diaspora sa – 1 milion de oameni în Germania și Franța, bogate în tehnologie – ar putea fi atrasă acasă.

Sugestia Wavell Room privind recrutarea rezonează aici: România a încheiat serviciul militar obligatoriu în 2007, dar sprijinul public pentru revenirea acestuia se apropie de 60% pe fondul războiului din Ucraina. O Românie mobilizată ar putea alinia 200.000 de militari, un bastion împotriva amenințărilor hibride rusești.

Linia de salvare a IA și tehnologiei

Ecosistemul mai larg de IA al Europei ar putea amplifica ascensiunea României. Mistral AI din Franța, rival al OpenAI, alimentează modele de limbaj care ar putea eficientiza operațiunile multilingve ale NATO. Institutul Fraunhofer din Germania avansează fabricarea bazată pe IA, crucială pentru creșterea producției de tancuri.

Fondul European de Apărare de 20 de miliarde de euro al UE, aflat în al cincilea an, susține tehnologii cu dublă utilizare – Aerostar Bacău din România, de exemplu, construiește drone care ar putea trece de la roluri civile la combat.

Totuși, integrarea e cheia. Viziunea Wavell Room despre un „SACEUR european” necesită IA pentru a unifica sisteme disparate, de la HIMARS-urile României la Puma-urile Germaniei. Fără liantul american, tehnologia Europei riscă să rămână izolată.

România ar putea umple acest gol. Strategia sa „România Digitală” din 2024 vizează dublarea ponderii tehnologiei în PIB până în 2030, cu accent pe IA și securitate cibernetică.

Parteneriatele cu Elbit Systems din Israel și Kongsberg din Norvegia sugerează un coridor militar-tehnologic de-a lungul estului NATO. Dacă România combină datele sale de informații – cum ar fi cele din dronele de la Marea Neagră – cu IA europeană, ar putea pioniera modele de apărare predictivă, anticipând mișcările Rusiei înainte de a lovi.

Miza și ceasul

Scenariul „în această noapte” al Wavell Room e sumbru: armatele Europei, chiar și cu tenacitatea României, nu ar putea respinge Rusia fără F-35-urile sau umbrela nucleară americană. Declarația lui Trump din februarie – lăsând Rusia „să facă ce naiba vrea” – planează amenințător. România, ca Polonia și țările baltice, știe că retragerea nu e o opțiune; cicatricile revoluției din 1989 sunt adânci. Totuși, ritmul lent al UE – ezitările Germaniei, flirturile Ungariei cu Moscova – amenință unitatea.

Succesul cere viteză. România trebuie să modernizeze baza Mihail Kogălniceanu într-un centru tehnologic, unind logistica bazată pe IA cu pregătirea trupelor. UE trebuie să accelereze PESCO, canalizând fondurile Horizon către IA de câmp de luptă. Wavell Room pariază că Europa poate reconstrui, dar e o cursă contra următorului pariu al lui Putin – și contra răbdării Americii.

Pentru România, e chemarea destinului

O națiune odată considerată periferică ar putea ancora scutul estic al Europei, îmbinând priceperea tehnologică cu rezistența din linia întâi. Pentru UE, e șansa de a trezi gigantul adormit – informații, armată, tehnologie și IA în armonie – înainte ca noaptea să cadă. Ceasul ticăie. Va reuși Europa, cu România în avangardă, să se ridice înainte de a fi forțată?

13 mart. 2025

Frăția Musulmană și Califatul Global

de Alba Iulia Catrinel Popescu | postat în: Arhiva, Geopolitica, Numărul 2, Volumul 4 | 0

Popescu, Alba Iulia Catrinel (2025), Frăția musulmană și califatul global, Intelligence Info, 4:2, 137-151, https://www.intelligenceinfo.org/fratia-musulmana-si-califatul-global/

The Muslim Brotherhood and the Global Caliphate

Abstract

Described in the Western media as an ideological movement reforming the autocracies of the Arab world, the Muslim Brotherhood has acquired a revolutionary “halo” over the past 10 years. This “halo” legitimized the “Arab Spring,” the wave of anarchy in North Africa and the Middle East (MENA) initiated and fueled by the Movement in 2011 and 2012, which resulted in the removal of Arab nationalist regimes from power, the proliferation of terrorism, and the emergence of Islamist regimes. Throughout this time, Western analysts have described the Movement as a “moderate Islamist,” focused on caring for others, seeking to create the ummah (the Islamic world) through soft-power, nonviolent, ideological, and economic means.

Keywords: Muslim Brotherhood, Caliphate, ideology, autocracies, Arabs, Middle East, North Africa, Islam

Rezumat

Descrisă în mass-media occidentală ca o mişcare ideologică reformatoare a autocraţiilor din lumea arabă, Frăţia Musulmană a dobândit în ultimii 10 ani o „aureolă” revoluţionară. Această „aureolă” a legitimat „primavara arabă”, valul de anarhie din Nordul Africii şi din Orientul Mijlociu (MENA) iniţiat şi alimentat de Mişcare în anii 2011 și 2012, care a avut ca rezultat îndepărtarea de la putere a regimurilor naţionaliste arabe, proliferarea terorismului şi emergenţa regimurilor islamiste. În tot acest timp, analiştii occidentali au descris Mişcarea drept „islamist moderată”, axată pe grija faţă de semeni, urmărind crearea ummah (a lumii islamice) prin mijloace de tip soft-power, non-violente, ideologice şi economice.

Cuvinte cheie: Frăția Musulmană, Califat, ideologie, autocrații, arabi, Orientul Mijlociu, Nordul Africii, islam

INTELLIGENCE INFO, Volumul 4, Numărul 2, Iunie 2025, pp. 137-151
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159,
URL: https://www.intelligenceinfo.org/fratia-musulmana-si-califatul-global/
© 2025 Alba Iulia Catrinel POPESCU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Frăția Musulmană și Califatul Global

Alba Iulia Catrinel POPESCU[1]
albapopescu1@gmail.com

[1] Universitatea Națională de Apărare „Carol I”

Motto: „Un Allah, un stăpân, o lege: accepți sau mori.”

Argumentele occidentalilor, intens promovate de reţele de mass media precum Al Jazeera, au fost clădite pe eşafodajul social al Frăţiei. Îmbinând responsabilitatea socială cu activismul politic de sorginte islamică, Frăţia Musulmană a dezvoltat o reţea extrem de eficientă de ajutorare a populaţiilor musulmane aflate în nevoie, suplinind ineficienţa administrativă a regimurilor politice laice. Dar fractura dintre Qatar şi Arabia Saudită a scos la suprafaţă informaţii privind legăturile oculte ale Frăţiei Musulmane cu organizaţii teroriste precum Al Qa’ida, Hamas, Jihadul Islamic, DAESH.

Prin urmare, ce este Frăţia Musulmană? Este doar o mişcare ideologică? Este o organizaţie teroristă bine mascată de o inteligentă agendă socială? Sau a devenit un actor nonstatal global complex, care utilizează tactici hibride pentru a reclădi Califatul şi a-i conferi anvergură globală?

1 Fragmentele prezentate fac parte dintr-un articol inclus într-un volum de studii geopolitice

ORGANIZARE ȘI CONDUCERE

Frăţia Musulmană este o organizaţie non-guvernamentală islamistă globală, alcătuită din filiale statale cu un anumit grad de autonomie, unite prin natura intereselor comune (ideologice, financiare, logistice etc).

Frăţia Musulmană Egipteană, organizaţia „mamă” pe modelul căreia s-au construit toate celelalte filiale/organizaţii statale, are o structură piramidală, de tip militar, având la bază usra – „familii”. Fiecare „familie”/pluton este alcătuită din minimum 4-5 persoane conduse de un naqib – căpitan, care se reunesc săptămânal şi sunt unite de o profundă camaraderie (ase vedea atacul terorist din Barcelona din data de 18 august 2017, unde făptaşii erau membrii unei „celule” asemănătoare unei astfel de familii). Nivelul următor este reprezentat de shuaba – clanuri/companii şi de mintaqa – falange/batalioane. Peste batalioane se află muhafaza – guvernorate/corpuri de armată şi qita – sectoare/armate.

Conducerea supremă a Frăţiei Musulmane Globale este alcătuită din Majlis al-Shura – Consiliul Consultativ (parlament) şi Maktab al-Irshad – Biroul de Îndrumare/Biroul Executiv (guvern) condus de Al-murshid al-‘aam – Ghidul Suprem/Comandantul Suprem şi de adjuncţii acestuia.

Ghidul Suprem2 este cel mai bătrân, unanim respectat şi mai vechi membru al Consiliului Shura/Biroului Executiv. Este propus de Biroul Executiv şi este ales (împreună cu adjuncţii săi) prin vot secret, o dată la 6 ani (începând din anul 1990), de către membrii Mişcării, reuniţi în Conferinţa Generală a Consiliului Shura (în trecut, Ghidul Suprem avea mandat pe toata durata vieţii).

Este ajutat în activitate de câţiva adjuncţi şi are în subordine directă un Purtator de Cuvânt.

Departamentul de Intelligence (neoficial) şi Grupul Special (neoficial) sunt subordonate direct Ghidului Suprem. Reprezintă structura modernă a Aparatului Secret specializată în culegere de informaţii, activităţi specifice şi în coordonarea grupărilor militante.

2Ghizii supremi: Hassan al Banna (1928–1949); Hassan al-Hudaybi (1949–1972); Umar al- Tilmisani (1972–1986); Muhammad Hamid Abu al-Nasr (1986–1996); Mustafa Mashhur (1996–2002); Ma’mun al-Hudaybi (2002–2004); Mohammed Mahdi Akef (2004– 2010); Mohammed Badie (16 ianuarie 2010 – prezent).

Oficial, la ora actuală, nu exista un departament/ramura militant specializată în operaţiuni teroriste.

Consiliul Shura/legislativ este alcătuit din 75-90 de membri aleşi la fiecare patru ani de Consiliile Shura regionale. Acestora li se pot adăuga încă 15 membri desemnaţi de către Biroul Executiv. Deciziile sunt adoptate prin vot şi sunt executorii. Are rol în planificarea activităţii organizaţiei, formularea de noi politici/strategii, poate modifica/anula deciziile Biroului Executiv. Hotărârile acestui for pot fi modificate/anulate doar de către Conferinţa Generală a organizaţiei. Consiliul Shura alege prin vot secret membrii Biroului Executiv şi pe Ghidul Suprem.

Biroul de Îndrumare/Executiv, cu sediul în Cairo și funcţie executivă, este alcătuit din 16 membri şi este condus de Ghidul Suprem. Fiecare din cei 16 membri (majoritatea egipteni) răspunde de cate un departament (educaţie, recrutare, mass-media, logistic, activitatea surorilor usulmane, sindicate, intelligence etc). Biroul de Îndrumare este ales la fiecare patru ani, membrii acestuia putând deţine maximum două mandate. Biroului îi este afiliat un Secretariat General. În situaţii de urgenţă dar şi în cazul unor probleme de rutină se reuneşte Al-hay’a al-da’ima – Comitetul Permanent alcătuit din patru membri ai Biroului. Biroul stabileşte locaţia Conferinţei Generale a Consiliului Shura şi ordinea de zi a dezbaterilor, de asemenea, prezintă anual un raport de activitate şi supune votului Conferinţei propunerile pentru anul urmator. În situaţii excepţionale, care nu permit convocarea Conferinţei, Biroul Executiv preia prerogativele Consiliului Shura, situaţie valabilă în prezent.

Biroul Executiv transmite ordinele Departamentului Politic, care le pune în aplicare. Începând cu anul 2010 a fost înfiinţat şi un Departament Judiciar, condus de un Consilier, având în subordine „tribunale” locale. „Judecătorii” sunt numiţi de către Ghidul Suprem, cel care validează deciziile „instanţelor” şi conferă caracterul executoriu al acestora.

Această structură a fost preluată de toate filialele statale, cu deosebirea că organizaţiile sunt conduse de un Masul – Lider, numit de Biroul Executiv. Filialele din statele arabe sunt subordonate oficial Frăţiei Musulmane Egiptene, în timp ce filialele din statele non-arabe păstrează o autonomie aparentă.

Cu toate acestea, structura în detaliu a reţelei panislamice este încă puţin cunoscută.

Începând cu anul 1982 s-a creat reţeaua globală, dispusă operaţional în trei cercuri concentrice în jurul structurilor de conducere centrale (dominate de Frăţia Musulmană Egipteană):

Cercul 1 – alcătuit din liderii filialelor statale ale Frăţiei care aplică deciziile structurilor centrale şi cer aprobarea Ghidului Suprem pentru deciziile importante.

Cercul 2 – alcătuit din liderii filialelor statale ale Frăţiei care trebuie să se consulte şi să ajungă la un acord cu Ghidul Suprem sau cu Biroul Executiv în privinţa problemelor interne.

Cercul 3 – nivelul acţiunilor independente care presupune planurile de acţiune, politicile, activitatea, dezvoltarea reţelei locale în deplină concordanţă cu strategia generală a Mișcării, raportate structurii centrale fie la momentul aplicării lor fie în raportul anual.

Fiecare filială este obligată să se extindă local şi să plătească anual o contribuţie la bugetul general al organizaţiei, a cărei valoare este stabilită de Biroul Executiv.

RECRUTARE

Selecţia viitorilor „recruţi” este realizată de recrutori specializaţi după toate rigorile şi cu metodele unui serviciu de intelligence şi durează în medie un an.

În primii ani de fiinţare ai organizaţiei bazinul de recrutare era foarte divers, atât sub aspectul vârstei (tineri, adulţi) cât şi sub cel al ocupaţiei (birocraţi, studenţi, intelectuali, muncitori, comercianţi, ţărani). Ulterior, recrutarea a devenit mult mai selectivă fiind orientată spre tineri pioşi, proveniţi preponderent din medii universitare (ştiinţe juridice, medicină şi farmacie, ştiinţe umaniste, politehnică, ştiinţe economice, ştiinţele educaţiei şi pedagogiei etc) şi medii militare (chiar dacă fără mare succes), dar şi din copii de sex masculin cu vârstă minimă de 9 ani (în majoritate fiii activiştilor).

Conform unui raport publicat de Eric Trager, cercetător în cadrul The Washington Institute, fiecare nou recrut, cu vârsta minimă de 16 ani, trece rintr-un proces de avansare sub directa supraveghere a unui evaluator.

Avansarea este condiționată de vechimea în „serviciu”, receptivitatea la îndoctrinare, loialitatea şi obedienţa recrutului, durează între 5 şi 11 ani şi parcurge următoarele etape:

 muhib – simpatizant: durează între 6 luni şi 4 ani, are rol de educare şi de îmbunătăţire a profilului moral. Recrutul este afiliat unei familii unde este monitorizat sub aspectul pietăţii şi al ideologiei;

 muayyad – suporter: durează între 1 şi 3 ani, timp în care viitorul frate este obligat să predice în moschei, să recruteze adepţi, să memoreze fragmente din Quran şi din scrierile lui al-Bannā;

 muntasib – afiliat nevotant: durează 1 an şi este considerat primul pas spre acceptarea deplină în organizaţie. Poate lucra într-una dintre filiale, este obligat să studieze Quran-ul şi Sunnah şi să doneze 8% din câştiguri organizaţiei;

 muntazim – organizator: durează 2 ani, timp în care trebuie să memoreze în întregime Quran-ul şi Sunnah şi devine căpitanul unei familii sau comandantul unui clan. Este supus unor teste menite să îi aprecieze loialitatea şi disciplina;

 ach’amal – frate lucrator: are drept de vot şi devine eligibil pentru un loc în structurile de comandă ale organizației. Continuă să îşi coordoneze familia sau clanul, are da’wah – chemare pentru modul de viaţă islamic şi este implicat în activităţi sociale.

Acest sistem de recrutare a fost implementat începând cu anii 1970 şi este menit să elimine potenţialii defectori sau spioni infiltraţi în rândurile organizaţiei (care, în opinia lor, nu vor avea răbdare să parcurgă îndelungatul proces de recrutare).

La sfârşitul procesului de recrutare, „fratele” devine un devotat slujitor al religiei, lipsit de alte ambiţii personale, predispus radicalizării şi fanatismului şi capabil oricând să se sacrifice pentru cauză.

FINANŢARE

Sursele deschise nu abundă în date privind extinderea şi diversitatea surselor de finanţare ale Frăţiei Musulmane. De altfel, sistemul de finanţare, considerat a fi „inima” reţelei, reprezintă secretul cel mai bine păstrat de membrii organizaţiei, fiind coordonat doar de Ghidul Suprem, de adjuncţii săi şi de secretarul general.

Principalele surse de finanţare, conform surselor deschise sunt:  donaţiile membrilor reţelei (zakat – 10% din câştigul personal);

 donaţiile sponsorilor privaţi (majoritari din statele Golfului Persic – Qatar, Kuweit, Egipt şi din statele occidentale);

 donaţii ale sponsorilor privaţi/ONG-uri pentru combaterea islamofobiei;

 donaţiile unor organizatii non-guvernamentale, reţele de moschei (zakat);

 reţele de într-ajutorare islamică care organizează evenimente caritabile şi conferinţe publice şi care întorc veniturile către Frăţie – de ex: Islamic Charities cu sediul în Kuweit;

 profitul obţinut din activităţi economice proprii şi din investiţii şi plasamente financiare – de ex: despăgubirile plătite de regimul Sadat fiecărui membru al Frăţiei Musulmane deţinut în perioada guvernării Nasser, câte 1000 de lire egiptene pentru fiecare an de detenţie. Aceste fonduri au servit deschiderii de mici afaceri şi angajării noilor recruți. Alte exemple sunt companii precum: Arab Contractors – cea mai mare companie de construcţii egipteană cu peste 40 de filiale în Egipt şi în alte ţări, fondată şi condusă initial de Uthman Ahmad Uthman, fost consilier al lui Anwar el Sadat şi ministru al construcţiilor în timpul guvernarii Sadat; Al-Sharif

Group – specializat printre altele în producția de mase plastice, industrie chimică etc.; Al-Salam Group – dezvoltator în industria turismului; Al-Hilal Group – holding care reuneşte companii cu domenii de activitate diferite (fibre acrilice, publicaţii şi marketing, IT şi comunicaţii etc);

 asociaţii lucrative cu oameni de afaceri/companii deţinute de oameni de afaceri neafiliaţi oficial Mişcării care derulează activităţi comerciale/prozelitism în folosul Frăţiei, cu predilecţie în domeniile sanitar (spitale, servicii de ambulanţă, asistenţă medicală primară, farmacii, laboratoare), asistenţă socială, educaţie, mass media;

 reţeaua de bănci şi instituţii financiare islamice – de ex. Faisal Islamic Bank of Cairo, grupul Lugano-Switzerland al-Taqwa, First Islamic Investment Bank of Bahrain, Qatar Islamic Bank etc;

 ajutoarele financiare oferite de state pentru ONG-uri patronate în realitate de Frăţie, specializate în activităţi sociale (de ex: Palestinian Forum din Marea Britanie care strânge fonduri pentru ajutorarea poporului palestinian);

 reţele de criminalitate organizată: spălare de bani, narcoterorism, trafic cu valută (de ex: vânzarea de dolari americani pe piaţa neagră), trafic de persoane (de ex: acuzaţiile preşedintelui ceh Milos Zeman care i-a citat drept sursă a informaţiilor sale pe ministrul de externe marocan şi pe prinţul moştenitor al UAE, şi ale prim-ministrului ungar Viktor Orban de implicare Frăţiei în valul de migraţie ilegală transfrontalieră care afectează Europa etc.), trafic de armament, contrabandă cu petrol şi produse petroliere, care utilizează paradisuri fiscale pentru a-şi ascunde veniturile şi a facilita finanţarea „operaţiunilor speciale” etc.

STRATEGIE, TACTICI, VECTORI Principalele posibile obiective strategice ale organizaţiei sunt:

– Pe termen scurt (1-10 ani):

 înlocuirea şcolilor juridice moderate sunnite cu şcoala juridică ultraconservatoare hanbalită în întreg spaţiul islamic sunnit;

 preluarea puterii politice în statele musulmane sunnite prin victoria în alegeri democratice a partidelor afiliate legal constituite (în cazul statelor seculare, urmată de islamizarea societăţii);

 creşterea bazinului populaţiei musulmane afiliate în statele non-musulmane pentru a se atinge masa critică necesară creării polului politic;

 implementarea conceptului de „islamism moderat” şi consolidarea imaginii de „organizaţie islamistă moderată” în paralel cu ocultarea componentei militantiste armate;

 consolidarea imaginii de „firewall” – contrapondere a islamismului radical şi dezvoltarea relaţiei de dependenţă a structurilor de informaţii/structurilor politice din statele ţintă de colaborarea bilaterală;

 subminarea identităţii culturale a populaţiilor majoritare non-musulmane prin impunerea unor norme ale propriei culturi minoritare, în numele corectitudinii politice şi a discriminării pozitive;

 subminarea relaţiilor de colaborare dintre principalele puteri interesate să limiteze influenţă şi extinderea organizaţiei (Israel, SUA, Federaţia Rusă, state europene, China, India, Japonia, Australia, Filipine, Indonezia);

 transformarea Moscheii Al Aksa din Ierusalim în loc de pelerinaj al Islamului, la egalitate cu Mecca şi Medina (Karballa pentru shi’iti);

 recunoaşterea internaţională a Ierusalimului de Est ca şi capitală a statului palestinian (conform declaraţiei lui Safwat Hijazi);

 asigurarea finanţării pe termen nedefinit a jihadului global;

 susținerea jihadului global prin predicare, prozelitism, propagandă, personal, finanțare și suport tehnic și operațional. – pe termen mediu (10-20 ani):

 atingerea pragului critic al populaţiei musulmane afiliate din statele non-musulmane mici (cu populaţie până în 10 milioane de locuitori), schimbarea configuraţiei etnice, confesionale, culturale, urmată de victoria în alegerile democratice a partidelor islamiste afiliate şi preluarea controlului politic în statele respective;

 islamizarea statelor non-islamice prin constituţii islamiste, prozelitism ofensiv şi islamizarea instituţiilor de forţă;

 dezvoltarea reţelei de state islamiste în cadrul organizaţiilor internaţionale pentru a legitima şi impune recunoaşterea Califatului Global. – pe termen lung (20 de ani şi peste):

 atingerea pragului critic al populaţiei musulmane afiliate din statele non- musulmane medii şi mari, schimbarea configuraţiei etnice, confesionale, culturale, urmată de victoria în alegerile democratice a partidelor islamiste afiliate şi preluarea controlului politic în statele respective;

 constituirea ummah al islamiyah – lumii islamice, a Califatului Global sunnit de jurisprudenţă hanbalită, cu capitala în Ierusalim.

Vectori:

 Reţelele de finanţare (donatori, state sponsor, bănci, organizaţii de caritate,

corporaţii, întreprinderi mici şi mijlocii) ale:

 reţelelor globale de agenţi de influenţă din mass media/internet, think- thank-uri, mediul academic, mediul politic, mediul legislativ, mediul administrativ, mişcări sindicale, uniuni profesionale, mediul militar, ONG-uri, instituţii occidentale;

 partidelor politice/campaniilor prezidenţiale, parlamentare, locale, politicieni;

 reţelelor de investitori în economiile statelor ţintă;

 centrelor islamice alcătuite din moschei, grădiniţe, școli şi universităţi coranice;

 rețelelor de instituţii sociale (organizaţii de caritate, centre de ajutor reciproc, cămine sociale, centre de prim-ajutor, spitale şi policlinici, servicii de ambulanţă etc);

 partidelor islamiste afiliate;

 Statele aflate sub controlul organizaţiei (la ora actuală: Turcia, Qatar, Gaza/Teritoriile Palestiniene, Sudan care alcătuiesc capetele de pod, unde puterea politică este complet controlată de Frăţie; state eşuate precum Libia, Somalia, Afganistan, Irak, Siria transformate în pepiniere ale ramurii armate a Frăţiei, dar şi alte state precum Maroc, Tunisia, Pakistan unde procentul populaţiei afiliate a atins un nivel critic, care paralizează capacitatea de reacţie a autorităţilor faţă de Mişcare);

 Reţelele de terorism – braţul armat al organizaţiei menit să întărească prin contrapondere imaginea de organizaţie „islamistă moderată” a Frăţiei şi dependenţa serviciilor de informaţii de colaborarea cu aceasta, la schimb cu tolerarea extinderii reţelelor/activităţilor organizaţiei.

Aceşti vectori se adresează celor 3 tipuri de jihad:

(1). Jihadul inimii – prin centrele islamice, centrele de caritate şi sociale etc;

(2). Jihadul cuvântului (gurii) – prin agenţii de influenţă din mass- media, think-thank-uri, mediul academic, mediul politic etc;

(3). Jihadul braţelor – prin facţiunea armată, departamentul de intelligence, grupul special.

Tactici:

Tacticile folosite aparţin „arsenalului” oricărui război hibrid – nonlinear, de a patra generaţie – şi cuprind:

Operaţiuni de subversiune menite să altereze/paralizeze răspunsul politic al decidenţilor implicaţi în contracararea planurilor strategice ale organizaţiei;
Operaţiuni diversioniste (manipulare/negociere) menite să limiteze capacitatea de reacţie a competitorilor politici/geopolitici;
Operaţiuni de tip „steag străin”;
Operaţiuni de tipul insurgenţei, urmate de delegarea puterii şi intervenţie.
Operaţiunile de subversiune politică utilizează atât agenţi de influenţă plasaţi în poziţii politice/strategice „cheie” în statul ţintă cât şi agenţi de influenţă transformaţi în „lideri de opinie”. În acest scop, se utilizează mijloace de dezinformare/intoxicare şi propagandistice, principalele teme urmărind:

 victimizarea organizaţiei (de ex: discursul care o prezintă drept victimă a sistemelor antidemocratice, tiranice, represive, conservatoare);

 amplificarea consecinţelor unei fracturi între stat şi organizaţie în paralel cu paralizarea capacităţii de reacţie a statului ţintă (de ex: rapoartele privind consecinţele declarării Frăţiei Musulmane drept organizaţie teroristă);

 implementarea conceptelor de „islamism moderat/radical” (deja preluate în analize de politică externă şi de contraterorism);

 etichetarea organizaţiei drept mişcare reformatoare, democratică (de ex: în 2011 a fost demarată o campanie de acordare a Premiului Nobel pentru Pace „martirilor eliberării” din Egipt care au fost ucişi de regimurile autoritariste de la Cairo);

 consolidarea în mentalul colectiv a rolului său de firewall faţă de islamismul „radical”;

 subminarea coeziunii socio-interne naţionale prin stimularea divergenţelor în privinţa unor subiecte precum: migraţia ilegală transfrontalieră, refugiaţii/migranţii economici, drepturile minorităţilor etnice si confesionale, corectitudinea politică şi discriminarea pozitivă (de ex: campaniile Al Jazeera, dar şi ale altor instituţii media/think-thank din perioada crizei migranţilor, povestea contrafăcută a micuţului kurd înecat pe plajă, publicată pentru prima dată de un anume Kenan Rahmani, care ar avea conexiuni cu Frăţia Musulmană din SUA şi Siria);

 subminarea coeziunii dintre aliaţii politici printr-o strategie de tipul divide et impera – rearea/finanţarea unor partide politice, finanţarea campaniilor electorale, finanţarea unor think-thank-uri, centre universitare, instituţii mass-media, reprezentanţi ai elitei intelectuale (de ex: legăturile dovedite dintre fostul Secretar de Stat Hillary Clinton şi Huma Abbedin – a cărei familie este membră a organizaţiei şi sprijinul făţiş al Secretarului de Stat pentru rebelii anti – Mubarak);

 subminarea capacităţii de reacţie a statului ca urmare a investiţiilor massive în economie, mass media şi în viaţa socială, crearea dependenţei unui segment critic de populaţie de investiţiile respective urmate de preluarea controlului politic (de ex: situaţia internă din Maroc, campania de blocare a intenţiei administraţiei Trump de desemnare a Frăţiei Musulmane drept organizaţie teroristă susţinută activ de Turcia, Tunisia, Maroc, Iordania, Kuweit, Algeria);

 subminarea moralului cetăţenilor din statele ţintă prin mijloace propagandistice menite să chestioneze identitatea şi credinţa populaţiei în propriile sisteme de valori, norme, confesiuni religioase urmate de acţiuni de prozelitism (de ex: prozelitismul practicat de imami în statele Europei Occidentale);

 subminarea capacităţii de reacţie a cetăţenilor din statele ţintă prin asimilarea patriotismului cu xenofobia/nazismul/fascismul sau, după caz, prin criticarea decadenţei şcolilor islamice moderate, a sistemelor de guvernământ, a altor culturi şi civilizaţii cu excepţia celei islamice ultraconservatoare (de ex: criticile aduse de imamul Anjem Choudary societăţii occidentale, toată literatura hanbalită);

 subminarea eforturilor de contracarare a reţelelor de influenţă prin atacarea mediatică a instituţiilor implicate în acest tip de activităţi, atacarea mediatică în scop de compromitere a liderilor acestor instituţii şi de scădere a încrederii populaţiei în probitatea profesională şi morală a acestora sau prin utilizarea de agenţi de influenţă plasaţi în poziţii „cheie” din cadrul sistemului judiciar capabili să blocheze la nevoie demesurile legale (de ex: procesul de preluare a puterii în Turcia de către actualul preşedinte Erdoğan şi partidul său AKP);

 compromiterea personalităţilor publice ostile sau necooperante în paralel cu atragerea liderilor vulnerabili (de ex: campania împotriva actualului preşedinte american Trump dusă de Linda Sarsour, membră a Frăţiei/Surorilor Musulmane din SUA);

 infiltrarea și preluarea organizațiilor musulmane existente (de ex: mişcările

politice din Kosovo, Albania);

 dezvoltarea reţelei de centre islamice/moschei/şcoli coranice/instituţii (organizaţii, centre) sociale în statele ţintă pentru a servi acţiunilor de prozelitism, convertire şi schimbare a profilului confesional al populaţiei;

 susţinerea mediatică a migraţiei pentru reconfigurarea bazinului etnic din statele ţintă (obținerea statutului de refugiat urmată de întregirea familiei şi utilizarea politicilor locale de sprijin social al familiei şi al natalităţii);

 dezvoltarea reţelei de agenţi de influenţă prin sponsorizări (de evenimente, centre de studii, publicaţii, universități etc), oferire de avantaje materiale, sprijin mediatic, sprijin informativ etc.

Operaţiunile diversioniste (manipulare/negociere) menite să limiteze capacitatea de reacţie a competitorilor politici/geopolitici prin:

 translatarea conflictelor dintre stat/state şi organizatie în sfera dezbaterii etice şi „lawfare” concomitent cu declanşarea unor campanii mediatice menite să delegitimeze intervenţia statului împotriva organizaţiei (cazul „lawfare defensiv” al Kosovo, cele trei conferinţe ale organizaţiei din Istanbul şi Lahore ulterioare puciului din 2013 şi disputa mediatică privind puciul din Egipt care „a înlăturat de la putere un regim ales democratic”);

 utilizarea agenţilor de influenţă din mediul politic (state, organizaţii de lobby, persoane) pentru obţinerea de rezoluţii ONU de condamnare a agresiunii statului împotriva rebelilor sau de aprobare a intervenţiilor multinaţionale pentru restabilirea păcii, gestionarea crizei, ajutor umanitar care automat iau în calcul factiunile rebele şi le legitimează ca parteneri de dialog etc, (cazurile Bosnia-Herţegovina, Libia etc);

 evitarea alianțelor deschise cu organizații și persoane cu activităţi teroriste cunoscute pentru a menține aparenţa „moderaţiei”;

 perpetuarea stării de ură a adepţilor faţă de celelalte culturi/civilizaţii prin: monitorizarea presei internaţionale, urmată de manipularea/distorsionarea negativă a informaţiilor la adresa organizaţiei/Islamului; inflamarea violenței și menținerea musulmanilor “în spiritul jihadului”; incitarea constantă la ură a musulmanilor împotriva evreilor și respingerea oricăror forme de conciliere sau de coexistență cu ei.

Operaţiuni de tip „steag străin”(operaţiuni sub acoperire concepute spre inducerea în eroare a adversarului/opiniei publice astfel încât să pară a fi efectuate de către alţi autori) în scopul:

 legitimării unei intervenţii a forţelor multinaţionale (Libia, Kosovo etc);

 decredibilizării oponenţilor politici (acuzaţiile de rasism, islamofobie, fascism adresate preşedintelui american în exerciţiu Donald Trump ca urmare a declaraţiilor privind posibila includere a Frăţiei Musulmane în lista organizaţiilor teroriste etc);

 spionaj/contraspionaj;

 pseudo-operaţiuni.

Întrucât, până la demonstrarea adevăraţilor autori, suspiciunile privind originea operaţiunii se pot înscrie în categoria conceptuală generică de „teorie a conspiraţiei”, acţiunile de acest tip beneficiază de sprijin consistent din partea agenţilor de influenţă din zona media/propagandă în vederea ridiculizării eventualelor acuzaţii. Conform preşedintelui ceh Milos Zeman, migraţia ilegală transfrontalieră provenită din Asia și Africa ar fi o operaţiune a Frăţiei Msulmane. Aceeaşi idee este susţinută şi de premierul ungar Viktor Orban, acesta acuzându-l şi pe miliardarul George Soros de implicare în această operaţiune. Dacă sunt adevărate, aceste date ar trebui coroborate cu declaraţiile lui Hans-Georg Maassen, directorul Oficiului Federal de Protecţie a Constituţiei din Germania şi cu datele Frontex care afirmă că DAESH a folosit invazia

migranţilor pentru a-şi implanta militanţii în Europa.

Operaţiuni de tipul insurgenţei urmate de delegarea puterii:

 utilizarea instrumentelor de luptă hibridă: forţe insurgente, grupuri tactice de „rebeli”, centre de antrenament şi de suport logistic ale insurgenţilor,

atacuri cibernetice, blocarea comunicaţiilor militare şi civile, distrugerea infrastructurilor critice etc;

 preluarea controlului principalelor instituţii administrative de către puterea insurgentă urmată de organizarea de „alegeri libere” în scopul „legitimării” noii conduceri.

Un aspect important îl reprezintă alianţa cu organizaţii „progresiste” – neo-marxiste/anarhiste/separatiste (model de alianţă dezvoltată de organizaţiile teroriste patronate de Moscova încă din anii Războiului Rece), în baza platformei comune privind ulticulturalitatea, diversitatea, corectitudinea politică (combaterea islamofobiei) şi discriminarea pozitivă care le asigură sprijinul propagandistic al mass-mediei globale „progresiste” şi al liderilor de opinie afiliaţi.

Prin urmare, ce este Frăţia Musulmană? Este doar o mişcare ideologică? Este o organizaţie teroristă bine mascată de o inteligentă agendă socială? Sau reprezintă un influent actor nonstatal global, care utilizează tactici hibride pentru a reclădi Califatul şi a-i conferi anvergură globală?

Răspunsul este evident: Frăţia Musulmană reprezintă un actor nonstatal global, poate cea mai reuşită expresie a panideii lui Karl Haushofer şi cea mai perfidă expresie a globalizării. Animată de ideologia ultraconservatoare hanbalită, utilizând metodele de recrutare ale unui serviciu secret, având o structură de tip militar bazată pe disciplină şi loialitate faţă de cauză, susţinută de fonduri uriaşe, de o strategie inteligentă şi de aliaţi conjuncturali influenţi,

Frăţia Musulmană devine tot mai greu de contracarat, drumul spre Califat fiind pavat cu sloganuri privind multiculturalitatea şi corectitudinea politică. Mai mult, contracararea este cu atât mai dificilă cu cât pretinsul facţionalism (între „moderaţi” şi „radicali”) din interiorul Frăţiei nu reprezintă altceva decat o repartizare judicioasă a militanţilor conform specialităţii fiecăruia, în acord cu obiectivele tactice ale organizaţiei.

În prezent există o polemică în desfăşurare în SUA privind necesitatea includerii Frăţiei Musulmane în rândul organizaţiilor teroriste. Argumentele folosite de ambele părţi sunt solide şi bine argumentate. Cei care susţin acest demers afirmă că Frăţia Musulmană a pus bazele unei reţele islamiste care alimentează terorismul islamist global şi că doar o astfel de măsură va permite autorităţilor să acţioneze eficient împotriva acestei reţele prin blocarea/confiscarea conturilor bancare ale organizaţiei şi ale membrilor cunoscuţi, închiderea centrelor patronate de aceasta, demantelarea filialelor, arestarea imamilor extremişti, închiderea moscheilor salafite şi stoparea dezvoltării reţelei, cel puţin în spaţiul occidental. De partea celalaltă, foştii aliaţi ai Frăţiei din CIA susţin că o astfel de măsură nu doar că ar arunca în aer stabilitatea în MENA, unde state precum Iordania, Kuweit, Maroc, Tunisia, Turcia, Sudan au procente importante din populaţie afiliate Mişcării amplificând migraţia ilegală în Europa ci, mai mult decât atât, ar impinge aceste state în sfera de influenţă a puterilor competitoare. Acestor argumente li se adaugă cele ale Pentagonului care încă mai desfăşoară operaţiuni anti-DAESH în colaborare cu grupări islamiste afiliate Frăţiei din Libia (brigăzile Misrata) şi Siria. Fiecare argumentaţie conţine adevăruri indiscutabile, concluzia fiind că doar cooperarea globală, între SUA, puterile mergente şi monarhiile din Golf şi, mai ales, determinarea politică a tuturor factorilor implicaţi poate stăvili expansiunea reţelei.

Există numeroase surse, mai mult sau mai puţin credibile, care citează o afirmaţie atribuită lui Miles Copeland, ofițer al Office of Strategic Services şi, mai apoi al CIA, apropiat al preşedintelui Nasser şi al Șahului Mohamed Reza Pahlavi, conform căreia Frăţia Musulmană ar fi fost infiltrată la vârf de agenţi americani, britanici, germani, sovietici, fiind mai mereu un instrument utilizat de marile puteri în competiția geopolitică. Dacă este adevărat şi Mişcarea a fost un produs indirect al acestor servicii de intelligence, devine evident că, la ora actuală, Frăţia Musulmană şi-a depăşit „maeştrii”. Cu tenacitate şi gândire strategică, învăţând regulile „jocului” occidental, dezvoltând alianţe cu structure interesate să schimbe ordinea mondială (anti-semitismul/anti-creştinismul fiind lemente ideologice cheie), Frăţia Musulmană a sfârşit prin a se folosi de „stăpânii aparenţi şi momentani” conform propriilor interese, transformându-se din „păpuşă” în „păpuşar”.

Un „păpuşar” al unei lumi neo-medievale, precum anticipa raţionalistul Hedley Bull în anii 1970, care speculează libertăţile democratice pentru a reclădi Califatul Global.

Publicata in Revista VITRALII – LUMINI ŞI UMBRE, an IX, nr. 33, decembrie 2017 – februarie 2018

9 mart. 2025

Între cooperare și competiție: Parteneriatul geopolitic în evoluție dintre Europa și China

de Nicolae Sfetcu | postat în: Arhiva, Geopolitica, Numărul 2, Volumul 4 | 0

Sfetcu, Nicolae (2025), Între cooperare și competiție: Parteneriatul geopolitic în evoluție dintre Europa și China, Intelligence Info, 4:2, 101-136, DOI: 10.58679/II82293, https://www.intelligenceinfo.org/intre-cooperare-si-competitie-parteneriatul-geopolitic-in-evolutie-dintre-europa-si-china/

Between cooperation and competition: The evolving geopolitical partnership between Europe and China

Abstract

Europe and China have a complex relationship that balances economic cooperation with strategic competition. The prospect of a deeper geopolitical partnership between the European Union (EU) and China has significant implications for global power dynamics. This report examines current and future possibilities for closer Europe-China ties from multiple perspectives – the EU, China, the United States and Russia – and in key areas including trade, security, technology, climate policy and global governance. It provides an overview of each side’s interests and concerns, supported by data and case studies, to assess what a strengthened Europe-China partnership could mean for the world order.

Keywords: Europe, China, European Union, cooperation, competition, geopolitics, United States of America, Russia, USA, EU

Rezumat

Europa și China au o relație complexă care balansează între cooperarea economică cu competiția strategică. Perspectiva unui parteneriat geopolitic mai profund între Uniunea Europeană (UE) și China are implicații semnificative pentru dinamica puterii globale. Acest raport examinează posibilitățile actuale și viitoare de legături mai strânse Europa-China din mai multe perspective – UE, China, Statele Unite și Rusia – și în domenii cheie, inclusiv comerț, securitate, tehnologie, politica climatică și guvernanță globală. Acesta oferă o imagine de ansamblu asupra intereselor și preocupărilor fiecărei părți, susținută de date și studii de caz, pentru a evalua ce ar putea implica un parteneriat consolidat Europa-China pentru ordinea mondială.

Cuvinte cheie: Europa, China, Uniunea Europeană, cooperare, competiție, geopolitică, Statele Unite ale Americii, Rusia, SUA, UE

INTELLIGENCE INFO, Volumul 4, Numărul 2, Iunie 2025, pp. 101-136
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159, DOI: 10.58679/II82293
URL: https://www.intelligenceinfo.org/intre-cooperare-si-competitie-parteneriatul-geopolitic-in-evolutie-dintre-europa-si-china/
© 2025 Nicolae SFETCU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Între cooperare și competiție: Parteneriatul geopolitic în evoluție dintre Europa și China

Nicolae SFETCU[1]
nicolae@sfetcu.com

[1] Cercetător – Academia Română – Comitetul Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST) , Divizia de Istoria Științei (DIS), ORCID: 0000-0002-0162-9973

Introducere

Poziția UE privind legăturile mai strânse cu China

Un act de echilibru – partener, concurent, rival

Politica oficială a UE recunoaște China într-un mod „triadic”: ca partener pentru cooperarea la provocările globale, concurent economic și rival sistemic în ceea ce privește modelele de guvernare (EEAS 2023). Această poziție nuanțată, prezentată pentru prima dată într-o Perspectivă strategică din 2019, reflectă actul de echilibru al Europei. Pe de o parte, UE urmărește angajamentul cu China în ceea ce privește comerțul, investițiile și probleme precum schimbările climatice; pe de altă parte, se tem din ce în ce mai mult de comportamentul asertiv al Chinei și de valorile diferite. Până în 2023, liderii UE au reiterat această abordare cu mai multe fațete – recunoscând China ca „în același timp un partener, un concurent și un rival sistemic” (European Commission 2025a) – în timp ce observă că echilibrul provocărilor și oportunităților s-a „schimbat în timp”, pe măsură ce China devine mai asertivă și mai puțin deschisă din punct de vedere economic (European Commission 2025a).

Interese economice și autonomie strategică

China este un partener economic crucial pentru Europa. În 2023, comerțul cu mărfuri UE-China a atins 739 de miliarde EUR, făcând China cea mai mare sursă de importuri și a treia piață de export a UE (European Commission 2025a). Exporturile UE către China au fost de 223,6 miliarde EUR în 2023, față de 515,9 miliarde EUR în importuri, lăsând un deficit comercial considerabil de 292 miliarde EUR (European Commission 2025a). Industriile europene, de la bunuri de lux la automobile și mașini, se bazează pe accesul la vasta piață a Chinei. Germania în special – ca principal exportator al UE în China – are mize semnificative în cererea Chinei pentru mașini și produse industriale. Aceste legături economice creează un interes pentru legături stabile. În același timp, UE este îngrijorată cu privire la asimetriile în ceea ce privește accesul la piață și echitatea. Comisia Europeană observă o relație economică „dezechilibrată critic”, invocând piața restrânsă a Chinei și modelul condus de stat care „a produs distorsiuni sistemice cu efecte negative” pentru întreprinderile din UE (European Commission 2025a). Asigurarea reciprocității și a condițiilor de concurență echitabile – de exemplu, prin acorduri de investiții sau reguli ale Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) – este o prioritate pentru Europa (European Commission 2025a). Acest impuls se leagă de obiectivul mai larg al Europei de „autonomie strategică”, respectiv capacitatea de a lua decizii independente și de a nu fi prea dependent de niciun partener (inclusiv atât de SUA, cât și de China). Liderii europeni precum președintele Franței Emmanuel Macron au susținut că a fi un aliat al SUA „nu înseamnă a fi vasali”, insistând ca UE să își urmeze propriul curs în politica Chinei (Koch 2023). Unele state ale UE se tem, totuși, că prea multă autonomie ar putea înclina Europa spre China și ar îndepărta-o de Statele Unite (Koch 2023) – o dezbatere care reflectă percepțiile diferite ale amenințărilor din Europa.

Considerații politice și de securitate

Strategic, Europa abordează China cu un angajament prudent. UE nu caută o alianță cu China împotriva altora, ci mai degrabă o cooperare selectivă. Ea consideră China ca un jucător important în abordarea problemelor globale precum schimbările climatice, răspunsul la pandemie și conflictele regionale. De exemplu, Bruxelles și Beijing au menținut dialoguri pe subiecte de la politica de mediu până la programul nuclear al Iranului. Cu toate acestea, relația politică a Europei cu China a devenit tensionată datorită preocupărilor privind drepturile omului și securitatea. UE a criticat palmaresul Chinei în ceea ce privește drepturile omului (de exemplu, tratamentul uigurilor în Xinjiang și represiunea din Hong Kong), care a dus la sancțiuni în 2021 și a înghețat ratificarea Acordului cuprinzător privind investițiile UE-China (CAI). De asemenea, europenii au devenit mai atenți la operațiunile de influență chineză și la riscurile de securitate asociate cu tehnologia chineză. Multe țări UE, în un cadru de securitate 5G al UE, au impus restricții asupra telecomunicațiilor chineze (cum ar fi Huawei) în infrastructura critică, pe fondul temerilor de spionaj sau sabotaj (Fix 2024). În plus, sprijinul tacit al Chinei pentru Rusia în urma invaziei Ucrainei din 2022 a reprezentat un punct de cotitură în relațiile UE-China. Europa a fost consternată de faptul că Beijingul a refuzat să condamne agresiunea Rusiei și, în schimb, a preluat parțial narațiunea Rusiei care dă vina pe expansiunea NATO către est (Ding și Ekman 2024). Poziția „ambiguă” a Chinei – oferind acoperire diplomatică Moscovei – a întărit neîncrederea în Europa (Ding și Ekman 2024). Oficialii UE au precizat de atunci că un parteneriat mai profund cu China este greu de imaginat fără ca Beijingul să joace un rol mai constructiv în eforturile de pace din Ucraina. În concluzie, deși UE este interesată de dialog și afaceri cu China, este din ce în ce mai vigilentă cu privire la dependențele sale strategice (de exemplu, dependența de China pentru materii prime critice sau produse farmaceutice) și dezvoltă instrumente defensive. Sub președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, UE a adoptat măsuri precum un instrument anti-coerciție, o verificare mai strictă a investițiilor, controale la export și a propus monitorizarea investițiilor în străinătate – toate menite să „reducă riscul” relației sale cu China prin reducerea vulnerabilităților (Fix 2024). Această reducere a riscurilor (distinctă de „decuplarea” completă) a devenit mantra în Europa: diversificarea lanțurilor de aprovizionare departe de China în sectoare sensibile, menținând în același timp angajamentul în altele (García-Herrero și Vasselier 2024). În esență, poziția UE este una de angajament prudent, bazat pe condiții – menținerea deschise a legăturilor economice și a cooperării cu privire la provocările globale, dar și pregătirea pentru a respinge atunci când principiile sau securitatea sa sunt în joc.

Diferențele interne ale UE

Este important de reținut că statele membre ale UE nu marșează toate în același fel spre China. Politicile variază de la abordări favorabile Chinei în unele țări din Europa de Sud și Centrală până la opinii mult mai sceptice în părți ale Europei de Nord și de Est. De exemplu, Italia a ținut prima pagină a ziarelor aderând la Inițiativa Belt and Road (BRI) a Chinei în 2019, în speranța unei investiții în infrastructură, dar până la sfârșitul anului 2023 Roma a decis să se retragă din BRI din cauza câștigurilor slabe și a presiunii din partea aliaților (Sacks 2023). În schimb, țări precum Ungaria au menținut legături strânse cu Beijingul (de exemplu, găzduind investiții chineze și institute academice). Țările baltice și unele state din Europa Centrală au devenit din ce în ce mai agresive față de China – Lituania chiar a renunțat la formatul de cooperare „17+1” al Chinei cu Europa de Est și a consolidat legăturile cu Taiwan, determinând represalii economice ale Chinei (European Commission 2025b). Germania, motorul economic al UE, are interese contradictorii: sectoarele sale auto și de producție sunt profund interconectate cu China, totuși autoritățile de securitate și publicul împing Berlinul să ia în considerare riscurile chineze (de exemplu, Germania renunță treptat la Huawei din rețelele sale 5G, deși încet, până în 2029) (von der Burchard, Pollet, și Klöckner 2024). Aceste perspective diferite înseamnă că poziția colectivă a UE este adesea o cale de mijloc atent negociată. Cu toate acestea, există un consens din ce în ce mai mare în Europa în ultimii ani în favoarea unei abordări mai clare a Chinei – una care urmărește angajamentul, dar nu naivitatea și care urmărește să „reducă riscul” mai degrabă decât să decupleze legăturile economice ale Europei (García-Herrero și Vasselier 2024). Orice impuls pentru un parteneriat mai strâns cu China va trebui să reconcilieze aceste opinii interne și, probabil, să continue în limitele acestui cadru prudent, bazat pe principii, pe care UE l-a dezvoltat.

Perspectiva Chinei asupra aprofundării relațiilor cu Europa

Valoarea strategică a Europei

Din punctul de vedere al Beijingului, Europa este un pol pivot într-o ordine mondială multipolară pe care China încearcă să o modeleze. Liderii chinezi au vorbit adesea despre UE ca despre un „partener strategic cuprinzător” cheie – un termen folosit din 2003 – și consideră că legăturile mai puternice dintre China și UE sunt benefice pentru interesele globale ale Chinei. Spre deosebire de Statele Unite (pe care China le vede ca principalul său competitor strategic sau chiar adversar), Europa nu este privită ca o amenințare directă. De fapt, Beijingul frecvent încurajează „autonomia strategică” europeană – în esență sperând că Europa va acționa independent de influența SUA (Run 2024). China „sprijină integrarea europeană și autonomia strategică, precum și un rol mai mare pentru UE în afacerile internaționale”, subliniind că atât China, cât și Europa sunt puteri care susțin multilateralismul și se opun unei diviziuni a lumii prin un „nou război rece” (Run 2024). Acest limbaj subliniază obiectivul Chinei: ar dori să cultive Europa ca un centru de putere prietenos care poate contrabalansa blocurile conduse de SUA. O relație strânsă cu Europa ajută la legitimarea viziunii Chinei asupra unei lumi multipolare și poate stinge încercările americane de a izola sau de a limita China. De exemplu, când președintele chinez Xi Jinping a vizitat sediul UE în 2014, el a vorbit despre construirea de „punți” de pace și dezvoltare și creșterea semnificației globale a parteneriatului China-UE (Run 2024). În ochii Beijingului, un rezultat ideal este o Europă care rămâne interdependentă economic de China, neutră din punct de vedere politic sau pozitivă față de China și care nu este aliniată cu politicile SUA pe care China le percepe ca fiind ostile (cum ar fi încercuirea militară sau restricțiile tehnologice).

Obiective economice și tehnologice

Europa reprezintă o piață avansată și o sursă de tehnologie și investiții pe care China o consideră importantă pentru dezvoltarea sa. UE este cel mai mare partener comercial al Chinei dacă este luată în ansamblu. În 2023, conform statisticilor chineze, comerțul bilateral China-UE a atins 783 de miliarde de dolari, iar investiția cumulativă a depășit 250 de miliarde de dolari (Run 2024). UE este o destinație majoră pentru exporturile de mare valoare ale Chinei (mașini, electronice, automobile) și un furnizor de bunuri de ultimă generație (cum ar fi produse aerospațiale și mașini de lux) și tehnologii critice. Firmele chineze au investit în industriile europene (de la achiziționarea de participații în porturi și rețele energetice până la companii tehnologice și producători de mașini), deși în ultimii ani Europa a devenit mai prudentă față de preluările chineze de active strategice. Beijingul vede oportunități în impulsul Europei pentru tranziții verzi și digitale – de exemplu, producătorii chinezi de vehicule electrice și baterii sunt dornici să se extindă pe piața europeană, iar China este un producător dominant de panouri solare și minerale esențiale necesare pentru obiectivele Europei de energie curată. Parteneriatul îmbunătățit ar putea însemna mai multă colaborare în inovare și cercetare și dezvoltare. Într-adevăr, China și-a exprimat interesul pentru cooperarea în sectoare emergente, cum ar fi economia digitală, inteligența artificială și energia nouă (Run 2024). Asocierile în comun (cum ar fi în domeniul auto sau telecomunicații) și parteneriatele de cercetare (în domenii precum biotehnologia sau spațiul) ar putea beneficia de progresul tehnologic al Chinei. Cu toate acestea, China este, de asemenea, conștientă de faptul că accentul tot mai mare al Europei pe „securitatea economică” ar putea limita transferurile de tehnologie. Reglementările europene privind 5G, exporturile de echipamente de semiconductori și monitorizarea investițiilor în exterior (în tehnologii sensibile, cum ar fi AI sau cele cuantice) sunt înăsprite (Fix 2024). Prin urmare, Beijingul folosește adesea farmecul pentru a liniști afacerile europene – de exemplu, oferind stimulente de acces pe piață. Un exemplu recent este cel în care China care acordă călătorii fără viză cetățenilor din aproape 20 de țări UE pentru a stimula afacerile și turismul (Run 2024). Mișcări ca acestea semnalează că China curtează bunăvoința, subliniind beneficiile reciproce ale deschiderii.

Abordare politică și diplomatică

Diplomația Chinei față de Europa a oscilat între conciliere și confruntare în ultimii ani. Pe de o parte, Beijingul are un interes personal în a menține Europa prietenoasă: a promovat dialoguri la nivel înalt (au fost 24 de summit-uri UE-China din 1998 (Run 2024)) și platforme de cooperare. China evidențiază adesea realizările de colaborare – cum ar fi rețeaua de trenuri de marfă China-Europa în cadrul BRI, care a efectuat peste 100.000 de călătorii care leagă orașele chineze și europene pe calea ferată (Run 2024) sau acordul cu UE privind recunoașterea reciprocă a indicațiilor geografice (protejarea denumirilor de produse de specialitate). În forumurile globale, China și UE au lucrat împreună la acțiunile climatice (susținând în comun Acordul de la Paris), au pledat pentru reforma OMC pentru a menține comerțul deschis și s-au coordonat pe probleme precum acordul nuclear cu Iranul (Run 2024). Acestea sunt domeniile pe care Beijingul va continua probabil să le împingă ca exemple de parteneriat benefic. Pe de altă parte, atunci când se simte provocată, China nu a ezitat să facă presiuni asupra Europei. În special, când UE a sancționat câțiva oficiali chinezi pentru încălcările drepturilor omului din Xinjiang în 2021, China a atacat cu contra-sancțiuni ample asupra parlamentarilor, savanților și entităților europene – o mișcare care a înfuriat Europa și a înghețat progresul diplomatic (inclusiv blocarea CAI) (European Commission 2025a). Oficialii chinezi și mass-media de stat au folosit uneori retorica „războinic-lup” față de țările europene care depășesc liniile roșii ale Chinei (cum ar fi legăturile Lituaniei cu Taiwan sau criticile Regatului Unit referitoare la Hong Kong). Cu toate acestea, în ultimul timp, simțind neliniștea Europei, China pare să se întoarcă la o „ofensivă prin farmec”. În 2022–2023, mai mulți lideri europeni (din Germania, Franța, Spania etc.) au vizitat China, iar Beijingul a avut grijă să proiecteze un ton constructiv – mai ales că a observat o ruptură între Europa și SUA în anumite probleme. De exemplu, principalul diplomat al Chinei Wang Yi, la Conferința de Securitate de la München din 2023, a subliniat că „toți factorii interesați” (inclusiv UE) ar trebui să fie implicați în eforturile de a pune capăt războiului din Ucraina, implicit de partea incluziunii europene, după ce SUA păreau inițial să meargă singure (Cash și Cash 2025). După revenirea unei administrații americane mai agresive în 2025, Ministerul de Externe al Chinei a declarat că „sunt necesare relații sănătoase și stabile China-UE acum mai mult ca niciodată”, poziționând Beijingul ca un partener de încredere pentru Europa într-o perioadă de tensiune transatlantică (Cash și Cash 2025). Acest mesaj diplomatic sugerează că China vede o deschidere pentru aprofundarea legăturilor cu Europa dacă relațiile dintre SUA și UE devin tensionate.

Interese și constrângeri de bază

Deși China este dornică să îmbunătățească relațiile cu Europa, are principii ferme care ar putea limita până unde poate ajunge un parteneriat. O constrângere majoră este relația Chinei cu Rusia. Beijingul a dezvoltat o aliniere strategică strânsă cu Moscova, reprezentată de declararea unui parteneriat „fără limite” la începutul anului 2022 (chiar înainte de războiul din Ucraina). Din perspectiva Chinei, Rusia este un „partener natural și cheie” în contrabalansarea puterii SUA (Ding și Ekman 2024). Documentele strategice chineze indică în mod constant Rusia (alături de lumea în curs de dezvoltare) ca partener principal, în timp ce Europa este adesea văzută ca parte a taberei occidentale influențate de SUA (Ding și Ekman 2024). Această viziune asupra lumii înseamnă că este puțin probabil ca China să renunțe sau să-și degradeze semnificativ legăturile cu Rusia pentru a mulțumi Europei. Beijingul a refuzat până acum să condamne invadarea Ucrainei de către Rusia, în schimb dând vina pe extinderea NATO pentru conflict și pentru continuarea cooperării diplomatice și economice cu guvernul lui Putin (Ding și Ekman 2024). Liderii europeni au presat China să-și folosească influența asupra Moscovei sau cel puțin să nu ajute Rusia să evite sancțiunile și să prelungească războiul. Dar China nu numai că nu a făcut presiuni asupra Rusiei să se retragă, ci și-a consolidat parteneriatul – crescând achizițiile de energie rusă și afirmând frecvent legături puternice între China și Rusia, indiferent de criticile occidentale (Ding și Ekman 2024). Analiștii chinezi văd chiar experiența Rusiei ca instructivă, unul din ei observând că gestionarea de către Rusia a sancțiunilor occidentale oferă „un exemplu pentru China” în cazul în care aceasta se confruntă cu presiuni similare (Ding și Ekman 2024). Toate acestea înseamnă că China va merge doar atât de departe în a se adapta sensibilităților europene cu privire la Rusia cât Beijingul crede probabil că poate menține ambele relații – menținând Rusia apropiată în timp ce îmbunătățește treptat legăturile cu Europa – dar această abordare duală stabilește limite inerente. După cum a observat Reuters, „legăturile strânse ale Chinei cu Rusia vor împiedica probabil orice îmbunătățire dramatică a legăturilor cu Europa”. (Cash și Cash 2025) Cu alte cuvinte, Europa nu va îmbrățișa pe deplin un parteneriat cu China care îi subminează poziția împotriva agresiunii ruse, iar China nu își va sacrifica alinierea cu Rusia de dragul Europei. Dincolo de Rusia, sistemul politic și valorile Chinei ridică și ele limite. Accentul pus de UE pe democrație, drepturile omului și o ordine bazată pe reguli se ciocnește adesea de guvernanța autoritara a Chinei și de viziunea centrată pe stat asupra normelor internaționale. Aceste diferențe ideologice înseamnă că o adevărată alianță strategică este improbabilă – în schimb, China are în vedere un parteneriat pragmatic: cooperarea acolo unde interesele se aliniază, gestionarea diferențelor prin dialog și rezistența în comun la dominația SUA acolo unde este convenabil. Pe scurt, China vede o mare atracție în apropierea Europei – din punct de vedere economic și geopolitic – și va continua inițiativele în acest scop, dar va face acest lucru în propriile condiții, urmărind să adauge Europa ca partener prietenos, fără a scădea din celelalte relații strategice ale sale.

Implicații pentru Statele Unite

Un parteneriat mai strâns între Europa și China ar avea consecințe de amploare pentru Statele Unite, care au fost obișnuite cu o puternică coordonare transatlantică în afacerile globale. Washingtonul vede Beijingul ca principalul său contestator pe termen lung; astfel, strategia SUA (mai ales în ultimii ani) s-a concentrat pe adunarea aliaților și partenerilor pentru a prezenta un front unit în gestionarea și, acolo unde este necesar, confruntarea Chinei. Europa este esențială pentru acest efort. Dacă UE ar aprofunda în mod semnificativ legăturile cu China într-un mod care o îndepărtează de politicile SUA, ar putea submina influența SUA și viziunea sa privind o abordare occidentală coordonată a Chinei.

Lacunele politicii transatlantice

Sub președintele Joe Biden, SUA au încercat să repare relațiile cu Europa (după tensiunile din era Trump) și să creeze o abordare comună cu privire la China. Acest lucru a condus la inițiative precum Consiliul pentru Comerț și Tehnologie (TTC) S.U.A.-UE pentru a se alinia standardelor tehnologice și controalelor la export, și declarații comune care exprimă îngrijorarea față de drepturile omului și practicile economice coercitive ale Chinei. Într-o anumită măsură, aceste eforturi au dat roade – de exemplu, UE s-a apropiat de poziția SUA cu privire la limitarea tehnologiei sensibile la China (cum ar fi echipamentele semiconductoare de ultimă oră) (Fix 2024), iar NATO a identificat pentru prima dată China ca o provocare în Conceptul său strategic din 2022. Cu toate acestea, poziția Europei față de China rămâne mai moderată decât linia dură a Americii. UE vorbește în mod explicit despre „reducerea riscurilor” mai degrabă decât decuplarea de China, semnalând că dorește să păstreze intacte legăturile economice. Dacă Europa tinde spre un parteneriat cu China (de exemplu, prin noi acorduri comerciale sau prin angajament diplomatic sporit), ar putea rezista la sau încetini inițiativele SUA care necesită alegerea părților – cum ar fi excluderea tuturor tehnologiilor chineze din rețele, aderarea la sancțiunile conduse de SUA asupra Chinei sau adoptarea unei poziții mai dure față de Taiwan. Statele Unite se tem că ar putea fi creată o „înghețare” între SUA și Europa (Fix 2024). China ar încerca într-adevăr să exploateze orice problemă naturală între pozițiile transatlantice, așa cum se vede în abordarea sa atunci când diferendele dintre SUA și Europa ieși la suprafață. Un scenariu recent evidențiat de Reuters a imaginat Beijingul curtând UE, prezentându-se ca un „factor de stabilizare” atunci când o nouă administrație americană (sub Donald Trump) a deranjat Europa (Cash și Cash 2025). Într-un astfel de caz, dacă Europa gravitează spre propunerile Chinei, strategia Washingtonului de a izola China printr-o rețea de alianță strânsă s-ar zgudui.

Concurența economică și tehnologică

SUA au, de asemenea, interese economice în joc. UE și SUA sunt unele dintre cei mai mari parteneri comerciali una față de cealaltă, și ambele concurează și colaborează în industriile de înaltă tehnologie. În cazul în care Europa și China ar stabili legături economice mai strânse, companiile americane s-ar putea confrunta cu o poziție relativ dezavantajată pe piețele europene, mai ales dacă standardele de reglementare încep să se încline în favoarea cadrelor chinezești sau dacă China își asigură contracte de aprovizionare pe termen lung care țin la o parte firmele americane. De exemplu, dacă UE ar continua cu Acordul cuprinzător privind investițiile UE-China suspendat, sau aranjamente similare, firmele chineze și europene ar putea obține avantaje reciproce de care întreprinderile americane ar fi lipsite. În plus, eforturile conduse de SUA de a refuza Chinei accesul la tehnologia critică ar putea fi mai puțin eficiente dacă cooperarea europeană nu este pe deplin prezentă. Un caz concret este controlul exportului de semiconductori: SUA au nevoie de alinierea olandeză și germană (ASML și alți furnizori europeni sunt cheia) pentru ca restricțiile asupra echipamentelor de fabricare a cipurilor să conteze cu adevărat pentru China. Până acum, Europa a cooperat, dar o Europă mai prietenoasă cu China ar putea recalibra aceste alegeri dacă va acorda prioritate parteneriatului cu Beijingul. Există, de asemenea, problema guvernanței și standardelor digitale – dacă Europa și China sporesc colaborarea în domenii precum guvernanța AI, cadrele de confidențialitate a datelor (China ar putea să-și impulsioneze viziunea despre suveranitatea cibernetică) sau standardele industriale (de exemplu, pentru vehicule electrice sau echipamente de telecomunicații), SUA ar putea constata că standardele globale încep să reflecte mai mult preferințele chineze și europene decât cele americane. Aceasta ar fi un regres strategic în competiția pentru dominanța tehnologiei.

Preocupări geopolitice și de securitate

Poate că cea mai mare îngrijorare a SUA ar fi o diluare a sprijinului Europei în competiția strategică mai largă. De exemplu, în privința libertății de navigație în Marea Chinei de Sud sau a răspunsurilor la o criză din strâmtoarea Taiwan, SUA mizează cel puțin pe sprijinul politic (dacă nu pe contribuții militare) din partea aliaților europeni. Dacă Europa este într-un parteneriat mai strâns cu China, ar putea fi mai reticentă să se alinieze cu SUA în astfel de puncte de foc, predicând reținerea sau neutralitatea pentru a-și păstra legăturile cu Beijingul. Am văzut indicii în acest sens când președintele Macron, după o vizită în China, a avertizat că Europa nu ar trebui „prinsă în crize care nu sunt ale noastre”, referindu-se la tensiunile din Taiwan, și a subliniat că Europa nu ar trebui să urmeze automat politica SUA (Koch 2023). Astfel de remarci au alarmat Washington că o linie prietenoasă cu China ar putea câștiga tracțiune în Europa, limitând potențial implicarea europeană în inițiativele de securitate indo-pacifice pe care SUA le consideră importante. În NATO, în timp ce alianța rămâne concentrată pe amenințarea rusă, SUA i-au încurajat pe aliați să acorde mai multă atenție Chinei (chiar prin stabilirea unei unități de politică NATO-China). Un parteneriat Europa-China mai profund i-ar putea face pe membrii europeni ai NATO să fie mai puțin înclinați să vadă China drept o preocupare, complicând încercările SUA de a adopta o poziție occidentală unificată.

Răspunsul și ajustările SUA

Dacă Europa se va apropia mai mult de China, SUA va răspunde probabil cu un amestec de persuasiune și presiune. Factorii politici americani înțeleg că o abordare dură se poate întoarce împotriva lor. O analiză avertizează că Washingtonul „nu ar trebui să-și forțeze propriile preferințe față de europeni sau… să-i hărțuiască pe europeni să-i urmeze exemplul față de China” – altfel, „europenii vor percepe politica SUA în China ca o problemă mai mare decât China însăși”. (Fix 2024) Cu alte cuvinte, dacă SUA reacționează la o apropiere UE-China pedepsind sau condamnând Europa, ar putea îndepărta UE şi mai mult. Prin urmare, o strategie mai inteligentă a SUA ar putea fi dublarea diplomației: abordarea preocupărilor economice europene (de exemplu, coordonarea rezilienței lanțului de aprovizionare fără a cere o decuplare completă), recunoașterea domeniilor în care cooperarea europeană și chineză nu dăunează direct intereselor SUA (cum ar fi schimbările climatice) și găsirea de compromisuri cu privire la aspectele iritante ale relației transatlantice. Avem un exemplu în Actul de reducere a inflației din SUA (IRA) – o sursă de frustrare a UE din cauza subvențiilor sale pentru vehiculele electrice americane – în care administrația Biden a căutat modificări și discuții pentru a calma Europa. S-ar putea ca SUA să aibă nevoie să ofere mai multe astfel de concilieri pentru a menține Europa strâns aliniată. În plus, ne-am putea aștepta ca SUA să continue să consolideze alte alianțe (de exemplu, cu Regatul Unit, Japonia, Australia prin AUKUS și așa mai departe) ca un mijloc de acoperire, asigurându-se că, chiar dacă UE adoptă o linie mai blândă față de China, SUA are în continuare o coaliție solidă. În scenariul unui parteneriat Europa-China foarte pronunțat, relația transatlantică ar intra pe un nou teritoriu. Deși o rupere oficială este puțin probabilă (țările UE se bazează în continuare pe garanțiile de securitate ale SUA prin NATO și împărtășesc valorile democratice fundamentale cu America), chiar și schimbările subtile ar putea modifica influența SUA. Statele Unite, la rândul lor, s-ar trezi că navighează într-un peisaj diplomatic mai complex – unul în care trebuie să concureze pentru loialitatea Europei și nu își poate asuma sprijinul european automat pentru fiecare aspect al politicii Chinei. Pe scurt, legăturile mai profunde Europa-China ar putea introduce o dilemă strategică pentru Washington: cum să gestionezi competiția dintre marile puteri cu Beijingul atunci când unul dintre cei mai apropiați aliați ai tăi se interacționează și cu adversarul. Ar forța o recalibrare a strategiei SUA în Europa, punând accentul pe stimulente în locul amenințărilor, pentru a menține unitatea transatlantică în fața ascensiunii Chinei.

Implicații pentru Rusia

Rusia este o piesă critică a puzzle-ului geopolitic care implică Europa și China. În prezent, relațiile Moscovei cu Beijing și Bruxelles sunt total diferite: Rusia și China au format un parteneriat „fără limite”, în timp ce relațiile Rusia-UE s-au prăbușit la minimele post-Război Rece din cauza războiului din Ucraina. Orice schimbare a legăturilor Europa-China va fi analizată de la Moscova, deoarece va afecta poziția strategică a Rusiei și propriile sale parteneriate.

Rusia-China vs. Europa

Din perspectiva Rusiei, alinierea în plină dezvoltare cu China este un colac de salvare și o necesitate strategică pe fondul confruntării cu Occidentul. Kremlinul vede China drept cel mai mare partener diplomatic și economic al său în compensarea sancțiunilor și izolării occidentale. De la invadarea Ucrainei, Rusia s-a direcționat foarte mult pe China – crescând exporturile de energie către est (făcând din China principalul cumpărător de petrol și gaze rusești), importând tehnologii sancționate prin intermediari chinezi și primind sprijin politic pe forumurile internaționale (China se abține adesea sau se alătură Rusiei în voturile ONU critice Moscovei). Această înțelegere ruso-chineză se bazează pe o opoziție comună față de dominația SUA și expansiunea NATO. Ca atare, Moscova apreciază probabil că Beijingul împărtășește critica sa față de hegemonia occidentală și apreciază faptul că China curtează Europa pentru a o îndepărta de SUA. Dacă un parteneriat Europa-China ar provoca rupturi transatlantice, Rusia ar putea beneficia indirect prin tabăra occidentală divizată. Strategii ruși au sperat de mult într-un scenariu în care Europa de Vest devine mai independentă de Washington – unii chiar au teoretizat despre o axă „Paris-Berlin-Moscova” în trecut. În termenii de astăzi, o conexiune puternică Beijing-Bruxelles ar putea slăbi în mod similar unitatea condusă de SUA, care în principiu se aliniază cu interesele Rusiei.

Cu toate acestea, dincolo de această aliniere superficială a „divizării Occidentul”, o relație mai strânsă Europa-China ar putea, de asemenea, să tulbure Moscova. În primul rând, dacă China și Europa se vor apropia, Beijingul ar putea să-și modereze sprijinul pentru Rusia pentru a evita să-și supere prietenii europeni. Am văzut că China nu a oferit Rusiei un ajutor militar deschis în Ucraina, probabil pentru că nu vrea să declanșeze o ruptură totală cu Europa (și să evite sancțiunile secundare). Dacă Europa ar deveni un partener și mai important pentru China, Beijingul ar putea exercita presiuni subtile asupra Moscovei pentru a restrânge anumite acțiuni – de exemplu, descurajarea escaladării nucleare în Ucraina – pentru a menține stabilitatea de dragul Chinei. Din punctul de vedere al Kremlinului, aceasta ar fi o constrângere nedorită asupra libertății sale de acțiune, introdusă de propriul său partener. În plus, Rusia trebuie să ia în considerare echilibrul de putere pe termen lung: o Rusia izolată, care devine totodată dependentă de China, s-ar putea găsi partener junior într-o lume centrată pe Asia. Dacă simultan Europa și China sunt prietenoase, Rusia ar putea fi lăsată pe marginea marilor rețele economice. Un exemplu concret este peisajul economic eurasiatic – Rusia are Uniunea Economică Eurasiatică (EAEU) cu câțiva vecini, dar proiectele Chinei de Centura și Drumul și comerțul cu Europa ar putea eclipsa influența Rusiei în Eurasia. Deja, rutele feroviare și de infrastructură chineze prin Asia Centrală către Europa diminuează rolul Rusiei ca un coridor de tranzit tradițional. Un parteneriat comercial strâns Europa-China, folosind probabil Ruta Mării Nordului sau extinderea legăturilor feroviare, ar putea face din Moscova mai mult un spectator, reducându-i efectul de pârghie.

Atitudini și securitate europene

Poziția Europei față de Rusia este, de asemenea, legată de poziția Chinei. Capitalele UE au comunicat Beijingului că poziția Chinei față de războiul din Ucraina este un test de turnesol pentru o cooperare mai profundă. Dacă China ar ajuta la medierea unei păci sau cel puțin să nu susțină războiul Rusiei, ar elimina un obstacol major în relațiile UE-China. În teorie, ar putea apărea un scenariu în care China acționează ca o punte între Europa și Rusia – poate valorificându-și influența la Moscova pentru a facilita dialogul. Beijingul a prezentat o propunere de pace în 2023 (un document în 12 puncte) și a menținut contacte cu liderii europeni în legătură cu conflictul. Dacă China ar intermedia o formă de reglementare sau ar ajuta în mod semnificativ la încheierea războiului, Europa ar răspunde probabil pozitiv, accelerând eventual un parteneriat. Pentru Rusia, acest tip de intervenție chineză ar putea fi o sabie cu două tăișuri: ar putea asigura o pace de care Rusia are nevoie, dar ar putea, de asemenea, să facă Rusia să pară datoră influenței Chinei și să oprească Rusia în negocierile privind securitatea europeană.

Dimpotrivă, așa cum stau lucrurile, refuzul Chinei de a se distanța de Rusia i-a acutizat pe mulți europeni față de China. Cu cât războiul Rusiei continuă mai mult cu sprijinul tacit chinez, cu atât Europa își întărește mai mult politicile față de China (văzând China ca fiind de partea agresiunii). Factorii politici europeni au sperat să „își folosească pârghia economică pentru a împinge China să… se distanțeze de Rusia”, dar în realitate „China a consolidat apropierea de Rusia, chiar dacă Europa rămâne o piață importantă” (Ding și Ekman 2024). Acest rezultat a cimentat neîncrederea Europei. Pentru Rusia, aceasta este o ușurare – înseamnă că China nu sacrifică Rusia pentru Europa – dar asigură, de asemenea, că Europa și China nu formează un front unit care ar putea izola Moscova. Într-adevăr, Beijing și Moscova afirmă frecvent că relația lor „se dezvoltă pe termen lung – independent de evoluția războiului din Ucraina și independent de nemulțumirea Europei” (Ding și Ekman 2024). Acest lucru sugerează că Rusia este încrezătoare că China va rămâne cu ea indiferent de presiunea europeană.

Calculele Rusiei

Dacă Europa și China s-ar apropia (de exemplu, creșterea comerțului, inițiative comune, acorduri regulate la summit), Moscova ar încerca să-și asigure interesele. Ne-am putea aștepta ca Rusia să îndemne China să nu cedeze cu privire la problemele care subminează Rusia (cum ar fi condamnarea acțiunilor Rusiei sau reducerea importurilor de energie din Rusia în favoarea altor furnizori). Rusia și-ar putea accelera, de asemenea, propriul pivot către Asia – adânc și mai mult dependent de China și, probabil, India – pentru a compensa pierderea legăturilor europene. Există un risc din punctul de vedere al Moscovei că un parteneriat solid Europa-China ar putea îndepărta treptat China de sprijin necondiționat al Rusiei: Beijingul ar putea începe să se prezinte ca un arbitru mai neutru între Est și Vest, mai degrabă decât un aliat ferm al Rusiei, pentru a menține Europa de partea sa. Dacă s-ar întâmpla asta, singurătatea strategică a Rusiei ar crește. Pe de altă parte, în cazul în care încercările de parteneriat Europa-China s-ar zădărnici – poate pentru că Europa nu poate accepta legăturile Chinei cu Rusia – Rusia și China s-ar putea apropia și mai mult de o opoziție cu un Occident „ostil”. Așa s-a întâmplat: sancțiunile și unitatea occidentală au „înălțat alinierea ruso-chineză de la o simplă provocare de a fi gestionată într-o amenințare de securitate” din perspectiva occidentală (Wiegand, Sabanadze și Vasselier 2024), și cu siguranță Moscova și Beijingul au ajuns la coordonarea exercițiilor diplomatice militare.

Din punctul de vedere al doctrinei de politică externă a Rusiei, rezultatul ideal este un triunghi în care Rusia, China și Europa au toate relațiile care exclud dominația SUA. Dar, având în vedere realitățile actuale, Moscova prioritizează probabil axa Rusia-China. Într-un fel, Rusia și-a exprimat preferința cu China în rivalitatea globală emergentă. O apropiere Europa-China care nu include Rusia ar fi privită cu prudență. Kremlinul s-ar putea teme să nu fie exclus dintr-o nouă aliniere de putere între doi giganți economici (UE și China). Este grăitor că, din punct de vedere istoric, Rusia a preferat un echilibru tripolar (SUA-UE-Rusia sau S.U.A.-Rusia-China); o linie directă UE-China ar putea reduce forța geopolitică a Rusiei.

Energia și economia

În termeni practici, Rusia s-ar putea adapta căutând beneficii din orice coridor economic Europa-China. De exemplu, dacă comerțul China-Europa crește, poziția geografică a Rusiei ar putea oferi rute de tranzit (de exemplu, feroviar prin Rusia sau utilizarea rutelor maritime arctice). Rusia ar dori să facă parte din această conectivitate pentru a evita irelevanța. Cu toate acestea, în prezent, Europa și-a redus drastic importurile directe de energie și bunuri rusești; Este puțin probabil ca o Europă mai prietenoasă cu China să inverseze cursul asupra sancțiunilor Rusiei dacă nu există o rezoluție politică în Ucraina. Astfel, Rusia nu poate să-și recapete în mod realist legăturile economice europene prin China fără schimbări majore. În schimb, Rusia va continua să-și consolideze rolul de hinterland al resurselor Chinei (furnizare de petrol, gaze, mărfuri). Dacă Europa și China se coordonează în ceea ce privește schimbările climatice și se îndepărtează mai repede de combustibilii fosili, acest lucru ar putea chiar reduce cererea Chinei de energie rusească pe termen lung – un aspect negativ pentru economia Rusiei.

Pe scurt, pentru Rusia un parteneriat mai strâns Europa-China este o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, sparge unitatea occidentală și validează lumea multipolară pe care o susține Rusia, dând posibil Moscovei mai mult spațiu de manevră. Pe de altă parte, riscă să lase Rusia izolată, dependentă în exces de o China mai puternică, și lăsată pe marginea afacerilor eurasiatice. Depinde mult de modul în care evoluează războiul Rusiei în Ucraina. Dacă va continua cu China ferm în tabăra Rusiei, Europa și China vor rămâne la distanță. Dacă se încheie și diplomația globală se reechilibrează, poate exista mai multă fluiditate pentru un aranjament incluziv. Deocamdată, Moscova este probabil mulțumită că Beijingul nu a schimbat prietenia cu Rusia pentru apropierea europeană – deoarece aceasta menține alinierea anti-occidentală pe care liderii ruși și chinezi o consideră esențială. Dar într-o lume în care Beijingul și Bruxelles-ul se apropie, Rusia s-ar putea găsi într-un rol junior, urmărindu-și cei doi vecini mai mari stabilind agenda. Acest rezultat potențial face ca conducerea Rusiei să fie oarecum precaută cu privire la un parteneriat extins Europa-China; ei preferă ca China să rămână suficient de departe de Europa pentru a menține Rusia ca un aliat indispensabil.

Domenii cheie de cooperare și concurență

Relațiile mai strânse dintre Europa și China s-ar desfășura în diferite domenii. Unele zone oferă spațiu pentru cooperare, în timp ce altele sunt arene de competiție sau fricțiuni. Mai jos examinăm cinci dimensiuni cheie – comerț, securitate, tehnologie, climă și guvernanță globală – observând tendințele actuale și posibilitățile viitoare în fiecare.

Comerț și investiții

Fluxuri comerciale masive, dezechilibru neliniștit

Comerțul este baza relațiilor UE-China. China este cea mai mare sursă de importuri a UE, reprezentând peste 20% din toate mărfurile importate din UE (Eurostat 2025). Pentru China, UE este o piață de export de top. Comerțul bidirecțional de mărfuri a fost evaluat la 739 de miliarde de euro în 2023 (European Commission 2025a), deși aceasta a marcat o scădere față de 2022, pe fondul economiei mai lente din Europa și al schimbărilor lanțului de aprovizionare. O caracteristică definitorie a acestui comerț este deficitul persistent al UE cu China – Europa cumpără mult mai mult din China (electronice, mașini, textile etc.) decât vinde (mașini, avioane, bunuri de lux, produse chimice). Europa vede acest dezechilibru cu îngrijorare, deoarece reflectă atât dominația Chinei în domeniul producției, cât și barierele în calea pieței Chinei. Un viitor parteneriat ar trebui să abordeze cererile europene pentru un comerț mai echilibrat. Acest lucru ar putea implica China în creșterea importurilor de produse europene (cum ar fi bunuri agricole, servicii și produse manufacturiere de ultimă generație) și slăbirea restricțiilor de acces pe piață. Au existat câteva mișcări – de exemplu, China a permis recent să intre carnea de vită și lactate europene, iar CAI 2020 (Comprehensive Agreement on Investment) a promis deschideri în finanțe și producție pentru investitorii UE. Cu toate acestea, CAI este în așteptare și scepticismul abundă în Europa cu privire la faptul că China oferă condiții de concurență echitabile. Relațiile de investiții sunt o altă fațetă: Europa este o sursă importantă de investiții străine directe (ISD în sectoare precum auto, energie și finanțe în China), iar ISD chinezi în Europa au avut un boom în anii 2010 (în special achiziții în tehnologie și infrastructură). În ultimul timp, investițiile chineze au încetinit din cauza controlului de către guvernele UE și a controalelor de capital ale Chinei, dar se fac încă acorduri strategice (de exemplu, participația COSCO în terminalul portuar din Hamburg din Germania a stârnit dezbateri în 2022). Dacă un parteneriat se adâncește, s-ar putea observa eforturi pentru a reînvia legăturile investiționale – poate reluând prevederile CAI – dar acest lucru va depinde de climatul politic. Europa va insista asupra reciprocității și ar putea folosi instrumente pentru a o impune. Comisia Europeană a prioritizat în mod explicit abordarea „asimetriei semnificative în deschiderea pieței” și „distorsiunilor sistemice” cauzate de subvențiile de stat ale Chinei (European Commission 2025a). S-a înarmat cu noi instrumente: un instrument internațional de achiziții (pentru a face presiuni pe China să-și deschidă piața de achiziții) și un regulament privind subvențiile străine (pentru a verifica firmele chineze subvenționate în acordurile UE) (Fix 2024). Acestea ar putea fi fie puncte de dispută, fie pârghii pentru a negocia condiții mai bune.

Potențial de cooperare

În ciuda fricțiunilor, ambele părți au stimulente pentru a menține fluxul comercial și chiar a-l extinde în noi zone. Pentru UE, accesul la cei 1,4 miliarde de consumatori ai Chinei este esențial pentru creșterea în sectoare precum bunurile de lux, turismul (când călătoriile chineze se reiau complet), agroalimentare (vinuri europene, formule pentru sugari etc.) și automobile (producătorii de automobile europeni au o prezență mare în China). Pentru China, Europa este o sursă de mașini avansate (pentru producție și energie curată), produse chimice și un punct de export stabil. Noi oportunități ar putea apărea în economia digitală și a serviciilor – de ex. Europa ar putea exporta mai multe servicii financiare sau de inginerie dacă China deschide aceste sectoare. Există, de asemenea, spațiu pentru proiecte comune de infrastructură care facilitează comerțul: de exemplu, coordonarea rutelor de transport feroviar de marfă din Eurasia (în cadrul Inițiativei Belt and Road, alinierea ideală la standardele și nevoile europene). Dacă relațiile politice se încălzesc, China ar putea implica mai transparent Europa în proiectele sale Belt and Road sau cofinanța proiecte prin parteneriate între Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură (AIIB) a Chinei și băncile europene de dezvoltare. În trecut, firmele europene au participat la unele proiecte BRI (cum ar fi construirea de linii feroviare în Indonezia sau porturi din Grecia). Un adevărat parteneriat ar putea instituționaliza o astfel de cooperare, probabil legând BRI-ul Chinei de inițiativa „Global Gateway” a UE pentru infrastructura globală – găsind complementarități.

Fricțiuni competitive

Totuși, concurența se intensifică. Mașina de export și politica industrială a Chinei au început să pătrundă în fortărețele industriale ale Europei. Un caz clar sunt vehiculele electrice (EV). Producătorii chinezi de vehicule electrice, susținuți de subvenții considerabile și economii de scară acasă, exportă acum volume mari de mașini electrice în Europa. UE, alarmată de vulnerabilitatea industriei sale auto, a lansat o investigație anti-subvenție asupra vehiculelor electrice chinezești în 2023 și până la jumătatea lui 2024 pregătea tarife mari (până la 48%) pentru aceste importuri (Fix 2024). Această mișcare arată dorința Europei de a „da înapoi” atunci când concurența chineză este văzută ca dăunând în mod nedrept industriilor sale (Fix 2024). China, la rândul ei, s-a înfuriat față de această anchetă, numind-o protecționistă. Asemenea conflicte comerciale pot deveni mai frecvente: panourile solare, oțelul și electronicele au fost toate câmpuri de luptă trecute (Europa impunând taxe antidumping asupra mărfurilor chinezești, iar China răspunzând răzbunându-se pe produsele europene). Într-un scenariu de parteneriat, gestionarea constructivă a acestor dispute va fi esențială. O posibilitate este dialogurile comerciale mai puternice sau utilizarea OMC pentru rezolvarea problemelor, mai degrabă decât represalii. UE subliniază importanța sistemului OMC pentru abordarea dezechilibrelor (European Commission 2025a). Dacă ambele se angajează cu adevărat în acest sens, ar putea include conflicte comerciale. Totuși, dacă dezacordurile se extind – de exemplu, în ceea ce privește securitatea lanțului de aprovizionare (Europa încearcă să „reducă riscul” din China în sectoare critice precum consumabile medicale sau pământuri rare) – acest lucru ar putea reduce comerțul în acele zone. Europa s-ar putea diversifica, departe de China, pentru bunuri strategice (cu relocare sau aprovizionare din altă parte), pe care China le-ar vedea ca o pierdere a cotei de piață. La rândul său, China ar putea reduce exporturile de anumite materiale ca efect de pârghie (a sugerat restricționarea exporturilor de pământuri rare sau, recent, a impus controale asupra exporturilor de minerale critice precum germaniul și galiul, utilizate în cipuri, ca răspuns la restricțiile occidentale pentru cipuri (EEAS 2023). Prin urmare, deși comerțul este reciproc avantajos, este, de asemenea, un tărâm al jocului puterii. Profunzimea unui parteneriat Europa-China va depinde de faptul dacă acestea pot construi suficientă încredere pentru a limita aceste tensiuni economice. Reguli și angajamente clare (de exemplu, un tratat de investiții actualizat sau acorduri privind transparența subvențiilor) ar putea ajuta. În caz contrar, relația lor comercială poate rămâne mare, dar tensionată, fiecare parte apărându-se împotriva dependenței excesive de cealaltă.

Securitate și geopolitică

Diferite priorități de securitate

Securitatea este un domeniu în care Europa și China au o aliniere directă mică, dar un impact indirect semnificativ. Securitatea UE se concentrează în mare parte pe vecinătatea sa – în prezent dominată de războiul Rusia-Ucraina și de obligațiile de apărare colectivă ale NATO. China, totuși, este o putere din Pacific cu interese regionale de securitate în Asia de Est și de Sud. Nu există nicio alianță formală de securitate sau un tratat de apărare reciprocă imaginabil între Europa și China; NATO rămâne piatra de temelie a apărării europene, iar parteneriatele de apărare ale Chinei sunt orientate spre Asia (de exemplu, cu Rusia, Pakistan etc.). Acestea fiind spuse, un parteneriat politic ar putea duce la un dialog mai mare pe probleme de securitate și la o anumită cooperare limitată. De exemplu, UE și China au desfășurat în trecut escorte navale comune anti-piraterie în Golful Aden, asigurând transportul în siguranță în largul Cornului Africii. Ambele au contribuit, de asemenea, la misiunile ONU de menținere a păcii (China este un important contributor de trupe, Europa principala finanțatoare) – așa că coordonarea în menținerea păcii ONU este o posibilitate sub umbrela stabilității globale. De asemenea, au un interes comun în prevenirea proliferării nucleare (de exemplu, cu Iranul și Coreea de Nord, UE și China au colaborat într-o oarecare măsură). Acestea sunt domenii de potențială cooperare: lucrul împreună pentru a dezamorsa crizele regionale prin diplomație, schimbul de informații despre amenințările teroriste sau alinierea pozițiilor privind operațiunile de menținere a păcii.

Cu toate acestea, există divergențe profunde. Europa se tem din ce în ce mai mult de flexarea musculară a Chinei în Indo-Pacific. Deși UE nu este o putere militară din Pacific, Franța și Regatul Unit (membrii NATO europene) au o prezență în apele asiatice și s-au alăturat operațiunilor de „libertate de navigație” conduse de SUA pentru a contesta revendicările maritime excesive (vizând implicit revendicările Chinei în Marea Chinei de Sud). O Europă mai prietenoasă cu China ar putea reduce astfel de activități și ar putea fi precaută cu privire la implicarea NATO în securitatea asiatică. Unii lideri europeni, precum Macron, au spus în mod explicit că NATO nu ar trebui să se extindă la China sau la scenariul Taiwan, în timp ce alții (cum ar fi unii din Europa de Est) echivalează solidaritatea împotriva Rusiei cu lupta împotriva puterilor autoritare în general, inclusiv China. Dacă un parteneriat Europa-China avansează, Europa ar putea rezista presiunii SUA de a adopta o linie dură în probleme precum Taiwan. În schimb, dacă China dorește un parteneriat, probabil că s-ar aștepta ca Europa să rămână neutră în disputele chino-americane – ceea ce înseamnă să nu existe sancțiuni europene sau condamnări puternice dacă, de exemplu, ar izbucni o criză din Taiwan. Această așteptare ar putea fi nerealistă, având în vedere valorile și legăturile Europei cu SUA, dar este o zonă de dispută. China a avertizat deja țările europene să nu găzduiască rachete americane sau radare care vizează China și a protestat când NATO a etichetat China drept „provocare” de securitate în 2022.

Arme și apărare

Pe frontul militar, interacțiunea directă este limitată. UE a avut un embargo al armelor asupra Chinei de la represiunea din 1989 din Piața Tiananmen și acesta rămâne în vigoare (împiedicând țările europene să vândă Chinei arme letale). Au existat ocazional voci care să o ridice în ultimele decenii, dar preocupările strategice și legate de drepturile omului l-au păstrat. Este puțin probabil ca Europa să înlăture embargoul chiar și într-un parteneriat mai strâns, cu excepția cazului în care situația Chinei în domeniul drepturilor omului se îmbunătățește semnificativ și opoziția SUA se atenuează – ambele improbabile. China, între timp, aproape că nu vinde arme Europei (armata europeană folosește în mare măsură armele occidentale standard NATO). Deci, comerțul tradițional de apărare este neglijabil. În schimb, interacțiunea de securitate vine prin tehnologii cu dublă utilizare și infrastructură critică. Europa își face griji cu privire la investițiile chineze în porturi, rețele electrice sau telecomunicații care ar putea avea implicații de securitate (monitorizare sau sabotaj într-un conflict). Multe țări au înăsprit controlul acestor investiții în consecință. Într-un scenariu de îmbunătățire a legăturilor, China ar putea face eforturi pentru mai puține restricții, promițând că nu își va folosi abuziv prezența. Dar încrederea este un obstacol; Europa va menține probabil garanții, indiferent de parteneriat.

Rusia și conflictele regionale

Elefantul din camera relațiilor de securitate Europa-China este războiul Rusiei în Ucraina. După cum s-a discutat, a tensionat grav relațiile politice UE-China. Dacă China ar juca un rol mai activ de pacificator, ar putea transforma percepțiile: Europa ar putea începe să vadă China ca un partener de securitate. De exemplu, dacă Beijingul ar ajuta în mod concret la obținerea unei încetări a focului sau ar garanta un aranjament de menținere a păcii, ar câștiga un credit imens în Europa (deși orice soluție trebuie să respecte suveranitatea Ucrainei în ochii Europei). În afară de aceasta, propunerile chinezești au fost întâmpinate cu scepticism în Europa, fiind părtinitoare față de Rusia. Dincolo de Ucraina, Europa și China s-au aliniat uneori cu privire la alte probleme de securitate – ambele, de exemplu, au susținut acordul nuclear cu Iranul (JCPOA) și au îndemnat SUA să rămână în el. De asemenea, ambele pledează pentru de-escaladarea din Peninsula Coreeană. Aceste interese comune ar putea fi domenii în care un parteneriat generează inițiative diplomatice comune, arătând că nu toate problemele de securitate sunt cu sumă zero. Cu toate acestea, rămân unele diferențe structurale: China este neliniștită cu arhitectura de securitate SUA și Europa (NATO și forțele americane în Europa) pentru că se teme că acestea ar putea fi dirijate într-o zi împotriva ei, în timp ce Europa este inconfortabilă cu militarizarea Chinei în Asia (de la bazele insulelor din Marea Chinei de Sud până la Taiwan). Dacă Europa și China intensifică dialogul, ar putea cel puțin să stabilească un canal de comunicare mai bun cu privire la percepțiile de securitate – de exemplu, un consiliu de securitate UE-China sau o linie telefonică pentru a discuta despre criză. Acesta ar fi un pas pozitiv pentru a preveni neînțelegerile.

În orice caz, alianța solidă de securitate dintre Europa și China nu este dezbătută, dar un parteneriat geopolitic ar putea însemna ca Europa și China să lucreze în paralel pentru a promova stabilitatea în regiunile lor respective. Într-un viitor cel mai bun, s-ar putea imagina un fel de diviziune a muncii în domeniul securității: Europa preia conducerea în stabilizarea vecinătății sale de est și Africii (China poate sprijini prin investiții, mai degrabă decât prin arme), iar China gestionează pașnic punctele fierbinți din Asia de Est (cu Europa oferind sprijin diplomatic). Ambele ar sprijini împreună mecanismele de securitate multilaterale (cum ar fi consolidarea rolului ONU). Cu toate acestea, această viziune optimistă presupune intenție benignă și încredere, care lipsesc în prezent. Mai probabil, securitatea va rămâne un aspect precaut al relației – cu Europa urmărind cu atenție mișcările Chinei în Indo-Pacific și China monitorizând apropierea Europei de SUA. Un parteneriat Europa-China ar putea atenua oarecum marginile (de exemplu, reducerea retoricii provocatoare sau a pozițiilor militare atunci când este posibil), dar nu va elimina alinierile de securitate fundamentale pe care fiecare le are (Europa cu SUA, China cu Rusia) în afara relațiilor bilaterale.

Tehnologie și competiție digitală

Cursa pentru leadership tehnologic

Tehnologia este atât un domeniu promițător de cooperare, cât și o linie de front a competiției strategice între Europa și China. Ambele au sectoare tehnologice puternice – Europa în domenii precum aerospațial (Airbus), producție avansată (robotică în Germania) și farmaceutice; China în 5G/telecom (Huawei, ZTE), comerț electronic și fintech (Alibaba, Tencent) și tot mai mult în vehicule electrice și inteligență artificială. Există un interes reciproc în colaborare: companiile europene s-au angajat în cercetare și dezvoltare în China și invers. De exemplu, proiectele comune de cercetare privind 5G între firmele europene de telecomunicații (Ericsson, Nokia) și operatorii chinezi au fost comune până la apariția problemelor de securitate. De asemenea, universitățile europene și cercetătorii chinezi au parteneriate (deși unii sunt acum analizați pentru legături militare). Într-un parteneriat sănătos, Europa și China ar putea combina punctele forte pentru a inova – de exemplu, lucrând împreună la standarde pentru rețelele 6G sau cooperând în domeniul cercetării științifice (cum ar fi energia de fuziune sau cercetarea cancerului). Cele două părți chiar au stabilit un Dialog privind economia digitală pentru a discuta despre alinierea reglementărilor cu privire la aspecte precum protecția datelor, unde Europa are regimul său GDPR, iar China are acum propriile legi privind securitatea datelor și confidențialitatea. Dacă se poate construi încrederea, cooperarea tehnologică s-ar putea extinde la stabilirea de standarde tehnologice globale în comun în forumuri (pentru telecomunicații, etica AI etc.), ceea ce ar fi un punct puternic având în vedere dimensiunea pieței UE + China.

Presiuni de decuplare digitală

Din păcate, tendința recent a fost mai mult spre concurență și chiar spre decuplare în tehnologia critică. Războiul tehnologic dintre SUA și China (cu Washingtonul limitând exporturile de cipuri către China și făcând lobby pe aliați pentru a interzice Huawei) a forțat Europa să ia poziții. Multe guverne europene, sub îndemnul SUA și prin propriile evaluări de securitate, au luat măsuri pentru a exclude sau a limita rolul Huawei în rețelele 5G (Reuters 2023). Suedia și alții au interzis-o de-a dreptul; Germania, după întârziere, elimină acum componentele chineze cu risc ridicat din rețelele de telecomunicații până în 2026-2029 (Reuters 2023). Aceasta arată că Europa se aliniază cu SUA pe o problemă cheie de securitate tehnologică, care a înfuriat Beijingul. China și-a promovat, la rândul său, propria sa încredere în tehnologie, reducând utilizarea echipamentelor europene sau americane în sectoare sensibile. De asemenea, UE își face griji cu privire la furtul de proprietate intelectuală și spionajul cibernetic – companiile europene au fost ținta atacurilor cibernetice adesea urmărite de actori chinezi (conform informațiilor occidentale). Aceste probleme fac dificilă integrarea profundă a tehnologiei. În schimb, ceea ce vedem este o interacțiune gestionată: Europa vrea tehnologie chineză, dar numai acolo unde nu compromite securitatea sau valorile. De exemplu, aplicațiile chinezești precum TikTok sunt populare în Europa, dar guvernele le-au interzis pe dispozitivele oficiale din cauza temerilor legate de securitatea datelor. Dacă un parteneriat urmează să înflorească, Europa și China ar trebui să stabilească niște reguli de drum în materie de tehnologie – poate acorduri pentru a nu efectua spionaj cibernetic comercial (deși verificarea acestui lucru este dificilă) sau înțelegerea localizării datelor (pentru a proteja datele cetățenilor). Fără o astfel de consolidare a încrederii, Europa va continua probabil să înăsprească controalele. Într-adevăr, noua coordonare a UE a controlului exporturilor și o analiză planificată a investițiilor în străinătate vizează în mod direct prevenirea cunoștințelor esențiale (tehnologia semiconductoarelor, IA, tehnologiile cuantice, biotehnologia) să ajute utilizările militare sau represive de către rivali (Fix 2024).

Sisteme și standarde concurente

Un alt aspect este concurența modelelor de guvernanță digitală – Europa promovează un internet deschis, care respectă drepturile (cu protecția vieții private), în timp ce China susține „suveranitatea cibernetică” în care statele controlează internetul la nivel intern. Aceste filozofii se ciocnesc la nivel global (de exemplu, în dezbaterile Uniunii Internaționale ale Telecomunicațiilor sau ale Națiunilor Unite privind normele cibernetice). O relație mai strânsă UE-China ar putea încuraja o oarecare convergență, dar este puțin probabil ca Europa să adopte abordările de cenzură sau supraveghere ale Chinei sau ca China să îmbrățișeze cadrul european pentru drepturile digitale centrat pe om. Mai probabil, s-ar putea ca aceștia să fie de acord cu chestiuni pragmatice, cum ar fi principiile etice ale IA (ambele se îngrijorează de riscurile necontrolate ale IA) sau regulile de comerț electronic. Există, de asemenea, o concurență intensă în tehnologia comercială: firmele europene doresc să concureze pe piața chineză (de exemplu, Siemens care vinde soluții de producție inteligente sau SAP cu software), dar se confruntă cu rivalii chinezi și uneori favorizează firmele locale. Reciproc, firmele chineze de tehnologie vor să opereze în Europa (Huawei în telecomunicații, Alibaba în servicii cloud, BYD în mașini electrice), dar se confruntă cu scepticismul. Europa ar putea să colaboreze cu China în inițiative de inovare tehnologică – de exemplu, finanțarea comună a cercetării privind tehnologiile ecologice sau tehnologia sănătății – dacă poate asigura partajarea echitabilă a proprietății intelectuale. Programul de cercetare Orizont Europa a avut câteva deschideri pentru participarea Chinei, deși acum este mai restrâns.

Studiu de caz – Semiconductori

Un domeniu tehnologic crucial îl reprezintă semiconductorii, unde atât Europa, cât și China au puncte slabe (Europa are producători de echipamente lideri la nivel mondial, cum ar fi ASML și unele firme de proiectare de cipuri, dar producție mică de cipuri de vârf; China este puternică în asamblare, dar are întârzieri în cipurile de ultimă generație). SUA au format o coaliție pentru a restricționa accesul Chinei la cipuri avansate. Țările de Jos (un membru cheie al UE) și Japonia s-au alăturat SUA în 2023 pentru a interzice exportul de mașini de litografie cu ultraviolete extreme în China, care sunt necesare pentru a face cele mai avansate cipuri (Fix 2024). Aceasta a fost o mare decizie strategică a unei țări europene aliniate cu SUA împotriva progresului tehnologic al Chinei. China a criticat-o și a lucrat la alternative indigene. Dacă legăturile Europa-China se îmbunătățesc, China ar putea face lobby asupra Europei pentru a ușura astfel de restricții tehnologice, poate oferind stimulente precum un acces mai mare al UE la piața de cipuri din China sau asociații în comun în fabrici de cipuri de generație mai veche din Europa. UE, care are propriul său „Chips Act” pentru a stimula producția de semiconductori, ar putea lua în considerare colaborarea pe tehnologii mai puțin sensibile (poate permițând Chinei să investească în sau să furnizeze fabrici de cipuri cu noduri mature în Europa), împiedicând în același timp să fie de ultimă oră. Această cooperare calibrată ar putea ajuta lanțul de aprovizionare al Europei și ar putea oferi Chinei o ieșire pentru industria sa de cipuri în plină dezvoltare la niveluri non-militare. Dar orice pas greșit – să spunem o entitate chineză din Europa care deturnează tehnologia către utilizări militare – ar arunca în aer încrederea.

Pe scurt, tehnologia este un domeniu de succes pentru parteneriatul Europa-China. Scenariu optimist: găsesc modalități de a avansa împreună în tehnologie în beneficiul reciproc (în special pentru a rezolva probleme globale precum schimbările climatice sau sănătatea) și de a gestiona concurența cu reguli corecte. Scenariu pesimist: predomină neîncrederea, ceea ce duce la o lume tehnologică bifurcată în care Europa se înclină spre tabăra SUA (sigură, dar pierzând unele oportunități de piață), iar China merge pe propriul drum (inovând, dar izolată de ecosistemele tehnologice occidentale). Realitatea va amesteca probabil elemente ale ambelor – colaborarea selectivă în domenii cu risc scăzut de securitate (cum ar fi cercetarea de bază sau aplicațiile tehnologice nesensibile) și separarea continuă în tehnologia de înaltă securitate sau critică. Europa va încerca să se asigure că, chiar dacă este partener economic cu China, își păstrează controlul asupra tehnologiilor critice și nu devine dependentă de tehnologia chineză care ar putea reprezenta o amenințare pentru securitate. China va continua să încerce să facă un salt în tehnologie pentru a reduce dependența de orice furnizor occidental, UE sau SUA, dar încă apreciază cooperarea cu firmele europene pentru a dobândi expertiză. Dansul din sectorul tehnologic va fi astfel unul al angajamentului prudent, cu ochi mereu pe implicațiile geopolitice.

Politica climatică și energie

Baze comune privind obiectivele climatice

Schimbările climatice sunt adesea menționate ca un domeniu principal în care Europa și China trebuie să coopereze, având în vedere că UE și China sunt printre cei mai mari emitenți din lume și ambele s-au angajat să respecte obiective climatice ambițioase (UE urmărește neutralitatea carbonului până în 2050; China până în 2060). Într-adevăr, clima a fost un punct luminos în relațiile UE-China chiar și atunci când alte probleme erau tensionate. În 2015, diplomația europeană și sprijinul chinez au fost esențiale în realizarea Acordului de la Paris. Când SUA, sub conducerea lui Trump, s-au retras de la Paris, UE și China și-au reafirmat împreună angajamentul de a o implementa, semnalând dorința de a conduce împreună acțiunile climatice. Aceasta formează o bază puternică pentru parteneriat: ambii recunosc că schimbările climatice reprezintă o provocare existențială care necesită colaborare globală. Domeniile de cooperare sunt numeroase – de la dezvoltarea tehnologiei de energie curată până la legăturile cu piața carbonului. De exemplu, Europa are o experiență profundă în sistemele de comercializare a cotelor de emisii și a împărtășit lecții cu China, deoarece Beijingul și-a dezvoltat propria piață națională a carbonului (lansată în 2021). În mod similar, producția în masă a Chinei de hardware pentru energie regenerabilă (panouri solare, turbine eoliene, baterii) completează conducerea europeană în materie de inginerie și politică în domeniul energiei regenerabile. Un parteneriat ar putea vedea Europa și China co-investind în proiecte de energie regenerabilă (în Europa, China a finanțat unele parcuri eoliene; în China, firmele europene sunt active în instalații eoliene offshore). Ambele beneficiază și de reducerea costurilor tehnologiei ecologice la nivel mondial.

Tehnologie și industrie verde

Există, de asemenea, potențialul de colaborare industrială determinată de climă. De exemplu, trecerea sectorului auto către vehicule electrice: Europa are mărci de mașini și inginerie puternice, China a extins producția și prelucrarea materiilor prime (cum ar fi litiu pentru baterii). Asocierile în comun sau co-dezvoltarea tehnologiilor EV ar putea accelera tranziția (există unele parteneriate, de exemplu BMW cu producătorii chinezi de baterii). În energie, rețelele europene au nevoie de soluții de stocare a energiei, iar companiile chineze sunt lideri în stocarea bateriilor – parteneriatul aici ar putea ajuta la integrarea mai multor surse regenerabile. În plus, UE și China au inițiat dialoguri privind finanțarea ecologică – alinierea investițiilor către proiecte durabile. Ambele sunt investitori cheie în finanțarea schimbărilor climatice pentru țările în curs de dezvoltare, așa că ar putea colabora în cadrul unor mecanisme precum Fondul verde pentru climă sau să se coordoneze la proiecte Belt and Road pentru a se asigura că respectă standardele de mediu (China a început un efort „Green BRI”, pe care Europa îl încurajează). În timpul negocierilor globale privind clima (conferințele COP), un tandem UE-China pune adesea presiune asupra altor mari emitenți pentru a-și ridica angajamentele. Această sinergie diplomatică ar putea fi îmbunătățită dacă parteneriatul lor este puternic.

Fricțiuni politice – CBAM

Cu toate acestea, chiar și în cooperarea privind schimbările climatice, există puncte de dispută. Unul proeminent este noul mecanism de ajustare a frontierei de carbon (CBAM) al UE – în esență un tarif la carbon pe care UE îl va aplica importurilor cu emisii mari (cum ar fi oțel, ciment, aluminiu) pentru a egala condițiile de concurență cu producătorii europeni care plătesc costurile carbonului în conformitate cu normele UE. China, fiind un exportator major de bunuri cu consum intens de carbon, a criticat CBAM ca fiind o barieră comercială unilaterală care ar putea afecta industriile sale (Revolve 2023) (Lv și Patton 2023). Asociațiile chineze din oțel și aluminiu s-au plâns că CBAM va impune costuri exportatorilor lor și au acuzat UE de protecționism ecologic (Lv și Patton 2023). UE răspunde că CBAM este o măsură justă pentru a preveni „relocarea emisiilor de carbon” și invită țările să pună în aplicare propriile prețuri pentru carbon. Această problemă ar putea deveni o problemă reală: dacă UE merge înainte (este programat să introducă treptat CBAM în următorii ani) și firmele chineze se confruntă cu tarife, Beijingul ar putea riposta sau ar putea împinge China să-și accelereze eforturile interne pentru a evita taxele. O abordare de cooperare ar fi ca UE să ajute China să-și îmbunătățească contabilizarea emisiilor și poate să scutească importurile dacă China are politici climatice echivalente. Dar din punct de vedere politic, China o vede ca o presiune a lumii bogate. Modul în care navighează CBAM va testa parteneriatul – poate fi fie o nouă dispută, fie, în mod optimist, un catalizator pentru un angajament mai profund privind alinierea standardelor climatice.

Interdependențe de securitate energetică

Energia este o altă fațetă – Europa s-a îndepărtat de o mulțime de combustibili fosili din Rusia, dar, făcând acest lucru, s-a orientat către alți furnizori, inclusiv mai mult cărbune și GNL (care sunt obstacole pe termen scurt pentru emisii). Pe termen lung, Europa își propune să implementeze masiv surse regenerabile, iar aici rolul Chinei ca furnizor este uriaș. Peste 70% dintre panourile solare instalate în Europa sunt fabricate în China, iar China domină, de asemenea, lanțul de aprovizionare pentru multe componente de energie curată. Această dependență are un efect dublu: pe de o parte, leagă Europa și China într-o relație furnizor-consumator care ar putea face parte dintr-un parteneriat (China furnizând tehnologie ecologică la prețuri accesibile ajută Europa să-și atingă obiectivele). Pe de altă parte, Europa este neliniștită că este prea dependentă de China pentru instrumentele tranziției sale ecologice. Drept urmare, UE încearcă să apeleze la firme interne sau prietene pentru unele produse cu tehnologie curată (de exemplu, încurajarea fabricilor europene de baterii, a fabricilor de panouri solare) – din nou o logică de reducere a riscurilor. Dacă acționează pragmatic, Europa se poate diversifica fără a elimina complet produsele chinezești, menținând o concurență sănătoasă. Dar dacă s-ar transforma într-o barieră comercială (subvenționând numai panouri fabricate în Europa etc.), conflictul ar putea apărea similar cu disputele anterioare dintre UE și China privind panourile solare.

Diplomația climatică și impactul global

La nivel global, un parteneriat UE-China pentru climă ar putea fi o forță puternică pentru creșterea ambiției climatice. Ele ar putea, de exemplu, să anunțe în comun obiective mai dure sau să conducă împreună inițiative, cum ar fi un angajament global privind reducerea metanului sau un impuls mare asupra finanțării adaptării la climă pentru țările mai sărace. Asemenea mișcări ar izola orice întârziere (inclusiv dacă o viitoare administrație a SUA este mai puțin orientată spre climă). În 2021, UE și China (împreună cu SUA) au format o coaliție pentru a se angaja să reducă treptat utilizarea cărbunelui – semnalând că, chiar și cu rivalitate, găsesc o cauză comună asupra climei. Coordonarea continuă în forumuri precum G20 și G7 (China nu este în G7, dar climatul este un subiect în care are loc sensibilizarea) poate asigura că clima rămâne deasupra conflictului geopolitic. Există un precedent: chiar și în perioadele tensionate de război comercial, miniștrii UE și China s-au întâlnit pentru a discuta despre cooperarea în domeniul mediului și chiar au emis declarații comune privind biodiversitatea și clima.

Pe scurt, clima este probabil cel mai promițător pilon al unui parteneriat Europa-China. Ambele au capacitatea și responsabilitatea de a conduce acțiunile climatice. În timp ce politici specifice precum CBAM vor avea nevoie de o gestionare atentă pentru a evita conflictele (Revolve 2023), alinierea generală la obiectivele Acordului de la Paris oferă un stimulent puternic pentru a lucra împreună. Punând în comun punctele lor forte – puterea de reglementare a UE și companiile inovatoare, puterea de producție și finanțarea Chinei – ar putea conduce agenda ecologică globală. Principalul avertisment este să ne asigurăm că concurența economică (de exemplu, cine vinde tehnologia verde) nu deranjează imaginea de ansamblu a cooperării de dragul planetei. Dacă reușesc, nu numai că ajută la prevenirea catastrofei climatice, dar și la construirea unei bune voințe care se poate răspândi în alte domenii ale relației.

Guvernanța globală și ordinea multilaterală

Interes comun pentru multilateralism

Atât UE, cât și China se prezintă ca susținători ai ordinii internaționale multilaterale, deși adesea în moduri diferite. Identitatea politicii externe a UE este strâns legată de apărarea dreptului internațional, a sistemului Națiunilor Unite și a instituțiilor multilaterale (precum OMC, OMS etc.). China, ca putere în ascensiune, a îmbrățișat și multe structuri multilaterale – este membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, un jucător major în G20, BRICS și alte forumuri globale – și vorbește frecvent despre sprijinirea sistemului internațional centrat pe ONU (Run 2024). În fața unilateralismului sau protecționismului (de exemplu, în timpul retragerii administrației Trump de la unele angajamente multilaterale), liderii UE și chinezi au găsit o cauză comună în susținerea instituțiilor. De exemplu, ambele au vorbit despre importanța Organizației Mondiale a Sănătății în timpul pandemiei de COVID-19 și despre necesitatea de a reforma OMC, mai degrabă decât a o lăsa să se atrofieze. Într-un parteneriat mai strâns, Europa și China ar putea coordona reformele guvernării globale pentru a face instituțiile mai eficiente și mai reprezentative. OMC este un exemplu: organismul de apel este defunct din cauza blocajului din SUA; atât UE, cât și China doresc să fie restabilit, astfel încât disputele comerciale să poată fi soluționate. Aceștia, împreună cu alții, au instituit un mecanism de recurs interimar. Lucrând împreună, aceștia ar putea convinge sau presa SUA să deblocheze funcțiile OMC (European Commission 2025a). În mod similar, la FMI și la Banca Mondială, Europa și China susțin ambele acordarea de mai multă voce economiilor emergente (Europa a cedat chiar o parte din cota FMI Chinei și altora în reformele trecute). Un parteneriat i-ar putea vedea aliniindu-se la reformele viitoare ale guvernării acolo, deși Europa va dori în continuare să păstreze normele liberale de bază ale acestor instituții.

Viziuni și norme concurente

În ciuda convergenței privind sprijinirea multilateralismului, UE și China se ciocnesc adesea de conținutul normativ al guvernanței globale. UE promovează guvernanța democratică, drepturile omului și principiile statului de drept la nivel internațional. Abordarea Chinei favorizează suveranitatea statului și neintervenția, împingând înapoi ceea ce vede ca fiind valori impuse de Occident. Acest lucru s-a întâmplat în Consiliul pentru Drepturile Omului al ONU, unde statele UE sponsorizează frecvent rezoluții sau declarații care critică abuzurile (în Siria, Myanmar, Xinjiang în China etc.), iar China conduce contra-coaliții care apără suveranitatea (adesea cu voturi din partea națiunilor în curs de dezvoltare). Dacă legăturile Europa-China se îmbunătățesc, Europa ar putea spera să angajeze China în liniște în ceea ce privește drepturile omului, poate obținând mici concesii (cum ar fi accesul observatorilor la Xinjiang sau moderarea politicilor din Hong Kong). Cu toate acestea, China consideră aceste chestiuni interne nenegociabile. Deci, mai realist, ei ar putea „să fie de acord să nu fie de acord” cu privire la valori și să compartimenteze aceste probleme din cooperarea în alte chestiuni globale. UE nu își va renunța la susținerea drepturilor omului – este o parte esențială a identității UE – dar ar putea calibra tonul dacă dorește un acord mai larg cu China. De exemplu, Europa ar putea acorda prioritate dialogurilor private față de arătarea cu degetul în public dacă ar considera că aceasta duce la rezultate mai bune.

Inițiative conduse de China vs. instituții occidentale

În ultimii ani, China a creat instituții sau inițiative paralele – precum Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură (AIIB), Inițiativa Belt and Road (BRI), Noua Banca de Dezvoltare BRICS – pe care unii din Occident le consideră provocări pentru ordinea existentă. În special, multe țări europene s-au alăturat efectiv AIIB (în ciuda obiecțiilor SUA), arătând o deschidere față de structurile de guvernare conduse de chinezi atunci când acestea par incluzive. Într-un scenariu de parteneriat puternic, Europa ar putea acționa ca o punte între inițiativele chineze și instituțiile tradiționale conduse de Occident. De exemplu, membrii europeni din AIIB se asigură că respectă standarde înalte, iar China, la rândul ei, ar putea fi invitată în mai multe roluri de conducere în instituții vechi (cum ar fi poate un rol mai important în OCDE sau o prezență permanentă în G7 în viitor). BRI este mai complicată – Europa are preocupări cu privire la sustenabilitatea datoriilor și motivele geopolitice din spatele proiectelor BRI. Dar UE și China au creat o platformă de conectivitate UE-China pentru a încerca să coordoneze planurile de infrastructură. Acest lucru ar putea fi revigorat, aliniind proiectele BRI la normele europene (transparență, standarde sociale și de mediu). Dacă se face bine, ar putea transforma concurența în colaborare în domeniul ajutorului pentru dezvoltare și al dezvoltării infrastructurii, în special în Africa, unde ambele au o implicare semnificativă.

Guvernanța globală pe probleme emergente

UE și China vor modela, de asemenea, reguli în domenii emergente – cum ar fi spațiul (ambele sunt entități spațiale, iar guvernanța spațiului are nevoie de actualizare), regiunile polare (China arată interes pentru Arctica; mai multe state UE sunt părți interesate din Arctica) și spațiul cibernetic (așa cum s-a discutat în tehnologie). Un parteneriat ar putea însemna că propun în comun norme – de exemplu, un acord privind interzicerea armelor cu sisteme IA autonome sau un pact privind guvernarea datelor care echilibrează securitatea și deschiderea. Guvernanța climatică este o altă sferă: dincolo de emisii, stabilirea de reguli pentru piețele de carbon sau liniile directoare de cercetare în geoinginerie etc., acolo unde este nevoie de efort colectiv. În ceea ce privește pregătirea pentru pandemie și sănătatea globală, experiența amară a COVID-19 a înregistrat inițial unele fricțiuni UE-China (despre transparență cu privire la focar, rivalitate în diplomația vaccinurilor), dar și cooperare ulterioară în furnizarea de produse medicale. Ele ar putea conduce o reformă a OMS pentru o avertizare timpurie și un răspuns mai bun, pentru care ambele și-au exprimat sprijinul.

Studiu de caz – Pandemie și guvernanță în sănătate

În timpul COVID-19, China a ascuns la început unele informații și a fost sensibilă cu privire la investigațiile privind originea virusului, provocând tensiuni cu Europa (UE a făcut presiuni pentru o anchetă independentă în 2020). De-a lungul timpului, China a expediat EIP și vaccinuri în diferite țări europene (unele au numit această „diplomație a măștilor” sau „diplomație a vaccinurilor”), în timp ce Europa a donat și vaccinuri la nivel global. O lecție a fost că guvernanța globală a sănătății era sub presiune. În viitor, un front unit al UE și China pentru a consolida sistemele de sănătate, stocurile și finanțarea pentru securitatea globală a sănătății ar avea un impact. Ar necesita transparență și încredere – calități testate în pandemie. Reducerea decalajului aici face parte din consolidarea mai amplă a încrederii necesară în guvernanța globală.

În cele din urmă, dacă Europa și China pot colabora în arene multilaterale, aceasta întărește sistemul internațional într-un moment al rivalității marilor puteri. Multe țări din Asia, Africa și America Latină ar saluta un tandem activ UE-China care rezolvă problemele globale, deoarece oferă alternative la o alegere binară dintre SUA și China. Cu toate acestea, eficacitatea unui astfel de parteneriat în guvernanța globală va depinde de dacă acestea își pot reconcilia diferențele cu privire la principiile de guvernare. Europa nu își va abandona principiile, iar China nu va accepta ceea ce consideră că este o interferență politică occidentală. Așadar, putem vedea o abordare selectivă: cooperare solidă în ceea ce privește guvernanța tehnică și economică (reguli comerciale, cadre climatice, standarde de finanțare a dezvoltării), dar o poziție mai prudentă, poate chiar convenită să nu fie de acord cu privire la guvernarea politică și a drepturilor omului. Dacă sunt gestionate pragmatic, ele pot realiza în continuare multe în primul caz, fără a deraia asupra celui din urmă. În cuvintele unei strategii a UE, obiectivul este „coexistența cu China, păstrând în același timp valorile și interesele UE… Cooperarea este încă necesară pentru a aborda problemele globale” (García-Herrero și Vasselier 2024). Acea filozofie aplicată guvernanței globale înseamnă lucrul împreună acolo unde interesele se aliniază (care sunt în multe domenii) și gestionarea respectuoasă a ciocnirilor de valori. Pentru restul lumii, un duo implicat Europa-China ar putea injecta impuls în abordarea provocărilor de la climat până la stabilitatea financiară, oferind o contrapondere polarizării superputerilor.

Concluzie: perspective și considerații viitoare

Posibilitatea unui parteneriat geopolitic între Europa și China este o ecuație cu mai multe fațete, care echilibrează cooperarea și competiția. În prezent, relațiile sunt caracterizate printr-un angajament prudent: UE adâncește legăturile cu China în probleme comerciale și globale, dar se acoperă și împotriva riscurilor, în timp ce China curtează Europa ca partener într-o lume multipolară, dar nu dorește să facă compromisuri cu privire la interesele esențiale precum alianța sa rusă sau modelul politic. Această dinamică a produs o relație substanțială, dar limitată – departe de o alianță, dar mai mult decât un simplu contact tranzacțional.

Privind în perspectivă, câțiva factori vor determina până unde poate ajunge un parteneriat Europa-China. Unul este evoluția rivalității SUA-China: dacă aceasta se intensifică și Washington presează Europa să se decupleze de China, UE ar putea să mențină mai greu o cale de mijloc. Alternativ, dacă legăturile transatlantice au de suferit (ca în scenariul protecționismului sau retragerii americane), Europa s-ar putea într-adevăr să se apropie de Beijing, ca răspuns (Cash și Cash 2025). Un alt factor este rezultatul războiului din Ucraina. O rezoluție care respectă Ucraina ar putea înlătura un ghimpe major în relațiile UE-China și ar putea permite mai multă încredere; întrucât un conflict prelungit cu China, care sprijină ferm Rusia, va menține Europa sceptică față de intențiile strategice ale Chinei (Ding și Ekman 2024). Politica internă va conta și ea: schimbările de conducere în statele cheie europene sau o nouă administrație americană pot influența politicile privind China. Unitatea proprie a Europei nu este garantată – diviziunile interne ar putea reapărea dacă, de exemplu, China face oferte profitabile unor țări, dar nu altora.

În ceea ce privește posibilitățile viitoare, apare cel mai probabil o traiectorie moderată: Europa și China vor extinde cooperarea în domenii de beneficiu reciproc (de exemplu, acțiunea climatică, facilitarea afacerilor și comerțului, sănătatea publică, poate anumite roluri de menținere a păcii) și vor continua dialogurile la nivel înalt pentru gestionarea dezacordurilor. Conceptul de „reducere a riscurilor” sugerează că Europa va căuta să reducă vulnerabilitățile (cum ar fi dependența excesivă de lanțurile de aprovizionare chineze), oprindu-se în același timp înainte de a tăia legăturile (García-Herrero și Vasselier 2024). În practică, aceasta ar putea însemna că Europa își diversifică furnizorii pentru produse critice (pământuri rare, produse farmaceutice etc.), dar totuși acceptă comerțul și investițiile chineze în conformitate cu reguli mai stricte. China, care urmărește să mențină Europa angajată, poate modera unele politici – posibil oferind un acces mai mare pe piață sau abținându-se de la constrângerea economică deschisă împotriva membrilor UE (după ce am văzut cum sancțiunile asupra Lituaniei au declanșat un caz UE OMC și noi instrumente defensive (European Commission 2025b).

Implicațiile unui parteneriat mai puternic Europa-China pe scena globală ar fi profunde. În primul rând, ar putea remodela guvernanța economică globală, Occidentul nemaifiind aliniat monolitic – SUA ar putea fi nevoite să se adapteze la o Europă mai independentă atunci când formează coaliții în domeniul comerțului sau al tehnologiei. De asemenea, ar putea da impuls inițiativelor globale (climă, dezvoltare) prin punerea în comun a capacităților occidentale și estice. Cu toate acestea, ar putea duce și la un Occident mai fragmentat, pe care adversari precum Rusia ar putea încerca să-l exploateze. Pentru Rusia, după cum s-a discutat, o relație strânsă UE-China este o sabie cu două tăișuri care ar putea fie să marginalizeze Moscova, fie să contribuie la slăbirea influenței SUA. Pentru Statele Unite, ar fi o provocare strategică, care necesită o diplomație pricepută pentru a se asigura că alianța transatlantică durează chiar dacă tacticile asupra Chinei diferă. SUA ar putea chiar saluta în mod tacit un anumit nivel de angajament Europa-China dacă va duce la rezultate pozitive (cum ar fi China presată să acționeze mai responsabil) – dar Washingtonul se va proteja ca Europa să nu devină prea amabilă față de Beijing în problemele critice.

În concluzie, un adevărat parteneriat geopolitic între Europa și China va necesita o navigare atentă a diferențelor. Pragmatismul economic și interesele globale comune oferă o bază solidă: ambele părți doresc stabilitate, prosperitate și soluții la problemele globale. Cu toate acestea, divergențele strategice fundamentale – valorile de guvernare, loialitatea alianței, interesele regionale de securitate – stabilesc limite naturale. Este probabil să vedem un parteneriat selectiv continuu: colaborând acolo unde este fezabil (și invocând succese precum conducerea comună în domeniul climei sau acordurile comerciale), în timp ce să se conteste reciproc în alte domenii. Relația va rămâne complexă, necesitând o calibrare constantă. După cum a spus o analiză, provocarea Europei este „cum să echilibrăm prosperitatea economică și securitatea economică în relațiile cu China” (Fix 2024). Provocarea Chinei, dimpotrivă, este cum să reasigure Europa că ascensiunea și parteneriatele sale (cum ar fi cu Rusia) nu vor amenința interesele europene.

Anii următori vor dezvălui dacă Europa și China pot construi suficientă încredere pentru a-și ridica cooperarea de la nivelul pragmatic actual la un plan mai strategic. Chiar dacă o alianță cu drepturi depline nu este nici realistă, nici dorită din partea europeană, de îmbunătățiri ale marjelor – o relație comercială stabilizată, mai multă comunicare de criză, acorduri incrementale privind tehnologiile și clima – ar putea beneficia în mod semnificativ atât ambele, cât și întreaga lume. În același timp, Europa va rămâne vigilentă pentru a-și susține valorile și alianțele, adică parteneriatul, dacă va înflori, va face acest lucru în condiții care respectă autonomia strategică europeană și ordinea internațională bazată pe reguli. Pe scurt, Europa și China au ocazia să creeze un parteneriat care să contribuie la guvernanța globală și la pace, dar trebuie să gestioneze tensiuni clare pentru a ajunge acolo. Rezultatul va influența nu doar relațiile bilaterale UE-China, ci însăși forma sistemului internațional din secolul al XXI-lea.

Bibliografie

Burchard, Hans von der, Mathieu Pollet, și Jürgen Klöckner. 2024. „Germany Goes Soft on China, Dragging out Huawei Ban until 2029”. POLITICO. 10 iulie 2024. https://www.politico.eu/article/germany-china-huawei-ban-2029-5g-networks-government-greens-lawmaker-4g-strand/.
Cash, Joe, și Joe Cash. 2025. „China Lauds EU Ties as Trump’s Peace Plan with Russia Chills Continent”. Reuters, 17 februarie 2025, sec. World. https://www.reuters.com/world/sound-sino-european-ties-are-desired-by-world-chinese-foreign-ministry-says-2025-02-17/.
Ding, Yifan, și Alice Ekman. 2024. „China-Europe Relations, Two Years After Russia Invaded Ukraine”. Carnegie Endowment for International Peace. 2024. https://carnegieendowment.org/posts/2024/03/china-europe-relations-two-years-after-russia-invaded-ukraine?lang=en.
EEAS. 2023. „EU-China Relations Factsheet | EEAS”. 2023. https://www.eeas.europa.eu/eeas/eu-china-relations-factsheet_en.
European Commission. 2025a. „EU Trade Relations with China”. 11 februarie 2025. https://policy.trade.ec.europa.eu/eu-trade-relationships-country-and-region/countries-and-regions/china_en.
———. 2025b. „WT/DS610 – China – Measures Concerning Trade in Goods and Services – European Commission”. 10 ianuarie 2025. https://policy.trade.ec.europa.eu/enforcement-and-protection/dispute-settlement/wto-dispute-settlement/wto-disputes-cases-involving-eu/wtds610-china-measures-concerning-trade-goods-and-services_en.
Eurostat. 2025. „China-EU – International Trade in Goods Statistics”. 2025. https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php?title=China-EU_-_international_trade_in_goods_statistics.
Fix, Liana. 2024. „Inside Europe’s China Dilemma | Council on Foreign Relations”. 2024. https://www.cfr.org/article/inside-europes-china-dilemma.
García-Herrero, Alicia, și Abigaël Vasselier. 2024. „Updating the EU Strategy on China: Co-Existence While Derisking through Partnerships”. Bruegel | The Brussels-Based Economic Think Tank. 25 septembrie 2024. https://www.bruegel.org/policy-brief/updating-eu-strategy-china-co-existence-while-derisking-through-partnerships.
Koch, Elisabeth. 2023. „European Strategic Autonomy after Macron’s Trip to China | Wilson Center”. 2023. https://www.wilsoncenter.org/article/european-strategic-autonomy-after-macrons-trip-china.
Lv, Amy, și Dominique Patton. 2023. „China steel association says EU carbon tax a new trade barrier, calls for more talks | Reuters”. 2023. https://www.reuters.com/markets/commodities/china-steel-association-says-eu-carbon-tax-new-trade-barrier-calls-more-talks-2023-11-03/.
Reuters. 2023. „European Countries Who Put Curbs on Huawei 5G Equipment”. Reuters, 29 septembrie 2023, sec. Technology. https://www.reuters.com/technology/european-countries-who-put-curbs-huawei-5g-equipment-2023-09-28/.
Revolve. 2023. „CBAM: How It Can Be Leveraged in China”. 20 noiembrie 2023. https://revolve.media/interviews/cbam-beyond-the-eu-china.
Run, Cai. 2024. „Join Hands to Promote the Healthy and Stable Development of China-EU Relations_Ministry of Foreign Affairs of the People’s Republic of China”. 2024. https://www.mfa.gov.cn/mfa_eng/xw/zwbd/202412/t20241206_11539696.html.
Sacks, David. 2023. „Why Is Italy Withdrawing From China’s Belt and Road Initiative? | Council on Foreign Relations”. 2023. https://www.cfr.org/blog/why-italy-withdrawing-chinas-belt-and-road-initiative.
Wiegand, Gunnar, Natalie Sabanadze, și Abigaël Vasselier. 2024. „China-Russia Alignment: A Threat to Europe’s Security | German Marshall Fund of the United States”. 2024. https://www.gmfus.org/news/china-russia-alignment-threat-europes-security.

Articol în Acces Deschis (Open Access) distribuit în conformitate cu termenii licenței de atribuire Creative Commons CC BY SA 4.0 (https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0/)

« 1 … 33 34 35 36 37 38 39 … 94 »

Blog Full

March 26 – Romanian Intelligence Service Day

Abstract

Rezumat

26 martie – Ziua Serviciului Român de Informații

Tradiția Istorică

Eugen Cristescu – asul SSI

Despre actualitatea în Intelligence după anul 1989

Bibliografie

Note

Europe’s Last Redoubt: Can its technology and tanks – led by the rise of Romania – defend a continent without America?

Abstract

Rezumat

Ultima redută a Europei: Pot tehnologia și tancurile sale – conduse de ascensiunea României – să apere un continent fără America?

Introducere

Ecosistemul UE: Un gigant adormit?

Totuși, aplicațiile militare întârzie.

Pivotul României: De la flanc la linia întâi

Linia de salvare a IA și tehnologiei

Miza și ceasul

Pentru România, e chemarea destinului

The Muslim Brotherhood and the Global Caliphate

Abstract

Rezumat

Frăția Musulmană și Califatul Global

ORGANIZARE ȘI CONDUCERE

RECRUTARE

FINANŢARE

Between cooperation and competition: The evolving geopolitical partnership between Europe and China

Abstract

Rezumat

Între cooperare și competiție: Parteneriatul geopolitic în evoluție dintre Europa și China

Introducere

Poziția UE privind legăturile mai strânse cu China

Un act de echilibru – partener, concurent, rival

Interese economice și autonomie strategică

Considerații politice și de securitate

Diferențele interne ale UE

Perspectiva Chinei asupra aprofundării relațiilor cu Europa

Valoarea strategică a Europei

Obiective economice și tehnologice

Abordare politică și diplomatică

Interese și constrângeri de bază

Implicații pentru Statele Unite

Lacunele politicii transatlantice

Concurența economică și tehnologică

Preocupări geopolitice și de securitate

Răspunsul și ajustările SUA

Implicații pentru Rusia

Rusia-China vs. Europa

Atitudini și securitate europene

Calculele Rusiei

Energia și economia

Domenii cheie de cooperare și concurență

Comerț și investiții

Fluxuri comerciale masive, dezechilibru neliniștit

Potențial de cooperare

Fricțiuni competitive

Securitate și geopolitică

Diferite priorități de securitate

Arme și apărare

Rusia și conflictele regionale

Tehnologie și competiție digitală

Cursa pentru leadership tehnologic

Presiuni de decuplare digitală

Sisteme și standarde concurente

Studiu de caz – Semiconductori

Politica climatică și energie

Baze comune privind obiectivele climatice

Tehnologie și industrie verde

Fricțiuni politice – CBAM

Interdependențe de securitate energetică

Diplomația climatică și impactul global

Guvernanța globală și ordinea multilaterală

Interes comun pentru multilateralism

Viziuni și norme concurente

Inițiative conduse de China vs. instituții occidentale

Guvernanța globală pe probleme emergente

Studiu de caz – Pandemie și guvernanță în sănătate

Concluzie: perspective și considerații viitoare