20 aug. 2023

Serviciile de informaţii în Imperiul Roman

de | postat în: Media | 0

Tiberiu Tănase

Email: tanasetiberiu2@gmail.com

Perioadele republicană, a războaielor civile, şi imperială

 

Despre perioada republicană

Când se analizează evoluţia rapidă a serviciilor de informaţii din imperiile Orientului Mijlociu şi marea importanţă pe care conducătorii Egiptului, Babilonului, Asiei şi Persiei au acordat-o informaţiilor, pentru apărarea ţărilor lor, este surprinzător să se constate că romanii a căror diplomaţie s-a întins asupra celei mai mari părţi a imperiilor antice ale Orientului Mijlociu, au manifestat, în perioada de început a istoriei lor, un interes atât de scăzut pentru serviciile de informaţii. Acest fapt este cu atât mai uimitor pentru aceia care cred că expansiunea romană asupra Italiei, Europei Occidentale, Adriaticii, Greciei, teritoriilor mediteraneene şi Orientului Mijlociu s-a datorat de la bun început unui imperialism nemilos şi setei de putere şi dominaţie. Aşa cum s-a văzut, existenţa serviciilor de informaţii a fost în Orient una dintre caracteristicile cele mai remarcabile ale puterii absolute şi fundamentală pentru succesul expansiunii politice.

Deoarece, în evoluţia sa timpurie, teritoriul statului roman putea să fie traversat doar într-o singură zi, înfiinţarea unui serviciu de informaţii nu constituia o dificultate, dar romanii nu s-au gândit la aceasta. Mărturii despre lipsa de interes manifestată de romani faţă de serviciile de informaţii ne aduce, în scrierile sale, istoricul roman Titus Livius (59 î.e.n.- 17 î.e.n.). Titus Livius ( 59 î.Hr. – 17 d.Hr ) a fost un istoric roman, autor al unei monumentale istorii a Romei, Ab urbe condita (De la fondarea Romei). Numele său de familie nu este cunoscut – https://biblioteca-digitala.ro (Accesat la  03/08/2021)

În anul 390 î.e.n., galii, înfuriaţi de faptul că romanii s-au aliat cu duşmanii lor, au pornit război împotriva Romei. Înfrângerea suferită de romani s-ar fi soldat cu distrugerea totală a oraşului, dacă apărătorii Capitoliului Roman nu ar fi rezistat prelungitului asediu. Dacă romanii ar fi cunoscut caracterul, intenţiile şi mişcările vecinilor şi rivalilor lor, probabil că nu s-ar fi ajuns la această situaţie.

Cunoscutul accident din timpul asediului Capitoliului, când zgomotul făcut de gâşte i-a trezit pe romani, dându-le astfel posibilitatea să-i respingă pe galii care escaladau zidurile, poate fi citat ca exemplu al lipsei lor de experienţă în principiile de bază ale informaţiilor, în etapele timpurii ale istoriei lor.

În întreaga existenţă a Republicii Romane, încă nu s-a găsit urme a vreunui sistem organizat de obţinere a informaţiilor despre popoarele vecine sau despre planurile duşmanilor ei. De asemenea, se vor căuta degeaba urme ale folosirii de către romani chiar şi a celor mai primitive mijloace de transmitere a informaţiilor, cum sunt semnalizarea prin aprinderea focurilor sau fumul. În perioada republicană timpurie, ei se bizuiau în mare măsură pe informaţiile referitoare la mişcările din tabăra potenţialilor lor inamici, primite de la aliaţii lor. Din descrierile lui Livius rezultă că acest serviciu de informaţii voluntar a funcţionat destul de bine, atâta timp cât informarea Romei era în interesul triburilor prietene, dar se întrerupea imediat ce, dintr-un motiv sau altul, acesta îi deveneau ostile. O altă sursă de informaţii erau coloniştii romani care s-au stabilit în centre mai importante din teritoriile ocupate.

Mai mult, nu se observă nici un progres marcant în domeniul informaţiilor militare. Legiunile romane foloseau o strategie comună tuturor popoarelor şi profitau de informaţiile obţinute de trădători şi dezertori, legătura dintre Senat şi consulii săi, aflaţi pe câmpul de bătălie, se realiza foarte greu.

Subestimarea importanţei unui serviciu de informaţii a fost compensată de superioritatea diplomatică şi militară, numai în măsura în care au avut de-a face cu triburile dezbinate din Italia. Dar, atunci când s-au confruntat cu un inamic care cunoştea avantajele unei bune informări, romanii s-au aflat în situaţii foarte neplăcute. De acest lucru şi-au dat seama în timpul marilor bătălii împotriva Cartaginei, aşa – numitele Războaie Punice.

Datorită frecventelor relaţii comerciale cu Egiptul, Siria şi Asia Mică, fenicienii cartaginezi – oraşul Cartagina a fost întemeiat de către fenicienii originari din oraşul Tir, din Siria- erau la curent cu tot ce se petrecea în ţările Orientului Apropiat.

Ştiau despre serviciile de informaţii care funcţionau în acele teritorii şi erau destul de abili să aplice, în propriul lor avantaj, metodele folosite de monarhiile Orientului Apropiat. Cartaginezii erau navigatori îndrăzneţi şi au folosit, în comerţul lor cu alte ţări, principiile serviciilor de informaţii.

În „Istoria” sa, Herodot  furnizează o interesantă descriere a modului în care cartaginezii foloseau semnalele în negocierile lor comerciale purtate cu locuitorii coastei de vest a Africii. Atunci când debarcau, negustorii cartaginezi îşi semnalizau sosirea cu fum. Băştinaşii semnalizau la rândul lor şi depuneau pe ţărm cantitatea de aur pe care erau dispuşi să o ofere în schimbul mărfii aduse de cartaginezi, după care se retrăgeau. Negustorii controlau aurul şi dacă socoteau că este suficient, descărcau marfa. Dacă o considerau insuficientă, semnalizau până când ambele părţi erau mulţumite şi închideau tranzacţia.

De menționat  Herodot, născut în jurul anului 484 î.Hr a fost una dintre cele mai mari personalități din cultura mondială, el inventând domeniul de studiu căruia astăzi îi spunem ”Istorie”. Primul care l-a supranumit ”Părintele istoriei” a fost oratorul roman Cicero care îi aprecia în mod deosebit opera intitulată simplu „Istorii”.- https://www.istorie-pe-scurt.ro/herodot-misteriosul-parinte-al-istoriei/ (Accesat la 05/08/2021)

Cartaginezii au folosit, pentru prima dată, metodele sistemului de informaţii oriental în timpul războiului din Sicilia. Există unele dovezi că au stabilit un sistem sigur de transmitere a informaţiilor de pe teatrul de război din Sicilia către coasta Africii. Autorul unui eseu asupra strategiei, Polyaenus, care a trăit în secolul II e.n. relatează: „Pentru a li se trimite în cel mai scurt timp cele necesare ducerii războiului din Sicilia, cartaginezii au construit două ceasuri de apă de aceeaşi mărime, pe care le-au marcat cu linii orizontale corespunzătoare anumitor materiale (ex: vase de luptă, vite, arme, infanterie, cavalerie”

Nu se ştie dacă acest sistem telegrafic a fost inventat de cartaginezi sau a fost preluat de la greci, dar este evident că aceştia au stabilit în timpul invaziei lor în Sicilia un sistem de transmitere a informaţiilor care a funcţionat bine în comunicaţiile peste mare.

De asemenea, cartaginezii pot fi consideraţi ca fiind primii care au făcut uz de metodele folosite de agenţii de informaţii şi de spioni. De exemplu, trimiterea unor informaţii secrete scrise pe tăbliţe de lemn, înainte ca acestea să fie acoperite cu ceară pentru a da impresia că acest călător este în posesia unei tăbliţe cerate neinscripţionate pentru uzul personal, este atribuită cartaginezilor de către istoricul Iustin. Hanibal ştia să se folosească de semne şi simboluri secrete, convenite în prealabil, prin care agenţii săi secreţi puteau fi recunoscuţi, Plutarch, în a sa „Viaţă a lui Fabius Maximus” descrie obiceiul lui Hanibal de a trimite scrisori care conţineau informaţii false, pentru a-i induce în eroare pe oponenţii săi politici şi militari.

Marele merit al lui Fabius, cel care i-a și adus renumele de Cunctator, a fost acela de a adopta în înfruntarea cu punii o tactică pe care o putem pe bună dreptate considera tactica luptei de gherilă.- https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/politica-si-cultura (Accesat la 05/08/2021)

Uimitoarele succese ale armatei cartagineze se datorează nu numai geniului militar al lui Hanibal, dar, în aceeaşi măsură, şi folosirii şi aplicării cu măiestrie şi inteligenţă a fiecărei metode de obţinere de informaţii, atât militare, cât şi politice. Hanibal a dezvoltat noi strategii, care i-au înşelat de nenumărate ori pe generalii romani. El avea posibilitatea de a comunica cu simpatizanţii săi din Italia, aflaţi în spatele liniilor romane; avea mijloace de a afla rapid cer sunt planurile inamicului, iar rapiditatea mişcărilor lui era aşa de uimitoare încât, în ciuda faptului că a fost înfrânt, campania sa din Italia poate fi considerată ca cea mai mare realizare în domeniile strategiei militare şi al informaţiilor din perioada clasică.

Neglijarea de către romani a importanţei informaţiilor a făcut ca, de multe ori, în timpul primul Război Punic, aceştia să se afle în situaţii limită şi numai circumstanţele de ultim moment au făcut ca luptele să nu se transforme într-o tragedie. Desigur, cel de-al doilea Război Punic nu ar fi fost atât de scump plătit, dacă romanii şi-ar fi dat seama de necesitatea unui serviciu rapid de informaţii.

După Livius, primul care, în timpul celui de-al II-lea Război Punic, a folosit un sistem de relee de semnalizare militară, a fost consulul Flavius, aceasta fiind considerată prima lecţie învăţată de romani de la Hanibal. Un alt exemplu despre progresul făcut de romani este şi acela al măsurilor de precauţie luate de aceştia în legătură cu posibilitatea trimiterii de către Hanibal a unor ordine false. După moartea în luptă a consulului Marcelus, Hanibal a pus mâna pe sigiliul acestuia. Informaţia respectivă a ajuns în oraşul Salapia înaintea dezertorului roman care aducea scrisoarea, sigilată cu acest sigiliu, prin care se cerea cetăţenilor oraşului să fie pregătiţi pentru primirea consulului. De aceea, când armata lui Hanibal a ajuns în oraş, porţile s-au închis în urma ei şi a fost masacrată.

Scipio Africanul, generalul roman care a jucat un rol decisiv pentru victoria romanilor în cel de-al III-lea Război Punic, război care a dus la înfrângerea decisivă a Cartaginei – a făcut cele mai mari progrese în arta informaţiilor militare şi politice. El a profitata atât de lecţiile dure primite de la Hanibal, cât şi de cele ale prietenului său, scriitorul grec Polybius, învăţăminte pe care le-a pus în practică în timpul campaniei sale victorioase împotriva cartaginezilor.

Scipio a folosit în mod inteligent sistemul de informaţii trimise prin relee, poştă, mesageri, semnale luminoase sau cu steguleţe în timpul zilei, care au înlocuit semnalizările cu fum. Sistemul a funcţionat perfect; mulţumită acestei metode de transmitere a informaţiilor militare, toate încercările spaniolilor de a străpunge liniile romane au eşuat. Ca mijloace de călătorie, trimişii şi mesagerii Senatului foloseau sistemul de rechiziţionare a acestora din oraşele aliate sau supuse Romei. Acest sistem, însă, încetinea mesajul şi reprezenta o povară pentru oraşe şi provincii.

Pentru transportul corespondenţei oficiale care conţinea informaţii pentru Senat şi magistraţii din Roma, magistraţii din provincii erau obligaţi să folosească mesageri speciali, numiţi „statores”, care erau ataşaţi pe lângă birourile lor. În birourile magistraturii centrale funcţia de „statores” era deţinută de „tabellarii”. În majoritatea cazurilor, atât „statores”, cât şi „tabellarii” erau sclavi. Fiind considerată munca grea, distribuirea corespondenţei făcându-se mergând pe jos, ceea ce reclamă o bună condiţie fizică, nimeni nu se mai bătea să ocupe această funcţii, ele fiind considerate ca o pedeapsă sau degradare.

Drumurile construite de romani aveau ca primă destinaţie mişcarea trupelor. Mesagerii erau obligaţi să le folosească, dar nu exista nicio prevedere specială care să le faciliteze călătoria.

Perioada războaielor civile

Către sfârşitul Republicii, o nouă perioadă s-a deschis în istoria intelligenceului din antichitatea romană. Astfel, în secolul I î.e.n., puterea romană, nu numai că s-a implantat ferm în nordul Africii, Spania şi Galia, dar a înaintat departe în Orient, legiunile sale mergând pe drumul marcat cu câteva secole în urmă de Alexandru cel Mare. Conflictul cu Macedonia în vremea regelui Filip al V-lea şi a fiului acestuia, Perseu, s-a încheiat în anul 168 î.e.n. cu distrugerea Imperiului Macedonian, înfiinţarea provinciei romane Macedonia, extinderea influenţei romane asupra statelor – oraşe greceşti, unite în aşa – numita Ligă Ateniană şi, în final, cu supunerea completă a Greciei. În Asia, conflictul cu Antioch al III-lea, fostul aliat al lui Filip al V-lea şi al lui Hanibal, s-a soldat cu distrugerea imperiului Seleucid şi crearea a două provincii romane, cea a Asiei (129 – 126 î.e.n.) şi cea a Bitiniei (74 î.e.n.). Cuceririle din răsărit au fost încheiate prin supunerea Siriei în anul 64 î.e.n. şi a Egiptului în 30 î.e.n.

În decursul tratativelor şi luptelor duse cu Macedonia şi statele din răsărit, romanii au avut ocazia să dobândească cunoştinţe de primă mână asupra serviciilor de informaţii existente la aceste popoare. Curând, teritoriile cucerite au fost năpădite de negustorii romani, speculatori de terenuri, colectori de impozite şi agenţi ai magnaţilor finanţelor romane. Era natural deci ca, în propriul lor interes, aceştia să raporteze autorităţilor provinciale orice mişcare care ar fi pus în pericol atât interesele proprii, cât şi cele romane. Toate informaţiile politice şi militare erau transmise la Roma prin curieri particulari ai acestor cetăţeni romani.

În scrisorile adresate prietenilor săi, în timpul cât a fost guvernator al Ciliciei din Asia Mică, Cicero prezintă o imagine clară a modului în care guvernatorii provinciilor obţineau informaţii. Astfel, informaţiile cele mai demne de încredere proveneau, încă, de la aliaţii romanilor, ale căror interese naţionale ar fi fost periclitate de invazia unor trupe inamice.

Deci, nici în această perioadă, care încheia etapa Republicii romane, nu s-au făcut mari progrese în organizarea unui serviciu rapid de informaţii. Totuşi, a apărut un factor nou în evoluţia serviciilor de informaţii romane şi anume, întreprinderile private ale speculatorilor şi negustorilor romani, care, în mod voluntar, împiedicau şi finanţau aceste servicii.

Din păcate, transmiterea informaţiilor din provinciile de dincolo de mări era îngreunată din cauza numărului mare de piraţi care cutreierau mările şi care, de nenumărate ori, i-au capturat pe mesagerii ce transportau corespondenţa către Roma. Pompei a fost cel care a pus capăt pirateriei pe toate mările şi a asigurat securitatea rutelor marine. Dar, deşi a redeschis mările, ceea ce a fost de o mare importanţă precum transmiterea informaţiilor, el nu a făcut nimic pentru organizarea serviciului roman de informaţii. În acest sens, rivalul său politic, Cezar, a fost mult mai prevăzător. Marile succese militare pe care le-a reputat Cezar s-au datorat atât tacticii şi strategiei sale, cât şi înţelegerii importanţei unui bun serviciu de informaţii.

Înaintea oricărei campanii, Cezar făcea tot posibilul să obţină informaţii cât mai bune despre ţara unde să-şi conducă operaţiunile: obiceiurile localnicilor, instituţiile politice, istoria lor şi situaţia lor economică. În istoria războaielor împotriva galilor, „De belo, galico”, el începe prin a prezenta date despre geografia, etnogeneza acestui popor, ajungând până la descrierea situaţiei social – politice şi militare la zi din timpul războiului. (Iulius Caesar, De bello Gallico, T. Rice Holmes, Ed. -https://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Perseus:text:1999.02.0002, (Accesat la  07/08/2021).

În vederea obţinerii a C.cestor informaţii, Cezar a trimis în teritoriile ce urmau a fi cucerite agenţi care să culeagă date cât mai complete şi exacte despre obiceiurile galilor, hrana lor, îmbrăcămintea, viaţa zilnică şi din toate aceste observaţii a putut să evalueze puterea militară a acestora. Acelaşi lucru l-a făcut şi Cezar şi înaintea cuceririi Britaniei. Pe lângă această metodă  de observare directă, Cezar a folosit în timpul campaniei din Galia vechea metodă a obţinerii de informaţii de la aliaţii săi.

Un asemenea om, desigur, aprecia rapiditatea serviciului de informaţii şi era de aşteptat ca el să-l reorganizeze. Dar renunţarea la vechile obiceiuri era dificilă. Aşa că, datorită faptului că nu existau spaţii de poştă, Cezar folosea pentru călătoriile sale căruţe închiriate de la cetăţenii întreprinzători, pentru care furnizarea echipamentului de călătorie a devenit o afacere foarte rentabilă. Se poate spune că Cezar ar fi avut o viaţă mai lungă dacă ar fi organizat la timp întregul sistem de obţinere şi transmitere a informaţiilor.

Perioada imperială

Moartea tragică a lui Cezar a constituit un avertisment din care succesorul şi fiul său adoptiv Octavain- Augustus a tras multe învăţăminte. După înfrângerea lui Antoniu, care dorea să fie succesorul lui Cezar, Octavian- Augustus – ca stăpân absolut a imensului imperiu roman – a început să reorganizeze instituţiile statului.

Refuzând titlul de rege, el s-a mulţumit doar cu cel de prim – cetăţean al imperiului – Princeps -, dar, prin puterile cu care a fost învestit de Senat, a condus Roma şi imperiul ca un adevărat monarh.

În reorganizarea administraţiei şi finanţelor romane, Octavian – Augustus s-a inspirat, în mare măsură, din modul de organizare a instituţiilor orientale. În Alexandria, după înfrângerea lui Antoniu, a avut posibilitatea să studieze personal caracteristicile serviciului de informaţii şi ale poştei regale egiptene şi a înţeles necesitatea existenţei unei asemenea instituţii, care să asigure securitatea şi stabilitatea imperiului.

Prima măsură pe care a luat-o Octavius – Augustus a fost înfiinţarea unor relee de mesageri pe drumurile militare romane, care preluau mesajele unui de la altul. Cu toate că acest sistem asigura o mai mare rapiditate în furnizarea informaţiilor, Octavian- Augustus a nesocotit avantajul vechiului sistem oriental, în care mesagerul venea direct din provincie, aducând cu el informaţii suplimentare de la faţa locului pentru o mai bună înţelegere a conţinutului mesajului.

Foarte curând şi-a dat seama de acest neajuns şi a dotat staţiile de poştă cu animale şi care pentru transportarea cât mai rapidă la Roma a curierului din provincie. Când a ordonat această schimbare, Octavian – Augustus a avut în vedere ca acest tip de poştă imperială să servească, în acelaşi timp, şi ca un mijloc eficient de transport pentru magistraţii aflaţi în misiuni oficiale, înlocuind astfel vechiul sistem de rechiziţie a mijloacelor de transport de la municipalităţile prin care treceau.

Aceasta a constituit începutul poştei de stat, cunoscutul „cursus publicus” roman, care a dăinuit până la sfârşitul Imperiului Roman, fiind precursorul metodelor moderne şi rapide de transmitere a informaţiilor, folosite astăzi în Europa şi America.

O altă instituţie, preluată tot din Egipt, este un gen de brigadă de pompieri, înfiinţată la Roma. Aceste pichete de pompieri, numite „vigiles”, care erau comandate de un prefect, s-au transformat cu timpul, într-un fel de poliţie imperială, deoarece, pe lângă sarcina stingerii incendiilor, ele asigurau ordinea pe străzi şi raportau toate evenimentele periculoase ce se petreceau în rândul populaţiei romane.

Împăratul Traian (98-117 e.n.), a întărit structura întregii instituţii, prin înfiinţarea funcţiei de „prefect de poştă”- subordonat direct împăratului sau reprezentatului său, prefectul gărzii, şi a unor funcţionari speciali („mancipes”), răspunzători de buna funcţionare a poştei în districtul lor.

Serviciul poştal putea fi folosit, în mod liber, doar de către mesagerii care erau purtători de informaţii şi ordine către şi de la Roma. Ei continuau să se numească „tabelarii” şi, deoarece erau foarte numeroşi, curând au format bresle, nu numai în Roma, ci şi în staţiile de poştă mai importante din provincii.

Poşta imperială nu a fost numai un mijloc de transport al persoanelor oficiale şi de transmitere a informaţiilor, ci a devenit şi un instrument pentru supravegherea populaţiei şi de control şi influenţare a opiniei publice. În perioada imperială timpurie, principalii agenţi folosiţi în acest scop erau „frumentarii”. Este curios, dar, aşa cum spune numele, ei erau negustori care asigurau buna aprovizionare cu grâne şi alimente a armatei şi a oraşelor. Datorită ocupaţiei lor, ei puteau să îndeplinească şi rolul de agenţi secreţi. Aceşti negustori sau agenţi deghizaţi în negustori erau folosiţi pentru propaganda politică şi ca spioni în armată.

Din „Istoria Războaielor Civile” a lui Appian, rezultă cât de eficientă a fost această propagandă şi cât de greu era să-i deosebeşti pe adevăraţii negustori de agenţii politici deghizaţi. Despre cât de benefică era folosirea negustorilor ca spioni pentru distribuirea de pamflete politice şi răspândirea de zvonuri ca mijloc de propagandă şi-a dat seama nu numai Octavian- Augustus, dar şi alţi şefi militari şi împăraţi. În perioada imperială timpurie, „frumentarii” îndeplineau aceeaşi funcţie ca şi „speculatores” în armată, şi anume aceea de cercetaşi.

O evoluţie similară poate fi observată la curţile împăraţilor. La început fiecare împărat avea proprii săi „speculatores”, ataşaţi pe lângă unitatea de gardă, fiind folosiţi ca agenţi de informaţii şi ca mesageri pentru transportul corespondenţei confidenţiale şi a ordinelor sale. Datoria lor era să raporteze împăratului sau prefectului gărzilor despre tot ce se făcea sau se vorbea în Roma, în care scop ei ţineau o strânsă legătură cu brigada de pompieri din Roma „vigiles”.

Deoarece sursele documentare sunt foarte sărace se poate avea doar o imagine generală asupra metodelor prin care romanii obţineau informaţii referitoare la evenimentele ce se petreceau în ţările de la graniţa imperiului. Ei au continuat să se bizuie atât pe rapoartele primite de la aliaţii lor, cât şi pe informaţiile obţinute de la prizonierii sau persoanele care proveneau din aceste ţări. La începutul perioadei imperiale, pentru scopurile lor militare şi administrative, romanii au fost interesaţi de obţinerea de informaţii de geografie şi etnologie.

Octavian- Augustus a cunoscut planul lui Cezar de a întocmi o hartă a drumurilor romane, pe care să se marcheze distanţele dintre locurile de staţionare a armatei, plan care a fost dus la bun sfârşit de către generalul roman Agripa. Această primă hartă a fost apoi copiată şi afişată în toate marile oraşe ale imperiului. Copii ale hărţii de format mai mic – numite „itineraria”, au fost executate pentru uzul guvernatorilor şi comandanţilor de armate.

Cele mai valoroase informaţii geografice, etnologice şi economice au  fost obţinute de negustorii romani care, prin natura ocupaţiei lor, au ajuns până în India, Ceylon şi chiar în China.

De asemenea, romanii au avut agenţi şi printre popoarele vecine, a căror sarcină era să-i informeze pe comandanţii forturilor de graniţă – „limes”- despre orice mişcare ce ar fi putut pune în pericol securitatea imperiului.

 

Sursa  Francis Dvornik: Începuturile serviciilor de informații – Orientul Apropiat antic, Persia, Grecia, Roma, Bizanț, Imperiile musulmane arabe, Imperiul Mongol, China, Cnezatul Moscovei, Meteor Press, 2021 (traducere şi prelucrare Origins of Intelligence Services,  Francis Dvornik, Rutgers University Press, New Jersey, 1974. Origins of Intelligence Services, Francis Dvornik, Rutgers University Press, New Jersey, 1974

 

© 2023 Tiberiu Tănase. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

18 aug. 2023

Serviciile de Informaţii în Orientul Apropiat antic

de | postat în: Media | 0

Tiberiu Tănase

Email: tanasetiberiu2@gmail.com

Importanţa Intelligence-lui a fost şi este, în general, recunoscută de toţi oamenii de stat, deşi nu în măsura în care ar trebui. Progresul ştiinţei, tehnicii şi al comunicaţiilor a dus la creşterea eficienţei acestor servicii, contribuind la sporirea importanţei lor pentru securitatea statelor şi a regimurilor politice.

Datorită faptului că, numai în ultimul secol, unele acţiuni din Intelligence-ul modern au fost popularizate, s-ar putea crede că activitatea de culegere şi transmitere de informaţii aparţine epocii moderne, dar, aşa după cum se va vedea în continuare, germenii Intelligence-lui (structurilor de informaţii de informaţii au apărut şi au acţionat chiar şi în cea mai veche organizare umană, organizare care s-ar putea asemăna cu ceea ce se numeşte astăzi „stat”.

Cunoaștem că primele organizaţii de tip statal au apărut în Orientul Apropiat, aceasta fiind, în multe privinţe, şi leagănul culturii şi civilizaţiei umane. Egiptul Antic, Mesopotamia, Asiria şi Persia, precum şi Imperiul Hitit au lăsat o bogată moştenire, atât în domeniul politic, cât şi în cel cultural.

În toate aceste ţări s-a dezvoltat conceptul de monarhie absolută ereditară, care a fost asociat cu divinitatea, Egiptul adoptând principiul regalităţii divine şi propovăduind chiar şi un cult religios în onoarea monarhului.

A fost conceput şi s-a încercat să se realizeze, pentru prima dată în istoria omenirii, un „imperiu universal” condus de un monarh absolut, care îşi baza prerogativele pe autoritatea divină.

Teza unui imperiu era, desigur, limitată de cunoştinţele insuficiente de geografie ale acelor timpuri, dar ideea unei expansiuni politice a apărut chiar la primii mari conducători şi cuceritori din văile Nilului, Eufratului şi Tigrului. Expansiunea politică a scos la iveală necesitatea unei foarte rapide informări asupra situaţiei din ţările vecine, asupra reacţiei naţiunilor supuse şi asupra stării de spirit a populaţiei împovărată de biruri şi de hărţuielile războaielor.

Pentru toate acestea a fost creat ceea ce se numeşte astăzi serviciul de informaţii. De buna funcţionare a depins, în mare măsură, securitatea imperiilor şi a regimurilor politice. Astfel, s-a ajuns ca statele antice din zona Nilului şi Orientului Apropiat să lase moştenire generaţiilor care au urmat primele forme ale serviciilor de informaţii de stat.

În competiţia pentru un imperiu universal, Babilonul a apărut mult mai târziu, atunci când asirienii au devenit stăpâni în Mesopotamia

Babilonienii şi asirienii au avut marele avantaj să înveţe de la egipteni multe lucruri referitoare la administrarea statului şi clădirea unui imperiu. Până la întemeierea dinastiei cunoscutului legiuitor babilonian Hammurapi, regii asirieni, întocmai ca şi faraonii egipteni, pretindeau a fi de origine divină. Este dificil de afirmat dacă regii babilonieni, care şi-au asumat nume de divinităţi, au acţionat sub influenţă egipteană sau dacă această perioadă de „regalitate divină” a fost dezvoltarea naturală a tradiţiilor locale. Dar, atunci când Egiptul a început să-şi joace rolul de cuceritor, regii babilonieni au venit în contact cu conducătorii „de origine divină” ai Egiptului, acest contact constituind prima lecţie valoroasă de diplomaţie şi de culegere de informaţii.

Experienţa acumulată de babilonieni a fost împărtăşită asirienilor, care au construit pe această bază un întreg sistem de servicii de informaţii rapide. De asemenea, a devenit evident pentru ei că apărarea şi securitatea imperiului depind de buna informare şi de eficienţa mijloacelor de comunicare.

Un text asirian relevă modul de organizare a drumurilor pentru asigurarea unor condiţii bune şi rapide de călătorie. Astfel, în drumurile mai importante erau aşezate indicatoare care îl îndrumau pe călător, acesta putând să-şi continue călătoria chiar şi pe timpul nopţii. La anumite distanţe erau plasate gărzi pentru protecţia călătorilor şi staţii de poştă pentru transmiterea rapidă a informaţiilor care veneau din toate punctele imperiului.

Se pare că informaţiile importante care reclamau urgenţă, ca cele referitoare la comploturi şi revolte în provinciile îndepărtate, erau transmise şi cu ajutorul semnalelor luminoase (focuri). Când se petrecea vreun eveniment important şi informaţia despre el trebuia transmisă foarte urgent, se aprindeau focuri plasate la distanţe de două ore de mers. În acelaşi timp era trimis şi un curier, care să dea detalii despre informaţia anunţată iniţial prin semnalele luminoase.

Referiri edificatoare asupra modului cum funcţiona serviciul de informaţii şi a mijloacelor prin care regii obţineau informaţiile cu valoare politică şi militară s-au găsit, de asemenea, în documentele din mormintele acestora.

De exemplu, într-un asemenea document, regele Asurnasirpal se destăinuie: „În timp ce mă aflam în ţara Kutmuhi, mi s-a adus la cunoştinţă că oraşul Suru s-a revoltat, guvernatorul Hamatai a fost măcelărit, iar Ahiababa, fiul nimănui…s-a declarat rege.”

Alt exemplu dovedeşte eficienţa serviciului de informaţii, care a transmis regelui raportul, în timp util, cu toate că el se afla în expediţie, departe de ţară.

Sargon al II-lea în al treilea an al domniei sale, a primit la timp informaţii despre răscoalele din Siria, pe care le-a înăbuşit în sânge. Apoi, în al şaptelea an, în urma informaţiilor primite de la agenţii săi, acesta a zădărnicit un complot pus la cale în Armenia. Serviciul de informaţii asirian era foarte activ în Armenia. Din rapoartele transmise regelui Sargon se poate trage concluzia că agenţii asirieni cunoşteau orice mişcare pe care o făcea regele acestei ţări. Printre altele, ei au raportat că regele Armeniei i-a „recompensat pe dezertorii asirieni cu terenuri şi plantaţii”.

Agenţii regelui au obţinut informaţii şi despre spionii inamicului, infiltraţi pe teritoriul asirian. Într-o scrisoare de la mesager se raportează regelui Assurbanipal că elamiţii încearcă să obţină informaţii de la anumite persoane, promiţându-le în schimb accesul gratuit la păşuni, iar în alta agentul îl avertizează pe Assurbanipal să nu permită prezenţa, în anturajul său, a unor persoane considerate de acesta a fi un fel de „coloană a V-a” a elamiţilor.

În astfel de scrisori se găsesc şi anumite indicii despre un gen de serviciu secret ce supraveghea, în mod constant, loialitatea şi eficienţa funcţionarilor regali. Orice comportament suspect atrăgea atenţia anumitor agenţi, care raportau imediat la curte.

În concluzie, se poate afirma că asirienii au dezvoltat modelul serviciilor de informaţii egiptene, realizând o întreagă reţea de agenţi de informaţii în ţările străine şi în teritoriile ocupate; au perfectat mijloacele rapide de transmitere a informaţiilor spre capitală, de eficienţa cărora depindeau înseşi existenţa şi securitatea imperiului. În acelaşi timp, pentru buna activitate a instituţiilor imperiului ei au dezvoltat un serviciu secret pentru supravegherea funcţionarilor regali. Moştenitorii vechilor egipteni, babilonieni şi asirieni au fost perşii, care şi-au întemeiat puternicul lor stat pe ruinele Imperiului Asirian.

În anul 553 i.e.n., perşii sub conducerea lui Cyrus, s-au răsculat împotriva mezilor şi au întemeiat Imperiul Persan al Ahemenizilor. Succesul lui Cyrus a fost fulgerător. În anul 546 i.e.n. el s-a împotrivit coaliţiei antipersane formată de Babilon, Egipt, Cresus din Lidia şi Sparta. Primul pe care l-a învins a fost Cresus din Lidia, cucerind capitala acesteia, Sardis, şi curând a devenit stăpânul Asiei Mici, Armeniei şi al oraşelor greceşti de pe ţărmul Mediteraniei.

Un asemenea imperiu imens putea fi administrat, în mod eficient, numai dacă guvernul central din Persia era în contact permanent cu cele mai îndepărtate provincii, pentru a fi informat prompt asupra tuturor evenimentelor produse în rândul populaţiei şi avertizat în legătură cu toate pericolele care proveneau din afara graniţelor. Toate acestea reclamau existenţa unui serviciu de informaţii, ceea ce a fost evident şi pentru primii trei regi persani.

Toţi cei trei regi ahemenizi- Cyrus, Cambises şi Darius – au fost foarte buni organizatori şi au dat dovadă de înţelegere a sentimentelor naţionale ale popoarelor subjugate. Reprezentanţii acestora aveau acces la mari dregătorii, dar puterea executivă a rămas întotdeauna în mâinile perşilor. Darius I a încheiat organizarea imperiului, împărţindu-l în 20 de mari provincii, numite „satrapii”. Administrarea acestora era încredinţată unor guvernatori sau satrapi, ajutaţi de un consiliu, compuşi din colonişti persani. Caracterul militar al Imperiului Persan s-a reflectat în faptul că şeful curţii şi al administraţiei imperiale era comandantul suprem al „Nemuritorilor” (garda de corp regală, care numără 10.000 de soldaţi) şi că trupele staţionate în provincii datorau supunere numai regelui, nu şi satrapului.

Poziţia satrapilor era foarte importantă iar această importanţă, combinată cu sentimente de independenţă simţite de unii guvernatori, înseamnă pericol. Pentru a îndepărta acest pericol şi a păstra controlul permanent asupra imperiului cu satrapii şi numeroşii funcţionari, fondatorii Imperiului Persan au creat un birou special destinat să supravegheze întreaga administraţie. Şeful acestui birou se numea „ochiul regelui” şi avea drept de control asupra tuturor satrapilor şi funcţionarilor regali, buna funcţionare a acestui birou depinzând de existenţa unui serviciu de informaţii eficient.

Eficacitatea acestui serviciu era condiţionată de rapiditatea mijloacelor de comunicaţii între cele mai îndepărtate provincii şi capitala Imperiului Susa.

Această necesitate a fost asigurată de construirea unui întreg sistem de drumuri regale şi a unui gen de poştă regală cu staţii fixe de schimb pentru curierii care călătoreau de la Susa spre provincii şi înapoi, ducând poruncile regale, rapoartele satrapilor şi informaţiile confidenţiale despre oficialităţi sau despre comportarea triburilor ostile şi subjugate.

Remarcăm existenţa unor mărturii originale despre importanţa dată de Cyrus informaţiilor, despre cum funcţiona mecanismul „ochiul regelui” şi despre cum era organizată poşta imperială. Aceste mărturii au fost lăsate de Xenophon, scriitor grec din sec. V i.e.n., mare admirator al lui Cyrus, fondatorul Imperiului Persan şi al eficacităţii sistemului monarhic.

Lucrarea „Cryropaedia” a lui Xenophon este un manual politic şi filosofic şi un fel de panegiric al lui Cyrus. Atunci când descrie tipul de organizare introdus de Cyrus, Xenophon arată cât de mult preţuia Cyrus serviciul de informaţii şi cum încuraja oamenii să-i aducă informaţiile de care aveau nevoie.

Faptul că era la curent cu tot ce se petrecea în imperiu a făcut să se spună că ar fi avut mai mulţi ochi şi mai multe urechi. Xenophon explică acest fapt astfel: „Am descoperit că el îşi recruta aşa-numiţii «ochi ai regelui» şi «urechile regelui» prin oferirea de cadouri şi onoruri; recompensarea acelora care îi raportau orice era interesant de aflat i-a făcut pe mulţi să-şi facă o meserie din folosirea ochilor şi urechilor în scopul de a spiona orice le-ar fi adus un oarecare beneficiu. Rezultatul a fost că regelui i s-au atribuit «mai mulţi ochi şi mai multe urechi». Regele asculta pe oricine pretindea că a auzit sau a văzut ceva ce merita să i se dea atenţie.”

Lăudând generozitatea lui Cyrus, Xenophon confirmă şi descrie eficacitatea serviciului de informații secret persan. Desigur informaţiile nu erau transmise direct lui Cyrus, iar recompensa nu o înmâna, personal. Scrierile lui Xenon sugerează existenţa unei reţele de ofiţeri de informaţii, care raportau ceea ce aflau sau aduceau regelui persoane care aveau informaţii importante de dezvăluit.

Pe lângă această reţea, trebuie să fi existat un gen de forţă poliţienească, ce se ocupa cu evenimentele zilnice. Atunci când descrie opresiunea regală, Xenophon arată că „poliţiştii înarmaţi cu bice loveau pe oricine încerca să se apropie.”

De asemenea, Xenophon prezintă şi modul cum funcţiona mecanismul de control a eficienţei funcţionarilor administraţiei. După ce descrie instituţiile satrapilor şi prezintă îndatoririle acestora, el arată că: „În fiecare an, o persoană, însoţită de armată, făcea turul provinciilor, ca să acorde ajutor vreunui satrap, să supună pe oricine ar fi îndrăznit să se revolte, să regleze pricinile dacă cineva refuza să plătească dările, să protejeze locuitorii, să vadă dacă pământurile sunt cultivate sau dacă cineva îşi neglijează îndatoririle, fiind obligat să raporteze despre toate acestea regelui.”

Tot Xenophon prezintă serviciul poştal iniţial de Cyrus, în felul următor: „Prin această instituţie el descoperea rapid stare lucrurilor, indiferent de distanţa la care se afla; el a stabilit ce distanţă poate fi acoperită de un cal într-o zi şi a construit în aceste puncte, staţii de poştă, dotate cu cai şi oameni care să-i îngrijească; la fiecare staţie există o persoană oficială care să primească corespondenţa şi să o trimită mai departe prin curieri şi cai odihniţi.”

Această informaţie este confirmată şi completată şi de un alt istoric grec, Herodot. În istoria războaielor dintre greci şi perşi, printre alte lucruri, el ne face o descriere detaliată a „drumului regal” dintre Sardis, în Asia Mică şi Susa, capitala Persiei.

Informaţiile clare şi interesante, rezultate din aceste surse greceşti, atât despre serviciile de informaţii persane, cât şi despre modul cum informaţiile confidenţiale ajungeau la reşedinţa „Regelui regilor” din Susa, indică puternica impresie pe care a produs-o acest sistem asupra grecilor.

Totodată, descrierile elogioase ale lui Xenophon şi Herodot conduc la concluzia că grecii nu cunoşteau o asemenea rezolvare sofisticată a serviciilor de informaţii.

Este evident că, pentru vechii greci, care trăiau în state – oraşe mici, un asemenea serviciu de informaţii nu era necesar. Într-un mediu în care toate personalităţile statului erau cunoscute de oricine, spiritul democratic s-a dezvoltat pe deplin, iar ideile imperialiste nu s-ar fi putu fi realiza niciodată. Totuşi, cel care a reuşit să-i unească pe greci sub dominaţia sa a fost Filip, regele Macedoniei.

Sub conducerea fiului său, Alexandru cel Mare, soldaţii macedoneni şi greci au invadat Persia şi au distrus imensul Imperiu Persan. Marşul rapid şi triumfător al lui Alexandru cel Mare prin Asia Mică, Siria, Egipt, Mesopotamia şi Persia, până în Valea Indului, a fost posibil, în primul rând, datorită geniului său militar, dar şi faptului că acesta a folosit chiar instituţiile înfiinţate de regii persani şi de predecesorii lor, asirieni. În înaintarea sa, armata a urmat traseele drumurilor construite de asirieni, hitiţi şi de perşi. Împărţirea imperiului în satrapii s-a dovedit a fi foarte eficientă, astfel încât, noul cuceritor a făcut foarte puţine modificări. Era hotărât să folosească toate inovaţiile persane din domeniul serviciilor de informaţii pentru propriile sale scopuri, considerându-le absolut necesare pentru supravieţuirea imperiului universal întemeiat de el.            Chiar dacă nu există mărturii referitoare la acest subiect  se poate trage o concluzie din faptul că instituţiile persane au supravieţuit şi sub succesorii lui Alexandru cel Mare.

 

Sursa  Francis Dvornik: Începuturile serviciilor de informații – Orientul Apropiat antic, Persia, Grecia, Roma, Bizanț, Imperiile musulmane arabe, Imperiul Mongol, China, Cnezatul Moscovei, Meteor Press, 2021 (traducere şi prelucrare Origins of Intelligence Services,  Francis Dvornik, Rutgers University Press, New Jersey, 1974. Origins of Intelligence Services, Francis Dvornik, Rutgers University Press, New Jersey, 1974

 

© 2023 Tiberiu Tănase. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

14 aug. 2023

Trădători și trădători

de | postat în: Arhiva, Istoria, Numărul 4, Volumul 2 | 3

Intelligence Info - Descarcă PDFMacovei, Remus (2023), Trădători și trădători, Intelligence Info, 2:4, 26-38, https://www.intelligenceinfo.org/tradatori-si-tradatori/

 

Traitors and traitors

Abstract

In its long history, Romania has had no shortage of country traitors who, for various reasons, put themselves in the service of the enemies of the Romanian people. The actions taken by Romanian citizens occupying important positions in society who, during decisive confrontations with Romania’s enemies, carried out actions aimed at determining the Romanian troops to stop fighting and go over to the enemy’s side, proved to be of particular gravity.

Keywords: traitors, Sturza D. Alexandru, Conon Arămescu Donici, Mihai Maltopol, Romania

Rezumat

În îndelungata sa istorie România nu a dus lipsă de trădători de țară care din cele mai diverse motive s-au pus în slujba dușmanilor poporului român. De o gravitate deosebită  s-au dovedit acțiunile întreprinse de cetățenii români, ocupanți ai unor poziții importante în societate, care pe timpul unor confruntări decisive cu inamicii României, au desfășurat acțiuni prin  care se urmărea determinarea trupelor române să înceteze lupta și să treacă de partea inamicului.

Cuvinte cheie: trădători, Sturza D. Alexandru, Conon Arămescu Donici, Mihai Maltopol, România

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 2, Numărul 4, Decembrie 2023, pp. 26-38
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/tradatori-si-tradatori/
© 2023 Remus Macovei. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Trădători și trădători

Col. (r) Remus Macovei[1]

remusmacovei@yahoo.com

[1] Asociația Ofițerilor în Rezervă din România

 

În îndelungata sa istorie România nu a dus lipsă de trădători de țară care din cele mai diverse motive s-au pus în slujba dușmanilor poporului român.

De o gravitate deosebită  s-au dovedit acțiunile întreprinse de cetățenii români, ocupanți ai unor poziții importante în societate, care pe timpul unor confruntări decisive cu inamicii României, au desfășurat acțiuni prin  care se urmărea determinarea trupelor române să înceteze lupta și să treacă de partea inamicului.

Colonelul Sturdza D.Alexandru, pe timpul luptelor  din Munții Vrancei în iarna 1916-1917, Mitropolitul Primat, Conon Arămescu Donici, înaintea bătălei de la Mărășești din vara anului 1917 și colonelul Mihail Maltopol, pe timpul luptelor pentru apărarea Moldovei în vara anului 1944, au comis astfel de oribile fapte.

Colonel  Sturza D. Alexandru

La începutul anului 1917, opinia publică românească a fost bulversată de vestea dezertării la inamic a colonelului Sturdza D. Alexandru, fiul fostului premier Dimitrie A. Sturdza și ginerele unui alt fost prim ministru, Petre P. Carp.

Colonelul Sturdza D. Alexandru era unul din tinerii cu o educație aleasă, primită în familie de la profesori germani și francezi, studiile gimnaziale și universitare absolvindu-le la Jena și Breslau.

În perioada 1989-1901,va urma studii militare îa mai multor instituții din Germania, efectuând stagii de pregătire la diferite unități. La 17 noiembrie 1891 după absolvirea Școlii Militare din Hanovra, este primit în Armata Română, cu gradul de sublocotenent, dar nu se va întoarce în țară, servind în continuare în Armata germană.

În toamna anului 1901,revenit la București, va urma cursurile Școlii Superioare de Război, apoi  având o carieră extrem de promițătoare îndeplinind cu mult succes următoarele funcții: instructor la Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie, ataşat militar al României la Paris, comandant al Batalionului 6 Vânători cu care a participat al campania din Bulgaria  şi comandant al Şcolii Militare de Ofiţeri de Infanterie.

În septembrie 1916, este numit la comanda Brigăzii7 Mixtă, în subordinea Armatei a II-a, comandată de generalul Alexandru Averescu. Brigada a primit misiunea de a împieica înaintarea inamicului pe văile Putnei și Zăbalei. Generalul Averescu Alexandru sesizează ezitările colonelului Sturdza D.Alexanderu care permanent se retrăgea din fața inamicului..

În această perioadă, colonelul Strdza D. Alexandru a întocmit un plan, ajutat de locotenentul colonel Constantin Crăiniceanu, fiul generalului Grigore Crăiniceanu, fost ministru de Război, să treacă la inamic. Pentru a înlătura pericolul prezentat de trupele ruse din Moldova, cei doi intenționau să formeze un corp de voluntari români care să lupte, alături de trupele germane și austro-ungare împotriva armatei ruse,

La 23 ianuarie/5 februarie 1917, colonelul Sturdza D. Alexandru  a trecut în liniile inamice. Gestul său a fost primit cu circumspecție de generalii  germani şi austro-ungari, care totuși i-au facilitat multiplicarea în 15.000 de exemplare a unui manifest, intitulat “Chemare ”, întocmit de colonelul trădător, care fusese verificat și aprobat de către generalul von Gerock.     Manifestul adresat ostaşilor români avea următorul conținut:

“  Eu Colonelul Sturdza D. Alexandru, cu care ați luptat cot la cot, vă trimit următoarea vorbă:

În  fruntea voastră vreau să fac o oștire nouă, bine înzestrată cu mașini de război și bine condusă de șefi inimoși.

Cu ea vreau să scăpăm ceea ce s-a pierdut, să alungăm din țar pe jefuitorul Rus și să facem ca mai repede să ne întoarcem la vetrele noastre.

Ne vor ajuta la aceasta, acei 200.000 prizonieri Români pe cari îi voi scăpa.

Repede trebuie să vă hotărâți, căci iată cum stăm acum.

Țara noastră și oștirea, a rătăcit sub conducerea nepricepută a unor capete slabe; două treimi din ținutul ei s-a pierdut, cealaltă treime, este prădată de Ruși; ei își bat joc de ofițerii și de soldații noștri și de sărmanii locuitori; ei necinstesc nepedepsiți femeile noastre; ei ne răpesc ultimile vite pe care le avem și ne-au împiedicat să lucrăm pământul. Averea țării s-a risipit și înstrăinat; dacă nu ne hotărâm de pe acum, noi vom muri de foamecu cu copii și nepoții. Ni se pregătește pribegia în străinătatea neagră: este vorba ca armata noastră să treacă Prutul, ca Guvernul să fugă rușinos la Cherson în Rusia, iar celor bogați, să li se înlesnească așezarea în orașe  depărtate rusești, robiți de legi asupritoare.

Ați fost amăgiți de cei mari prin cuvinte înșelătoare, despre un ideal național; ați văzut cum acest ideal s-a prăbușit din cauza ușurinței și ticăloșiei lor.

Treziți-vă și nu mai credeți minciunile ce vi le spun.

Victoria rușilo nu ne va scăpa, căci ea nu poate veni.

Disprețuiți pe cei care se încăpățânează a lega soarta noastră de armate străine, care nicăieri nu reușesc a fi învingătoare.

Mai bines mergem cu cei puțini, dar vrednici, cinstiți și tari.

Lepădați-vă de acei ce v-au înșelet amarnic.

Ați jurat crednță Țării, iar nu unor netrebnici care vă conduc la pieire.

Dacă aveți încredere în brațul nostru, în mintea și în sfatul meu, veniți îndată la mine.Vă aștept în munții Vrancei. Veți căpăta semen de la mine.

Voi elibera pe prizonierii noștri.

Totul este pregătit.

Cu ei vom forma o oaste nouă și, cu ajutorul lui Dumnezeu, vitejească, cu care vom recuceri ce s-a pierdut, vom reîntregi ce s-a stricat și vom da afară pe netrebnicii care ne-au adus în starea de astăzi.

Treceți fără  nicio întârziere cu arme cu tot spre mine, să scăpăm România.

Dumnezeu va binecuvânta fapta voastră.

Colonel Alexandru D. Sturdza  ”[1]

Acest document va fi difuzat trupelor române  prin diverse canale, inclusiv prin împrăștierea din avioane pe front sau în adâncimea apărării.

Rezultatul va fi zero, niciun militar român nu va da curs chemării colonelului Sturdza D. Alexandru.

Pe 26 februarie 1917, Consiliul de Razboi al Armatei a 2-a i-a declarat pe colonelul Sturdza D. Alexandru și locotenentul Constantin Wachmann  vinovati de dezertare la inamic si tradare si i-a condamnat în contumacie la moarte si degradare militara. Totodata, averea lor a fost confiscata, lui Sturdza fiindu-i imputate daune catre stat, în valoare de 10.000 de lei.

La 31 martie 1917, locotenentul colonel Constantin Crăiniceanu a fost executat în faţa militarilor pe care îi avusese în subordine.

După război trădătorul Sturdza D. Alexandru s-a stabilit în Germania, în partea finală a vieții stabilindu-se în Elveția. A făcut mai multe demersuri pe lângă autoritățile române, sperând să obțină clemența acestora, inclusiv pentru a putea reveni în țară. Toate s-au soldat cu eșecuri lamentabile.. În cazul să s-a dovedit că în România Mare nu este loc pentru trădători.

Mitropolitul Primat, Conon Arămescu Donici

Reprezentanţii Biserici Ortodoxe Române rămaşi în teritoriul ocupat au avut de suportat o multitudine de abuzuri din partea armatei ocupante. O parte din preoţi au fost arestaţi pentru că au oficiat slujbe pentru victoria trupelor române, pentru că au pomenit la slujbe familia regală română, pentru că au făcut propagandă antigermană. În Dobrogea preoţii români au fost siliţi să oficieze slujbele în limba bulgară, un mare număr dintre aceştia au fost maltrataţi şi deportaţi în Bulgaria.

Ierarhii din teritoriul ocupat, în frunte cu Mitropolitul Primat, s-au supus cu docilitate ordinelor ocupantului sau reprezentanţilor politici germanofili.

Autorităţile germane au solicitat lui Virgil Arion, garantul Ministerului Cultelor, să realizeze un document care să fie distribuit populaţiei şi militarilor români din Moldova, înaintea începerii luptelor din vara anului 1917. Gala Galaction, administratorul Casei Bisericii, a întocmit o ciornă a unui astfel de document, căruia Lupu Costache, garantul Ministerului de Interne şi Virgil Arion i-au dat forma finală. La 24 iulie 1917, acest document va fi adus la  Mitropolie, de garanţii celor două ministere, fiind semnat de către Mitropolitul Primat. Pentru a da o mai mare credibilitate manifestului, acesta va obliga încă şapte prelaţi sâ semneze şi ei, cu toate că nu cunoşteau conţinutul documentului, garantându-le acestora că el îşi asumă întreaga răspundere.

Manifestul, denumit ”Chemarea Mitropolitului Primat”, răspândit de aviaţia germană în tranşeele de pe frontul din Moldova şi la Iaşi, avea următorul conţinut:

“Români moldoveni şi voi români de pretutindeni, adunaţi între Carpaţi şi Prut, auziţi glasul fraţilor voştri din România ocupată.

Oştile Puterilor Centrale sunt în trecătorile Carpaţilor, sunt la porţile de sus şi la porţile de jos ale Moldovei. Ele înaintează şi ţara va fi din nou cruntată în sângele ei.

Noi Mitropolitul Primat al României am îngenuncheat dinaintea altarului şi ne-am rugat Domnului pentru mântuirea poporului nostru şi s-a umplut biserica de Lumina  măririi Domnului şi asupra noastră a venit duhul cel bun ca să sfătuim Sfat de pace în cetatea noastră.

Ţara vrea pace! Prea mult a fost pus spre pustiire cuprinsul ţării. Peste cele patru aripi ale pământului a venit asupra noastră sfârşitul nostru.

Celelalte ale ţării au pierit; puterea noastră s-a surpat; mulţi din fii ţării au fost ucişi; alţii s-au risipit prin ţări străine, unde cuprinşi de foame se sfârşesc.

Dar Domnul Dumnezeu s-a îndurat de ţara aceasta. El a îmblânzit inima biruitorului către noi şi a făcut dint-însul tovarăşul nostru de muncă pentru mântuirea României.

Ţărani, târgoveţi, slujbaşi orice aţi fi, aveţi bună încredinţare că biruitorul care intră în Moldova nu e setos de răzbunare, nu ucide, nu jefuieşte, nu dă foc, nu pustieşte!

Aci în Muntenia, averile, casele, cinstea noastră a tuturor a fost respectată.

Laolaltă noi am muncit câmpiile ţării şi ele au dat roadă. Dumnezeu a potolit mânia războinicului şi a binecuvântat munca noatră comună.

Nu vă temeţi fraţilor şi nu apucaţi drumul pribegiei.

Cu dor şi gând de pace ne întoarcem către voi şi vă trimitem îndemn stăruitor să staţi şi să rămâneţi cu toţii la locurile voastre.

Aţi apărat ţara cu vrednicie. Datoria v-aţi făcut-o pe deplin. Mulţi dintr voi au căzut apărând moşia strămoşească. Astăzi puterile voastre sunt frânte. O singură datorie către ţară mai aveţi: să nu părăsiţi pământul ţării, să nu lipsiţi România de puterile voastre, să nu puneţi braţul vostru în slujba unei cauze străine.

Staţi pe loc fraţilor!

Rămâneţi între Carpaţi şi Prut, nu faceţi din acest râu românesc hotarul despărţitor între inimile voastre!

Rămâneţi pe pământul strămoşesc, lângă bisericile clădite de Ştefan Vodă cel sfânt; rămâneţi lângă mormintele străbunilor şi ale fraţilor voştri de luptă, lângă holdele cari şi de aici înainte vor hrăni neamul nostru.

Aveţi încredere în Marele şi milostivul Dumnezeu. Aveţi încredereîn pronia lui minunată care ridică pe cel surpat şi din dărâmături scoate din nou la faţa soarelui viaţa şi mai frumoasă ca înainte! Aveţi încreder în viitorul tulpinii româneşti!

Bucureşti 24 iulie 1917”[2]

Semnatarii Chemării Mitropolitului Primat :

Dr. Konon Ar. Donici, Arhiepiscop şi Mitropolit Primat

Teofil M. Ploeşteanu, Vicar

Arhiereu Valerian Râmniceanu, Vicar al Sf. Episcopii de Buzău

Arhiereu Meletie Constănţeanu, Vicar al Sf. Episcopii Dunării de jos

Iosif, Arhimandritul de scaun al Sf. Mitropolii

Econom Ovidiu Musceleanu, Director al Cancelariei Sf. Sinod şi al Consistoriului Bisericesc

Econom G.I. Gibescu, Directorul Cancelariei Sf. Mitropolii

Arhimandrit I.Scriban, Director şi profesor al Seminarului Central Bucureşti.[3]

Fapta nedemnă a acestor înalți ierarhi nu va rămâne nesancționată.

Luni, 26 noiembrie 1918, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie  şi Justiţie, Corneliu Manolescu- Râmniceanu, la deschiderea anului judecătoreasc referitor la Chemarea Mitropolitului Konon consemna :”Nu pot termina fără a vorbi şi de un fapt care trece în gravitatepe toate celelalte. În timpul ocupaţiunii s-au aruncat din aeroplane, nenumărate exemplare, în tranşeele soldaţilor noştri şi pe frontal armatei noastre, din Moldova un manifest intitulat;”Chemarea Mitropolitului Primat”.

Am speranţa că se va putea dovedi că aceste iscălituri au fost falsificate, căci nu este cu putinţă că atunci când în ajunul luptelor de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz orice suflet românesc aştepta liberarea ţării, de pe scaunul cel mai înalt al Bisericii Ortodoxe să se aducă cele mai mari laude vrăşmaşului cari distrugea, devasta, nu cruţa nicio suferinţă, nicio umilire populaţiunii române şi să se îndemne la dezertare soldaţii care se aruncau în luptă, cu un eroism recunoscut şi admirat chiar de vrăşmaşii noştri, pentru apărarea ultimei porţiuni de teritoriu scăpat de invaziune. Nu este cu putinţă ca aceşti demnitari ai Bisericii române să fi spus soldaţilor noştri în acele moment că nu mai au nicio datorie de îndeplinit şi să-I facă să considere ca o cauză străină pentru braţul lor, cauza aliaţilor noştri, care continuau să verse  sângele pentru libertatea naţiunilor şi care prin luptele lor victorioase vin să ne aducă astăzi pe lângă libertatea ţării, întregirea neamului românesc. În interesul chiar al celor iscăliţi pe acest manifest, trebuie să se facă fără întârziere lumină şi după lumina Justiţiei. Ştiţi bine că fericirea cere indulgenţă şi ertare. Nu ne este însă permis să ertăm fapte care sunt adevărate crime în contra Patriei!”[4]

La 1 ianuarie 1919, Mitropolitul Primat, Conon Arămescu Donici, este schimbat din funcţie şi se retrage în casele Mânăstirii Cernica, într-o locuinţă deosebit de modestă, unde va muri la 7 august 1922.

Toţi cei care au semnat Chemarea Mitropolitului Primat vor fi demişi din înaltele funcţii ocupate şi vor fi judecaţi de către Curtea Marţială a Corpului II Armată pentru trădare de ţară. După un proces care s-a desfăşurat pe parcursul a doi ani nicio persoană nu va fi condamnată. Împotriva unora dintre semnattari s-a desfăşurat şi o cercetrae disciplinară de către o Comisie de judecată a  Corpului Didactic secundar şi superior, numită de Universitatea Bucureşti. La 28 februarie 1920 această comisie, condusă de Dimitrie Gusti îi achită pe acuzaţi de orice pedeapsă disciplinară. Cu toate acestea niciunul din aceşti prelaţi nu vor mai fi numiţi în înaltele funcţii ocupate anterior.

Colonel Mihai Maltopol

În perioada 1914-1942,Mihai Maltopol va avea o carieră militară normală. Pe parcursul celor 28 de ani va fi avansat la gradul de colonel, principalele funcții îndeplinite fiind: comandant al Regimentului 58 Artilerie (noiembrie 1939-octombrie 1940), șef Serviciu armament și muniții al Corpului 4 Armată (octombrie 1940-iunie 1941), șef Birou operații al Regimentului 4 Artilerie și Fortificații (iunie-august 1941), adjunctul comandantului Corpului 6 Armată (septembrie 1941-februarie 1942), comandant al Regimentului 1 Artilerie Călare (februarie 1942-ianuarie 1943).

Pe timpul bătăliei de la Stalingrad, a fost luat prizonier, fiind internat în lagărul Lagărul nr.97 de la Elabuga.[5]

Desfășoară o intensă activitate de convingere  a prizonierilor de răazboi români pentru a se înscrie în divizia de voluntari“Tudor Vladimirescu”

Ceea ce îl individualizează în raport cu ceilalți politruci comuniști  este activitatea susținută pentru a determina militarii diviziilor române active, care luptau în Moldova, să înceteze lupta și să treacă de partea rușilor

Momentul culminant al acțiunii trădătoare a colonelului Mihail Maltopol îl constituie conceperea și transmiterea, după obținera aprobării conducătorilor sovietici, unui apel adresat comandanților unităților românești care luptau pe frontul din Moldova în vara anului 1944.

Conținutul acestuia era următorul:

“ Comandanţilor de Unităţi române.

Cu inima strânsă de du­rere, urmărim tra­gedia unităţilor române, care mai sân­gerează încă pentru războ­iul german.

Şi acuma, înainte de a se sa­crifica şi ultimii Români, ne adresăm tu­turor Comandanţilor care comandă unităţile române şi le spunem: Noi, acei care sem­năm acest apel, am supravieţuit catastrofei de pe Don şi de la Stalingrad. Zgu­du­irea sufletească prin care am trecut atunci şi realităţile pe care le-am cunoscut după aceea ne-au făcut să putem ju­deca cum se cuvine situaţia în care am fost şi noi şi în care este pusă astăzi Armata şi ţara Noastră.

Ascul­taţi-ne bine: înfrângerea Nemţilor este sigură! Numai un timp relativ scurt mai desparte pe Nemţi de finalul înfrângerii. Dacă ţara Noastră va rămâne alături de Nemţi, se va prăbuşi odată cu ei. Şi pentru a reali­za acest dezastru, mai duceţi la moarte soldaţii pe care îi comandaţi?

Ce veţi răspunde când vi se va pune întrebarea: Nici acum, după atâtea înfrângeri germane şi în faţa forţei de neînvins a Armatei Sovietice, n-aţi înţeles că România este împinsă spre catastrofă? Şi dacă aţi înţeles aceasta, pentru ce aţi continuat să vărsaţi sângele românesc?       Nu puteţi răs­punde decât cu două vorbe: pentru nemţi! Dar cine continuă a se menţine în slujba Nemţilor va plăti cu capul său lipsa curajului de a se desface la timp din această cârdăşie mârşavă.

Aţi asistat pasivi sau, mai mult, aţi fost părtaşi la jocul pe care l-a făcut şi-l face Antonescu, miz­ând pe cartea germană, apropiind răz­boiul de graniţele României.

Faceţi acuma un act de salvare a ţării şi deschideţi-i drum spre o apropiere de Marile Demo­craţii, Rusia, Anglia şi America, învingă­toare în acest războiu.

Gândiţi-vă, nu e vorba numai de soarta Dumneavoastră, e vorba de ţara noastră scumpă, căreia şi noi îi închinăm toate gândurile noastre.

Faceţi Dvs. gestul pe care Antonescu nu-l va face. Nu-l va face fiindcă interesele lui, soarta lui, sunt prea strâns legate de ale lui Hitler. El va sân­gera ţara până la sfârşit şi va aduce răz­boiul şi pe teritoriul ei, prefă­când-o în praf şi cenuşă.

Terminaţi singuri războiul.

Treceţi cu unităţile de partea Ruşilor, când sun­teţi puşi în front.

Acţionaţi contra spa­telui, când sunteţi în rezervă.

Predaţi-vă partizanilor sovietici şi acţionaţi împreu­nă cu ei.

Procedând astfel, veţi obţine cruţarea vieţilor româneşti, pe care Nemţii le sacrifică. Iar la încheierea si­tuaţiei finale vă veţi prezenta poporului român în altă lumină, în faţa lumii între­gi, care luptă contra Germaniei. Uşurând înfrângerea Nemţilor, contribuind la destrămarea frontului lor, aţi uşura ţării noastre ieşirea din războiu şi i-aţi evita astfel nefericirea de a se mai găsi în tabăra celor învinşi, în momentul doborârii lor definitive. Am putea obţine, în acest caz, uşurări pentru ţara noastră la încheierea păcii mondiale.

Şi apoi nu uitaţi Ardealul! Singura şansă de a-l recăpăta este de a câştiga bunăvoin­ţa Marlor Democraţii învingătoare. Dar pentru aceasta trebuie să facem dovada că merităm încrederea lor. Iar în caz că vom fi nevoiţi a intra în luptă contra Ungurilor pentru Ardeal, cu cine vom lupta, dacă lăsaţi să se distrugă şi ultimele Divizii româneşti?

A salva pe soldaţii şi ofiţerii ce-i comandaţi de la moarte sigură, printr-o capitulare onorabilă şi raţională, înseam­nă a-i dărui ţării. Ca prizonieri la Ruşi, vă veţi bucura, ca şi noi, de regimul prevăzut de convenţiile internaţionale.

Trimiteţi oameni de încredere spre a lua contact cu reprezentanţii noştri, domnii colonel Mihail Maltopol şi lt. col. Nicolae Cambrea, care se află aici, pe front.

Procedând astfel, nu trădaţi şi nu vă dezonoraţi, ci dimpotrivă, rămâneţi credincioşi intereselor reale ale ţării.

Şi ţara, şi oamenii ce-i aveţi sub comandă, şi familiile lor vă vor binecuvânta”.[6]

Documentul este semnat de 17 ofițeri: col. Mihai Maltopol, comandant Regimentul 1 Artilerie Călăreață; lt.col. Nicolae Cambrea,  șef Stat Major Divizia 6 Infanterie; lt.col. Dan , ajutor comandant Regiment 91 Infanterie; mr. Dinescu, comandant Batalion II/ Regimentul 32 Infanterie; mr. Badea L.Marin, commandant Batalion/ Regimentul 3 Tancuriș mr.C. Smirnov, comandant Divizion 1/ Regimentul 36 Artlerie; mr. I.Petrini, Regimentul 1 Artilerie Călăreață/ Divizia 1 Cavalerie;mr. J.Borșan, Regimentul 7 Artilerie; mr. D. Pădeanu, comandant Batalion I/ Regimentul 27 Infanterie Bacău, intendent Ionescu, Divizia 20 Infanterie, maior J. Buzoianu, regimentul 9 Dorobanți, maior D. Prelipceanu, Divizia 20 Infanterie, maior G. Genoveanu, Divizia 5 Infanterie, maior Herescu, Batalionul 6 Infanterie Ușoară, maior Pantazi, Regimentul 24 Artilerie, maior Haupt, adjutantul Diviziei 5 Infanterie.[7]

(Semnatarii Apelului adresat militarilor români

(Semnatarii Apelului adresat militarilor români)

Apelul  nu a avut rezultatele scontate, nicio subunitate, unitate sau mare unitate netrecând de partea rușilor.

După 23 august 1944, Mihail Maltopol revine în țară, fiind încadrat Ofițer controlor la Direcția  superioară a controlului pentru aplicarea armistițiului, din cadrul Ministerului de Război, funcție pe care o va îndeplini în perioada  august 1945- august 1947.

La 22 noiembrie 1944, colonelul Mihail Maltopol, constatând că mulți dintre camarazii săi colonei au fost avansați la gradul de general,fără a avea “meritele “sale, a solicitat  imperativ, printr-un memoriu adresat conducerii PCR, să fie și el avansat.la gradul de general. Cererea îi va fi rezolvată favorabil, în anul 1946, acesta primind mult meritata stea de general.

După decembrie 1989,  strada “Dreaptă” din Sectorul 1 București va fi redenumită “Maltopol”.  Solicitarea reprezentanților societății civile pentru schimbarea denumirii străzii, fiind nedemn ca numele unui trădător de țară să fie atribuit unei străzi, nu va fi rezolvată nici până în ziua de astăzi.

Concluzii

Cei trei  trădători, erau persoane influente în societate sau în Armata Română.

Dacă Mitropolitul Primat, Conon Arămescu Donici, în vărstă de 80 de ani, era bolnav Nicolae Iorga considerându-l “un bătrân mărginit şi aproape căzut în copilărie”[8], ceilalți doi erau în floarea vârstei, având în față posibilitatea realizării unor cariere militare sau politice de succes.

Fiecare trădător își are propria motivație.

Mitropolitul Primat, Conon Arămescu Donici a semnat manifestul redactat de români, la solicitarea ocupanților germani, din prea multă supunere  față de aceștia.

Colonelul Strdza D. Alexandru, de formație germană, își justifică gestul nu prin atașamentul față de Puterile Centrale, ci prin teama de Rusia, el visându-se un fel de salvator al României.

În cazul colonelului Mihail Maltopol gestul său trebuie căutat în speranța scăpării din iadul existent în lagăre, precum și în reluarea și realizarea unei cariere militare superioare , după încheierea victorioasă a războiului de către Uniunea Sovietică.

Pentru cei trei trădători nu a contat nicio clipă faptul că actul lor s-a desfășurat în momente extrem de complexe pentru statul român. În 1916-1917, când evoluţia nefavorabilă a acţiunilor militare a permis ocuparea de către trupele Puterilor Centrale a Olteniei, Munteniei şi Dobrogei, cei doi trădători cereau militarilor români care apărau Moldova, să nu mai lupte și să depună armele. În perioada aprilie-august 1944, când se contura pericolul ocupării României de către trupele sovietice, colonelul Mihail Maltopol repetă scenariul din Primul Război Mondial, solicitând ostașilor români să înceteze lupta și să întoarcă armele împotriva germanilor.

Documentele răspândite în tranșeele ocupate de soldații români, în primul și în Al Doilea Război Mondial, nu se vor materializa în creşterea numărului dezertorilor, în scăderea capacităţii de luptă a subunităţilor, unităţilor și marilor unități române. Deasemenea, nu s-a constatat  scăderea încrederii în victorie în confruntările care au urmat.

Cel mai semnificativ din acest punct de vedere este faptul că  ruşinosul mesaj transmis de Mitropolitul Primat, Conon Arămescu Donici nu a avut niciun efect măcar asupra preoţilor militari din Serviciul Religios al Armatei, care fusese înfiinţat în 1915 de către acesta. Contrar îndemnului de a capitula în faţa cotropitorului, comportamentul preoţilor militari pe timpul luptelor de la Mărăşti. Mărăşeşti şi Oituz a fost exemplar.

În timpul și după terminarea Războiului Reîntregirii României trădătorii de țară au fost aspru sancționați-locotenentul colonel Constantin Crăiniceanu a fost executat, iar colonelul Sturdza D.Alexandru a fost condamnat la moarte în contumacie, el nebeneficiind de clemența autorităților române.

După 23 august 1944, trădătorii de neam și țară dintre militarii care își încălcaseră jurământul  militar, vor beneficia de ascensiunea URSS, ocupând funcții de conducere în statul român, precum și în Armata populară, în curs de formare. Aceștia, din păcate nu vor uita jurământul depus în URSS, prin care se obligau să lupte pentru o prietenie trainică cu Uniunea Sovietică și păstrarea cu sfințenie a frăției de arme cu Armata Roșie.

Faptul că astăzi, numele de Maltopol, trădător de țară, este atribuit unei străzi din București, spune multe despre democrația instaurată după evenimentele din decembrie 1989.

Note

[1] Romulus Scărișoreanu, Fragmente din Războiul 1916-1918. Istorisiri documentate, Ediția a II-a, Tipatul Cavalerei, 1934, p.200-201

[2] Vasile Th. Cancicov – Jurnal din vremea ocupaţiei, vol. 2, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2016, pag.397 – 398

[3] Ibidem, pag. 398

[4] Constantin Claudiu Cotan – Biserica Ortodoxă Română în timpul Primului Război Mondial, Ed. Universitară, Bucureşti, 2015, pag.166-167

[5] Ministerul Afacerilor Externe al României,Institutul Diplomatic Român, Agenția Arhivelor Federale ale Rusiei, Arhivele Militare de Stat ale Rusiei, Prizonierii de război români în Uniunea Sovietică. Documente 1941-1956, Ed. Monitorul Oficial, 2013, p.276

[6] Ion Anton Datcu Jurământul, în faţa propagandei, https://paginiromanesti.ca/2011/04/15, (accesat la 31iulie 2023),

[7] Dintre aceștia Mihai Maltopol, Nicolae Cambrea și Mircea haupt vor fi avansați la gradul de general și vor ocupa funcții importante în ierarhia militară după 23 august 1944.

[8] Constantin Claudiu Cotan – Biserica Ortodoxă Română în timpul Primului Război Mondial, Ed. Universitară, Bucureşti, 2015, p.184

10 aug. 2023

Viitorul științei – Știința științelor

de | postat în: Media | 0

Cum va arăta știința în viitorul apropiat? În primul rând, foarte strâns cuplată cu, dependentă chiar de, tehnologie. În al doilea rând, trei factori își vor pune amprenta puternic pe evoluția științei și tehnologiei; globalizarea, încălzirea globală, și acutizarea conflictelor la nivel de națiuni. O perioadă de acumulare în știință, fără salturi calitative spectaculoase în științele naturii și cele formale, dar cu o mulțime de noi teorii care vor apare în domeniul științelor sociale și o dezvoltare fără precedent a tehnologiilor. Noua paradigmă a revoluției științifice și tehnologice a făcut progrese rapide, iar lumea a intrat într-o nouă eră a inovației, cu schimbări profunde. Accentele actuale sunt puse pe spațiul cosmic și controlul genetic. Cercetarea și dezvoltarea științifică creativă va deveni principala activitate a umanității.

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 1, Numărul 2, Decembrie 2022, pp. 3-10
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086, DOI: 10.58679/CS23812

Viitorul științei – Știința științelor

1 … 62 63 64 65 66 67 68 … 94