26 aug. 2023

Serviciile de Intelligence în Imperiul Bizantin

de | postat în: Media | 0

Tiberiu Tănase

Email: tanasetiberiu2@gmail.com

Serviciul poştal bizantin

Epoca medievală – reprezintă perioada de trecere de la “human intelligence” la “world intelligence

Considerat deseori a fi moştenitorul Imperiului Roman, Imperiul Bizantin a fost, de fapt, continuatorul acestuia, ceea ce a apărut mai evident atunci când invazia popoarelor barbare l-au deposedat de înfloritoarele sale provincii din Răsărit şi Apus, forţându-l să renunţe la privilegiul de a mai  fi oraşul de reşedinţă al împăraţilor, în favoarea unei noi „Rome” plasată pe marginile Bosforului, numită după întemeietorul ei, Constantin cel Mare, CONSTANTINOPOL.

Trebuie precizat că, începând cu Constantin cel Mare, imperiul s-a dezvoltat într-o direcţie religioasă, împăraţii considerându-se a fi desemnaţi de Dumnezeu nu numai să domnească, dar, în acelaşi timp, să protejeze şi să răspândească religia creştină care a ieşit victorioasă din luptele cu zeii păgâni şi cu principiile ce au dominat în Roma şi provinciile apusene.

Aceeaşi factori au inaugurat o nouă perioadă în istoria Imperiului Roman. Totuşi, vechile instituţii romane, legile, organizarea provinciilor şi tradiţiile militare au continuat să existe şi să se dezvolte în atmosfera creştină răsăriteană a acestui mare centru, anticul oraş grec Bizanţium, ridicat acum la rang de capitală. Din acest moment, imperiul s-a numit, după numele capitalei sale, reşedinţă a împăraţilor, Imperiul Bizantin.

Desigur pentru a asigura viaţa paşnică a cetăţenilor săi şi pentru a se apăra împotriva intrigilor şi invaziilor duşmane din exterior, Imperiul Bizantin a avut nevoie de vechea organizare romană. Deci, se poate presupune că împăraţii creştini din Bizanţium au găsit de cuviinţă să menţină şi să dezvolte şi un serviciu de informaţii eficient.

Succesul sistemului administrativ al Imperiului Roman în perioada sa de apogeu s-a bazat pe acel „cursus publicus” sau poşta de stat, care printre altele, a asigurat şi o mai mare eficienţă serviciilor de informaţii, fapt ce a făcut ca aceasta să continue să funcţioneze şi să se dezvolte şi în cadrul Imperiului Bizantin.

Poşta se numea ”cursus publicus“ (”poşta guvernamentală“) şi era subordonată nemijlocit împăratului. Transportarea corespondenţei terestre se făcea cu ajutorul cailor, iar pe mare, pe corăbii. Staţiile poştale, care se numeau ”mansiones“ şi ”stationes“, erau amplasate în localităţi mai mari şi erau amenajate ca locuri de odihnă pentru cai. https://transilvaniareporter.ro/actualitate/9-octombrie-ziua-mondiala-a-postei/( Accesat la  07/08/2021)

 

Dacă în perioada Imperiului Roman dreptul de folosire a „cursus publicus” era strict limitat la mesageri şi la anumite personalităţi autorizate, împăratul Constantin cel Mare a extins acest drept şi asupra episcopilor invitaţi de el la diverse sinoduri eclesiastice ce aveau loc în capitala imperiului. Datorită numărului mare al acestor manifestări religioase, cât şi al episcopilor participanţi, permisiune de a călători pe cheltuiala statului a devenit o adevărată povară pentru bugetul imperial. Pentru a limita aceste cheltuieli, împăratul Teodosiu I (379-395) a emis o serie de legi, publicate, în anul 438, în „Codul lui Teodosiu”.

Codexul Teodosian (Lat. Codex Theodosianus) este o colecție oficială de decrete imperiale voită de împăratul roman de răsărit Teodosiu al II-lea. După o fază de gestație de nouă ani, codicele a fost publicat pe 15 februarie 438 și a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 439.- https://ro.wikipedia.org/wiki/Codexul_Teodosian (Accesat la  05/08/2021)

În acesta se stipula că poşta poate fi folosită numai de persoanele aflate în serviciul statului şi se menţineau şi o serie de reguli de reorganizare a acesteia. Astfel, se stabilea numărul de animale cu care trebuiau dotate staţiile de poştă, greutatea limită de transport şi cantitatea de nutreţuri solicitată de la populaţie.

Dar, în ciuda acestor restricţii, serviciul de poştă a putut fi folosit şi de persoane apropiate împăratului sau mai mulţi funcţionari de la curte.

Chiar Teodosiu însuşi a încălcat aceste restricţii, acordând autorizaţie de folosire a serviciului poştal unei prietene de familie, Etheria, pentru a face un pelerinaj la Mormântul Sfânt şi la Sinai. Acestui fapt i se datorează prima evocare a unui pelerinaj în Palestina, cu o descriere  detaliată a locurilor sfinte şi a întâmplărilor prin care a trecut Etheria în lunga sa călătorie.

Cu timpul, însă, din cauza deselor incursiuni ale barbarilor în teritoriile bizantine, poşta imperială s-a dezorganizat din ce în ce mai mult. În secolul al VII-lea, drumurile „cursus publicus” s-au deteriorat: în Iliria – din cauza invaziei avarilor şi slavilor, în Italia – din cauza lombarzilor, iar în Asia Mică – din cauza perşilor şi arabilor. În ciuda tuturor acestor distrugeri, deşi pe o scară mai redusă, serviciul de poştă a continuat să funcţioneze.

 

Serviciul secret şi poliţia

Deşi corupţia poliţiei imperiale l-a forţat pe împăratul roman Diocleţian să desfiinţeze această instituţie, foarte curând s-a simţit nevoia înfiinţării unui alt sistem de menţinere a liniştii şi ordinii în imperiu, care să transmită magistraţilor din provincii ordinele şi decretele împăratului. O astfel de instituţie care să răspundă acestor necesităţi a fost creată, probabil, de către Diocleţian însuşi sau de Constantin.

Persoanele cărora li s-au încredinţat aceste servicii au fost numite „agentes in rebus” – agenţi pentru problemele puternice. Aceştia sunt menţionaţi pentru prima dată în anul 319, într-un decret emis de împăratul Constantin, în care se arată că noii agenţi sunt consideraţi militari şi formează un corp special (schola), diferit de celelalte formaţiuni militare. Ca şi garda imperială, aceştia trebuiau să locuiască la palat, pentru a fi oricând la dispoziţia împăratului. Ei purtau uniformă militară, erau împărţiţi în 5 grade, promovarea în grad şi durata serviciului activ fiind similare cu cel din armată.

Numărul acestor agenţi varia în funcţie de dorinţele împăratului şi de necesităţile administrative. Împăratul Constantin cel Mare şi Constantius au considerat necesară existenţa a câtorva sute de asemenea „agentes”, în timp ce împăratul Iulian i-a redus la doar 17 în urma reclamaţiilor primite din provincii referitoare la comportamentul lor.

În conformitate cu „Codul lui Teodosiu”, admiterea în corpul agenţilor era foarte restrictiv. Candidaţii erau aleşi în funcţie de abilităţi, comportament moral şi statutul social al familiilor lor, numirea în corpul agenţilor fiind făcută chiar de împărat. Pentru a-şi dovedi eficienţa şi competenţa, agentului i se acorda o perioadă de cinci ani, promovarea într-un rang mai înalt în cadrul corpului fiind strict reglementată; se pensionau după 25 de ani de serviciu activ.

Primirea în „corp era controlată de şeful biroului, care răspundea de competenţa şi eficienţa agenţilor, acestea fiind criterii de bază pentru promovarea în funcţie sau conferirea de onoruri, deşi avansarea se făcea în mod regulat, conform vechimii.” De asemenea, şeful biroului controla respectarea reglementărilor imperiale referitoare la corpul de agenţi şi exercita autoritatea juridică asupra acestuia.

Sarcinile agenţilor erau multiple, principala funcţie fiind distribuirea decretelor şi ordinelor imperiale magistraţilor din provincii. În acest scop ei foloseau drumurile poştei imperiale, şefii de staţii fiind obligaţi să păstreze, în permanenţă, la dispoziţia lor, cei mai buni cai. În timpul executării misiunii de curier, agentul avea dreptul să fie însoţit de un scutier, care trebuia să aibă grijă de securitatea sa. Şefii de staţii erau obligaţi să asigure hrana curierilor imperiali. Aceştia o consumau în cursul marşului, pentru a nu pierde timpul. Mesagerii imperiali erau numiţi „veredarii” sau purtători de ordine.

 În secolul IV, frumentarii sunt identificaţi de agentes in rebus sau veredari, cf. Sancti Hieronymus, Abdiam, 1 în http://www.thelatinlibrary.com/Hieronymus.html cf. Herodian, Istoria Imperiului Roman după moartea lui Marcu Aureliu, VII, 7.5; (Accesat la 07/08/2021).

Începând cu perioada Împăratului Constantin, acestor „agentes in rebus” li s-a încredinţat şi supravegherea funcţionarilor poştei imperiale. Sarcina lor era să verifice autorizaţiile de folosire a serviciului poştal, fapt pentru care populaţia i-a numit „curioşi”, nume adoptat, apoi, oficial.

Agenţii supravegheau executarea ordinelor imperiale şi buna funcţionare a administraţiei. Dintre gradele cele mai înalte ale corpului erau aleşi şefii (principes) birourilor (officia) prefecţilor, cu scopul de a denunţa orice suspiciune referitoare la iniţierea de conspiraţii împotriva împăratului, de a aresta şi a-i aduce în faţa magistraţilor pe cei acuzaţi sau suspecţi de asemenea acţiuni.

Împăratul sau şeful biroului putea să le încredinţeze orice misiune. Câteodată, pentru probleme de importanţă minoră, agenţii erau folosiţi ca soli trimişi la curţile ţările străine. Având, pe lângă toate acestea, şi sarcina de a spiona, în favoarea împăratului, persoanele suspectate de lipsa de loialitate corpul de agenţi s-a constituit într-o adevărată poliţie secretă în interiorul imperiului.

Interesul special al agenţiilor îl constituiau provinciile din apropierea frontierelor imperiului; de asemenea, ei supraveghea modul de administrare a averii personale a împăraţilor. Datorită autorităţii imense la care s-a ajuns, se poate imagina marea influenţă pe care a exercitat-o această poliţie secretă asupra administraţiei imperiului, membrii ei profitând deseori de poziţia lor. Cu toate că decretele imperiale condamnau aceste abuzuri, populaţia suferea totuşi sub presiunea poliţiei secrete. Datorită corupţiei la care s-a ajuns, acest corp de agenţi a degenerat ca şi poliţia imperială din Imperiul Roman, dar el nu a mai fost înfiinţat deoarece securitatea împăraţilor şi a imperiului depindea prea mult de existenţa lui.

Pe lângă „agentes”, împăratul mai avea la dispoziţia sa un corp special, alcătuit din membrii gărzii palatului, numiţi „scribones”, cărora li se încredinţau anumite misiuni confidenţiale, jucând astfel un rol important în istoria imperiului. Structura internă a regimentului original de excubitori este necunoscută. Se știe că era o unitate de cavalerie și că avea ofițeri numiți scriboni . Istoricul Warren Treadgold speculează că au îndeplinit un rol similar cu cavaleria regulate decurions , comandantul trupelor de 30 de oameni fiecare, , dar John B. Bury a sugerat că scribones , deși asociat cu excubitores , a rămas un corp separat. Bury, John B. (1911). Sistemul administrativ imperial al secolului al IX-lea: cu un text revizuit al Kletorologion din Philotheos . Londra, Regatul Unit: Oxford University Press.

Oamenii care răspundeau de securitatea personală a împăratului, cât şi de paza apartamentelor acestuia se numeau „cubicularii”. Istoria unuia dintre aceştia, pe nume Samonas, dă posibilitatea formării unei imagini, atât asupra intrigilor care, în mod frecvent, puneau în pericol suveranitatea imperiului, cât şi asupra mijloacelor folosite de agenţii săi loiali pentru a-i îndepărta pe cei ce atentau la siguranţa statului, persoane care deţineau înalte demnităţi la curte. De asemenea, ilustrează metodele prin care au fost descoperite comploturile şi anihilaţi complotiştii.

 

Serviciul de informaţii în ţinuturile de graniţă şi în teritoriile inamice

Mulţumită funcţionării normale a poştei şi a serviciului de mesageri şi informatori ai „agentes” , guvernul imperial primea foarte rapid informaţiile necesare. Dar, atunci când tulburările aveau loc lângă graniţă şi era necesară contracararea lor rapidă, aceste măsuri nu erau suficiente. Supravegherea ţinuturilor de frontieră a fost încredinţată unui corp de gardă special, numit „akritai”, compus din cei mai buni soldaţi. Sarcinile lor erau: să fie în continuă alertă; să împiedice pătrunderea spionilor şi agenţilor secreţi ai inamicului pe teritoriul Imperiului Bizantin; Akritai (Greacă: ἀκρίται, singular: Akritēs, ἀκρίτης) este un termen folosit în Imperiul Bizantin în secolele IX-XI pentru a desemna unitățile armatei care păzesc granița estică a Imperiului, cu fața către statele musulmane din Orientul Mijlociu. Faptele lor, înfrumusețate, au inspirat „epopeea națională” bizantină a Digenes Akritas și ciclul Cântece acritice.- https://ro.istanbulseo.net/wiki/Akritai, (Accesat la 08/08/2021)

Pentru a obţine aceste informaţii, ei spionau gărzile duşmane, le hărţuiau, întreprindeau raiduri în teritoriul inamic şi luau prizonieri pentru a afla cât mai multe date despre planurile vecinilor ostili imperiului.

„Akritai”-i trebuiau să fie întreprinzători şi curajoşi, şi să se mişte foarte repede. Ei erau amplasaţi în posturi fixe de-a lungul frontierei şi comunicau între ei prin semnale optice, persoana însărcinată cu semnalizarea fiind înlocuită din două în două săptămâni. Informaţii obţinute de „akritai” şi de spionii bizantini din teritoriile inamice erau transmise urgent în capitală, prin mesagerii care foloseau poşta imperială. Dar, când frontiera dintre califatul arab şi Bizanţ a fost mutată în provincia Cilicia, această metodă s-a dovedit necorespunzătoare. Frecventele invazii ale emirilor arabi în teritoriile imperiului i-au forţat pe bizantini să-şi reorganizeze serviciul de informaţii din Asia Mică.

Pentru a intra cât mai curând posibil în posesia informaţiilor despre mişcările de la frontieră, bizantinii au introdus un sistem rapid de semnalizare cu foc. Paznicii postaţi pe dealuri, la distanţe convenabile, semnalizau prin aprinderea focului, ştirile ajungând în capitală în decurs de circa o oră.

Pe de o altă parte, bizantinii foloseau serviciile unor persoane din ţările vecine sau inamice, dispuse să trădeze, cu care făceau anumite aranjamente.

Acestea erau numite „kruptoi philoi” sau „prieteni secreţi”. Pentru atragerea simpatiilor faţă de cauza bizantină se foloseau o serie întreagă de mijloace, începând cu asigurarea unor avantaje materiale şi până la exploatarea unor interese religioase sau nemulţumirea unor înalţi funcţionari faţă de guvernele lor.

 

Serviciul de informaţii militare

Organizarea serviciul de informaţii militare apare în tratatele de tactică militară atribuite lui Maurikios,  și rezultă modul în care era organizat.

Flavius Mauricius Tiberius Augustus, cunoscut sub numele de Mauriciu/Maurikios, a fost împărat bizantin între 582 și 602. El a fost ultimul membru al dinastiei iustiniene. https://artsandculture.google.com/entity/m0h7sn?hl=ro, (Accesat la 08/08/2021) Strategikonul poate să fi fost scrise într – un efort de a codifice militare reformelor aduse de soldat-împărat Maurice. Tactica lui Leo în special a fost foarte inspirată de Strategikon . <i> Strategikon </i> de la Maurice – https://ro.other.wiki/wiki/Strategikon_of_Maurice. (Accesat la  08/08/2021

Fiecare unitate tactică – fostele legiuni romane numite acum „tagma” – era formată din circa 400 de oameni, împărţiţi în companii de câte o sută de soldaţi, fiecare având plutoane de câte 10 sau 5 luptători. Fiecare „tagmă” cuprindea un număr de cercetaşi, care mergea în faţa unităţilor şi cerceta terenul. Când observau duşmanul, cercetaşul trimiteau informaţia comandantului (comes sau tribunus), care semnaliza ordinele oamenilor săi prin trompetişti. Era o datorie sacră a comandantului unei armate (strategus) să obţină de la cercetaşi, prin orice mijloace, toate informaţiile despre caracterul, resursele, provizii de apă şi locuitorii provinciei pe care o traversa armata sau pe care urmau să o cucerească. Pentru acest scop, el folosea un corp special numit „cursores” sau „trapezitai”, ai cărui membrii erau recrutaţi din cadrul populaţiei din provincia pe care o traversa armata sau de la posturile de frontieră. Acest corp acţiona independent şi din proprie iniţiativă, pregătea ambuscade şi captura prizonieri, care trebuiau să furnizeze cât mai multe informaţii despre inamic. Când rămânea în tabără, acest corp reprezenta garda de flanc a armatei.

 

Obţinerea de informaţii pe cale diplomatică

Informaţiile despre diferite popoare, care se găsesc în tratatele de strategie şi artă militară, au fost obţinute nu numai din practica militară, ci şi prin mijloace diplomatice. Bizanţul era într-o situaţie foarte dificilă. Graniţele apusului nu mai existau, iar pentru a păstra ceea ce se mai putea din partea de răsărit a Imperiului Roman a fost necesar să iniţieze relaţii diplomatice cu vecinii, rivalii şi adversarii lor şi să se străduiască să afle cât mai multe date despre potenţialul lor militar şi politic. De aceea, nu este de mirare faptul că ei priveau cu îngrijorare spre stepele cuprinse între Caucaz şi Dunăre şi au încercat să pătrundă cu ambasadele lor în interiorul Asiei, până la Volga. Din cauză că puterea militară a imperiului se degrada din ce în ce mai mult, deseori, singurul mijloc de protecţie împotriva a noi surprize au fost informaţiile obţinute pe cale diplomatică.

Această combinaţie de informaţii militare şi diplomatice a salvat imperiul în cea mai crucială perioadă a existenţei sale – secolele VI şi VII -, ajutându-l nu numai să iasă din numeroasele crize prin care a trecut în perioada următoare, dar chiar să-şi refacă vechea glorie în secolele X şi XI.

În lucrarea sa „De administratio imperio” (Asupra administrării imperiului), împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul îl învăţa pe fiul său Romanos al II-lea, cum să se comporte cu străinii şi cum să se folosească de informaţiile culese de predecesorii săi.abordarea luptelor cu inamicii externi.

 Lucrarea De Administrando Imperio a fost scris între 948 – 952. Lucrarea conține sfaturi cu privire la conducerea imperiului multietnic și  este o sinteză a două tratate mai vechi ale împăratului „Despre Guvernarea Statului și a Diferitelor Națiuni” (Περί Διοικήσεως τοῦ Κράτους βιβλίον καί τῶν διαφόρων Έθνῶν), în care erau abordate istoria și caracteristicile națiunilor învecinate – popoarele turcice, pecenegii, rusii, arabii, longobarzii, armenii și georgienii – și „Despre Themele Estului și Vestului” El recomanda ca, în fiecare an, agenţii imperiali să fie trimişi, cu daruri, la curţile ţarilor vecine, în vederea încheierii sau reînnoirii tratatelor de prietenie. În acest fel, ei aveau posibilităţi multiple de a obţine  noi informaţii despre ţara vizată, istoria poporului în cauză, date geografice şi despre organizarea politică a statului, precum şi despre triburile ce trăiau pe teritoriul respectiv.

 

Sursa  Francis Dvornik: Începuturile serviciilor de informații – Orientul Apropiat antic, Persia, Grecia, Roma, Bizanț, Imperiile musulmane arabe, Imperiul Mongol, China, Cnezatul Moscovei, Meteor Press, 2021 (traducere şi prelucrare Origins of Intelligence Services,  Francis Dvornik, Rutgers University Press, New Jersey, 1974. Origins of Intelligence Services, Francis Dvornik, Rutgers University Press, New Jersey, 1974

 

© 2023 Tiberiu Tănase. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

24 aug. 2023

Serviciile de informaţii în Imperiul Mongol

de | postat în: Media | 0

Tiberiu Tănase

Email: tanasetiberiu2@gmail.com

Articolul este dedicat Serviciilor de informaţii în Imperiul Mongol, în el se prezintă serviciile de informaţii mongole în timpul lui Genghis Khan şi al succesorilor săi.

Surpriza apariţiei pe scena lumii şi a expansiunii Imperiului Mongol poate fi considerată un rezultat al ignoranţei puterilor europene, ca urmare a limitelor geografice, probabil obiective, ale avanposturilor informative către Orientul Îndepărtat. Din acest spaţiu geografic, în Europa au ajuns doar zvonuri liniştitoare, potrivit cărora acolo ar exista un regat imens, condus de un om drept şi sfânt, prieten al creştinătăţii. O mai bună şi eficientă dezinformare nici că se putea.

Acest conducător foarte puternic, care întemeia un nou imperiu, a fost Temujin, proclamat în anul 1206 ca împărat sub numele de Genghis Khan (n.n. Cel puternic şi drept).

După încheierea organizării armatei şi administraţiei, Genghis Khan a considerat că se poate trece la noi campanii de cuceriri. În anii următori acesta și-a extins graniţele imperiului de la Marea Chinei până la Marea Caspică şi Marea Roşie.

Primul lui deziderat a fost să întarească armata. A ales sistemul decimal în organizarea armatei cu unități de zece, o suta și o mie de războinici. Cele nouăzeci și cinci de batalioane de o mie de oameni, fiecare conduse de oameni credinciosi, au fost completate de garda imperială-bagaturii-zece mii de bărbați puternici. Geniul său militar i-a indreptat pe oamenii din triburile nomade spre o armata formidabilă, disciplinată și determinată, pregatită pentru noile cuceriri.

După terminarea organizării armatei mongole și a administrației, susținut de conducerile  clanurilor “oamenilor padurii” și de uiguri, Genghis Khan era pregătit pentru noi cuceriri. A atacat regatul Tangutilor(Hsi-Hsia), oameni de origine tibetana. Aceștia au acceptat să platească tribut mongolilor. Genghis Khan s-a mulțumit cu acest act de supunere deoarece scopul lui principal era să cucerească partea de nord a Chinei, controlată de dinastia Chin. Campania împotriva dinastiei Chin a început în 1211. Genghis Khan a dovedit înca o data că este un talentat conducator militar. Împartindu-și armata, a atacat în mai multe locuri în același timp și armata sa a penetrat Marele Zid la un moment când dușmanul nu se astepta la un atac.

Mongolii au ocupat nordul regiunii Peking, capturând herghelia imperială. Khitanii din sudul Manciuriei s-au revoltat și s-au supus lui Genghis Khan. În 1214, împaratul dinastiei Chin a semnat tratatul de pace care a durat până în 1215. Nordul Chinei și Mongolia au devenit părți integrate imperiului lui Genghis Khan. Mai mult, Khan avea de asemenea la dispoziția lui un corp de ingineri ai armatei chineze și câțiva servitori chinezi bine antrenați. Inginerii chinezi i-au ajutat pe mongoli să construiască mașini de război pentru cucerirea orașelor forficate, o armata și arme pe care până atunci mongolii nu le aveau.

După cucerirea imperiului Chin, Genghis Khan a distrus regatul Kara-Khitailor în Turkestan, pe atunci condus de Kuchlug, fiul ultimului han Naiman, acesta din urmă fiind învins anterior. Genghis Khan a întreținut relațiile bune cu acesta, de foarte multe ori deconectându-l la curtea sa, ascultând ore în șir informațiile oferite de Kuchlug, și subsumând cât de importante sunt experiențele lor comune pentru atingerea planurilor sale. Kuchlug i-a oferit gratis orice informație de care avea nevoie deoarece vedea în regimul Genghis Khan strict realizarea conexiunii cu lumea îndepartată, acest lucru atragând cu sine și mai mult profit pentru negoțul lor.

Pe langă aceștia Genghis Khan va trimite spioni în ținuturile inamice pe care dorea să le supună, încercand să obtină orice informație posibilă despre puterea militară a națiunilor vecine și ale rivalilor lor din clasele conducatoare, pe care diplomația sa ar putea-o exploata pentru a-și slabi inamicul. Numeroase cete de cercetași precedau armatele principale testând terenul, observând mișcarile părții adverse și raportând cartierelor generale orice informație obținută.

Genghis Khan dorea să obțină informații strategice nu doar despre China și Imperiul Kwarizmiam, dar și despre țările ce urmau țelului său imediat, care puteau fi atacate după axele deja planificate pentru a fi cucerite sau poate doar prin succesorii săi. Acest lucru este ilustrat de faptul ca el a trimis o armată expediționară de 300 000 de oameni condusă de Subotai și Jebe dincolo de țărmul Nordic al Marii Caspice. Cu toate acestea, Genghis Khan era conștient de faptul că un conducător trebuie să fie foarte bine informat despre situația din tările cucerite și că trebuie să fie în permanent contact nu doar cu generalii săi și cu armatele lor dar și ținutul său de baștină. În conformitate cu acest important obiectiv organizarea unor stații de poștă călare (jami) de-a lungul drumurilor imperiale principale a devenit o sarcină majoră a imperiului mongol. Fiecare stație jami, ridicată de-a lungul unei distanțe de o zi trebuia să fie înzestrată cu cai (de multe ori în jur de 12), găzduire mâncare și băutură pentru călători. Serviciul este gratuit pentru uzul ambasadorilor și pentru mesagerii hanului. Taxele pentru serviciile și sarcinile poștei erau obligatorii. Jami-ul era stabilite de-a lungul fiecăror 25 sau 30 de mile. Mesagerii imperiali numiți mesagerii săgeată călăreau cu capul și mâinile bandajate pentru a se face cunoscut caracterul lor și importanța mesajului lor și beneficiau de cele mai bune servicii la poștă. Cât de bine funcționa acest sistem este ilustrat cel mai  bine de călatoria facută de Subotai din nordul Marii Caspice către cartiere de iarna pe care Genghis Khan le stabilise între Samaerkand and Bokhana unde acesta era așteptat. Intrebarea care apare este: de unde a apărut ideea organizării unui astfel de serviciu? Probabil că ar fi fost inspirat de exemplul chinez. Informații în acest sens avem de la istoricul chinez Lao Tse. Lao Tse (sau Bătrânul Maestru, al cărui nume se mai scrie și Laozi, Lao Zi, Laotze sau Lao Tzu) este un filozof chinez care a trăit aproximativ în sec. VI b.c. Este fondatorul taoismului și autorul cărții „Tao Te Ching“, cartea de bază a taoismului. https://www.jovis.ro/carti/carti-spiritualitate/Cartea-lao-tse-invataturile-secrete-3508.htm , (Accesat la  11/08/2021)

Alte informații provin de la  J.T Reinaud în comentariul său numit “Călătoriile lui Sulaiman” și pelegrinul arab Ibn Wahab.

 MUHAMMAD ibn „Abd al-Wahhab ibn Sulaiman at-Tamimi ( / w ə h ɑː b / ; arabă : محمد بن عبد الوهاب بن سليمان التميمي ; (1703-1722 luna iunie anul 1792) a fost un lider religios, reformator, savant și teolog din Najd în Arabia centrală, atribuit ca fiind fondatorul doctrinei și mișcării islamice cunoscut sub numele de wahabism .- Deși există un anumit consens cu privire la aceste detalii, opinia nu este unanimă în ceea ce privește specificul cu privire la locul și data nașterii sale. Se pare că recunoașterea sa cugândul tribului Banu Tamim este în concordanță cu justificarea de către unii cercetători a fi moștenitorul învățăturilor lui Ibn Taymiyyah . Abualrub, Jalal (ianuarie 2003). Muhammad ibn Abdil Wahhab: povestea și misiunea sa de viață . Editori și distribuitori Madinah. ISBN 978-0-9703766-5-7. (Accesat la 11/08/2021) .

Succesorii lui Genghis Khan au continuat să țină cont de serviciul de poștă, serviciu care stătea la baza celui mai puternic serviciu de intelligence. Curând după ascensiunea sa, Ogodai a emis două decrete, în 1229 și în 1232, privind serviciile oferite de curieri. El ar fi ordonat ca toate cele obținute din provincii să fie utilizate pentru a plăti costurile armatelor locale și pentru a promova îmbunătățirea comunicațiilor poștale. Kublai a fost însă cel care a adus organizarea seviciului de poștă la o asemenea perfecțiune care i-a impresionat profund pe contemporanii săi și este încă recunoscută de istorici ca o achiziție deosebită.      Menționăm că sunt foarte multe documente ce ilustrează originea și funcționarea serviciului de postă și importanța sa pentru administrația statului în timpul perioadei imperiului mongolilor.

Marco Polo a fost cel care a completat imaginea serviciului poștal mongol. El a fost primul care a descris rezidențele hanului în toate provinciile și care purtau numele acestora.

Știm de la Marco Polo că pe lângă serviciul de poștă călare Kublai a introdus și serviciul de informatii prin “alergători”. Aceștia trebuiau să-i aducă hanului fructe și legume proaspete de la o distantă de 10 zile. La fiecare stație de alergători este numit un cleric care trebuie să înregistreze ziua și ora sosirii mesagerului și momentul plecării sale către următoarea statie. Alergătorii erau scutiti de taxe și erau plătiți de han ca inspectori speciali și trebuiau să viziteze stațiile în fiecare lună pentru a pentru a verifica cum alți alergători și-au indeplinit sarcinile.

 

Sursa  Francis Dvornik: Începuturile serviciilor de informații – Orientul Apropiat antic, Persia, Grecia, Roma, Bizanț, Imperiile musulmane arabe, Imperiul Mongol, China, Cnezatul Moscovei, Meteor Press, 2021 (traducere şi prelucrare Origins of Intelligence Services,  Francis Dvornik, Rutgers University Press, New Jersey, 1974. Origins of Intelligence Services, Francis Dvornik, Rutgers University Press, New Jersey, 1974

 

© 2023 Tiberiu Tănase. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

22 aug. 2023

Intelligence –ul în Imperiul Omayyad , Imperiului Musulman Abbasid și Serviciile de informaţii din Imperiul Mameluc

de | postat în: Media | 0

Tiberiu Tănase

Email: tanasetiberiu2@gmail.com

Apariţia arabilor şi întemeierea la începutul secolului al VI-lea a unui nou imperiu ce îşi avea originile în deşerturile Arabiei este considerat a fi unul dintre cele mai fascinante fenomene din istoria universală. În anul 570, în oraşul Mecca, se năştea cel care avea să devină mai târziu profetul Mahomed. În cursul călătoriilor sale în scop comercial, a avut ocazia să se întâlnească cu păgânismul beduinilor şi al comunităţilor urbane, dar şi cu creştinismul şi iudaismul, care l-au influenţat profund.

Respingând concepţiile păgâne ale triburilor arabe, el a început să propăvăduiască ideea existenţei unui singur Dumnezeu, creator al universului. Fiind convins că Dumnezeul său, Allah, l-a predestinat să-şi convertească concetăţenii, în conformitate cu preceptele cuprinse în cartea sfântă „Coranul“, el punea accent pe responsabilitatea morală şi socială a oamenilor, judecata de apoi, existenţa iadului şi pedepsirea celor ce păcătuiesc şi a raiului pentru sufletele celor credincioşi lui Allah şi principiilor acestuia. El și-a găsit primii discipoli în rândul claselor sociale mai sărace, opoziţia aristocraţiei bogate forţându-l să părăsească Mecca şi să se stabilească împreună cu discipolii săi la Medina.

Această fugă, din septembrie 622, a marcat o nouă eră pentru învăţăturile lui şi pentru  întreaga lume arabă.

În timpul perioadei patriarhale a primilor patru califi, problema organizării şi administrării  noului stat nu era încă una de actualitate. A fost o perioadă de cuceriri militare, în timpul căreia generalii şi şefii de triburi au jucat rolul principal.

Pentru probleme practice ei au apelat la maşina administrativă bizantină sau persană. Când era cuceritorilor s-a încheiat, întreaga problemă a administrării noului imperiu a revenit noii dinastii a Omayyazilor.

Prima măsură administrativă pe care au luat-o a fost împărţirea imperiului în nouă mari districte, dar, foarte curând, unele dintre acestea s-au unit, rezultând cinci vice-regate. Acestea erau: Al-Irak, cel  mai important, care cuprindea cea mai mare parte a Persiei şi Arabia de răsărit, la care s-au adăugat  apoi Korasan-ul, Transoxiana şi provinciile indiene Sind şi Punjab; Arabia de apus şi centrală; Al-Japhah – partea de nord a teritoriului dintre Tigru şi Eufrat, Armenia, Azerbaidjan şi părţile din estul  Asiei Mici; Egiptul de sus şi de jos; Africa (vestul Egiptului), Spania, Sicilia şi insulele apropiate.

Dându-şi seama de eficacitatea instituţiilor înfiinţate de bizantini, califii arabi nu numai că le-au  păstrat, dar le-au şi dezvoltat în propriul lor folos. Astfel, într-o inovaţie a califului Muawiya, se poate remarca sursa de inspiraţie bizantină: pentru a reglementa corespondenţa oficială dintre califi, viceregi şi alţi funcţionari, Muawiya a creat un gen de registru care trebuia să funcţioneze ca o cancelarie de stat ca să prevină falsificarea scrisorilor califilor, acest birou trebuia să facă copii după fiecare document  oficial, care urma să fie sigilat înainte de expediere.

Noua poştă de stat arabă putea să transporte rapid şi persoane oficiale, iar în cazuri de necesitate chiar şi detaşamente ale armatei. Califul Walid (705-715) a folosit-o pentru activităţile de construcţii, iar Oman al II-lea (717-720) a construit pe drumul Korasan-ului relee speciale (khans). Arabii se sprijineau pe „barid“ şi pe operaţiunile lor militare.

 

Prezentarea  Imperiului Musulman Abbasid

Califul Abbas sau Abu-l-Abbas al Saffah (750-754) a deschis o perioadă nouă în istoria  arabă, ca fondator al dinastiei abbaside care a domnit, cu intermitenţe, din anul 750 până în 1258

Dinastia abbasidă era descendentă din familia lui Abbas, unchiul profetului Muhammad, din clanul hașemiților koreișiți din Mecca. Primii califi din această dinastie au pus bazele unei societăți coerente din punct de vedere religios și economic. Instituțiile statale, juridice. administrative și militare ale califatului foloseau numai limba arabă care a devenit, astfel, limba oficială, limba de comunicare și limba de cultură a popoarelor musulmane- (Philip K. Hitti. Istoria arabilor. Traducere, note și index: Irina Vainovski-Mihai. București: Editura All., 2008) .

Între cele două dinastii, amayyadă şi abbasidă, există o diferenţă fundamentală şi anume: imperiul omayyad a fost un imperiu arab; conducătorii lui nu au reuşit să dea un caracter universal religiei lor, fapt ce s-a dovedit a fi fatal. Imperiul abbasid a fost un imperiu musulman, în care toţi care au acceptat credinţa profetului erau egali, indiferent de rasă.

De asemenea, s-a mutat şi centrul puterii politice. El nu mai era în Siria, ci în Iran şi Persia, Damascul nu mai era capitala imperiului, ci Bagdadul, acest oraş a fost construit de Al-Mausur (754-775), fratele şi  succesorul lui Abbas, adevăratul fondator al Imperiului Abbasid. El a condus ca un monarh absolut şi nu a ezitat niciodată să înăbuşe orice fel de acţiuni neloiale noii dinastii. Şiiţii, care iniţial l-au sprijinit pe Abbas, au constatat, prea târziu însă, că noii califi erau, ca şi predecesorii lor, surzi la orice revendicări.

În timpul perioadei abbasiale, poşta de stat a cunoscut o mare dezvoltare, constituind o trăsătură de bază a guvernării. Istoricii arabi îl numesc pe califul Harun -Al-Rashid (786-809) ca fiind cel care a reorganizat pe noi baze serviciul poştal (barid).

Hārūn al-Rashīd , integral Hārūn al-Rashīd ibn Muḥammad al-Mahdī ibn al-Manṣūr al-ʿAbbāsī , (născut în februarie 766 / martie 763, Rayy , Iran – decedat la 24 martie 809, Ṭūs), al cincilea calif al ʿAbbāsid dinastia (786–809), care a condus Islamul la zenitul imperiului său cu un lux în Bagdad memorializat în The Thousand and One Nights ( The Arabian Nights Entertainment ). https://www.britannica.com/biography/Harun-al-Rashid (Accesat la 10/08/2021)

Barid-ul era condus de un şef de poştă, numit Sahib-al-Barid. Releele poştale numite „Sikka“ erau amplasate la distanţe între 12 şi 24 km, descrierea detaliată a tuturor reţelelor poştale fiind păstrate la oficiile poştale din Bagdad. Acestea indicau nu numai staţiile sau releele poştale, dar şi distanţele dintre ele, putând fi consultate atât de oficialităţi, cât şi de negustori, călători şi pelerini la locurile sfinte de la Mecca şi Medina. Drumurile poştale legau Bagdadul de cele mai îndepărtate puncte ale imperiului.

Cel mai cunoscut drum, important în special pentru relaţiile comerciale cu Orientul Îndepărtat, a fost aşa-numitul drum Korasan, care lega Bagdadul cu oraşele de frontieră de pe Sâr-Daria şi graniţele  Chinei. Califii se îngrijeau nu numai de releele de poştă, dar şi de confortul şi securitatea pelerinilor. În acest scop au fost ridicate nenumărate caravanseraiuri prevăzute cu fântâni şi rezervoare de apă. Datorită importanţei obţinerii rapide de informaţii despre situaţia de dincolo de frontieră, s-au  înfiinţat staţii de poştă în imediata apropiere a acestora.

În afară de agenţii secreţi ai sistemului poştal, califii aveau în serviciul lor un mare număr de  spioni şi informatori.

Al-Mansur, cel mai fără scrupule conducător abbasid, a recrutat în reţeaua sa de spionaj comercianţi şi negustori ambulanţi, care, pentru a-şi vinde marfa, contactau la domiciliu numeroşi cetăţeni fără ca aceştia să-şi dea seama că adevăratul scop al vizitei putea să fie cel de a-i spiona. De asemenea, avea în solda sa călători care acţionau ca detectivi. Aceşti agenţi erau împuterniciţi cu supravegherea  persoanelor oficiale şi a funcţionarilor din capitală, chiar şi a vizirului. Se pare că ei erau subordonaţi unui director special numit „Khaibar“, care era independent de şeful poştei. Această funcţie era încredinţată de obicei eunucilor sau emirilor, cărora califii le acordau o încredere deosebită.

Poliţia arabă era o altă instituţie importantă a guvernului. Şeful ei era în acelaşi timp şi şeful  gărzii regale şi era numit de vizir. El era răspunzător pentru ordinea şi siguranţa  publică în capitală şi în provincii. Puterile sale erau mai mari decât cele ale cadiului (judecător), putând să acţioneze chiar la o simplă suspiciune şi ameninţa cu pedeapsa înainte ca dovada vinovăţiei să fi fost evidentă. Ca regulă generală, în directa sa jurisdicţie cădeau doar clasele inferioare şi cei suspecţi de încălcarea legii.

În fiecare oraş mare există o secţie de poliţie al cărei şef (muhtasib) era numit, de către calif sau vizir, dintre cetăţenii de vază ai oraşului. Avea rang militar şi pe lângă sarcinile de poliţist îndeplinea  şi pe cele de magistrat.

Un alt mijloc de obţinere rapidă a informaţiilor îl constituiau porumbeii voiajori. În timpul războiului cu sectanţii revoluţionari, din anul 927, viitorul vizir Ibn Muglah a postat un om în oraşul Anbar cu 50 de porumbei, de unde informaţiile trebuiau transmise la Bagdad la intervale regulate de timp. Dar chiar şi acest mod de transmitere era nesatisfăcător. Deci, Muglah a înfiinţat o staţie de poştă pentru primirea porumbeilor la Aqarquf compusă din 100 de oameni şi 100 de porumbei, care  trebuiau să ducă informaţii din oră în oră.

Despre importanţa dată serviciilor de informaţii se găsesc dovezi interesante în tratatul asupra artei guvernării scris de Nazam al-Mulk, vizirul sultanului Malik Shah (1073-1092).

 

Serviciile de informaţii din Imperiul Mameluc

La sfârşitul perioadei abbaside, conducătorii Egiptului au devenit tot mai dependenţi de garda lor, compusă din sclavi eliberaţi de origine turcă şi cumană, denumiţi mameluci. În cele din urmă, în 1250, mamelucul Aybak a devenit conducătorul titular şi fondatorul dinastiei mamelucilor.

Perioada Abbasida este considerată o epocă de aur pentru Islam. Califii abasizi au sponsorizat mari artiști și oameni de știință și au fost traduse în arabă mari texte medicale, astronomice și științifice din perioada clasică din Grecia și Roma, salvându-i de pierderea lor. Între 1261 și 1517, califii abasizi supraviețuitori au trăit sub stăpânirea mamelucilor în Egipt, având un control mai mult sau mai puțin asupra chestiunilor religioase, având în același timp puțină sau deloc putere politică. Ultimul calif Abbasid , Al-Mutawakkil III, ar fi predat titlul sultanului otoman Selim. https://www.greelane.com/ro/umanistic%C4%83/istorie-%C8%99i-cultur%C4%83/what-was-the-abbasid-caliphate-195293(Accesat la  10/08/2021)

După 10 ani de lupte intestine, la conducerea dinastiei a venit mamelucul Baybars (1260- 1277), care a iniţiat o eră nouă în dezvoltarea Egiptului şi Siriei, fiind considerat cel mai mare conducător mameluc şi întemeietorul de drept al dinastiei acestora. El a reorganizat armata, a reconstruit flota şi a întărit fortăreţele din Siria. Contribuţia sa cea mai importantă adusă la administrarea imperiului a fost refacerea vechiului sistem de informaţii arab bazat pe un serviciu poştaş regulat.

În tratatul „Al Tarif” asupra guvernării şi statului, scris de al – Oman în 1348, acesta furnizează detalii despre reînfiinţarea de către Baybars a poştei de stat. După ce şi-a întărit suveranitatea asupra Egiptului şi Siriei, până la Eufrat, Baybars a reorganizat noile provincii şi a numit un prefect, un vizir şi un secretar de stat pentru Damasc.

Autorul tratatului dezvăluie că secretar al cancelariei a fost numit unchiul său, Sharat Ad- Din. Înaintea plecării la Damasc, noul secretar s-a prezentat la sultan pentru instrucţiuni. Acesta şi-a exprimat dorinţa de a primi în mod regulat informaţii cât mai proaspete, în special referitoare la mişcările mongolilor şi francilor (cruciaţilor): „Fă în aşa fel încât să nu treacă zi sau noapte fără să-mi parvină un raport de la dumneata).”

Sharat Ad- Din i-a amintit sultanului că pentru realizarea acestui lucru este necesară refacerea poştei de stat. Astfel, noua poştă a devenit o instituţie mai bine organizată şi mult mai complicată. În primul rând ea era pusă exclusiv în slujba sultanului, ca serviciu rapid de informaţii.

Nu mai avea nimic în comun cu interesele comerciale sau economice, primind un caracter pur militar şi administrativ. Poşta era mijlocul prin care sultanul îşi trimitea poruncile în toate colţurile imperiului; rechema emirii şi trimitea reprezentanţi diplomatici; era informat despre pericolul unor mişcări subversive, fiind de o importanţă capitală pentru luarea hotărârilor de către şeful statului.

Curierii erau dintre susţinătorii sultanului, persoane corespunzătoare pentru asemenea sarcini confidenţiale, numiţi „baridi”. Aceştia trăiau în „Citadela” din Cairo, fiind gata oricând să îndeplinească poruncile sultanului. Ei purtau o placă de argint pe sub un fular lung galben care flutura în vânt, putând fi astfel recunoscuţi de la mare distanţă. Releele de poştă erau prevăzute cu cai şi alte facilităţi necesare curierilor. Acest serviciu de informaţii funcţiona foarte bine, un mesaj din Damasc putând să ajungă la Cairo în cel mult 4 zile, iar în cazuri de urgenţă maximă chiar în două zile.

Deşi serviciul poştal era destul de rapid, Baybars era interesat să primească informaţiile şi mai repede, în cazul vreunei stări de urgenţă. Deci el a reînfiinţat poşta cu porumbei călători. Pentru a completa aceste două servicii de informaţii, sultanul a introdus semnalizarea optică, ce avea înainte de toate un caracter militar.

Succesorii lui Baybars au continuat politica acestuia, folosind şi aducând îmbunătăţiri sistemului poştal. În timpul domniei lui Al-Malin -Al-Nasir- Muhammad (1309-1340) s-a întărit puterea sultanului. El a desfiinţat funcţia de „vizir”, acordând puteri depline secretarului de stat. Acest transfer de puteri administrative din mâna vizirului în ce a secretarului de stat, care nu era un „om de arme”, ci un intelectual versat în tradiţiile birocratice, a fost, în multe cazuri, benefic pentru exercitarea controlului asupra imperiului.

Conducerea poştei de stat se afla în mâinile secretarului de stat, care a făcut unele modificări în procedura de trimitere a curierilor şi de prezentare a mesajelor lor sultanului. Secretarul de stat elibera curierilor un document de identitate şi un ordin scris al sultanului, prin care erau împuterniciţi să folosească transportul prin poştă, specificându-se, în acelaşi timp, şi numărul de cai pe care-i puteau folosi.

Numele curierului, scopul misiunii sale şi ora plecării erau consemnate într-un registru special, păstrat la cancelarie. Primirea mesagerului de către sultan era mult mai solemnă. Secretarul de stat prezenta şi citea mesajul în prezenta altor curieri. Devenise un obicei ca mesagerii sosiţi în timpul nopţii să nu intre în oraş decât dimineaţa, când erau introduşi la sultan.

Pe lângă funcţia de transmitere a informaţiilor, poşta mai avea încă o sarcină care nu avea nimic comun cu transmiterea de informatii, şi anume transportul zăpezii de la Damasc la Cairo, necesară pentru răcirea băuturilor sultanului. Aceasta arată că poşta era socotită o instituţie care îndeplinea toate nevoile şi capriciile sultanului.

După moartea sultanului Nasir, în 1340, intrigile şi ambiţiile mamelucilor au dus la dezorganizarea vieţii politice a imperiului, producând o stare de anarhie atât în plan administrativ, cât şi social. În această situaţie organizarea poştei s-a deteriorat rapid, iar invazia mongolilor sub conducerea lui Timur Lenk, în anul 1400, i-a dat lovitura de graţie. Poşta de stat încetând să funcţioneze în timpul domniei lui Al Mu’Ayyad Shaykh (1412-1421).

 

Sursa  Francis Dvornik: Începuturile serviciilor de informații – Orientul Apropiat antic, Persia, Grecia, Roma, Bizanț, Imperiile musulmane arabe, Imperiul Mongol, China, Cnezatul Moscovei, Meteor Press, 2021 (traducere şi prelucrare Origins of Intelligence Services,  Francis Dvornik, Rutgers University Press, New Jersey, 1974. Origins of Intelligence Services, Francis Dvornik, Rutgers University Press, New Jersey, 1974

 

© 2023 Tiberiu Tănase. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

22 aug. 2023

Dezvoltarea capabilităților europene în domeniul managementului crizelor

de | postat în: Media | 0

Ca actor pe scena internațională, UE trebuie să facă fată noilor pericole, amenințări și provocări, cu atât mai mult cu cât urmărește să joace un rol în securitatea globală ceea ce implică asumarea de responsabilități sporite, așa cum sunt prezentate în anexă. Mediul global este caracterizat prin insecuritate, astfel Uniunea Europeană are nevoie de un mecanism complex de management al crizelor. Dezvoltarea unei astfel de capabilități atrage de la sine o altă problemă majoră, dezvoltarea unei capabilități a Uniunii. Există pericolul ca această nouă capabilitate să dubleze NATO sau există pericolul ca Uniunea să își dezvolte o capacitate dar fără puterea de a o proiecta. Un conflict ce se întrevede în viitor este între președintele Consiliului European și Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politică de securitate, în opinia unor eurosceptici. Dezvoltarea acestor capabilități este necesară Uniunii ce se dorește un important actor pe scena internațională.

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 1, Numărul 2, Decembrie 2022, pp. 24-33
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086

Dezvoltarea capabilităților europene în domeniul managementului crizelor

1 … 61 62 63 64 65 66 67 … 94