Tiberiu Tănase

Email: tanasetiberiu2@gmail.com

În jurul anului 840, rușii ocupaseră orașul slav Kiev, aflat pe atunci sub stăpânirea khazarilor. În 860, un număr mare de ruși cu flota lor primitivă au apărut sub zidurile lui Constantinopol, ale căror suburbii le-au jefuit. Solia aceasta este descrisă în detaliu într-un document contemporan: Vechea viață slavonă a sfântului Constantin-Chiril, care conține informații valoroase despre Cherson și despre popoarele din Crimeea. Solia întâlnise chiar și o hoardă de maghiari „care urlau ca lupii”. Este una dintre primele descrieri ale maghiarilor ce migrau din ținuturile finlandeze către stepele rusești dintre Nipru și Don, de unde au fost expulzați ulterior de noii invadatori – pecenegii – și împinși spre vest. De asemenea, este importantă enumerarea de către Constantin a popoarelor din Crimeea și din Răsărit care fuseseră convertite la creștinism și care, la momentul acela, celebrau liturghia în graiurile lor materne. Aceasta ilustra metoda misionară a Bisericii Răsăritene, care oferea popoarelor convertite cărți sfinte traduse din greacă în propriile lor limbi. Ulterior Constantin-Chiril a folosit aceste exemple când s-a apărat împotriva francilor și a romanilor, care obiectaseră față de propria lui traducere în slavonă a liturghiei și a evangheliilor.

În această biografie este reprodusă o discuție purtată de Constantin cu erudiți evrei și arabi la curtea haganului. Tot acest document amintește că haganul khazarilor se convertise deja la credința evreiască, dar le îngăduise creștinilor din imperiul său să-și profeseze propria credință.

Un alt document din secolul al X-lea, numit Fragmente ale unui toparh gotic, ar oferi mai multe dovezi ale importanței acestor regiuni în accesul la alte popoare cu care bizantinii nu puteau comunica direct, dacă ar fi autentic. Fragmentele respective descriu cruzimile care fuseseră provocate goților, probabil de unele hoarde khazare. La sfatul unor ruși – stabiliți probabil la Tmutarakan –, toparhul a mers în 962, însoțit de unele dintre căpeteniile lui gotice, la „un mare conducător de pe Nipru” pentru a cere ajutor. Poate fi vorba despre Sviatoslav de Kiev (962-972), care a promis să-i ia pe goți sub protecție. Descrierea întoarcerii acestei solii de la Nipru în Crimeea arată cum puteau fi culese informații utile despre situația din stepele dintre Nipru și Volga, un traseu mult utilizat în epoca aceea de noile popoare nomade. Nu știm aproape nimic despre instalarea rușilor la Marea Azov, de unde toparhul ar fi trebuit să primească sfaturi pentru a cere ajutor unui principe rus de pe Nipru. Autenticitatea documentului este discutabilă. Sviatoslav nu era interesat de Crimeea, ci mai degrabă de bulgarii de pe Volga și de pe Dunăre. Există și alte detalii care fac dubioasă autenticitatea acestui fragment.

Informațiile despre popoarele vecine culese de ambasade, misionari, negustori și alte mijloace, par să fi fost adunate și depozitate într-un serviciu creat în acest scop și numit scrinium barbarorum – „Birou pentru afacerile cu barbarii”. Înființarea sa poate fi stabilită în secolul al V-lea. Se pare că funcționarii acestui birou îi supravegheau, de asemenea, pe toți rezidenții străini din capitală și aveau grijă de ambasadorii străini în timpul șederii lor în oraș. Unul dintre funcționari era curator al palatului pentru asemenea soli. În ciuda lipsei de informații despre existența și organizarea sa, a funcționat aparent cel puțin până în secolul al XI-lea.

Din secolul al V-lea până în secolul al VIII-lea, imperiul nu a avut un organ administrativ care să poată fi numit Minister de Externe. Relațiile externe continuau să fie în mâinile lui magister officiorum, iar scrinium barbarorum pare să se fi dezvoltat dintr-o funcție a sa. El nu avea control deplin asupra scrinium epistolarum, biroul pentru compunerea și expedierea scrisorilor și decretelor imperiale, nici asupra oficium admissionum, ai cărui funcționari controlau și supravegheau audiențele imperiale. De asemenea, nu avea nicio autoritate asupra Biroului de interpreți, care era foarte mare și important în diplomația imperiului.

Abia începând cu anul 740 a apărut un fel de centralizare a unora dintre aceste servicii, care au trecut în seama logothetului poștei. El nu numai că a preluat conducerea poștei imperiale de la magister officiorum, dar avea și controlul scrinium barbarorum. În 992, logothetul a dobândit dreptul exclusiv de a percheziționa corăbiile venețiene, de a le inspecta încărcăturile și de a decide disputele negustorilor lor. În acest fel, supravegherea sa asupra străinilor și negustorilor din capitală a crescut considerabil.

Începând cu anul 740, logothetul nu numai că se îngrijea de solii străini după ce ajungeau la granița imperiului, dar răspundea și de trimișii în țările străine. Deși primirea ambasadorilor putea fi aranjată doar de Maestrul de Ceremonii, care era un fel de șef de protocol, logothetul juca un rol important în prezentarea lor în fața împăratului și în desfășurarea audiențelor. În același timp, el avea la dispoziție marele Birou de interpreți și astfel în secolul al IX-lea Biroul logothetului devenise cel mai important post ministerial din țară, atât de important încât avea acces liber la împărat în fiecare dimineață pentru o audiență oficială.

Trimiterea și primirea ambasadorilor era organizată astfel încât să se obțină cât mai multe informații de la străini și în același timp pentru a nu le dezvălui slăbiciuni din administrarea imperiului. Constantin al VII-lea Porfirogenetul descrie în Cartea de ceremonii (Cartea I, cap. 89, 90) primirea în capitală de către Iustinian a unui trimis al șahului persan. În Cartea II, capitolul 15, oferă detalii despre călătoria ambasadorului la Constantinopol, despre șederea și plecarea sa din capitală. El a copiat această descriere pitorească din comentariul lui magister officiorum Petru. În același capitol, descrie primirea solemnă a ambasadorilor arabi în 946 și cea a califului Cordobei.

Există și alte descrieri ale recepțiilor ambasadorilor, în special din secolul al X-lea, care ne oferă o idee clară despre principalele intenții ale bizantinilor în astfel de ocazii. În primul rând, solii erau tratați cu toată curtoazia. După ce ajungeau la graniță, erau transportați la Constantinopol de poșta imperială împreună cu toți însoțitorii lor, adesea foarte numeroși, li se punea la dispoziție o reședință impunătoare în oraș și li se arătau toate frumusețile și splendorile capitalei în efortul de a-i impresiona și copleși. Li se îngăduia să admire înălțimea și soliditatea zidurilor orașului, convingându-i că era invincibil. Li se îngăduia să viziteze bisericile și să asiste la ceremonii solemne. Pentru audiența la împărat, sala respectivă era decorată cu lanțuri și candelabre din aur și argint, uneori chiar împrumutate de la biserici pentru ocazia respectivă, și cu tapiserii minunate. Pentru a-i impresiona cu măreția și grandoarea împăratului, bizantinii recurgeau la artificii destul de puerile: un copac poleit cu aur lângă tron, cu păsări aurite ce ciripeau; lei poleiți, ghemuiți la piciorul tronului care loveau cu cozile în pardoseală și răgeau teribil cu boturi larg deschise și limbi tremurătoare, așa cum descrie Liutprand din Cremona, trimisul regelui Berengar al II-lea în 949; și ridicarea în aer a tronului pe care ședea împăratul, utilizând mașinării care să-i uimească pe soli. Se luau măsuri de precauție pentru ca aceștia să nu circule nepăziți prin oraș sau să vadă amănunte pe care statul prefera să le păstreze neștiute. Pe drumul de venire și plecare din Constantinopol erau însoțiți de o gardă de onoare, care-i împiedica să se abată de la ruta poștală imperială. Primeau numeroși slujitori și interpreți care fuseseră însă instruiți să obțină de la însoțitorii lor cât mai multe informații puteau. În timpul celei de-a doua ambasade din 962, Liutprand a devenit prea curios și indiscret, pentru ca apoi să se plângă cu amărăciune de restricțiile ce i-au fost impuse. În câteva rânduri a fost dojenit aproape nepoliticos.

Interesant că o atenție specială era acordată trimișilor sau solilor dintr-o țară nouă cu care bizantinii intenționau să consolideze relații de prietenie. Astfel, în anul 957, cneazghina Olga a vizitat Constantinopol, însoțită de suita ei numeroasă și de preotul Grigorie, care o inițiase în credința creștină la Kiev. Constantin al VII-lea, gazda ei, a descris amănunțit (De ceremoniis, Cartea II, 15) recepțiile magnifice la care Olga a stat lângă împărat, banchetele somptuoase și toate onorurile cu care a fost distinsă. Împăratul a scăldat-o în daruri și i-a fost naș la botez. El a descris primirea solemnă a Olgăi la curtea sa pentru a face cunoscut modul în care un suveran bizantin trebuie să primească un principe rus, dar nu a vorbit despre botezul ei, pentru că era limpede că pe viitor astfel de vizitatori avea să fie deja creștini.

Impresia pe care o puteau face asemenea primiri asupra trimișilor barbari este evidentă din relatarea legendară pe care autorul Cronicii vremurilor trecute i-a făcut-o lui Vladimir, despre care se spune că ar fi trimis soli la germanii catolici, bulgarii musulmani, evreii khazari și grecii ortodocși, pentru a determina care religie era cea mai bună. Se spune că la întoarcerea lor din Grecia, solii ar fi declarat: „Grecii ne-au dus în edificiile unde-și adulează Dumnezeul și nu știam dacă suntem în cer sau pe pământ. Căci pe pământ nu există asemenea splendori sau frumuseți și nu avem cuvinte să le descriem. Știm doar că Dumnezeu locuiește acolo printre oameni, iar slujbele lor sunt mai minunate decât ceremoniile altora.”

Constantin al VII-lea Porfirogenetul știa cât de important era ca imperiul să fie reprezentat de ambasadori buni și să-i trateze cu generozitate pe solii străini. În Cartea de ceremonii el a prezentat mai multe descrieri ale recepțiilor unor ambasadori importanți, astfel încât să lase succesorilor săi imperiali un exemplu clar despre cum să procedeze în astfel de ocazii; pentru a oferi un bun exemplu și sfaturi viitorilor soli bizantini, a compilat și o Carte despre ambasade, care conține fragmente din relatări istorice despre ambasadori importanți trimiși de la curtea imperială la popoare străine și despre ambasadorii trimiși de acestea la romani și bizantini.

O altă lucrare a lui Porfirogenetul ilustrează însă mai mult decât oricare importanța pe care bizantinii o acordau obținerii de informații despre popoare străine și modul cum le foloseau în administrarea afacerilor de stat. Este De administrando imperio („Despre administrarea imperiului”) în care împăratul dă lecții fiului său Roman al II-lea despre cum să trateze cu popoarele străine și cum să folosească informațiile culese de predecesorii săi.

Pare astfel evident că majoritatea informațiilor despre popoare străine oferite de Constantin al VII-lea se bazează pe rapoartele diplomatice ale solilor bizantini și ale ambasadorilor trimiși de conducătorii străini la împărați. Aceste documente importante au fost păstrate în arhivele imperiale, mai întâi în scrinium barbarorum și apoi la logothetul poștei. Lucrarea împăratului este unică în multe privințe. Ea arată, de exemplu, că bizantinii păstrau arhive de stat în care adunau toate documentele importante. Cartea sa este în același timp prima încercare de scriere a unei istorii a diplomației, inaugurând astfel un gen nou de literatură istorică. Trebuie să-i fim recunoscători pentru că a păstrat informațiile preluate din atâtea documente din arhive care altfel s-ar fi pierdut. Cu toate acestea, trebuie să mărturisim că ar fi fost mai bine dacă și-ar fi îndeplinit planul de a scrie cartea „Despre națiuni” și nu ar fi folosit materialele strânse doar pentru instruirea fiului său. Această schimbare de la planul inițial explică o parte din incoerența și inexactitățile materialului său. Editarea acestuia ar fi eliminat sau, cel puțin, ar fi diminuat inadecvările.

Rusia Kieveană a dispărut până în cele din urmă ca stat, lăsând în urmă mai multe state aflate în competiție pentru dreptul de a se numi moștenitori ai culturii și poziției dominante. După sec.al 13-lea, Marele Ducat al Moscovei a ajuns să domine fostul centru cultural și politic, Kievul. (Vladimir Rosulescu ISTORIA RUSIEI http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.com/2016_06_23_archive.html

Servicii de informații în cnezatul Moscovei

Rusia sub stăpânirea mongolă – Ascensiunea politică a marilor cneji ai Moscovei – Reformele lui Ivan al III-lea – Introducerea poștei de stat după modelele mongole; organizarea sa – Herberstein și von Staden despre serviciul de informații moscovit – Reorganizarea serviciului poștal de către Ivan al IV-lea – Tratamentul ambasadorilor străini – Opricinicii și poliția secretă.

După ce cnezatele ruse au fost cucerite în cele din urmă, hanii mongoli au numit cneji și mari cneji prin emiterea unui document special numit iarlîc, care conținea enumerarea birurilor ce trebuiau colectate de la fiecare cnezat și fie expediate, fie aduse hanului. Birurile se calculau potrivit recensământului populației făcut de funcționari mongoli. Atât cnejii, cât și marele cneaz întreprindeau frecvent călătoria lungă și periculoasă de la Hoarda lui Batu la Marele Han din Karakorum. Carpini ne spune că Mihail I, cneaz de Cernigov, și însoțitorul său boierul Fiodor, au fost omorâți de Batu pentru că, din motive religioase, au refuzat să se închine idolului lui Genghis-Han, refuzul lor fiind considerat un semn de neloialitate politică. Incidentul s-a petrecut în septembrie 1246 și ambii bărbați au fost sanctificați de Biserica Rusă.

Întrebarea dacă mongolii și-au extins sistemul de poștă și mesageri în toate teritoriile rusești cucerite nu a primit încă un răspuns satisfăcător. Există multe indicii că ceva similar a existat în Rusia în perioada kieveană. Cronicile menționează frecvent obligația de a oferi călăuze, căruțe, cai și alte utilități pentru solii cnejilor. Autoritățile comunelor erau responsabile pentru furnizarea acestor servicii de către populație. În K’voprosu, pag. 23-29, I. Ia. Gurland, a adunat suficiente dovezi din cronici și alte documente pentru a arăta că cnejii trimiteau mesageri marelui cneaz și altor cneji și că au existat comunicări între capitalele cnezatelor. Desigur, aceasta nu înseamnă că a existat un sistem de poștă regulat cu stații de ștafetă.

Este destul de probabil ca mongolii să se fi mulțumit cu acest tip de sistem de comunicații, făcându-i pe cneji responsabili de funcționarea sa pentru utilizarea propriilor soli și ofițeri. Printre numeroasele taxe impuse locuitorilor se număra și cea pentru jam, denumirea mongolă a poștei. Se pare totuși că banii strânși erau destinați plătirii serviciului poștal general din teritoriile mongole. Nu există dovezi că mongolii ceruseră rușilor să mențină un sistem similar, cu stații de ștafetă, ca în Mongolia.

La începutul stăpânirii mongole asupra Rusiei, taxele erau colectate de funcționari mongoli numiți baskak, dar spre sfârșitul secolului al XIII-lea, marii cneji au fost însărcinați să le strângă ei înșiși în cnezatele lor sub supravegherea comisarilor mongoli. Mai târziu, a devenit în întregime responsabilitatea lor. De atunci ei s-au ocupat nu numai de încorporarea de recruți pentru armata hanului, ci și de menținerea comunicațiilor între Sarai, capitala Hoardei de Aur, și cnezate, prin furnizarea de cai și alte necesități mesagerilor și ofițerilor mongoli.

Aceasta pare a fi o explicare adecvată a problemei poștei, deoarece jam ca taxă este menționată pentru prima dată într-un document al lui Vasili I datând de la începutul secolului al XV-lea.

După eliberarea de jugul mongol, care a fost facilitată de dezintegrarea lentă a Hoardei de Aur în câteva hanate, marele cneaz al Moscovei a reușit să accelereze unificarea cu celelalte cnezate rusești. Principiul unității religioase a întregii Rusii a fost de ajutor în această privință, după transferul către Moscova a demnității kievene. Ideea reunificării ținuturilor rusești i-a condus pe Vasili al II-lea, Ivan al III-lea, Vasili al III-lea și Ivan al IV-lea la anexarea nemiloasă a cnezatelor independente, în lupta victorioasă cu Tver și cu republicile Novgorod și Pskov.

Odată cu creșterea puterii politice a marilor cneji moscoviți, până și sistemul politic rus a cunoscut o transformare lentă. Trăsăturile democratice ale sistemului politic în perioada kieveană au dispărut în timpul ocupației mongole; cele mai remarcabile au fost adunările populare (vece) care împărțeau cu cnejii unele puteri administrative și militare. Dar poporul și-a pierdut toate privilegiile față de cneji, confirmându-le astfel puterea și permițându-le să introducă în Moscova și în cnezatele anexate un regim monarhic autocratic. Rădăcinile ideologice ale autocrației moscovite sunt bizantine și au fost răspândite de ecleziastici ruși, dar experiența cnejilor cu sistemul mongol autocratic și tiranic a favorizat creșterea autocrației moscovite. Regimul autocratic avea nevoie în primul rând de o armată bună și, în această privință, cnejii moscoviți au urmat modelul mongol. Mongolii le îngăduiseră să-și păstreze doar suitele, așa că marii cneji au adăugat acestora bărbați legați prin serviciul militar și le-au numit, după moda mongolă, dvor (curte). După eliberarea de mongoli, cnejii și-au păstrat dvor militară, dar și încorporarea generală în armată introdusă de mongoli. Armata le era împărțită în cinci divizii, la fel ca armata mongolă, și au fost adoptate tactici și arme militare mongole. Reorganizarea armatei moscovite după model mongol a dat noilor autocrați o forță militară considerabilă, pe care conducătorii occidentali contemporani nu au putut s-o egaleze.

Modificările în administrarea Moscovei au urmat frecvent modelul mongol. Marii cneji au păstrat sistemul mongol de biruri cu care populația se obișnuise și care s-a dovedit eficient. Justiția era administrată în așezări de împuterniciții lor, iar în zonele rurale de conducători numiți de marele cneaz, care erau însărcinați cu administrația generală a așezărilor și a districtelor rurale. Li se permitea să păstreze o parte din taxele judiciare și să se „hrănească” din zonele pe care le conduceau. Pe lângă administrarea de către funcționari ai statului, în Moscova exista un sistem feudal căruia se supuneau domeniile marilor cneji, boierilor și Bisericii.(Pagina 303 original).

Ivan al III-lea cel Mare  (A. Thevet, „Cosmographic Universelle”. Paris, 1575)

Ivan al III-lea cel Mare  este menționat în documente din anul 1450 ca mare cneaz, coregent al tatălui său. A fost un om de stat remarcabil, cu aptitudini politice și diplomatice ieșite din comun. În timpul cârmuirii acestuia s-a definitivat formarea nucleului teritorial al statului Rus centralizat, fiind alipite statului Rus cnezatele Iaroslavl (1463), Rostov (1474), Republica feudală Novgorod (1478), Marele cnezat Tver, precum și pământurile Veatcăi (1489) și o mare parte a pământurilor Riazan. Rusia și-a amplificat influența asupra Pskovului și asupra marelui cnezat Riazan. După războaiele din anii 1487-1494 și 1500-1503 cu marele cnezat Lituanian, Ivan al III-lea a alipit către Moscova o serie de pământuri slave de la est de Moscova: Сernigov, Novgorod-Severskii[vezi,  Cerepnin L.V., Formarea Statului centralizat Rus în sec. XIV-XV, Moscova, 1960) .

Ivan al III-lea și-a împroprietărit membrii dvorului și pe boierii sosiți din alte cnezate, sau chiar din hanatele rămase, cu părți din teritoriile cucerite. Sistemul acesta era cunoscut ca pomestie și noii moșieri, care nu aveau alt mijloc de existență, erau legați prin serviciu militar credincios și eficient pentru marele cneaz. Fiii lor erau obligați să intre în armată la vârsta de cincisprezece ani, iar mai multe pământuri li se acordau numai dacă teritoriul ce fusese dat părinților era prea mic pentru întreținerea lor. Prin acest sistem, Ivan al III-lea nu numai că a anihilat puterea vechii nobilimi în teritoriile cucerite, dar a creat și un corp de încredere, care să sprijine statul moscovit centralizat. Acest sistem a devenit baza solidă a organizării militare moscovite în următoarele trei secole.

Noul regim autocratic avea nevoie de comunicații bune pe întregul său teritoriu vast, pentru a obține informații rapide despre situația în ținuturile cucerite și pentru accelerarea ordinelor marelui cneaz către reprezentanții săi locali. Ivan al III-lea a înțeles bine această necesitate și de aceea nu numai că a folosit ceea ce mai rămăsese din vechiul sistem de comunicații rus, ci l-a reorganizat în conformitate cu sistemul mongol și l-a extins în tot cnezatul său. Taxa de jam, introdusă de mongoli, a fost, de asemenea, reorganizată. În loc ca poporul să furnizeze cai și căruțe, trebuia să plătească o taxă numită jamskija dengi care urma să fie achitată chiar și de cei care fuseseră scutiți de impozite.

După cucerirea definitivă a Novgorodului (1478) și încorporarea teritoriilor fostei republici, Ivan al III-lea a înțeles că Moscova avea nevoie de un serviciu de comunicații rapid cu orașul anexat, unde exista pericolul real al unei revolte a locuitorilor nemulțumiți, care își pierduseră atât libertatea, cât și poziția importantă în răsărit. Singurul mijloc era înființarea unei poște cu ștafete, bine dotate cu cai, pentru ca mesagerii să aducă informații sau să ducă ordine de la noul stăpân. Stațiile poștale, jami, au fost ridicate pe tot drumul și existența lor este amintită într-un document de călătorie dat de Ivan al III-lea în 1489 solului său, Jurig Trachaniot, un învățat grec aflat în serviciul Moscovei, citat de G. Alef. El a fost trimis împreună cu Vasili Kulešin la împăratul Maximilian pentru a stabili condițiile în care era posibilă încheierea unei alianțe cu acesta împotriva Poloniei-Lituaniei. În document se explică modul în care urmau să călătorească ambii soli și cum avea să li se asigure „de la jam la jam” cai, trăsuri (telegi cu doi cai), dar și „korm”, sau provizii, o oaie, trei găini și pâine.

În 1485, Ivan al III-lea a anexat Republica Tver și a construit stații jam pe tot traseul de la Tver la Moscova. În 1493, în conflictele cu Pskov, același sistem de poștă a fost extins până la frontiera Pskov; orașul a fost anexat de Vasile al III-lea în 1510. Pskov și Novgorod trebuiau să observe situația din Lituania și Polonia și să informeze Moscova despre evenimentele din țările respective. În jurul anului 1501, jami au fost ridicate pe drumul Mojajsk către nou-cuceritele ținuturi lituaniene, mai întâi prin Kazena și apoi până la Dorogobuž. Un document din 1504 menționează că stații similare au fost construite pe drumul de la Moscova la Kaluga pe cursul mijlociu al râului Oka, iar mai târziu până la Vorotinsk.

Din documentele menționate mai sus se mai poate afla că drumurile poștale erau plasate sub îngrijirea unor supraveghetori.

Aceste drumuri erau foarte importante pentru Ivan al III-lea din cauza conflictului militar cu Lituania. Dar și Hanatul Mongol din Kazan necesita observarea atentă. La scurt timp după 1490, Ivan a construit stații de poștă spre Murom, de unde era ușor de ajuns la Nijni Novgorod pe Oka.

Crearea unui sistem poștal cu stații de ștafetă a însemnat o realizare importantă.

În capitală, funcționari speciali erau însărcinați cu scrierea documentelor de călătorie și ținerea evidenței numărului de pasageri ce luau parte la misiuni oficiale. Funcționarii estimau numărul de cai, de telegi și de bărci necesare pentru misiuni și calculau cantitățile de hrană și de furaje necesare la fiecare stație. În privința solilor din alte țări, funcționarii erau instruiți să le respecte obiceiurile alimentare, deoarece nu se putea oferi carne de porc mongolilor și nici alcool musulmanilor. Documentele necesare, scrise în numele marelui cneaz, erau înmânate supraveghetorului, sau pristavului, care primea instrucțiuni precise despre călăuzirea misiunilor; el obținea permisele pentru a călători prin provincii și avea autoritatea de a solicita provizii suplimentare. Întrucât erau familiarizați cu obiceiurile popoarelor străine, pristavii erau trimiși uneori ei înșiși ca soli.

Administrarea poștei era organizată după sistemul mongol, așa cum demonstrează denumirile rusești ale funcționarilor săi. Șeful poștei se numea jamčik, supraveghetorul podurilor mostovčik, inspectorul drumurilor dorožnik, iar cel care se ocupa de transportul fluvial lodejščik; colegul său care supraveghea porturile poberežnik, iar șeful stațiilor poștale jurtči.

Rușii au fost astfel prima națiune europeană care a stabilit un serviciu de stat poștal regulat, ceva nemaiauzit în vestul Europei, unde informațiile despre cnezatul Moscovei și regimul său erau foarte puține. Din fericire, există o importantă sursă istorică din această perioadă, scrisă de baronul Sigismund von Herberstein, care a mers de două ori la Moscova ca trimis al împăraților Maximilian și Carol al V-lea. Rerum Muscovitarum .

Rerum Moscoviticarum Commentarii , Note despre Moscoviți , cunoscute și sub numele de Note despre Rusia , a fost universal recunoscută ca fiind cea mai importantă lucrare istorică și etnografică de la începutul secolului al XVI-lea. Rusia. Este o relatare a aristocratului german baronul Sigismund von Herberstein (1486-1566) despre cele două misiuni diplomatice ale sale în Rusia. A fost trimis de împăratul austriac habsburgic Maximilian I, în 1517, și de arhiducele Ferdinand, în 1526, pentru a negocia o soluționare a păcii între regele Sigismund I al Poloniei (1467-1548) și țarul rus, Vasily III (1479-1533). (https://www.ucd.ie/readingeast/essay7.html).

Comentarii, publicat prima dată la Viena în 1549, a fost cea dintâi descriere a noului stat și a apărut în câteva ediții în latină, germană și italiană. Europa Occidentală a aflat în principal din descrierea lui Herberstein detalii interesante despre Rusia și despre poșta ei..

Descriind funcționarea poștei, el este conștient de faptul că ceva similar a existat în Roma imperială, pentru că, vorbind despre stațiile de poștă din cnezat, Herberstein folosește termeni latini, referindu-se la mesageri ca veredarii, care înseamnă „mesager rapid”. „Cneazul”, spune el, „are rute poștale către toate părțile țării sale, spre locuri diferite și cu suficienți cai. Când un mesager oficial este trimis undeva, el capătă un cal fără întârziere. Mai mult, are dreptul să-și aleagă calul pe care-l dorește.” Stațiile aveau probabil mulți cai, pentru că, potrivit lui Herberstein, atunci când mersese de la Novgorod la Moscova, jamčik, sau șeful poștei, îi oferea să aleagă dintre treizeci, patruzeci și chiar cincizeci de cai, deși el și suita lui aveau nevoie doar de doisprezece. Animalele erau schimbate cu altele odihnite la orice stație, sau jam, unde, din nou, solul și tovarășii săi erau liberi să aleagă orice doreau. Atât mesagerii, cât și solii călăreau cu viteza cea mai mare; în cazul în care caii lor oboseau sau se accidentau, erau abandonați și se rechiziționau alții de la oricine de pe drum sau din orice așezare. Proprietarii animalelor erau despăgubiți de stat pentru pierderile suferite. Jamčik avea datoria să găsească animalele abandonate și să le îngrijească în jami.

Datorită acestei organizări perfecte a poștei de stat, unul dintre slujitorii lui Herberstein a reușit să meargă de la Novgorod la Moscova în șaptezeci și două de ore, ceea ce înseamnă că a străbătut în medie 214 kilometri în fiecare zi, timp de trei zile succesive. O astfel de realizare nu era posibilă în țările Europei apusene din perioada aceea. Există indicii că viteze și mai mari puteau fi atinse de poșta din cnezatul Moscovei în situații de urgență, așa cum menționează alte descrieri făcute de soli și călători străini. Aventurierul Heinrich von Staden, care și-a oferit serviciile lui Ivan al IV-lea și care a locuit în Moscova între 1560 și 1570, vorbește cu respect despre ea. „Jami”, spune el (p. 59), „sunt construite la diverse distanțe și sunt dotate cu cai buni. Astfel este posibil să se ajungă de la Moscova la orice hotar al țării în șase zile.” Von Staden vorbește din propria sa experiență. El străbătut drumul de la Dorpat la Moscova (1 400 km) în șase zile. În 1476, solul venețian A. Contarini a avut nevoie de opt zile pentru a călători de la Novgorod la Moscova, dar asta se întâmpla înainte de perfecționarea poștei și călătoria lui a fost slab organizată, după cum se poate concluziona din plângerile sale. Introducerea de jami de către Ivan al III-lea după cucerirea definitivă a Novgorodului a făcut călătoria pe acest drum mai rapidă și mai confortabilă.

Ivan al IV-lea a continuat să construiască jami, deși, așa cum observă von Staden (p. 190), îl costau foarte mult. Când își descrie solia, ambasadorul englez Sir Jerome Horsey (1587) vorbește cu mare respect (p. 206) despre realizările lui Ivan al IV-lea, enumerându-i cuceririle. Conducătorul acesta, spune el, nu numai că a ctitorit și a înzestrat peste șaizeci de mânăstiri, ci a construit cu totul (p. 208) o sută cincizeci și cinci de locuri fortificate în toate părțile cnezatului său, în care erau încartiruiți soldați. „În regiuni întinse și pustii, el a ridicat trei sute de așezări numite jami, lungi de doi-trei kilometri; i-a înzestrat pe toți locuitorii cu pământ pe care să crească pentru el atâția cai iuți câți avea nevoie.” Conform acestei relatări, se pare că locuitorii noilor așezări cu stații de ștafetă primeau pământuri pentru a asigura cai puternici și servicii bune pentru jami. Gurland (pag. 176 și urm.) îi numește slobodi.

Interesul lui Ivan al IV-lea pentru construirea de noi drumuri poștale se explică prin politica sa. El dorea să intensifice relațiile comerciale cu Anglia, iar descoperirea rutei Mării Albe de către englezi a necesitat extinderea de jami în nord, pentru a-i ajuta pe negustorii englezi ale căror mărfuri erau binevenite în Moscova și care și-au extins activitățile comerciale chiar și pe teritoriul hanatelor din Kazan și Astrahan controlat de marele cneaz. Portul Arhanghelsk, prin care negustorii englezi au pătruns în interiorul Rusiei, era deschis pentru navigare doar în timpul lunilor verii scurte și de aceea Ivan al IV-lea dorea să cucerească Livonia pentru porturile ei baltice. El și-a pregătit campania cu atenție, primul pas fiind extinderea serviciului de jami până la frontiera Livoniei.

Despre ascensiunea marelui cnezat al Moscovei până în 1584 (Pagina 309 original)

Instituția poștei își avea sediul la Moscova și, potrivit lui von Staden, s-a numit mai întâi Iamskaia Izba. Probabil că Ivan al IV-lea a fost cel care l-a reorganizat, creând un minister special al poștei numit Iamskoi prikaz, întrucât acesta este numele ce apare în documente după 1574. Activitățile îi sunt acum mai bine cunoscute prin publicarea de către cercetătorii ruși de lucrări privind funcțiile sale, precum și a cărților cu verste, care consemnează numele stațiilor și distanțele de la Moscova, alături de indicarea numărului de zile necesare pentru a ajunge la destinație. Se pare că în timpul domniei lui Ivan al IV-lea, Iamskoi prikaz deținea o lucrare geografică ce descria drumurile și dădea distanțele în tot cnezatul Moscovei, dar s-a pierdut. A fost compilată nu numai pentru Iamskoi prikaz, ci și pentru ministerul de război, sau Razrjadnîi prikaz.

Drumurile cu jami erau, de asemenea, deschise pentru folosirea de către solii străini, așa cum s-a menționat deja. Von Staden a descris în câteva cuvinte (p. III) că ambasadorii statelor străine erau întâmpinați la hotare de mulți oficiali și popor. După o primire solemnă, ei erau dați în grija unui oficial, sau pristav, a cărui datorie era să-i îndrume prin regiuni locuite ale țării spre locul unde îi aștepta marele cneaz. Aceasta era o măsură de precauție pentru a le ascunde traseul direct și pentru a nu vedea zonele slab populate și pustii. Ei erau împiedicați să vadă străini și, dacă în reședința marelui cneaz locuiau și alți soli străini, prezența și numele acestora erau păstrate secrete. Marele cneaz se străduia să obțină informații de la fiecare, dar îi ținea în necunoașterea situației din țara sa.

Informațiile lui von Staden sunt confirmate de Antonio Possevino, care a fost trimis de papa Grigore al XIII-lea la Ivan al IV-lea în 1581. Possevino critică rapoartele solilor care vorbesc despre cnezatul Moscovei ca fiind o țară În capitolul II din De rebus Moscoviticis Commentarius,foarte populată, impresie creată de faptul că atunci când aceștia călătoreau spre Moscova, țăranilor din satele din apropiere li se poruncea să se alinieze în lungul drumurilor pe care mergeau.

Există mai multe descrieri oferite de soli și negustori străini despre cum au fost tratați la Moscova. V. Kljucevskij, folosind în principal relatările scrise de S. von Herberstein (1517), Jakob von Ulfeld (1575, 1578), Possevino, Contarini (1473), Olearius (1633), A. von Meyerberg (1661-1663), A. Lyseck (1675), și B. L. F. Tanner (1678), oferă o imagine vie a activităților ambasadorilor în capitală, audiențele lor la marii cneji, și tranzacțiile diplomatice cu omologii din cnezat. Recepțiile diplomatice din Moscova urmau un ceremonial elaborat și străzile erau pline de oameni curioși să-i vadă pe străini. Cavaleria în uniforme strălucitoare preceda alaiul, iar companii de streliți (infanteriști cu muschete) formau o gardă de onoare. Boieri îmbrăcați în veșminte bogate îi întâmpinau pe soli în numele marelui cneaz. Toate acestea erau concepute pentru a impresiona vizitatorii prin etalarea disciplinei militare și a bogăției curții cneazului. Ambasadorii erau cazați într-o casă specială, care, în secolul al XVI-lea, era prost mobilată. Suita lor căpăta hrana necesară și furaje pentru animale și lemne pentru bucătărie, dar nu li se îngăduia să meargă singuri în piață pentru a-și cumpăra alimente.

rușii îi tratau pe soli similar cu bizantinii și arabii. Principiul era de a obține cât mai multe informații de la ei și, în același timp, de a-i împiedica să vadă în Moscova ceea ce statul dorea să le ascundă. Pristavul care l-a însoțit pe unul dintre soli a fost foarte bine descris de ambasadorul olandez Brederode care a spus despre el că se prefăcea că era un maestru de ceremonii, dar în realitate era o iscoadă.

Toate actele referitoare la relațiile cu o țară străină și toate rapoartele făcute de ambasade erau copiate în volume și păstrate în prikazul ambasadelor. Cea dintâi colecție de acest fel datează din primii ani de domnie ai lui Ivan al III-lea și conține documente referitoare la relațiile cu Lituania, Hoarda de Aur și împăratul german. Documentele despre Polonia au fost păstrate într-un Panskij prikaz special; visteria (Kazemyj prikaz) se ocupa mai ales de afacerile cu Răsăritul și de ambasade. Abia în secolul al XVII-lea s-au înființat treptat departamente speciale care să se ocupe de țările europene. Diplomații Moscovei manifestau frecvent o atitudine șireată când aveau de-a face cu soli străini.

Negustorii străini se aflau, de asemenea, sub control. Ei erau interogați la postul de frontieră și mărfurile le erau inspectate; dacă se aprecia că erau binevenite în Moscova, li se acorda permisiunea de a folosi poșta jam. Un pristav îi însoțea ca paznic, împiedicându-i să meargă pe orice rută și astfel, poate, să observe lucruri interzise străinilor.

Știm puțin despre activitățile iamcikilor și ale subordonaților lor, decât doar că aveau responsabilitatea de a menține buna organizare a poștei. În mod firesc însă, marii cneji se așteptau din partea lor la aceleași servicii ca și hanii mongoli, și anume informații despre atitudinea populației, urmărirea cu atenție a funcționarilor, denunțarea oricăror atitudini suspecte ale celor aflați în poziții înalte și alte rapoarte similare. Această instituție le-a permis marilor cneji să-i supravegheze pe boieri și să impună respect pentru autoritatea pe care o aveau asupra cnezatelor anexate de Marele cnezat al Moscovei.

Înainte de domnia lui Ivan al IV-lea, nu găsim nicio informație despre crearea unei poliții secrete care să mențină ordinea în interior. Această putere supremă asupra tuturor supușilor l-a surprins pe Herberstein, deoarece niciun conducător occidental nu ar fi visat măcar la o asemenea dezvoltare autocratică. Englezul Giles Fletcher, care a vizitat Moscova la șaptezeci de ani după Herberstein, a numit-o pur și simplu „tiranică”. Dezvoltarea aceasta s-a datorat noului concept de societate și relației sale cu statul, care a fost introdus încet în Marele cnezat al Moscovei, odată cu creșterea și răspândirea ideilor monarhice și autocratice. Toate clasele erau legate de servirea statului. Cnejii și boierii și-a pierdut fostele privilegii și a devenit slujitori ai țarului. Încercările de a rezista acestui regim nou au fost extreme îndeosebi în timpul lui Ivan al IV-lea, dar el a spulberat opoziția printr-o lovitură violentă îndreptată împotriva cnejilor și a vechilor familii boierești, prin crearea unei noi clase de opricinici, bărbați complet devotați țarului și aleși de el (1565). Opricinicii, recrutați din rândul dvorjane și micilor nobili, au fost instalați pe moșiile ereditare ale vechilor familii boierești din partea centrală a Marelui cnezat al Moscovei, ai căror foști proprietari au fost fie exterminați fără milă, fie strămutați în teritoriile nou-anexate de la granițele statului. Această măsură opresivă a necesitat crearea la curte a unui corp de gardă specială, sau poliție politică, pentru a combate tentativele de trădare. Aceste schimbări brutale au introdus astfel o domnie a terorii care a durat douăzeci de ani; așa a fost introdusă în Rusia poliția secretă, care a continuat să funcționeze în diverse feluri în timpul țarilor.

Sigur, în Europa  rușii au introdus un serviciu poștal bine organizat în statul lor, totuși trebuie subliniat că sistemul lor poștal nu a fost în totalitate o imitare a celui mongol. Ivan al III-lea și-a construit sistemul poștal pe temelia deja pusă de cnejii ruși în perioada kieveană. Se pare că există o analogie între practica Kievului și sistemul de comunicare existent în China feudală, așa cum s-a descris anterior în capitolul V. Dacă mongolii s-au mulțumit cu sistemul de comunicare kievean dintre cnezate, așa cum pare cel mai probabil, atunci trebuie să presupunem că acesta era destul de avansat. Dacă mongolii nu ar fi perturbat dezvoltarea Rusiei atât de temeinic și pentru o perioadă atât de lungă, am putea presupune că sistemul de comunicare kievean ar fi devenit similar cu cel pe care mongolii l-au implantat în imperiul lor.

Imitarea sistemului mongol a accelerat această dezvoltare și marele merit îi revine lui Ivan al III-lea, care i-a înțeles avantajele și a folosit experiențele de secole acumulate de alte popoare din Răsărit și pe care le moșteniseră mongolii. De asemenea, el a înțeles importanța unui bun serviciu de informații pentru o conducere centralizată – a fost primul conducător european care a dovedit o astfel de înțelepciune și abilitate în conducerea statului. Din fericire, domnia acestui conducător înzestrat este acum mai înțeleasă de istorici. În cartea sa Ivan the Great of Moscow, J. L. I. Fennell le-a descris cărturarilor apuseni capacitatea de om de stat a lui Ivan al III-lea, un domnitor care merită mai multă atenție și pentru realizările sale în progresul economic și material al țării lui. El a pus bazele extinderii și măreției Rusiei și, prin urmare, merită pe deplin.

Sursa  Francis Dvornik: Începuturile serviciilor de informații – Orientul Apropiat antic, Persia, Grecia, Roma, Bizanț, Imperiile musulmane arabe, Imperiul Mongol, China, Cnezatul Moscovei, Meteor Press, 2021 (traducere şi prelucrare Origins of Intelligence Services,  Francis Dvornik, Rutgers University Press, New Jersey, 1974. Origins of Intelligence Services, Francis Dvornik, Rutgers University Press, New Jersey, 1974

© 2023 Tiberiu Tănase. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.