Puncte de vedere privind activitatea Serviciului Special de Informații după 23 august 1944

Tănase, Tiberiu (2022), Puncte de vedere privind activitatea Serviciului Special de Informații după 23 august 1944, Intelligence Info, 1:2, 73-89Tănase, Tiberiu (2022), Puncte de vedere privind activitatea Serviciului Special de Informații după 23 august 1944, Intelligence Info, 1:2, 73-89, https://www.intelligenceinfo.org/puncte-de-vedere-privind-activitatea-serviciului-special-de-informatii-dupa-23-august-1944/

 

Rezumat

După evenimentele din august 1944, Cristescu părăseşte conducerea SSI, preluată temporar de Traian Borcescu, şef al Secţiei II Contrainformaţii. Colaboratorul lui apropiat, lt.colonelul Traian Borcescu, şeful Secţiei a II-a Contrainformaţii, fusese chemat cu câteva luni înainte la M.St.Major, unde i se ceruse cooperarea, fără ştirea lui Eugen Cristescu, la pregătirea momentului când urma să se producă marea cotitură în politica şi strategia militară a statului român. În dimineața zilei de 23 august 1944, Traian Borcescu – aşa cum a declarat ulterior – a fost informat despre cursul pe care aveau să îl ia evenimentele. La conducerea Serviciul Special de Informaţii a  urmat  pentru o scută perioadă între 25 august şi 19 septembrie 1944, generalul Victor Siminel care a îndeplinit funcția de director general al Serviciului Special de Informații în acest scurt interval de timp. Noul director nu a făcut altceva decât să conducă activitatea informativă şi contrainformativă a SSI în formula convenită în august 1944. La jumătatea lunii septembrie, din ordinul Comandamentului sovietic s-au sigilat aparatele de radio din dotare. În consecință, activitatea externă, precum şi legăturile între centrele Serviciului şi rezidenturile interne au fost paralizate. Este primul amestec brutal al sovieticilor în activitatea SSI. Asemenea practici se vor repeta prin arestarea abuzivă a unor cadre şi agenţi care făcuseră parte din structurile informative ale Frontului de Est.

 

Cuvinte cheie: Serviciul Special de Informații, 23 august 1944

 

Abstract

After the events of August 1944, Cristescu leaves the leadership of the SSI, temporarily taken over by Traian Borcescu, head of the II Counterintelligence Section. His close collaborator, Lt. Col. Traian Borcescu, head of the 2nd Counter-Intelligence Section, had been called a few months before to The Great General Staff, where he had been asked to cooperate, without Eugen Cristescu’s knowledge, in the preparation of the moment when it was going to produce the great turning point in the policy and military strategy of the Romanian state. In the morning of August 23, 1944, Traian Borcescu – as he later declared – was informed about the course the events would take. General Victor Siminel was in charge of the Special Intelligence Service for a brief period between August 25 and September 19, 1944, who served as general director of the Special Intelligence Service during this short period of time. The new director did nothing but lead the informative and counter-informative activity of the SSI in the formula agreed upon in August 1944. In mid-September, by order of the Soviet Command, the radio equipment was sealed. Consequently, the external activity, as well as the links between the Service centers and the internal residents, were paralyzed. It is the first brutal Soviet interference in SSI activity. Such practices will be repeated through the abusive arrest of some cadres and agents who were part of the information structures of the Eastern Front.

 

Keywords: Special Intelligence Service, August 23 1944

 

INTELLIGENCE INFO, Vol. 1, Nr. 2, Decembrie 2022, pp. 73-89
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/puncte-de-vedere-privind-activitatea-serviciului-special-de-informatii-dupa-23-august-1944/
© 2022 Tiberiu Tănase. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Puncte de vedere privind activitatea Serviciului Special de Informații după 23 august 1944

Tiberiu Tănase

 

Motto

Conducerea S.S.I. solicita Ministerului de Război „să precizeze ce trebuie să spună Serviciul asupra activităţii sale atunci când va fi întrebat, întrucât credem că este imoral să divulgăm şi să expunem, de exemplu, pe agenţii români sau străini care au acceptat să lucreze în folosul statului român şi care azi, schimbându-se situaţia, nu mai activează. Aceştia trebuie de asemenea protejaţi, nelăsându-i să fie traşi la răspundere şi  considerându-i întocmai ca pe ostaşii de pe front care au luptat până în momentul când s-a ordonat încetarea luptei”[1].

 

Conducerea Serviciul Special de Informaţii după 23 August 1944

După evenimentele din august 1944, Cristescu părăseşte conducerea SSI, preluată temporar de Traian Borcescu, şef al Secţiei II Contrainformaţii. Colaboratorul lui apropiat, lt.colonelul Traian Borcescu, şeful Secţiei a II-a Contrainformaţii, fusese chemat cu câteva luni înainte la M.St.Major, unde i se ceruse cooperarea, fără ştirea lui Eugen Cristescu, la pregătirea momentului când urma să se producă marea cotitură în politica şi strategia militară a statului român. În dimineaţa zilei de 23 august 1944, Traian Borcescu – aşa cum a declarat ulterior – a fost informat despre cursul pe care aveau să îl ia evenimenele [2]. La conducerea Serviciul Special de Informaţii a  urmat  pentru o scută perioadă între 25 august şi 19 septembrie 1944, generalul Victor Siminel care a îndepinit funcția de director general al Serviciului Special de Informații în acest scurt interval de timp.[3] Noul director nu a făcut altceva decât să conducă activitatea informativă şi contrainformativă a SSI în formula convenită în august 1944. La jumătatea lunii septembrie, din ordinul Comandamentului sovietic s-au sigilat aparatele de radio din dotare. În consecinţă, activitatea externă, precum şi legăturile între centrele Serviciului şi rezidenturile interne au fost paralizate. Este primul amestec brutal al sovieticilor în activitatea SSI. Asemenea practici se vor repeta prin arestarea abuzivă a unor cadre şi agenţi care făcuseră parte din structurile informative ale Frontului de Est[4].

Trebuia să se treacă astfel la o reorganizare care să corespundă acestor condiţii. Sarcina de a reorganiza SSI i-a revenit Ministerului de Război, care luase iniţiativa unui proiect de lege înaintat la 10 septembrie 1944 suveranului. Peste 4 zile regele Mihai a semnat Decretul-lege 158 în baza căruia Serviciul Special de Informaţii trecea de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri la Ministerul de Război. În ce priveşte organizarea, funcţionarea şi stabilirea atribuţiilor Serviciului, acestea urmau să fie determinate prin decizie ministerială.

Colonelul Ion Lissievici povesteşte în lucrarea sa memorialistică faptul că la 12 septembrie 1944, chiar în ziua când la Moscova se parafa Convenţia de Ar­mistiţiu între România şi Naţiunile Unite, a fost chemat de generalul Mihail Racoviţă — ministrul de Război. Cu acea ocazie i s-a adus la cunoştinţă că Ministerul de Război urmează să-i încredinţeze funcţia de director general al SSI, fapt pentru care îi lăsa la dispoziţie 10 zile pentru a se documenta în vederea reorga­nizării instituţiei în conformitate cu noile condiţii social-politice interne. „Începând de a doua zi — menţionează colonelul Ion Lissievici — am discutat cu fiecare şef de secţie în parte propunerile făcute şi am căzut de acord asupra unei organizări a secţiei respective cum şi a activităţii ce urma să desfăşoare în viitor. Rezultatul acestor discuţii a fost concretizat într-o serie de scheme şi grafice, însoţite de detaliile scrise strict necesare”[5].

Conducerea Ministerului de Război a fost de acord cu noua schemă organizatorică şi cu misiunile informative fixate fiecărei secţii, fapt pentru care a elaborat decizia de numire a colonelului Ion Lissievici la conducerea Serviciului de Informaţii (noua denumire a SSI) trecut în subordiea Armatei, începând cu data de 20 septembrie 1944. Din păcate, Lissievici va ocupa acest post o perioadă foarte scurtă de timp, din septembrie 1944 până în decembrie 1944, când va fi schimbat din funcţie[6].

Motivele care ţin de această schimbare sunt complexe şi au la bază noua orientare a Romaniei de după 1944 şi implicit schimbarea legăturilor cu URSS. În acest sens, trebuie precizat faptul că superiorii din serviciile sovietice au interzis Serviciului de Informaţii românesc orice legătură externă, procedând in acelaşi timp la numeroase arestări de cadre. Lissievici reacţionează, întocmind un raport către ministrul de război prin care prezintă situaţia „funcţionarilor timoraţi prin măsurile privative de libertate ce s-au luat de către organele sovietice”, argumentând totodată că acest fapt afectează grav prestaţia şi randamentul serviciului. Din acest moment, Lissievici devine un personaj incomod, care trebuie înlăturat din structurile superioare ale serviciului.

Situația SSI după 23 august în raport cu frontul secret

În vara anului 19944, Serviciul Special de Informaţii[7] acumulase o bogată experienţă în activitatea de informaţii specifică condiţiilor dificile ale războiului[8].

Toate cadrele şi o parte dintre informatori care acţionaseră pe Frontul de Est în cadrul Eşalonului Operativ fuseseră retrase pe teritoriul naţional şi repartizate în cadrul diferitelor secţii centrale sau la rezidenţele din Muntenia, Oltenia şi Transilvania, iar după declanşarea ofensivei de vară a trupelor sovietice au fost dispersaţi şi agenţii din Moldova şi Dobrogea.

Rămas la comandă, lt.col. Traian Borcescu, şeful Secţiei a II-a contrainformaţii, şi-a întărit legăturile anterioare cu reprezentanţii Serviciului Englez de informaţii (Alexandru Eck şi Dan Brătianu) şi s-a prezentat apoi generalului Constantin Stănescu de la care a primit ordinul de a clarifica situaţia nou apărutelor gărzi patriotice, precum şi legăturile Partidului Comunist cu comandamentul sovietic.

Ca urmare a acestui ordin, lt.col. Borcescu care tocmai desfiinţase „Grupa comunistă” ce acţiona în cadrul Secţiei a II-a contrainformaţii a reînfiinţat-o sub denumirea de „Grupa problemelor muncitoreşti” numindu-l ca şef pe August Rădulescu, cu misiune de a reactiva vechii informatori în problemă[9].

Pentru realizarea unei legături mai strânse între S.S.I. şi Ministerul de Război, în structura căruia fusese inclus din 29 august[10], s-a ordonat păstrarea unor relaţii informative permanente cu Secţia a II-a a Marelui Stat Major condusă de col. Runceanu Aurel.

Obligat de vidul informativ produs de ruperea frontului din Moldova şi de retragerea dezordonată a trupelor române, col. Runceanu a solicitat S.S.I., încă de la sfârşitul lunii august, date despre trupele sovietice (forţă, armament, direcţii de înaintare), localităţile ocupate şi legăturile lor cu organizaţiile comuniste centrale şi locale[11].

Cu acordul col.Victor Siminel, proaspăt numit şef al S.S.I., Borcescu l-a contactat pe Victor Ionescu, şeful Agenturii I-a. şi i-a ordonat „să  selecţioneze un număr de funcţionari care să participe la şedinţele Apărării Patriotice şi să intre în sediile P.C.R. pentru a culege date[12]”. Obiectivele menţionate au fost urmărite şi de centrele teritoriale ale Serviciului care au transmis prin radiograme informaţiile culese până la începutul lunii octombrie, când, din ordinul comandamentului sovietic, au fost sigilate toate aparatele T.F.F.. Secţia Cifru, condusă de col.Louis Constantinescu, preda textele decriptate col. Borcescu care le sintetiza într-o singură Notă.

După verificarea acesteia de către col. Lissievici, textul era dactilografiat în trei exemplare trimise prin curieri la primul ministru, la ministrul de Război şi la Secţia a II-A a M.St.M.. Iniţial, curierii utilizaţi erau cei ai Direcţiei Secretariat a S.S.I., dar ulterior s-a apelat doar la serviciile cpt. Rusu Victor.

Informaţiile culese din Bucureşti şi împrejurimi erau centralizate la August Rădulescu, şeful „Grupei problemelor muncitoreşti”, care la concentra într-o notă pe care o preda col. Lissievici şi care urma apoi circuitul menţionat anterior pentru informaţii din provincie.

La începutul lunii septembrie situaţia generală a S.S.I. era destul de dificilă, şeful instituţiei fiind obligat să treacă la o restructurare semnificativă şi să reducă masiv personal. Din cele douăsprezece selecţii care au funcţionat până la 23 August rămăseseră patru, personalul fiind disponibilizat în proporţie de 65%[13].   

Pentru o parte din cei la cer urma să se renunţe s-a făcut propunerea să fie încadraţi la Siguranţa Generală (bugetarii).

Ca urmare a presiunilor exercitate de sovietici prin intermediul Ministerului de Război conducerea S.S.I. a trecut la rechemarea agenţilor săi din străinătate care lucrau sub acoperire diplomatică[14].

În acelaşi timp, pe plan intern, organele N.K.V.D.-ului acordau o atenţie deosebită personalului care acţionase pe Frontul de Est. Procedeul cel mai des utilizat consta în invitarea ofiţerilor şi funcţionarilor suspecţi la sediul Prefecturii Poliţiei Capitalei pentru a fi anchetaţi şi, eventual, reţinuţi. Pentru evitarea unor astfel de situaţii care aveau un efect demoralizant asupra angajaţilor, conducerea S.S.I. solicita Ministerului de Război „să precizeze ce trebuie să spună Serviciul asupra activităţii sale atunci când va fi întrebat, întrucât credem că este imoral să divulgăm şi să expunem, de exemplu, pe agenţii români sau străini care au acceptat să lucreze în folosul statului român şi care azi, schimbându-se situaţia, nu mai activează. Aceştia trebuie de asemenea protejaţi, nelăsându-i să fie traşi la răspundere şi  considerându-i întocmai ca pe ostaşii de pe front care au luptat până în momentul când s-a ordonat încetarea luptei”[15].

Asemenea demersuri au continuat, solicitându-se protecţia statului român pentru colaboratorii de origine rusă, ucraineană şi tătară, „grav compromişi faţă de U.R.S.S.”, care urmau să fie evacuaţi din Turcia şi Occident[16]. În acelaşi timp s-a cerut col. Nicolae Cristea, prefectul Poliţiei Capitalei, eliberarea sau trimiterea în judecată a unor funcţionari superiori ai Serviciului, arestaţi în luna septembrie (lt.col Begnescu Florin, directorul Nicolae Trohani, şeful de grupă Eugen Haralamb şi directorul Gheorghe Cristescu), cererea fiind acceptată de prefect[17].

Trebuie precizat şi faptul că la sfârşitul lunii septembrie lt.col Borcescu a predat „tabelele cu toţi informatorii interni şi externi ai S.S.I. şi o serie de materiale privind pe fostul rege şi unii fruntaşi ai partidelor istorice” lui Mocsony – Stârcea, fost mareşal al Palatului, şi lui Niculescu – Buzeşti, fost ministru de Externe.

Ulterior, Mocsony – Stârcea, a confirmat faptul că a predat la rândul său tabelele primite şi agentul englez Ivor Porter revenit în ţară după 23 August[18].

Intelligence Service a mai primit această listă şi de la lt.col. Borcescu prin intermediul agentului Georges Daurat. Motivele invocate de englezi constau în necesitatea „de a neutraliza aceşti agenţi pentru a-i proteja de nemţi şi pentru a-i contacta şi a afla şi alţi agenţi, mai ales a U.R.S.S.”[19].

În acelaşi timp, însă, la solicitarea lt.col. Alexandrov, ofiţerul de legătură al Serviciului de Informaţii sovietic, ministrul de război a ordonat col. Lissievici să predea noilor aliaţi lista informatorilor lăsaţi „în conservare” de S.S.I. pe teritoriul U.R.S.S.. Lista a fost întocmită cu colaborarea col. Palius Vasile, fost şef al Agenturii Frontului de Est, utilizându-se şi date culese din arhiva S.S.I. dislocată la Joiţa şi predată apoi solicitanţilor[20].

Ca recompensă pentru „spiritul cooperant” al conducerii S.S.I., lt.col. Alexandrov a predat la solicitarea col. Lissievici câteva legitimaţii eliberate de Misiunea Militară Sovietică unor ofiţeri ai Serviciului care s-au deplasat în provincie (mr. Ionescu Anton la Ploieşti şi mr. Filimon la Craiova) pentru a culege date despre trupele sovietice. În documentele eliberate se specifică faptul că persoana în cauză va primi de la autorităţi tot sprijinul de care are nevoie[21].

La data de 19 septembrie a fost publicată în „Monitorul Oficial” legea de purificare a aparatului de stat[22]. Pentru aplicarea prevederilor acesteia a fost constituită o Comisie specială care, după ce a analizat în decurs de o lună fiecare caz în parte, a ajuns la concluzia că „ nici un cadru militar nu a săvârşit fapte imputabile conform legii”, cu excepţia a doi ofiţeri acuzaţi pentru atitudine abuzivă şi ţinută nedemnă[23].

Bătălia de pe frontul românesc al informaţiilor septembrie 1944,

La mijlocul lunii septembrie 1944, bătălia de pe frontul românesc al informaţiilor se află în plină desfăşurare. De o parte acţionau organele speciale ale guvernului sovietic (N.K.V.D., elemente ale C.C. al P.C. bolşevic care îndrumau şi controlau activitatea P.C.R. şi elemente ale Secţiei de Informaţii a M.St.M. al Armatei Roşii) împreună cu cele două ale Frontului II Ucrainean (Direcţia Politică, Secţia Contrainformaţii –K.R.O.- şi Secţia Informaţii – R.O.) şi noile structuri militarizate ale P.C.R. („Apărarea Patriotic㔺i „Uniunea Patrioţilor”)[24].

De cealaltă parte guvernul Stănescu făcea eforturi de a capta interesul anglo – americanilor faţă de acţiunile evidente de comunizare a României, antrenând în activitatea de culegere de informaţii toate organele abilitate ale Statului[25]. Datorită statutului ţării de „aliat” al U.R.S.S. şi al P.C.R. de „partid legal” toate aceste acţiuni trebuiau conspirate strict pentru a se evita deteriorarea relaţiilor cu ocupanţii.

Iniţial, principalul beneficiar al fluxului informaţional a părut să fie Intelligence Service prin agenţii trimişi în cadrul Misiunii militare britanice (Ivor Porter, Guirand Georges) care beneficiau de legăturile create în timpul războiului  (Dan Brătianu, lt. col. Borcescu, Gheorghe Tomaziu, Metzianu). Un avantaj îl constituiau şi vechile relaţii anglo – române, precum şi convingerea liderilor politici de la Bucureşti că Imperiul britanic nu va abandona statele din Balcani în mâna sovieticilor.

Un prim semnal că lucrurilor nu stăteau aşa a fost pasul înapoi făcut de englezi când S.S.I. i-a rugat să elibereze legitimaţii false, de acoperire, pentru agenţii care urmau să culeagă date de interes reciproc[26].

Din dorinţa de a nu crea tensiuni în relaţiile cu U.R.S.S., în cazul în care s-ar fi descoperit implicarea britanică în această problemă, într-un moment în care Londra decisese sacrificarea României şi Bulgariei pentru a păstra Grecia în sfera de influenţă occidentală[27], singurii care au răspuns favorabil au fost ofiţerii O.S.S. din cadrul Misiunii militare americane conduşi de col. Frank Wissner şi mr.Robert Bishop.

În a treia decadă a lunii septembrie situaţia situaţia operativă în planul informaţiilor se prezenta astfel: Ministerul de Război şi Marele Stat Major primeau tot mai multe semnale de la propriile organe de informaţii (Birourile statice militare ş.a.)[28] şi de la cele ale altor servicii (S.S.I., Direcţia Generală a Siguranţei  ş.a.), privind cooperarea dintre Armata Roşie şi comuniştii români în vederea ocupării de către aceştia din urmă a unor poziţii cheie în administraţia centrală şi locală.

De asemenea, se manifestă o lipsă acută de informaţii privind evoluţia evenimentelor din Moldova şi Dobrogea în condiţiile răspândirii zvonurilor privind o eventuală includere a acestor provincii în structura statului sovietic.

Pentru o corectă evaluare a situaţiei conducerea statului avea nevoie de informaţii sigure. Condiţia esenţială cer trebuia îndeplinită era ca această preocupare să fie pe deplin conspirată faţă de sovietici.

Considerând că modalităţile clasice utilizate pentru atunci pe plan informativ erau riscante, generalul Racoviţă, ministrul de Război, de comun acord cu generalul Mihail, şeful M.St.M., i-a sugerat col. Borcescu cu prilejul întrevederii din 12 septembrie la care a participat şi Dan Brătianu, agent englez revenit de la Istanbul, că Palatul regal are nevoie de informaţii despre acţiunile P.C.R. şi ale armatei sovietice, fiind necesară crearea unui organism special, total camuflat, care să poată funcţiona şi în condiţiile întăririi controlului executat de Comisia Aliată de Control (sovietică) asupra României.

Borcescu l-a informat pe col. Siminel Victor, şeful S.S.I., despre ordinul primit dar nu i-a mai putut prezenta proiectul deoarece la comanda Serviciului a fost numit col. Lissievici ( începând cu 19 septembrie)[29].

Pus la curent cu ordinul conducerii armatei, col. Lissievici a ordonat continuarea lucrărilor la proiect antrenând în această activitate şi pe col. Palius Vasile, fost comandant al Agenturii Frontului de Est şi bun cunoscător al problemelor ruseşti.

Redactat în câteva variante, proiectul Grupei Speciale a fost finalizat pe 28 septembrie şi prezentat sub formă de Notă generalului Racoviţă care l-a aprobat.

În expunerea de motive se specifică faptul că „atât organele informative ale armatei sovietice cât şi organele Partidului Comunist şi ale N.K.D.V.-ului centralei din Moscova aflate pe teritoriul ţării acţionează în scopul determinării şi dirijării anumitor curente politice şi al creării unei reţele informative cât mai complete – cu ramificaţii chiar în departamente şi instituţii de stat – impunându-se ca serviciul nostru să dispună de elementele necesare depistării activităţii sus- menţionatelor organe”[30].

Se raporta întocmirea unei liste cu 35 persoane cunoscătoare de limbă rusă pe care se putea conta pentru protejarea cărora Serviciul de Informaţii American era dispus să elibereze legitimaţii false. Grupa urma să fie condusă de col. Palius şi dotată cu un buget lunar de 4-5 milioane lei.

Col. Borcescu a primit ordinul de a redacta un proiect amănunţit de organizare a Grupei Speciale, timp în care s-a continuat culegerea de informaţii despre trupele sovietice şi Partidul Comunist prin mijloacele clasice, inclusiv prin trimiterea unor agenţi „ în concediu” în Moldova (Crăciun la Bacău şi dr. Puticiu la Piatra Neamţ), rezultatele fiind mulţumitoare.

Un fapt care a impulsionat eforturile în direcţia organizării unei structuri informative conspirate, l-a constituit ştirea că la nivelul unor ministere funcţionarii comunicau date cu caracter secret sovieticilor[31].

În ziua de 16 octombrie, proiectul de organizare şi funcţionare a Grupei Speciale a fost terminat şi prezentat spre aprobare. Se prevedea ca noua structură informativă să fie organizată în afara serviciului, camuflată total, condusă de elemente de încredere şi cu experienţă şi să funcţioneze prin propriile ei posibilităţi.

Fiecare agent urma să lucreze pe cont propriu pentru urmărirea activităţii desfăşurate de U.R.S.S. în România şi Bulgaria prin liderii Partidului Comunist veniţi de la Moscova, prin organele N.K.D.V., K.R.O. şi R.O..

Pentru iniţiatorii proiectului era clar faptul că Uniunea Sovietică urmărea comunizarea statului român, ei încercând să afle care urmau să fie etapele, procedeele şi metodele ce trebuiau să fie aplicate pentru realizarea acestui scop.

Pornind de la beneficiile rezultate în urma colaborării cu Abwehrul, se propunea crearea unor legături cu Comandamentul Sovietic care să fie exploatate, pentru a se obţine informaţii din sursă sigură, menţinându-se în acelaşi timp colaborarea cu serviciile omologate anglo – americane[32].

De altfel, trebuie menţionat că, începând din prima jumătate a lunii octombrie, la sediul din strada Saita nr.10 aveau întruniri bisăptămânale între conducerea S.S.I. şi reprezentanţii Serviciului de Informaţii Sovietic, lt.col Alexandrov şi cpt. Carandaşev, întâlniri cu prilejul cărora sovieticii au primit date despre activitatea antifasciştilor, a ostaşilor germani din zona  Călăraşi, a paraşutiştilor lansaţi în Ardeal şi a celor din Împrejurimile Otopeniului.

Totodată le-au fost predate: tabelul cu informatorii S.S.I. înainte şi după 23 August 1944 însoţite de tabele cu ordinea de bătaie a Serviciului până la şefii de birouri (inclusiv). Au existat legături de colaborare cu reprezentanţii Serviciului de Informaţii al Armatei Roşii, instalaţi în str. Şerban Vodă, cărora le-au fost predate, cu aprobarea ministrului de Război, generalul Mihail Racoviţă, formulele cernelurilor simpatice şi ale reactivilor pentru citirea lor împreună cu mostrele reactive, purtându-se discuţii şi pentru înfiinţarea unui Centru de Informaţii româno-sovietic la Arad.

În ceea ce priveşte legăturile cu Misiunea militară americană, agenţii S.S.I. contribuiau deja la asigurarea pazei americanilor cazaţi în Aleea Modrogan şi la Hotelul „Ambasador”, precum şi ale aerodromurilor Popeşti- Leordeni şi Băneasa[33].

În realizarea celor propuse, col. Palius era sigur că va putea atrage la colaborare un membru al C.C. al P.C. al U.R.S.S. aflat la Bucureşti. De la jumătatea lunii octombrie, când mr. Bishop a început să primească câte un exemplar din Notele în care se centralizau informaţiile Grupei Speciale, relaţiile cu O.S.S. s-au intensificat[34] .

Agenţii Grupei Speciale erau sfătuiţi să închirieze câte o locuinţă conspirativă în localităţile în care erau trimişi (Bucureşti, Ploieşti, Giurgiu, Constanţa, Iaşi, Bacău, Galaţi, Craiova, Turnu Severin, Braşov, Cluj, Arad, Timişoara)[35], având totodată dreptul să recruteze 1-3 informatori verificaţi.

Col. Lissievici a aprobat proiectul pe 20 octombrie, iar gen. Racoviţă şi-a dat acceptul două zile mai târziu. Pentru conspirarea  agenţilor, Lissievici şi col. Rădulescu Constantin, şeful Secţiei I Informaţii, au reluat legăturile cu O.S.S., sensibilizat deja de primirea listei cu agenţii Abwehrului din România, obţinând la începutul lunii noiembrie 1944, 35 de legitimaţii în alb[36] care au fost predate de col. Rădulescu lui Traian Borcescu. În acelaşi scop col. Rădulescu a obţinut un număr egal de legitimaţii de corespondent la ziarul „Universul” pe al cărui director, Lugojanu Ion, îl ştia[37].

Pe 11 noiembrie, col. Borcescu a prezentat spre aprobare col. Lissievici „Instrucţiunile” pe care trebuiau să le respecte agenţii speciali în misiunile ordonate.

Se urmărea starea de spirit a populaţiei; modul de comportare al trupelor sovietice, structura şi tăria acestora; relaţiile dintre armata rusă şi cea română; apartenenţa etnică a autorităţilor administrative locale (români, evrei etc.) şi modul de comportare al acestora; dacă s-au efectuat deportări ale populaţiei din regiunea respectivă; care era soarta prizonierilor români, unde se aflau şi tratamentul aplicat; eventualele lipsuri alimentare; rechiziţii şi însămânţări de toamnă; dacă există un curent separatist în zonă; dacă există o Republică Moldovenească cu sediul la Iaşi.

Datele obţinute trebuiau consemnate sumar, urmând să fie detaliate la întoarcerea în Capitală. Totodată, col. Lissievici ordona memorarea acestor „Instrucţiuni2 pentru evitarea deconspirării[38].

Iniţial col. Palius a fost desemnat să asigure încadrarea în Grupa Specială a foştilor funcţionari din agentura Frontului de Est şi a acelora din Biroul de studii al acestui front. După ce acesta a predat Serviciului de Informaţii American lista celor menţionaţi anterior, col. Lissievici a luat decizia să renunţe la acest plan, redistribuind agenţii respectivi în cadrul Serviciilor centrale şi teritoriale şi îndepărtându-l treptat pe col. Palius de la conducerea Grupei. În locul lui a fost numit directorul Nicolae Trohani, care îi fusese adjunct[39], sub coordonarea col. Borcescu Traian.

Ultima acţiune operativă a col. Palius a constat în deplasarea efectuată în perioada 10-17 noiembrie la Sibiu şi Timişoara pentru organizarea personalului din fostul Eşalon Operativ, care a fost redistribuit la aceste centre, în vederea culegerii de informaţii specifice Grupei Speciale[40].

În cadrul instruirii făcute de col. Borcescu şi col. Rădulescu, agenţii au fost sfătuiţi „ să nu aibă nimic asupra lor, atât în ceea ce priveşte misiunea de executat, cât şi datele obţinute în cursul acesteia. Informaţiile era necesar să fie culese prin acţiune personală, făcând uz de propriile lor observaţii, şi prin discuţii cu populaţia locală, iar la nevoie să se folosească de carnetul de corespondent de presă ce le-a fost pus la dispoziţie. Redactarea rezultatelor trebuia să se facă după înapoierea în misiune”[41].

Pentru agentul special ce trebuia să place la Constanţa, col. Rădulescu a redactat Instrucţiuni distincte solicitând obţinerea de date privind starea de spirit a populaţiei din Cadrilater, situaţia economică din Bulgaria de Sud-Est, situaţia armatei şi flotei bulgare din aceeaşi zonă, precum şi studierea posibilităţilor de reinstalare la Constanţa a Centrului S.S.I. retras după 23 August 1944.

Agenţii trimişi în Moldova au fost dotaţi cu buletinul de identitate real, cu bilete de voie (permisii), primind şi câte o legitimaţie de corespondent la ziarul „Universul” şi una de membru al Misiunii militare americane[42].Ei s-au reîntors fără probleme din misiune la sfârşitul lunii noiembrie, predându-i lt.col. Borcescu datele culese.

Agentul Siliştenu, a cărui misiune la Constanţa era mai dificilă, a primit un buletin de identitate fals, procurat prin Secţia a II-a c.i. a S.S.I. de la Prefectura Poliţiei Capitalei, un livret militar cu ordin de lăsare la vatră, completat cu complicitatea col. Mălinescu, comandantul Regimentului 1 Grăniceri, un carnet de corespondent de presă (nr. 341/1944) de la ziarul „Universul”, în calitate de corespondent regional, şi o scrisoare de recomandare pentru un comerciant important cu legături în lumea portuară. După câteva tentative nereuşite agentul a ajuns la Constanţa, iar la întoarcere a reconstituit din memorie un plan topografic al oraşului, inclusiv coasta maritimă, pe care a indicat locul aproximativ unde se executau lucrări de fortificaţii[43].

La sfârşitul lunii noiembrie, activitatea de culegere a datelor specifice Grupei Speciale atinsese parametri maximi. Informaţiile trimise de agenturile şi centrele informative din ţară prin curieri, precum şi cele aduse de agenţi speciali erau centralizate şi prelucrate de col. Rădulescu Constantin, col. Popovici Anton sau de directorii Trohani Nicolae şi Becescu Florin, notele rezultate fiind verificate de col. Lissievici. Cele trei exempare dactilografiate pe hârtie albă, fără antet, erau expediate la Ministrul de Război prin col. Lissievici, la Secţia a II-a a Marelui Stat Major, personal col. Runcescu Aurel sau lt.col Vasiliu, prin Vlădeanu Barbu şi la Serviciul de Informaţii American prin col. Rădulescu Constantin. De la caz la caz un exemplar al notei ajungea la Ministerul de Interne prin fostul judecător Gheorghe Mihai[44]. Plombpagina utilizată la multiplicare era păstrată sub cheie sau distrusă de directorul Trohari[45]. Col. Rădulescu preda plicul cu nota respectivă curierilor Misiunii militare americane care veneau la S.S.I. (adjutantul Uxkul Carol, plt. Popa şi slt. Oroveanu Matei). Pentru transmiterea datelor americanii foloseau serviciile curierului diplomatic şi pe cele ale postului de radioemisie aflat în subsolul Băncii Naţionale[46].

Unele informaţii erau oferite şi Serviciului de Informaţii Englez pe filiera directorului Trohani – col. Gibsonar Archibald[47].

Plata agenturilor care făceau parte din Grupa specială se făcea din fondurile speciale ale Ministerului de război. În acest scop erau alocaţi cca. 4 milioane de lei lunar la cere se adăuga şi o subvenţie din partea Serviciului de Informaţii American.         Col. Lissievici afirma că americanii au preluat în totalitate agentura diurnistă în cadrul agenturii Frontului de Est[48]. Agenţii principali care acţionau în Bucureşti primeau cca 100.000 lei ( col. Palius, directorul Trohani ş.a.), iar cei din provincie minimum 40.000 lei din banii Ministerului de Război. Şefii S.S.I. implicaţi în acţiune mai primeau 200-300.000 lei din subvenţia americană[49].

În virtutea atribuţiilor şi drepturilor cuvenite funcţiilor deţinute, despre activitatea Grupei Speciale au avut cunoştinţă generalii Racoviţă, Creţulescu şi Negulescu, care, în calitate de miniştri de Război, aprobau fondurile băneşti necesare, generalii Mihail, Rădescu şi Stănescu , foşti şefi ai Marelui Stat Major, precum şi col. Runceanu Aurel, şeful secţiei a II-a a M.St.M şi subordonatul acestuia, lt.col. Vasiliu, şeful Biroului 2 c.i., care primeau notele de la S.S.I.[50].

Generalul Racoviţă a ordonat col. Lissievici să refacă şi legătura radio cu rezidentul S.S.I. Decebal Celea de la Istanbul.

În acest sens, Lissievici s-a întâlnit de câteva ori cu Gibson şi au convenit un sistem de codificare, transmisia urmând să se facă cu aparatura S.S.I. ce urma să fie instalată în localul Şcolii superioare de război. Mesajele proveneau de la gen. Racoviţă, iar Celea, după recepţia lor la Istanbul, urma să le predea col. Castelaine[51]. Se pare că această soluţie a eşuat.

La sfârşitul lunii noiembrie, col. Lissievici a înaintat ministrului subsecretar de stat pentru armata de uscat, gen. Ilie Creţulescu, memoriu în care descria greutăţile întâmpinate în culegerea de date, dificultăţi datorate faptului că informatorii utilizaţi au aflat că numele lor sunt cunoscute la Ministerul de Externe şi la Palat deoarece figurau pe listele predate de col. Siminel Victor acestor instituţii la ordinul gen. Racoviţă comunicat verbal prin lt. col. Borcescu Traian[52].

Cu toate acestea, activităţile informative specifice Grupei Speciale au continuat până în martie 1945 când au fost arestaţi şefii secţiilor operative din S.S.I.. Între timp, pe 24 decembrie col. Lissievici cedase locul de director colonelului Săvoiu Gheorghe, iar col. Palius Vasile plecase pe front pentru a dispare definitiv din peisajul informativ românesc.

Notele privind activitatea P.C.R. şi mişcările trupelor sovietice au continuat să fie redactate şi expediate factorilor de decizie ai statului şi Misiunii militare americane[53], ceea ce demonstrează că mecanismul a rămas funcţional şi noii şefi şi-au sumat riscurile de rigoare.

Analizând faptele prezentate, concluzia care s-ar putea desprinde ar fi următoarea: împreună cu alte instituţii ale statului român (Siguranţa Generală, Secţia a II-a din M.St.M. ş.a.) S.S.I. a asigurat organelor supreme ale puterii un flux continuu de date şi informaţii privind acţiunile desfăşurate în cooperare de ocupanţii sovietici şi Partidul Comunist în vederea instaurării în România a unei societăţi după modelul bolşevic. Organizarea Grupei Speciale a însemnat mai mult un sprijin psihologic şi financiar acordat personalului din fosta Agentură a Frontului de Est, de altfel cel mai bine pregătit în problemele sovietice, antrenat într-o activitate deosebit de periculoasă în condiţiile de atunci.

Actuala lipsă de date certe referitoare la soarta acestor oameni după 6 martie 1945 nu ne poate permite decât să sperăm că nu au sfârşit într-un lagăr siberian, ci au reuşit să se refugieze în Occident. Spre deosebire de ei, restul personalului S.S.I. a făcut cunoştinţă cu regimul penitenciar naţional, indiferent de gradul sau funcţia pe care au deţinut-o[54].

Anexa

Directorii S.S.I. în anul 1944
– Eugen Cristescu 12 noiembrie 1940-23 august 1944 Director al Serviciului Secret de Informaţii
– Traian Borcescu (23-26 august 1944) Director General interimar
– Victor Siminel (25 august 1944 – 20 septembrie 1944) Director general al S.S.I. (Serviciul Special de Informaţii)
– Ioan Lissievici 25 septembrie (1944-25 decembrie 1944) Director general al S.S.I. (Serviciul Special de Informaţii)
– Gheorghe Săvoiu (25 decembrie 1944 – 6 martie 1945) Director general al S.S.I. (Serviciul Special de Informaţii)

Bibliografie

– Expunere asupra Serviciilor de Informaţii ale Armatei. Istoric, întocmit în 1934 de Mihail Moruzov, în Mihail Moruzov şi frontul secret, Editura Elion, Bucureşti, 2004;
Cristescu Eugen, Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii, în Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti. Memorii (1916¬1944), mărturii, documente, prefaţă de Dan Zamfirescu, Editura R.A.I., Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, f.a., p. 131-223;

– Cristian Troncotă, Omul de tainâ al mareşalului, Editura Elion, Bucureşti, 2005.

– Cristian Troncotă, Torţionarii. Istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România (1948-1964), Editura Elion, Bucureşti, 2006.

– Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului Comunist din România (1965-1989), Editura Elion, Bucureşti, 2003.

– Cristian Troncotă, România şi frontal secret 1859-1945, Bucureşti, Editura Elion 2007.

– Tănase Tiberiu, Serviciile de informaţii româneşti în timpul primului râzboi mondial în revista Historia nr. 78, iunie 2008, pp. 26-33.

– Tănase Tiberiu, SSI în timpul celui de al II lea Râzboi Mondial- adaptarea la conditiile de război, în revista Historia nr. 80, august 2008, pp.32-38.

– Tănase Tiberiu  –  Serviciile secrete in timpul celui de-al doilea Război Mondial  http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/serviciile-secrete-n-timpul-celui-al-ii-lea-r-zboi-mondial

– Tănase Tiberiu , Personalităţi ale frontului secret în istoria serviciilor de informaţii româneşti în Ion Lissievici – Intelligence nr 19 martie-mai 2011.

– Tiberiu Tănase, Ioan Codruţ Lucinescu – Academia Nţională de Informaţii Mihai Viteazul , Mărturii importante despre momentul 23 august 1944 din Memoriul de activitate al lt.col. Traian Borcescu, şeful Secţiei a II Contrainformaţii din cadrul Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.) director general-interimar al S.S.I. (23-26 august 1944), Revista Intelligence nr 28,dec 2014 – martie 2015, pp. 56-62.

– Cristescu Eugen, Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii, în Cr. Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti. Memorii (1916-1944), mărturii, documente, prefaţă de Dan Zamfirescu, Editura R.A.I., Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, f.a., p. 131-223;

– Lissievici, Ion, Amintirile unui fost lucrător în serviciul de Informaţii al statului, în Cr. Troncotă, Glorie şi tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe Frontul de Est (1941-1944), Editura Nemira, Bucureşti, 2003;

– Pavel Moraru, Serviciile secrete şi Basarabia (1918-1991) – dicţionar, editura Militară, Bucureşti, 2008, p. 304-312

– Colonel dr. Lionede Ochea, Serviciul special de informaţii al României pe frontul de vest 1940-1944.

Note

[1]ASRI , Fond penal, dosar nr.25374,vol.16,p.262.

[2] Traian Borcescu, şeful Secţiei a II Contrainformaţii din cadrul Serviciului Special de Informaţii (SSI  ) director general-interimar al S.S.I. (23-26 august 1944), Vezi Mărturii importante despre momentul 23 august 1944  din Memoriul de activitate al lt.col. Traian Borcescu, şeful Secţiei a II Contrainformaţii din cadrul Serviciului Special de Informaţii (SSI  ) director general-interimar al S.S.I. (23-26 august 1944), autori  dr. Tiberiu Tănase  , cercetator dr Ioan Codruţ Lucinescu – Academia Nţională de Informaţii Mihai Viteazul ,Mărturii importante despre momentul 23 august 1944  din Memoriul de activitate al lt.col. Revista Intelligence nr 28,dec 2014 –martie 2015,pp. 56-62 .

[3] Apoi primește alte însărcinări importante: șef al delegației militare a Înaltului Comandament Român în Comisia de redactare a Armistițiului, șef al Comisiei militare române de legătură cu Comisia Aliată de Control, iar din septembrie 1947 este consilier militar în Comisia Interministerială pentru executarea Tratatului de Pace, funcție pe care o deține până la trecerea sa în cadrul disponibil (1 ianuarie 1948).

[4] Cristian Troncotă,  România şi frontal secret 1859 – 1945, Editura Elion 2007,p.269.

[5] Lissievici, Ion, Amintirile unui fost lucrător în serviciul de Informaţii al statului, în Cr. Troncotă, Glorie şi tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe Frontul de Est (1941-1944), Editura Nemira, Bucureşti, 2003;

[6] Ioan Lissievici-  Director general al SSI (Serviciul Special de Informaţii) 25 septembrie 1944 – 25 decembrie 1944 vezi ,Tănase Tiberiu,  Personalităţi ale frontului secret în istoria serviciilor de informaţii româneşti  în Ion Lissievici –  Intelligence nr 19 martie- mai 2011.

[7] În continuare se va utiliza forma S.S.I. , cu prezicerea că, de la 24 octombrie 1944, a fost instituită denumirea de Serviciul de Informaţii (S.I.)

[8] Cristian Troncotă, Eugen Cristescu – Asul serviciilor secrete româneşti, Bucureşti,1994.

[9] A.S.R.I., Fond Penal, dosar nr.25374, vol.1, p.210.

[10] Idem, Fond documentar, dosar nr.9060, vol.3,p.514.

[11] Idem, Fond documentar, dosar nr.25374,vol1,f.209-228.

[12] Ibidem.

[13] Idem, Fond documentar, dosar nr. 9060, vol.3, p.536-538

[14] Ibidem,p.535.

[15] Idem, Fond penal, dosar nr.25374,vol.16,p.262.

[16].Ibidem, p.96.

[17] Idem, Fond documentar, dosar nr.9060, vol.3,p.560

[18] Idem, Fond penal, dosarul nr.25 374, vol.32,p.218.

[19] Ibidem, vol.2, p.67

[20] Ibidem, vol.15,p.178.

[21] Ibidem, vol.4, p.348 şi vol.36, p.272.

[22] Ibidem, p.561-563

[23] Ibidem, vol.15, p.391-392.

[24] Ibidem, vol.4, p.348.

[25] Ibidem, vol.15.p.391-392

[26] Ibidem, vol.32, p.218

[27] André Fontaine, Istoria războiului rece, vol.1, Bucureşti, 1992, p.276.

[28] A.S.R.I., Fond penal, dosar nr.25374, vol.17, p.131.

[29] A.S.R.I., Fond penal, dosar nr.25374, vol.4, p.211 şi vol.36, p.250.

[30] Ibidem, vol.28, p.2-3.

[31] Ibidem, vol.4, p.178.

[32] Ibidem, vol.3, p.110-115.

[33] Ibidem, vol.4,p.180-181.

[34] Ibidem, vol.28,p.30.

[35] Ibidem, vol.1, p.10.

[36] Ibidem, vol.4, p.243. Legitimaţiile aveau formă dreptunghiulară, fiind formate din 3 coperte care prin suprapunere formau un carnet. Pe fiecare copertă, sub antetul Misiunii militare americane, un text scris în limbile română, engleză şi rusă arăta că posesorul legitimaţiei se afla în serviciul Comisiei Aliate de Control, cerându-se tot concursul autorităţilor locale.

[37] Ibidem, vol.4, p.376. Legitimaţiile aveau două coperte de culoare galbenă. În interior exista fotografia şi semnătura posesorului peste care se aplicase ştampila administraţiei şi un text care confirma că respectivul este corespondent de presă la ziarul „Universul”.

[38] Ibidem, vol.3,p.127.

[39] Ibidem, p.378.

[40] Ibidem, vol.7, p.240 şi vol.28, p.32-33.

[41] Ibidem, vol.4, p.305.

[42] Ibidem, vol.4, p.393, vol.17, p.237 şi vol.36, p.313.

[43] Ibidem, vol.17,p.14, vol.6,p.267 şi vol.28, p.34.

[44] Ibidem, vol.17, p.304.

[45] Ibidem, vol.17,p.193.

[46] Ibidem, p.179.

[47] Ibidem, vol.17,p.180 şi vol.28, p.32.

[48] Ibidem, vol.4, p. 268 şi vol.36, p.222.

[49] Ibidem, vol.28,p.36.

[50] Ibidem,  Vol.17, p.223, şi urm.

[51] Ibidem, vol.4, p.191 şi 225.

[52] Ibidem, p.276.

[53] Cristian Troncotă, Aspecte ale bătăliei desfăşurate pe frontul secret al informaţiilor înainte de instaurarea guvernului Petru Groza, în volumul „6 Martie 1945. Începuturile comunizării României”, Bucureşti, 1995.

[54] A.S.R.I., Fond penal, dosar nr. 25374, vol.10, p.72-77.

Considerații privind educația și formarea analiștilor de intelligence într-o lume în continuă schimbare

Popescu, Alba Iulia Catrinel și Tănase, Tiberiu (2022), Considerații privind educația și formarea analiștilor de intelligence într-o lume în continuă schimbare, Intelligence Info, 1:2, 23-35Popescu, Alba Iulia Catrinel și Tănase, Tiberiu (2022), Considerații privind educația și formarea analiștilor de intelligence într-o lume în continuă schimbare, Intelligence Info, 1:2, 23-35, https://www.intelligenceinfo.org/consideratii-privind-educatia-si-formarea-analistilor-de-intelligence-intr-o-lume-in-continua-schimbare/

 

Rezumat

În prezent, în România, ca și în toate celelalte state euro-atlantice și în cadrul organizațiilor internaționale din care facem parte (NATO de exemplu), există o cerere puternică de analiști de informații „bine pregătiți”. Pentru a funcționa într-un mod eficient, structurile de informații au nevoie de analiști de informații eficienți, sau cu alte cuvinte, de analiști de informații bine pregătiți. Acesta este cazul comunității noastre naționale de informații, precum și al componentelor și structurilor sale. Necesitatea și importanța proiectului este în consecință înrădăcinată în nevoia de analiști bine pregătiți și în misiunea lor centrală în domeniul informațiilor, și anume crearea de produse (informații de securitate) care să poată prezenta o înțelegere corectă și exactă a diferitelor procese, evenimente. și fenomene pentru factorii de decizie.

Selecția celor vizați pentru a fi pregătiți necesită alcătuirea inițială a profilului unui analist de informații, selecția însăși necesitând orientarea către un profil psihologic compatibil cu misiunea pe care acesta va trebui să o îndeplinească și care posedă un nivel minim de analitică. abilitățile necesare, celelalte aspecte referitoare la instruirea analistului vor fi implementate într-un program numit pentru educația și formarea analiștilor de informații.

 

Cuvinte cheie: organizații internaționale, Comunitatea Națională de Informații, formarea analiștilor, profilul analistului de informații, instruirea analistului, intelligence, educație, formare, analist, program de cercetare, proiect, structură

 

Abstract

Nowadays in Romania, as well as in all the other Euro-Atlantic states and within the international organizations that we are part of as well (NATO for example), there is a strong demand for “well-trained” intelligence analysts. In order to function in an efficient matter, intelligence structures need efficient intelligence analysts, or in other words, well-trained intelligence analysts. This is the case for our National Intelligence Community, as well as for its components and structures. The necessity and importance of the project is consequently rooted in the need for well-trained analysts and in their central mission within the intelligence domain, namely the creation of products (security information) that can portray a correct and exact understanding of different processes, events and phenomena for policy-makers.

The selection of those targeted to be prepared requires the initial composition of an intelligence analyst’s profile, the selection itself requiring the orientation towards a psychological profile that is compatible with the mission that he or she will have to meet and that possesses a minimal level of analytic abilities required, the other aspects referring to the analyst’s  instruction will be implemented in a program called  for education and the training of intelligence analysts.

 

Keywords: international organizations, National Intelligence Community, training of analysts, intelligence analyst’s profil, analyst’s  instruction, intelligence, education, training, analyst, research program, project, structure

 

INTELLIGENCE INFO, Vol. 1, Nr. 2, Decembrie 2022, pp. 23-35
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/consideratii-privind-educatia-si-formarea-analistilor-de-intelligence-intr-o-lume-in-continua-schimbare/
© 2022 Alba Iulia Catrinel Popescu și Tiberiu Tănase. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Considerații privind educația și formarea analiștilor de intelligence într-o lume în continuă schimbare

Conf. univ. dr. Alba Iulia Catrinel Popescu, Col. (r.) dr. Tiberiu Tănase

 

Motto: Analiștii de intelligence reprezintă pentru arhitectura de informaţii ceea ce medicii constituie pentru sistemul de sănătate[1].

 

Consideraţii generale

Transformarea lumii din secolul XXI – dezvoltarea unei tehnologii avansate, apariţia unor noi state, formele diversificate ale războiului – se regăseşte şi în lumea informaţiilor. Nevoia de informaţii referitoare la toate aspectele societăţii, inclusiv la sistemele sofisticate de arme, a contribuit la transformarea culegerii de informaţii, care necesită atât tehnică avansată pentru culegerea datelor, cât şi indivizi cu pregătire superioară în ştiinţele sociale şi naturale, precum şi în domenii mai puţin comune, ca de exemplu cel al interpretării fotografiilor.

În acest context, a devenit, astfel, necesară redefinirea rolului, importanţei şi statutului serviciilor de informaţii, a relaţiilor dintre agențiile/serviciile de intelligence şi organismele de supraveghere şi control, precum şi media.

Sunt unanim recunoscute necesitatea şi importanţa obţinerii în timp util a unor informaţii politice şi militare, care să permită apărarea intereselor naţionale, ca şi a unor analize bazate pe fapte reale privind unele acţiuni şi evenimente care vor avea loc în viitor sau acţiuni economico-tehnologice şi industriale care urmează a fi iniţiate de unele guverne şi mari întreprinderi sau trusturi. În lumea contemporană, nici cele mai sărace state nu-şi pot permite să se lipsească de datele şi analizele oferite de serviciile de informaţii. Nevoia de informaţii este cu atât mai mare cu cât ele trebuie să suplinească inferioritatea manifesta în alte planuri.

Într-o societate democratică modernă, dezvoltarea socială, în general, şi activitatea decizională în special, atât la nivel macro, cât şi la nivel micro, impun o bază informaţională caracterizată prin veridicitate, actualitate, oportunitate, relevanţă, disponibilitate şi acces, precizie, utilizabilitate şi procesabilitate, rezistenţă la factorii distructivi, mobilitate sau transferabilitate şi, în final, dar nu în ultimul rând, siguranţă şi stabilitate.

Cu cât nivelul managerial al deciziei este mai înalt, cu atât nevoia de fond informaţional este mai acută, atât sub raport cantitativ, cât şi calitativ. Activitatea serviciilor de informaţii, care dispun de mijloace tehnice proprii, trebuie să dezvolte un cadru conceptual special, să evidenţieze raporturile logice dintre diversele componente ale sistemului analizat, să fixeze anumite axiome, să avanseze ipoteze de lucru, raţionamente teoretice (uneori extrem de rafinate şi complexe), pentru ca în final, pe baza unei analize aprofundate, să ajungă la „instalarea unui dispozitiv de prelucrare a informaţiei”, în vederea transmiterii ei instanţelor abilitate să o utilizeze[2].

De asemenea, aceste servicii şi agenţii trebuie să ţintească împreună crearea unor „comunităţi de practică”, a unor grupuri de practică analitică, incluzând forumuri pentru dezbaterea metodelor şi pentru rezolvări de probleme. Acest tip de comunităţi ar urma să fie conectate cu o arhivă centrală pentru lecţii învăţate bazate pe analiza post acţiune şi pe numeroase revizuiri formale ale produselor de intelligence strategic. Din aceste revizuiri ar trebui să rezulte lecţii atât pentru analiştii individuali, cât şi pentru echipe, cu evidenţierea atentă a cauzelor erorilor şi eşecurilor.

Dezvoltarea unei culturi analitice unitare constituie un pas important în asigurarea capacității de a face față cu succes provocărilor viitorului, caracterizată  prin dorința de a gândi „în afara tiparului” („outside the box”).

Un astfel de obiectiv poate fi atins prin profesionalizarea comunității analitice. Apartenența la aceeași profesie este esențială pentru analiști ca să își păstreze capacitatea actuală de a realiza analize competitive.

Formarea şi  pregătirea analistului  din intelligence –  calitățile și limitele unui bun analist

În anul 2006 a fost publicat raportul de cercetare coordonat de William J. Lahneman și intitulat The Future of Intelligence Analysis[3] – Viitorul analizei de intelligence. Devenit de referenţă în domeniu, raportul afirmă că pregătirea unui analist de informații trebuie centrată pe o educaţie solidă în relaţii internaţionale, ştiinţe politice, istorie, economie, literatură, jurnalism, ştiinţă, istoria artei sau alte discipline în ştiinţe umaniste.

Formarea şi pregătirea unui analist de intelligence porneşte de la  calităţile  personale şi de la competenţele dobândite în cursul pregătirii individuale. În acest sens există un anumit  model (profil  psihologic) al analistului. Acesta reprezintă  atât punctul de pornire,  cât şi şi baza  pe care se sprijină toate celelalte  calităţi necesare unui analist.

Dintre calităţile necesare unui bun analist menţionate în raportul de cercetare amintit, menţionăm:

  • gândire critică şi cauzativă;
  • capacitatea de selecţie a detaliilor semnificative;
  • capacitatea de a  identifica elemente implicite şi abilitatea de a construi scenarii diverse;
  • un grad elevat de cultură generală, care să îi permită contextualitatea problematicii tratate;
  • bună înţelegere a comportamentului actorilor internaţionali, care  trebuie să pornească de la cunoaşterea culturii şi civilizaţiei acestora (a religiei, a codului de comportament social, a aspiraţiilor istorice şi economice, a mentalului colectiv).

Luând în considerare multitudinea de însuşiri, calităţi şi deprinderi pe care trebuie să le  dovedească un bun analist, este evident că procesul de recrutare este unul dificil. De aceea,  agențiile / serviciile de intelligence se orientează spre recrutarea de analişti al căror profil psihologic  este compatibil cu misiunea  pe care o au de îndeplinit şi care posedă un nivel minim  acceptat  al deprinderilor  analitice necesare, celelalte  aspecte referitoare la instruirea  analiştilor urmând a se desfăşura în primii ani de activitate în cadrul organizaţiei.

În opinia autorilor raportului amintit anterior, dintre abilităţile pe care trebuie să şi le însuşească analistul, pe primul loc se află formarea gândirii critice. De asemenea, se pune accent şi pe cunoaşterea limbilor străine, (cu precădere a limbii engleze)[4], precum şi pe dezvoltarea abilităţilor în domeniul tehnologiei  informaţiei .

În acest sens, două argumente pledează în favoarea utilizării tehnologiei informaţiei pentru eficientizarea campaniilor de reorganizare şi de recrutare, aflate în desfăşurare.

Primul este că analiştii de informaţii utilizează instrumente de analiză computerizate, care le uşurează activităţile de rutină. Din păcate, acestea sunt limitate, deocamdată, la programe de poştă electronică (e-mail), mesagerie rapidă, spaţii comune de aplicaţii, soft-uri de editare texte şi prezentare grafică – o tehnologie similară cu cea a agenţiilor de ştiri. Această potrivire nu este întâmplătoare; cum s-a arătat, analiştii de informaţii îşi petrec majoritatea timpului elaborând documente de raportare şi informare curentă. Totuşi, utilizarea pe scară largă a noilor tehnologii informaţionale de către analişti a creat condiţii pentru introducerea cu succes, cu pregătirea şi stimulentele adecvate, a aplicaţiilor software specializate, care pot ajuta analiştii să emită avertizări prompte şi oportune sau să proiecteze evoluţia predictibilă a ameninţărilor viitoare.

Un alt argument care susţine beneficiile noii tehnologii informaţionale apare din faptul că zona de recrutare se adresează celei mai computerizate generaţii din istorie[5].

Limite în pregătirea individuală din ciclurile preuniversitare  şi universitar

Analistul în intelligence și, în special, analistul începător se confruntă cu probleme şi riscuri de diferite naturi.

Aceste probleme sunt generate, în esenţă,  de :

  • incongruenţa dintre cerere şi oferta de produce de informaţii;
  • propriile limitări;
  • multitudinea canalelor informative şi imposibilitatea controlării acestora.

Cu toate că analistul începător este o persoană cu un nivel ridicat de cultură generală,  el este, în general, insuficient echipat din punct de vedere metodologic pentru a face faţă solicitărilor analitice complexe pe care le pun noile provocări, în special cele de natură asimetrică. Această situaţie este rezultatul unei  influenţe din partea unor factori sociali şi pedagogici. Studiul limbilor străine, de exemplu, în special la nivel avansat, permite un anumit grad de înţelegere a culturilor care îşi găsesc expresia în limbile învăţate.

Limitările proprii ale analistului din informaţii sunt, de fapt, vulnerabilităţi în pregătirea individuală din ciclurile preuniversitare  şi universitar şi ele sunt legate de:

  • lipsa unei gândiri critice – gândirea critică se referă la acele  activităţi mentale  clare,  precise şi care au un scop final; ele sunt asociate  cu rezolvarea problemelor  complexe ale lumii de azi, generarea de soluţii multiple (şi creative) la aceste probleme, sintetizarea şi integrarea informaţiilor, realizarea distincţiilor între fapte şi opinii, evaluarea rezultatelor  potenţiale, dar se poate referi şi la  procesul  de evaluare a gândirii cuiva;
  • lipsa capacităţii de înţelegere a naturii  diferitelor  tipuri  de corelaţii (de exemplu, cauza şi corelaţia sunt lucruri diferite); variabilele ascunse nu sunt  întotdeauna uşor de identificat;
  • insuficienta dezvoltare a capacităţii de recunoaştere a gradului de  reprezentativitate pentru un anumit caz. Din acest motiv, analistul  întâmpină dificultăţi în recunoaşterea  unei informaţii semnificative atunci când o întâlneşte, nu reuşeşte să evalueze corect punctele tari şi pe cele slabe ale acesteia  şi nu poate discerne dacă o aserţiune este bazată pe argumente solide sau pe fapte a căror legătură este numai aparentă;
  • analistul de informaţii trebuie să facă o distincţie clară între  evidenţele directe (imagini obţinute prin sateliţi, interceptări electronice) şi dovezile obţinute prin mărturii ale unor persoane. În problemele  complexe (spinoase), analistul trebuie să precizeze nivelul său de încredere  faţă  de evaluările făcute. Atunci când tratează  aspecte incerte sau lucrează cu date incomplete  (aşa cum se întâmplă adesea, în activitatea de informaţii),  analistul  trebuie să expună clar presupunerile care i-au permis să meargă  dincolo de aspectele evidente, spre chestiuni care necesită estimări sau interpretări. De aceea, analistul trebuie să-şi pună permanent întrebarea „dar dacă?“ şi să analizeze dacă faptele  pe care le prezintă îi susţin  argumentele şi dacă îi facilitează înţelegerea.

Mediul de provenienţă a informaţiilor care fac obiectul activităţii analistului de intelligence este unul aparte – internet, ambasade, teatre de operaţii, mediul de afaceri, mediul universitar, centre de cercetare etc, prin schimburi de opinii, interceptarea convorbirilor telefonice, imagini obţinute prin satelit etc – iar, analistul are un control limitat sau inexistent asupra acestui mediu. Sunt situaţii când analistul  fie că nu dispune  de informaţii suficiente referitoare la un anumit aspect, fie că operează cu informaţii „la mâna a doua“. În aceste cazuri, analistul trebuie să îşi ajusteze nivelul de încredere în judecăţile pe care le emite. Toate aceste vulnerabilităţi creează dificultăţi în separarea concluziilor de presupuneri.

Despre unele  preocupări ale Comunității de Intelligence ale SUA  (CI) pentru educarea si formarea analiștilor

 

În prezent, universităţile americane oferă formate educaţionale alternative, în plus faţă de nivelul tradiţional. De exemplu, anumite universităţi oferă programe de calificare, care permit analiştilor de nivel mediu să obţină o pregătire la nivel de licenţă pe teme de interes. Universităţile oferă, de asemenea, programe executive de pregătire, construite pentru a răspunde nevoilor CI. Aceste programe pot aduce o contribuţie valoroasă la educaţia şi pregătirea analiştilor.

Dincolo de  rolul direct în îmbunătăţirea activităţii analitice, prin creşterea capacităţii analitice, activităţile de educaţie şi formare ar trebui să reprezinte mecanismul predominant pentru profesionalizarea forţei de muncă analitice şi pentru dezvoltarea unei culturi comune privind CI.

Sistemul  de Universităţi pentru Intelligence Naţional (NIUS) reprezintă un mecanism ideal de coordonare a activităţilor de educaţie şi pregătire în cadrul CI pentru realizarea tuturor acestor obiective. În desfăşurarea procesului, utilizarea unui astfel de sistem sub autoritatea CI a micşorat şi raţionalizat ofertele largi de pregătire şi educaţie în cadrul CI. NIUS combină programele CI cu ofertele convenabile ale universităţilor pentru a În acest sens, se argumentează că formarea şi educaţia comune ale analistului în cadrul Sistemului Universitar de Intelligence Informaţii Naţional reprezintă o condiţie necesară pentru dezvoltarea unor caracteristici ale profesiei de analist de intelligence. De exemplu, în armată, personalul nu poate ajunge la următorul grad dacă nu a trecut de testele corespunzătoare şi programele de instrucţie. Pregătirea şi procesul de evaluare trebuie făcute pe tot parcursul carierei unui analist. Fiecare nivel trebuie să fie mai competitiv, astfel încât doar cei mai buni să ajungă în poziţiile de conducere. Luând în considerare toate aceste precizări, una dintre principalele recomandări ale proiectului de cercetare coordonat de William J. Lahneman face referire la îmbunătăţirea educaţiei şi pregătirea în cadrul CI pentru creşterea calităţii analizelor, profesionalizarea forţei de muncă şi consolidarea unei culturi comune la nivelul CI.

Pentru atingerea acestui obiectiv, autorii proiectului fac mai multe propuneri privind:

  1. Utilizarea Sistemului Universitar de Informaţii Naţionale pentru coordonarea tuturor programelor de educaţie şi formare din cadrul CI, inclusiv programele specifice structurilor de informaţii. În acest fel, o organizaţie aflată sub controlul direct al Directorului Comunității Naționale de Intelligence DNI[6] va ști care activităţi educaţionale şi de formare sunt disponibile în cadrul CI. NIUS ar trebui să dezvolte şi să coordoneze programe de educaţie şi cultură specifice CI oferite de universităţi.
  2. Solicitarea unei pregătiri comune. Realizarea cât mai multor programe de educaţie şi pregătire în cadrul CI. Acest lucru va spori colaborarea şi va consolida cultura comună CI. Programele care rămân sub controlul agenţiilor individuale ar trebui deschise analiştilor din alte agenții, dacă ei pot profita de pe urma acelei pregătiri. Cu toate acestea, se atrage atenţia că, dacă pregătirea comună este aplicată, ea trebuie să fie interesantă şi relevantă. Trebuie să fie suficient de robustă pentru a furniza un „coş de piaţă” al ofertelor care permit analiştilor să se înscrie la cursurile care le convin cel mai mult.
  3. Iniţierea unei „tabere de recruţi” comune pentru toţi analiştii din cadrul CI, în primele 6 luni de la angajare. Temele pregătirii ar trebui să includă etica şi noţiuni de comerţ. Un astfel de curs ar ajuta la acumularea unor convingeri şi culturi comune de către toţi analiştii din cadrul CI. Programul de Absolvire CIA, la care iau parte toţi analiştii noi din CIA poate servi ca model pentru o astfel de tabără pentru recruţii din CI.
  4. Utilizarea noilor formate pentru pregătire şi educaţie care sunt disponibile atât în universitate, cât şi în cadrul CI. Acestea includ programe de certificate şi oferte educaţionale suplimentare, precum şi specializări în Analiza Informaţiilor ca parte a unor programe de master la universităţile care oferă certificate de master în Politici Publice.
  5. Dezvoltarea unui program continuu coordonat de educaţie şi pregătire atât pentru şefi, cât şi pentru simplii analişti, astfel încât educaţia şi formarea să devină o caracteristică periodică standard a carierelor analiştilor. Acest lucru va permite o actualizare a abilităţilor analiştilor şi îi va pregăti pentru funcţii de conducere, dar şi o rememorare a viziunii şi obiectivelor, de care cu toţii trebuie să fie conştienţi ca membri ai CI.
  6. Una din condiţiile promovării analiştilor şi a managerilor ar trebui să fie îndeplinirea unor programe obligatorii educaţionale şi de formare.
  7. Instituirea unor cerinţe educaţionale continue în rândul comunităţii analitice. De exemplu, anumite profesii solicită câteva ore de pregătire continuă pe an. Universităţile pot asigura cursuri universitare şi post-universitare create special pentru acest scop, aşa cum se procedează prin cursurile de scurtă durată oferite de agenţiile CI. Cerinţele educaţionale continue de la nivelul CI reprezintă o excelentă completare a exigenţelor de formare şi educaţie comune.
  8. Dezvoltarea unui program de „ofiţer în rezidenţă” la nivelul CI bazat pe acelaşi tip de program din cadrul Agenţiei Centrale de Informaţii CIA, care plasează ofiţeri CIA ca profesori externi (visiting professor) la universităţi civile sau militare. Acest program va ajuta la identificarea unor posibili analişti cât se poate de repede şi va orienta pregătirea lor educaţională pentru a intra în rândul forţei de muncă analitice.
  9. Studierea posibilității de a utiliza profesori universitari ca cercetători în rezidenţă la agenţiile din cadrul CI. Acest program poate funcţiona bine în special în contextul Sistemului Universitar de Informații Naționale.
  10. Calibrarea forței de muncă a analiştilor astfel încât să permită unui procent din numărul analiştilor să se angajeze în activităţi de formare şi educaţie fără a cauza o criză a forţei de muncă a analiștilor.
  11. Având în vedere că analiştii nou angajaţi trebuie să aştepte un timp pentru a primi certificatele de securitate, CI ar trebui să utilizeze această perioadă în mod constructiv pentru o pregătire iniţială neclasificată.
  12. Extinderea Programului Centrelor Academice de Excelenţă ale Comunităţii de Informaţii.

Unele priorităţi  şi perspective in educaţia şi formarea analiştilor  Comunităţii  Naţionale de Intelligence / Informaţii (CNI)

Existenţa unui corp de analişti bine pregătiţi este extrem de necesară pentru Comunitatea Naţională de Informaţii (CNI), atât în SUA cât şi în România. Misiunea principală a oricărui analist din domeniul intelligence (serviciilor şi informaţiilor de securitate naţională) este aceea de a crea produse de intelligence (informaţii de securitate) care să ofere factorilor de decizie o înţelegere corectă şi exactă a diferitelor procese, evenimente şi fenomene.

Dar, aşa cum afirmă specialiştii care au elaborat raportul amintit anterior, studenţii şi absolvenţii instituţiilor de învăţământ superior nu sunt formaţi în spiritul unei gândiri critice (logice sau ştiinţifice), întâmpină greutăţi în argumentarea unor concluzii sau identificarea ca argument a unui fapt concret, eşuează în identificarea premiselor şi întâmpină greutăţi privind estimarea informativă a ameninţărilor reale. De asemenea, instruirea analiştilor se concentrează mai puţin asupra stimulării intuiţiei necesare înţelegerii apariţiei unor stări de fapt noi sau a modificării unor comportamente considerate imuabile.

Din aceste considerente, considerăm necesară inițierea unui proiect de educare şi formare pentru analiştii din domeniul intelligence-lui naţional pentru creşterea calităţii analizelor, profesionalizarea forţei de muncă şi consolidarea unei culturi comune a intelligence-lui românesc. Acest proiect ar putea / urma să reprezinte o componentă a Programului Naţional de Educaţie şi Pregătire şi, în acelaşi timp, să se bazeze pe:

  • evaluarea actualului nivel de pregătire în analiză şi ce învaţă nou analiştii (în special tineri);
  • conlucrarea cu componentele analitice ale structurilor de intelligence în vederea stabilirii unor direcţii, de pregătire şi educaţie în Analiza de Intelligence, concretizate în noi cursuri şi programe naţionale, utilizând şi unele modele eficiente;
  • colaborarea cu celelalte structuri / servicii / agenții ale Comunității de Informații pentru realizarea unei pregătiri şi a unei educații în analiza de intelligence integrată care să anticipeze evoluţii ce pot afecta securitatea naţională, utilizând un „limbaj comun” al întregii „Comunităţi Naţionale de Informaţii ”;
  • elaborarea unei curricule naţionale pentru analiştii de intelligence care, plecând de la conceptul de educaţie[7] să ţină cont de nivelul de cunoştinţe al subiecţilor, vârsta acestora, scopul urmărit, profesia lor, formaţia intelectuală, acumulările moral-volitive, motivaţiile[8] şi caracteristicile structurilor de intelligence unde sunt încadraţi. Mai mult, acest proiect naţional în domeniul analitic ar putea prevedea unele direcţii de acţiune precum:

            – Constituirea şi consolidarea programelor pilot, la nivel naţional, destinate pregătirii analiştilor de intelligence, în care să fie implicate atât instituţii civile de învăţământ superior, cât şi instituţii militare;

– Stabilirea unor obiective generale ale programelor de pregătire a analiştilor:

  • cunoaşterea contextului global în care relaţionează statele, înţelegerea complexităţii, a dinamicii şi a interdependenţei evenimentelor şi a problemelor globale;
  • înţelegerea configurărilor viitoare a comunităţii naţionale de intelligence, elaborarea unor soluţii pentru prevenirea ameninţărilor la privind securitatea naţională;
  • dezvoltarea abilităţilor de a colabora şi a lucra în echipă, de a recunoaşte tematici specializate şi expertize.

– Elaborarea unui curriculum pentru acest proiect naţional, care să îşi propună să dezvolte capacitatea cursanţilor de a înţelege cum anumite contexte istorice, economice, culturale, politice şi sociale afectează şi influenţează intelligence-ul şi securitatea naţională.

– Includerea în programul de pregătire / formare a unor module privind:

  • Competenţe de bază pentru profesioniştii în intelligence;
  • Strategie militară: intelligence în timp de război şi în timp de pace;
  • Managementul şi problemele comunităţii de intelligence;
  • Amenințări trans-naționale: provocările de tip intelligence;
  • Mediul geostrategic: evitarea vidului de intelligence
  • din perspectiva metodelor utilizate, evitarea, pe cât posibil, a analizei descrise ca „o singură direcţie, o singură concluzie” şi aplicate în cazul problemelor nesigure şi complexe. S-a constatat că pregătirile şi direcţiile date analiştilor pun un accent prea mare pe această metodă. Criticii spun că abordarea cunoscută ca „luăm o singură decizie finală” este atât nefolositoare cât şi pasibilă greşelii. Principala atribuţie a analiştilor, spun criticii, este de a oferi anumite păreri decidenţilor politici, pentru ca aceştia să ajungă la nişte concluzii clare în ciuda nesiguranţei ce se întâlneşte în cadrul complexelor evenimente la nivel mondial.

În SUA se poate evidenţia concluzia practică conform căreia multitudinea abordărilor studiilor de intelligence a determinat o diversitate a manierelor de predare a disciplinei. Astfel,  studiile de intelligence se predau în cadrul departamentelor de ştiinţe politice, ceea ce are efect asupra modalităţii în care disciplina este abordată: se pune puţin accent pe studiile de caz de factură istorică şi se favorizează dezbaterile teoretice.

La nivel naţional, educaţia şi pregătirea analiştilor de intelligence se realizează în primul rând în cadrul instituţiilor militare de învăţământ superior (Universitatea Națională de Apărare „Carol I” şi Academia Națională de Informații “Mihai Viteazul”), în Centrul de pregătire în domeniul informații pentru apărare din Bucureşti şi NATO Human Intelligence (HUMINT) Centre of Excellence (COE) – Centrul de excelenţă NATO HUMINT de la Oradea, şi foarte puțin în universitățile civile de stat sau private, şi numai în formatul studiilor masterale / postuniversitare (Universitatea Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Master în Analiza Informațiilor, Universitatea Babeș – Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie).

În loc de concluzii

Agențiile / structurile de informații, pentru a funcţiona eficient, au  nevoie de analişti de intelligence eficienţi, deci foarte bine pregătiţi. Misiunea principală a oricărui analist din domeniul intelligence (serviciilor şi informaţiilor pentru securitate naţională) este aceea de a genera produse de intelligence (informații de securitate) care să ofere factorilor de decizie o înţelegere corectă şi exactă a diferitelor procese, evenimente şi fenomene.

Specialişti din domeniul intelligence susţin că studenţii şi absolvenţii instituţiilor de învăţământ superior nu sunt formaţi în spiritul unei gândiri critice (logice sau ştiinţifice), întâmpină greutăţi în argumentarea unor concluzii sau identificarea ca argument a unui fapt concret eşuează în identificarea premiselor şi e întâmpină greutăţi privind estimarea informativă a ameninţărilor reale. De asemenea, instruirea analiștilor se concentrează mai puţin asupra stimulării intuiţiei necesare înţelegerii apariţiei unor stări de fapt noi sau a modificării unor comportamente considerate imuabile.

Din aceste considerente credem că este nevoie de iniţierea unor proiecte privind , educaţia şi pregătirea analiştilor de intelligence bazate pe: evaluarea actualului nivel de pregătire în analiză şi ce învaţă nou analiştii (în special tineri); pe conlucrarea cu componentele analitice ale structurilor de intelligence în vederea stabilirii unor direcţii, de pregătire şi educaţie în Analiza de Intelligence, concretizate în noi cursuri şi programe naţionale, utilizând şi unele modele eficiente; colaborarea cu celelalte structuri / servicii / agenţii ale Comunităţii de Informaţii pentru realizarea unei pregătiri şi educaţii în analiza de intelligence integrată care să anticipeze evoluţii ce pot afecta securitatea naţională, utilizând un „limbaj comun” al întregii „Comunităţi Naţionale  de Informaţii ”și al sistemului de securitate naţională.

In acest sens, consideram ca ar fi util de implementat si in mediul academic de profil din Romania cateva dintre concluziile prezentate in raportul de cercetare despre Viitorul analizei de intelligence, respectiv:

  • crearea Sistemului Universitar Integrat de Informaţii Naţionale pentru coordonarea tuturor programelor de educaţie şi formare din cadrul CI;
  • instituirea pregătirii comune a analiştilor aflaţi la început de carieră, indiferent de structura din care fac parte, chestiune care va spori colaborarea, camaraderia şi va consolida cultura comună în cadrul CI.
  • crearea unui „coş de piaţă” al ofertelor didactice care să permită analiştilor să se înscrie la cursurile care le convin cel mai mult, indiferent de afilierea instituţiei academice (Armată, Servicii de Informaţii).
  • iniţierea unei „tabere de recruţi” comune pentru toţi analiştii din cadrul CI, în primele 6 luni de la angajare.
  • dezvoltarea programelor de „ofiţeri în rezidenţă” la nivelul CI, prin care ofiţeri de informaţii să activeze că profesori externi (visiting professor) la universităţi civile sau militare. Acest program va ajuta la identificarea şi recrutarea unor posibili analişti.
  • utilizarea profesorilor universitari civili ca cercetători în rezidenţă la agenţiile din cadrul CI, în contextul Sistemului Universitar de Informații Naționale.

Elaborarea unui  proiect național de educare şi formare în domeniul analizei de Inteligence poate contribui la organizarea unui Sistem National de Educație şi Formare în Intelligence bazat pe programe educaţionale şi în materia analizelor de intelligence, într-o concepţie modernă, adaptată la dinamica mediului de securitate. În plus, reiese că este este mult mai productiv să privim educarea, formarea, antrenarea şi specializarea ca elemente / component integrate  ale unui system continuum şi nu ca activităţi separate, desfăşurate în universităţi, pe de o parte, şi de instituţiile şi structurile de informaţii (agenţii/servicii) pe de altă parte.

Bibliografie

  1. Aldrich R., Secret Intelligence: A Reader, 31.01.2009;
  2. Analytical Methods in Intelligence Analysis, http:// www.aspu.edu/aconnrt;
  3. Barbăsură A., Rolul şi importanţa serviciilor de informaţii, “Perspective ale securităţii şi apărării în Europa”, Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, 19-20 noiembrie 2009, Bucureşti, Volumul 3.
  4. pagina de Internet a CIA, http://www.cia.gov.
  5. Davis J., Analytic Professionalism and the Policymaking Process: Q&A on a Challenging Relationship, Ocasional papers, CIA, Kent Center, 2/4 (2003);
  6. Davis J., Combating Mindset, „CIA Studies in Intelligence” 36/6 (1992);
  7. Davis J., Facts, Findings, Forecasts, and Fortune-telling, în Roger Z. George, Robert D. Kline (eds.) Intelligence and the National Security Strategist: Enduring Issues and Challenges, CIA, The Sherman Kent Center for Intelligence Studies, Washington DC, 2004;
  8. Davis J., Improving CIA Analytic Performance: Analysts and the Policzmaking Process, Ocasional papers, CIA, Kent Center, 1/2 (2002);
  9. Davis J., Improving CIA Analytic Performance: DI Analytic Priorities, Ocasional papers, CIA, Kent Center, 1/3 (2002);
  10. Davis J., Intelligence Analysts and Policymakers: Benefits, and dangers of Tensios in the Relationship, „Intelligence and National Security”, vol. 21, nr.6. december 2006;
  11. Davis J.,  Intelligence Analysts and Policymakers in the Relationship, „Intelligence and National Security”,  Vol. 21, nr. 6, decembrie 2006;
  12. Davis J., Paul Wolfowitz on Intelligence-Policy Relations, „CIA Studies in Intelligence”, 39/5 (1996);
  13. Davis J., Sherman Kent’s Final Thoughts on Analyst-Policymaker Relations, Occasional Papers, CIA, Kent Center, 2/3 (2003);
  14. Davis J., Tensions in Analist-Policymaker Relations: Opinions, Facts, and Evidence, Occasional Papers, CIA, Kent Center, 2/2 (2003);
  15. Ferris J., Intelligence and Strategy: Selected Essays, Sales Rank, July 2005;
  16. Hart D., Simon S., Thinking straight and taking straight. Problems of Intelligence Analysis, „Survival”, vol. 48, nr. 1 (Spring 2006);
  17. Herman M., Intelligence Power in Peace and War, Cambridge University Press, oct.1996;
  18. Heuer R.J., Psyvhology of Intelligence Analysis, CIA, Center for the Study of Intelligence, Washington DC, 1999;
  19. Intelligence Services in the Information Age, Routledge, annotated edition, nov.1/2001;
  20. Johnston R.,  Analytic Culture in the US Intelligence Community: An Ethnographic Study, Central Intelligence Agency Washington, DC 2005, p. XIII. Washington DC, CIA, 2005;
  21. Lowenthal M.M., Intelligence from Secrets to Policy, (new edition), no. 4, October 2008, Congressional Quartely. Inc.;
  22. Lowenthal M.M., Towards a Reasonable Standard for Analysis: How Riht, How Often on Which Issues?, „Intelligence and National Security”,Vol. 23, nr. 3, iunie 2008;
  23. Marrin S. S., Intelligence Analysis Theory: Explaining and Predicting Analytic Responsabilities, „Intelligence and National Security”, Vol. 22, nr. 6, decembrie 2007;
  24. Medar S. (coordonator), Informaţiile militare în contextul de securitate actual, Editura CTEA, Bucureşti, 2006;
  25. National Intelligence Council Project, The Future of Intelligence Analysis, Volume I, Center for International and Security Studies University of Maryland, 10.03.2006., https://cissm.umd.edu/sites/default/files/2019-08/future_intel_analysis_final_report1.pdf;
  26. Rotaru N., Lider şi actant, Editura ANI, Bucureşti, 2006;
  27. Tănase T., Analiza de intelligence între responsabilitatea analiştilor şi cerinţele beneficiarilor, Sesiunea XV-a de Comunicări Ştiinţifice cu participare internaţională a Academiei Naţionale de Informaţii „Mihai Viteazul”, 6 noiembrie 2009, Bucureşti, ISBN 978-606-532-012-3.;
  1. Scott L., Hugues R.G., Alexander M.S., Journeys in Twilight, University of Wales, Vol. 24, nr. 1, februarie

Note

[1] Idee preluată din raportul intitulat National Intelligence Council Project – The Future of Intelligence Analysis, Volume I, Center for International and Security Studies University of Maryland, 10.03.2006., https://cissm.umd.edu/sites/default/files/2019-08/future_intel_analysis_final_report1.pdf, accesat la data de 01.01.2016.

[2] Alexandru Barbăsură, Colonel (r.), Rolul şi importanţa serviciilor de informaţii, în Revista “Perspective ale securităţii şi apărării în Europa”, Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, 19-20 noiembrie 2009, Bucureşti, Volumul 3.

[3] National Intelligence Council Project – The Future of Intelligence Analysis, Volume I, Center for International and Security Studies University of Maryland, 10.03.2006., https://cissm.umd.edu/sites/default/files/2019-08/future_intel_analysis_final_report1.pdf, accesat la data de 01.01.2016.

[4] Din acest punct de vedere, trebuie  spus că limba engleză reprezintă mai degrabă un instrument  de lucru  decât o limbă străină (vezi, general-locotenent (r) Sergiu Medar (coordonator), Informaţiile militare  în contextul  de securitate  actual, Editura CTEA, Bucureşti, 2006.

[5] Tehnologia informaţională şi media digitală sunt prezente şi se extind în cultură şi societate, acolo unde alte metode şi aşteptări tradiţionale în domeniul educaţional rămân în umbră. Noilor recruţi ai serviciilor de informaţii, educaţi prin intermediul căutării pe web într-un univers hipertextual, nu le va fi teamă să folosească soluţii software avansate, în cadrul mediului profesional. Cf. Thinking straight and taking straight. Problems of Intelligence Analysis (Să gândim şi să acţionăm direct: probleme referitoare la analiza informaţiilor) publicat în periodicul „Survival”, vol. 48, nr. 1 (Spring 2006),  pag. 35-60).

[6] Director of National Intelligence.

[7] Educaţia reprezintă un ansamblu de măsuri aplicate sistematic în vederea formării şi dezvoltării însuşirilor intelectuale, morale, estetice sau fizice ale unei persoane. Ca reper constant şi continuu al devenirii umane, educaţia beneficiază de forme şi metode diferite, determinate de laturile numeroase ale acesteia de la educaţia profesională, axiologică şi religioasă la educaţia ecologică, sanitară şi desigur estetică. Vezi: Nicolae Rotaru, Lider şi actant, Editura ANI, Bucureşti, 2006, p.50-53.

[8] Nicolae Rotaru, op.cit., p. 54.

Biopolitica și geopolitica

Sfetcu, Nicolae (2022), Biopolitica și geopolitica, Intelligence Info, 1:2, 109-120Sfetcu, Nicolae (2022), Biopolitica și geopolitica, Intelligence Info, 1:2, 109-120, DOI: 10.58679/II51026, https://www.intelligenceinfo.org/biopolitica-si-geopolitica/

 

Rezumat

Bioputerea face referire la practica statelor naționale moderne prin o explozie de numeroase și diverse tehnici pentru realizarea subjugării corpurilor și controlul populațiilor. Foucault a folosit termenul pentru a se referi în mod specific la practicile de sănătate publică, printre alte mecanisme de reglementare. Biopolitica este un concept care ia în considerare administrarea vieții și a populațiilor unei regiuni guvernate. Biopolitica produce o societate disciplinară generalizată și controale de reglementare prin biopolitica populației. Incluziunea biopolitică produce efecte geopolitice, prin politicile de grijă față de propria etnie, creând motivațiile pentru încorporarea unor teritorii separatiste. Discursurile biopolitice și geopolitice se întăresc și se susțin reciproc, și se pot condiționa reciproc. Studiul acestor corelări ne poate ajuta să înțelegem mai bine motivul acțiunilor.

 

Cuvinte cheie: biopolitica, geopolitica, bioputerea

 

Abstract

Biopower refers to the practice of modern nation-states through an explosion of numerous and diverse techniques for achieving the subjugation of bodies and the control of populations. Foucault used the term to refer specifically to public health practices, among other regulatory mechanisms. Biopolitics is a concept that takes into account the management of the life and populations of a governed region. Biopolitics produces a generalized disciplinary society and regulatory controls through population biopolitics. Biopolitical inclusion produces geopolitical effects, through the policies of caring for one’s own ethnicity, creating the motivations for the incorporation of separatist territories. Biopolitical and geopolitical discourses reinforce and support each other, and can condition each other. Studying these correlations can help us better understand the reason for actions.

 

Keywords: biopolitics, geopolitics, biopower

 

INTELLIGENCE INFO, Vol. 1, Nr. 2, Decembrie 2022, pp. 109-120
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/biopolitica-si-geopolitica/
© 2022 Nicolae Sfetcu. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Acesta este un articol cu Acces Deschis distribuit în conformitate cu termenii licenței de atribuire Creative Commons CC BY 4.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/4.0/), care permite utilizarea, distribuirea și reproducerea fără restricții pe orice mediu, cu condiția ca lucrarea originală să fie citată corect.

This is an Open Access article distributed under the terms of the Creative Commons Attribution License CC BY 4.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/4.0/), which permits unrestricted use, distribution, and reproduction in any medium, provided the original work is properly cited.

 

Biopolitica și geopolitica

Nicolae Sfetcu

 

Bioputerea este un termen creat de Michel Foucault, cu referire la practica statelor naționale moderne prin „o explozie de numeroase și diverse tehnici pentru realizarea subjugării corpurilor și controlul populațiilor” (Foucault 1990, 140) Foucault a folosit termenul pentru a se referi în mod specific la practicile de sănătate publică, printre alte mecanisme de reglementare. Prin bioputere se controlează oamenii în grupuri mari, printr-o anatomo-politică a corpului uman și biopolitici ale populației prin instituții sociale de disciplină. Puterea se codifică atât în practicile sociale, cât și în comportamentul uman, întrucât subiectul uman acceptă treptat reglementări și așteptări subtile ale ordinii sociale, (Policante 2010) „o explozie de numeroase și diverse tehnici pentru realizarea subjugării corpurilor și controlul populațiilor”: (Foucault 1990, 140)

”Prin aceasta mă refer la o serie de fenomene care mi se par destul de importante, și anume ansamblul de mecanisme prin care trăsăturile biologice de bază ale speciei umane au devenit obiectul unei strategii politice, a unei strategii generale a puterii sau, cu alte cuvinte, cum, începând cu secolul al XVIII-lea, societățile occidentale moderne au luat în considerare faptul biologic fundamental că ființele umane sunt o specie. Aceasta este ceea ce am numit bioputere.” (Foucault et al. 2009, 1)

Un mod specific de aplicare a bioputerii este cel numit de Foucault „masificare”, (Foucault et al. 2009, 55–86) care apelează la aparaturi și echipamente științifice. Această anatomo-biopolitică a vieții umane se corelează cu noile cunoștințe ale științei și tehnologiei sub masca unei democrații liberale, unde viața în sine devine o strategie politică deliberată și ci o problemă economică, politică și științifică, la care se cuplează statul național. (Foucault et al. 2009)

Foucault susține că, deși scopul declarat al bioputerii este maximizarea vieții, ea are și o parte întunecată: când miza este viața în sine, orice poate fi justificat de către stat, putând astfel de elimine fără probleme grupurile identificate ca amenințare la existența vieții națiunii sau a umanității. (Foucault 1990, 137)

Foucault atrage atenția asupra a ceea ce el numește proiectul politic și social major, și anume ”milieu intérieur” (mediul din interior), ca suport al adevărurilor proferate de autorități. În versiunea modernă, guvernul este prezentată astfel populației în mass-media ca modicum al eficienței, al optimizării fiscale, al responsabilității politice și al rigurozității, formându-se un discurs public al solidarității guvernamentale și al consensului social. (Foucault et al. 2009, 283)

Biopolitica este un concept care ia în considerare administrarea vieții și a populațiilor unei regiuni guvernate. Conform lui Foucault, biopolitica este „asigurarea, susținerea și înmulțirea vieții, punerea vieții în ordine”. (Foucault 1990) În științele politice, termenul are două sensuri diferite: unul poststructuralist identic cu sensul atribuit de Michel Foucault (denotând puterea socială și politică asupra vieții), și un altul care se referă la studii de biologie și științele politice. (Liesen și Walsh 2011)

Foucault vorbește de un stil de guvernare care reglementează populațiile prin „bioputere” în toate aspectele vieții umane. (Foucault et al. 2009, 1) (Pellam 2015, 43) consideră biopolitica drept un cadru conceptual și operativ pentru dezvoltarea societății, promovând bios ca temă centrală în toate formele de viață. (Tolba 2001, 1027)

Biopolitica produce o societate disciplinară generalizată (Foucault et al. 2009, 377–78) și controale de reglementare prin biopolitica populației„. (Foucault et al. 2009, 378, 397) Foucault afirmă că științele umaniste, în special științele medicale, au dus la apariția anatomo-politicii corpului uman, o biopolitică și bio-istorie a omului.

Biopolitica în varianta lui Foucault se referă la intersecția dintre putere (politică, economică, judiciară etc.) și autonomia corporală a individului. (Schirato, Danaher, și Webb 2012, 90) În studiile colonialismului, biopolitica este mijlocul prin care o forță colonizatoare folosește puterea politică pentru a regla și controla populația colonizată. (Said 1979, 113) Mercantilismul a permis de multe ori inclusiv o abordare biopolitică a foametei, existând multiple exemple istorice în acest sens.

Conceptul de biopolitică al lui Foucault este derivat din propriul concept de bioputere și extinderea puterii de stat asupra corpurilor fizice și politice ale unei populații. (Lemke, Casper, și Moore 2011) Biopolitica acționează ca un aparat de control exercitat asupra unei populații în ansamblu. (Foucault 2003, 242)

Conform lui (Makarychev și Yatsyk 2017), geopolitica și bioputerea sunt două strategii aparent diferite, dar de cele mai multe ori sunt puternic corelate, în special în cazul unor puteri regionale, cu zone conceptuală de intersecție: „nu există o geopolitică să nu implice o biopolitică corelată, și nici o biopolitică fără geopolitica ei corespunzătoare”. (Dillon și Lobo-Guerrero 2008, 276) Ambele sunt filozofii publice” (Jørgensen 2015, 6–7) care „produc obiecte și în special subiecte”. (Banta 2013, 382) Discursurile biopolitice și geopolitice se întăresc și se susțin reciproc, și se pot condiționa reciproc. (Singer și Weir 2006, 450) Studiul acestor corelări ne poate „ajuta să înțelegem mai bine motivul pentru acțiune”, (Jørgensen 2015, 10) și deci pot fi văzute ca strategii de politică cu implicații practice. (Makarychev și Yatsyk 2017)

Giorgio Agamben este un foarte cunoscut filozof italian, care investighează conceptele de stare de excepție, forma de viață (împrumutată de la Ludwig Wittgenstein) și homo sacer. Conceptul de biopolitică (pornit din opera lui Michel Foucault) se regăsește în multe dintre scrierile sale.

Agamben afirmă că ceea ce se manifestă în această pandemie este tendința crescândă de a folosi starea de excepție ca o paradigmă normală de guvernare, prin o militarizare a acelor zone în care există persoane dovedite a fi infectate. O astfel de formulă va permite guvernului să extindă rapid starea de excepție la toate regiunile. El enumeră o serie de limitări grave ale libertății impuse prin restricțiile din pandemie. Aceste restricții ar fi disproporționate față de amenințarea reală. Odată epuizat terorismul ca o justificare a unor măsuri excepționale, ”epidemiile ar putea oferi pretextul ideal pentru lărgirea acestor măsuri, dincolo de orice limitare.” (Agamben 2020d) Astfel, ”într-un cerc pervers vicios, limitarea libertății impuse de guverne este acceptată în numele unei dorințe de siguranță, care a fost creată de aceleași guverne care acum intervin pentru a o satisface.” (Agamben 2020a)

Agamben remarcă faptul că ”mass-media și autoritățile fac tot posibilul pentru a crea un climat de panică, provocând astfel o adevărată stare excepțională , cu limitări severe la mișcare și suspendarea vieții zilnice și a activităților de muncă pentru regiuni întregi” :

”Fata de masurile de urgenta frenetice, iraționale si complet nefondate, adoptate împotriva unei presupuse epidemii… de ce mass-media și autoritățile fac tot posibilul pentru a răspândi o stare de panică, provocând astfel o stare autentică de excepție, cu limitări grave la mișcare și suspendarea vieții zilnice în regiuni întregi?” (Agamben 2020c)

Ulterior, Agamben revine cu unele clarificări, (Kotsko 2020a) introducând în discuție conceptul de ”viața goală”:  ”Primul lucru pe care l-a arătat clar valul de panică, care a paralizat țara, este că societatea noastră nu mai crede în altceva decât în viața goală.” Oamenii

”sunt pregătiți să sacrifice practic orice – condiții normale de viață, relații sociale, muncă, chiar prietenii și credințe religioase sau politice – pentru a evita pericolul de îmbolnăvire. Viața goală și teama de a o pierde nu sunt ceva care să aducă oamenii și femeile laolaltă, ci ceva care îi orbesc și îi separă. … Morții – morții noștri – nu au dreptul la înmormântare, și nu este clar ce se întâmplă cu cadavrele celor dragi… Ce vor deveni relațiile umane într-o țară care va fi obișnuită să trăiască în acest fel pentru cine știe cât timp? Și ce este o societate fără altă valoare decât supraviețuirea?”

”Oamenii s-au obișnuit atât de mult să trăiască în condiții de criză permanentă și de urgență încât nu par să observe că viața lor a fost redusă la o stare pur biologică, una care a pierdut nu doar orice dimensiune socială și politică, ci chiar orice compasiune și emoție. O societate care trăiește într-o stare permanentă de urgență nu poate fi una gratuită. Trăim efectiv într-o societate care a sacrificat libertatea așa-numitelor „motive de securitate” și, în consecință, s-a condamnat să trăiască într-o stare permanentă de frică și nesiguranță.” (Kotsko 2020a)

Confom lui Agamben, am ajuns să vorbim despre virus în termeni de război. Un război împotriva unui dușman invizibil. ”Inamicul nu este undeva afară, el este în noi.”

Adepții biopoliticii lui Michel Foucault susțin că aceasta este un nou concept instrumental în „reconceptualizarea limitelor puterii suverane: nu ca granițe teritoriale fixe la marginea exterioară a statului teritorial, ci infuzat prin corpuri și difuzat în societăți și în viața de zi cu zi”. (Vaughan-Williams 2009, 9)

În Rusia, geopolitica implică „politica echilibrului de putere și a sferelor de influență”, (Morozova 2009, 672) o „filozofie publică” la care a aderat și Ungaria. (Ágh 2010)

Biopolitica poate redefini discursiv teritorialitatea, pe baza unor motivații de sănătate și bunăstare a populației (pașapoarte, migrație, etc.). (Artman 2013, 694) Astfel politicile față de regiunile separatiste din Ucraina (Crimeea, Donbas) sunt din ce în ce mai impregnate de raționamente biopolitice.

Conform lui (Rosenow 2009, 512), „există o legătură creată între suveranitate și biopolitică care se stabilește prin presupusa necesitate a acțiunii suverane pe baze biopolitice”, motivând astfel acțiunile geopolitice expansioniste. În concepția lui Rajaram:

„politica teritorială este biopolitică… Teritorialitatea suverană pură este contaminată de la bun început de amprenta celuilalt pe care l-ar exclude… Fațeta fundamentală a suveranității teritoriale este o concepție sufocantă despre ființa umană și relațiile sale cu ceilalți.” (Rajaram 2004, 205)

În O întrebare, Giorgio Agamben revine (Kotsko 2020b) cu o abordare a „distanțării sociale” ca noul principiu de organizare al societății, decretând că ”o normă care afirmă că trebuie să renunțăm la bine pentru a salva binele este la fel de falsă și contradictorie ca și cea care, pentru a proteja libertatea, ne ordonă să renunțăm la libertate.”

În Noi reflecții, Agamben, (Dean 2020) declară că, odată cu această izolare forțată, trăim un nou totalitarism. Este întotdeauna periculos să încredințezi medicilor și oamenilor de știință decizii care sunt în cele din urmă etice și politice.

În Medicina ca religie, Giorgio Agamben: afirmă (Agamben 2020b) că în Occidentul modern coexistă trei mari sisteme de credință: creștinismul, capitalismul și știința, care se intersectează uneori. Noutatea constă în faptul că între știință și celelalte două credințe s-a declanșat, fără să observăm, un conflict subteran și implacabil, cu rezultate de succes pentru știință. În cadrul științei, medicina ocupă un loc special, fiind caracterizată de

  • nu are nevoie de o dogmatică specială, ci se limitează la împrumutarea conceptelor sale fundamentale din biologie – există un zeu sau principiu malign, și anume boala, ai cărui agenți specifici sunt bacterii și viruși, și un zeu sau principiu binefăcător care nu este sănătatea, ci recuperarea, ai cărei agenți cultici sunt medicamentele și terapiile
  • fenomenul a devenit permanent și omniprezent – nu mai este vorba de a lua medicamente, vizite la medic sau unei intervenții chirurgicale: întreaga viață trebuie să ne închinăm clipă de clipă acestui cult, întrucât inamicul, virusul, este întotdeauna prezent și trebuie combătut neîncetat
  • practica cultului nu mai este gratuită și voluntară – devine obligatorie din punct de vedere normativ
  • religia medicală a preluat fără rezerve din creștinism urgența eshatologică – religia medicală îmbină criza perpetuă a capitalismului cu ideea creștină a unui timp de sfârșit
  • ca și capitalismul și spre deosebire de creștinism, religia medicală nu oferă perspectiva mântuirii și răscumpărării – recuperarea este doar provizorie, întrucât Dumnezeul cel rău, virusul, nu poate fi eliminat odată pentru totdeauna

”Filosofii trebuie să intre din nou în conflict cu religia, care nu mai este creștinismul, ci știința, sau acea parte a acesteia care și-a asumat forma unei religii.” (Agamben 2020b)

Patrick Zylberman a descris în 2013 procesul prin care securitatea sănătății devine o parte esențială a strategiilor politice de stat și internaționale, (Flahault et al. 2016) prin crearea unui fel de „teroare a sănătății” ca instrument pentru guvernare. Zylberman arată că aparatul folosit de OMS a fost articulat în trei puncte: 1) construirea, pe baza unui posibil risc, a unui scenariu fictiv care să permită guvernarea unei situații extreme ; 2) adoptarea logicii celui mai rău scenariu ca regim de raționalitate politică; 3) organizarea tuturor cetățenilor într-un mod care întărește instituțiile guvernamentale, prin care obligațiile impuse sunt prezentate ca dovezi ale altruismului și cetățeanul nu mai are dreptul la sănătate ci este obligat din punct de vedere juridic să fie sănătos (biosecuritate).

Agamben consideră, în Biosecuritate și politică, (Agamben 2020a) că situația de urgență poate permite proiectarea unei paradigme de guvernanță a cărei eficacitate va depăși orice formă normală de guvernare. Astfel, biosecuritatea s-a arătat deja capabilă să determine încetarea absolută a tuturor activităților politice și a tuturor relațiilor sociale ca forma maximă de participare civică.

”În discuție este o întreagă concepție a destinelor societății umane dintr-o perspectivă care, în multe privințe, pare să fi adoptat ideea apocaliptică a sfârșitului lumii din religiile care sunt acum la apusul lor. După înlocuirea politicii cu economia, acum, pentru a asigura guvernarea, chiar și aceasta trebuie integrată cu noua paradigmă a biosecurității, în fața căreia va trebui să sacrificăm toate celelalte exigențe. Este legitim să ne întrebăm dacă o astfel de societate poate fi încă definită ca umană sau dacă pierderea relațiilor sensibile, a feței, a prieteniei, a iubirii poate fi cu adevărat compensată printr-o securitate de sănătate abstractă și presupus complet fictivă.” (Agamben 2020a)

Jean-Luc Nancy, în Excepție virală, (Nancy 2020) afirmă că Agamben nu reușește să observe că excepția devine într-adevăr regula într-o lume în care interconexiunile tehnice ating o intensitate necunoscută până acum.

Mulți critici ai lui Agamben consideră afirmațiile acestuia ca fiind paranoice și exagerate. (Peters 2020) Astfel, J. L. Nancy răspunde subliniind:

”Trebuie să fim atenți să nu atingem ținta greșită: o civilizație întreagă este în discuție, nu există niciun dubiu în acest sens. Există un fel de excepție virală – biologică, informatică, culturală – care este pandemică. Guvernele nu sunt altceva decât executorii sumbri, iar punerea lor în discuție pare mai degrabă o manevră diversionistă decât o reflecție politică.” (Nancy 2020)

Referitor la afirmațiile lui Agamben, Slavoj ŽiŽek se întreabă (Žižek 2020) de ce ar fi puterea de stat interesată să promoveze o astfel de panică, generatoare de neîncredere în puterea de stat și care perturbă economia ? Măsurile în cazul unei epidemii nu ar trebui reduse automat la paradigma obișnuită de supraveghere și control propagată de gânditori precum Foucault. Problema este ca aceste măsuri e posibil să nu fie eficiente, iar ineficiența să fie ascunsă de autoritățile vor manipula și ascunde datele adevărate.

Modelul de biopolitică al Rusiei, dar și a unor autorități din Ungaria, folosește o combinație de argumente biopolitice și geopolitice pentru a susține necesitatea protejării populațiilor de aceeași etnie din teritorii aflate în componența altor state. (Gazeta.ru 2015) Aceste conotații expansioniste accentuează ideea de de unitate post-sovietică în cazul Rusiei, ca bază pentru planurile Rusieie de reintegrare. (Makarychev și Yatsyk 2017) Metafora biopolitică cheie folosită de astfel de state expansioniste este una a ”familiei”, împletită cu viziunea religioasă a lumii ruse în cazul Rusiei. Astfel, argumentele biopolitice pot fi privite ca pietre de temelie pentru crearea identității națiunii respective, prin definirea granițelor pe baze etnice, dincolo de granițele legale ale statului respectiv, pe baza unor strategii incluzive din punct de vedere biopolitic. (Kelly 2010, 10)

Roberto Esposito, în Vindecat până la sfârșitul amar, (Esposito 2020) aduce în discuție opoziția puternică a lui Nancy față de paradigma biopoliticii, dar nu se poate nega desfășurarea constantă a biopoliticii. Starea de urgență împinge politica către ”proceduri de excepție care pot, pe termen lung, să submineze echilibrul puterii în favoarea puterii executive”. Dar consideră că riscurile pentru democrație sunt o exagerare. Politica și medicina sunt interconectate de cel puțin trei secole, ceea ce a dus la un proces de medicalizare a politicii și o politizare a medicinei.

John Cassidy (Cassidy 2020) afirmă că ”Este prea devreme pentru a respinge teoria lui Agamben pentru că se poate dovedi corectă mai ales pe măsură ce momentul alegerilor din SUA se apropie îndeaproape: este posibil ca Trump să folosească „starea de urgență” pentru a lua puteri guvernamentale excepționale pentru a declara o amânare pentru un an sau doi.”

Shaj Mohan, în What Carries Us On, (Mohan 2020) vorbește despre principiile hipofizicii ale lui Gandhi, conform cărora natura este binele, urmând taxonomia lui Kant a gândirii morale. (Mohan, Dwivedi, și Nancy 2018) În urma unui raționament bazat pe analogii, ajunge la concluzia că teoria „biopoliticii” este ea însăși o specie de hipofizică. Cealaltă parte a hipofizicii, care este determinismul tehnologic. Spre deosebire de acesta, bio-politica și alte teorii ne fac imobili și resemnați ca niște animale care sunt prinse în faruri.

Panagiotis Sotiris (Sotiris 2020) consideră că noțiuni precum biopolitica, „viața goală, sau „starea de excepție”, dezvoltate de Giorgio Agamben și dezbătute de foarte mulți filosofi, sunt un exemplu clar de eșec în a răspunde provocărilor pandemiei. Acesta propune o regândire a biopoliticii, așa cum a fost formulată de Michel Foucault, (Foucault 1990, 139–40) propunând o ”biopolitică democratică, bazată și pe democratizarea cunoașterii prin accesul crescut la cunoștințe, care să facă posibile ”procese colective de decizie bazate pe cunoaștere și înțelegere și nu doar pe autoritatea experților.”

Daniele Lorenzini, în Biopolitica în timpul coronavirusului, (Lorenzini 2020) propune o înțelegere complet diferită a biopoliticii față de noțiunea lui Michel Foucault. Inventând noțiunea de biopolitică, Foucault a dorit în primul rând să ne conștientizeze trecerea istorică a unui prag, a ceea ce el numește „seuil de modernite biologique” al unei societăți („pragul modernității biologice”). (Foucault 1990, 143) Astfel, ”societatea noastră a depășit un astfel de prag atunci când procesele biologice care caracterizează viața ființelor umane ca specie au devenit o problemă crucială pentru luarea deciziilor politice”. Rămânând în același timp fidel ideii lui Foucault că puterea nu este bună sau rea în sine, ci că este întotdeauna periculoasă.

Conform lui Lorenzini, biopolitica este întotdeauna o politică de vulnerabilitate diferențială, care ”se bazează structural pe stabilirea ierarhiilor în valoarea vieților, producând și multiplicând vulnerabilitatea ca mijloc de guvernarea oamenilor.” (Lorenzini 2020) În acest sens, Lorenzini afirmă că „eroii medicali” și „lucrătorii din spitale” care „luptă împotriva coronavirusului” merită, cu siguranță, aprecierile noastre, dar sunt ei cu adevărat singurii care „au grijă” de noi? În fond, nu toți lucrătorii merită – și nu exclusiv în aceste circumstanțe „excepționale” – să fie considerați „eroi”? Virusul dezvăluie, în mod flagrant, că ”societatea noastră se bazează structural pe producția neîncetată a vulnerabilității diferențiale și a inegalităților sociale.”

Incluziunea biopolitică produce efecte geopolitice, prin politicile de grijă față de propria etnie, creând motivațiile pentru încorporarea unor teritorii separatiste, după cum o demonstrează Crimeea anexată, încorporarea progresivă a Abhaziei și Osetiei de Sud în Rusia și acțiunile actuale ale Moscovei în Ucraina.

Strategia biopolitică conține și elemente puternice de excludere în funcție de loialitatea față de regimul conducător, sau prin acțiuni de separare etnică, și concepte de puritate rasială.

Aleksandr Dugin a abordat geopolitica Rusiei într-o formă explicit normativă și ideologică, a eurasianismului, menită să deconstruiască hegemonia occidentală. (Makarychev și Yatsyk 2017) Serghei Glaziev are o viziune diferită a eurasianismului geopolitic, pe baza raționamentului pragmatic, care susține că UE privează țările vecine de suveranitatea lor, în timp ce Uniunea Eurasiatică le protejează suveranitatea. (Glaziev 2013)

Discursul Rusiei și a altor state cu tendințe expansioniste, ca protectoare a populațiilor de aceeași etnie din alte țări, constituie nucleul strategiilor biopolitice și geopolitice practicate de acestea. (Makarychev și Yatsyk 2017) Legătura biopolitică-rasă-război servește ca o platformă expansiune, securitatea fiind definită în termeni biopolitici. (Debrix și Barder 2013, 59–60)

Conform lui (Makarychev și Yatsyk 2017), fuziunea strategiilor biopolitice și geopolitice a devenit posibilă pe baza conceptului general de suveranitate care se extinde dincolo de definițiile legale și necesită fundamentare atât geopolitică, cât și biopolitică. Combinația de instrumente geopolitice și biopolitice redefinește granițele fostelor imperii, granițele biopolitice câștigând mai multă importanță.

Bibliografie

Agamben, Giorgio. 2020a. „Biosicurezza”. Quodlibet. 2020. https://www.quodlibet.it/giorgio-agamben-biosicurezza.

———. 2020b. „La medicina come religione”. Quodlibet. 2020. https://www.quodlibet.it/giorgio-agamben-la-medicina-come-religione.

———. 2020c. „L’invenzione di un’epidemia”. Quodlibet. 2020. https://www.quodlibet.it/giorgio-agamben-l-invenzione-di-un-epidemia.

———. 2020d. „The State of Exception Provoked by an Unmotivated Emergency”. Positions Politics. 26 februarie 2020. http://positionspolitics.org/giorgio-agamben-the-state-of-exception-provoked-by-an-unmotivated-emergency/.

Ágh, Attila. 2010. „Regionalisation as a Driving Force of EU Widening: Recovering from the EU ‘Carrot Crisis’ in the ‘East’”. Europe-Asia Studies 62 (8): 1239–66. https://doi.org/10.1080/09668136.2010.504382.

Artman, Vincent   M. 2013. „Documenting Territory: Passportisation, Territory, and Exception in Abkhazia and South Ossetia”. Geopolitics 18 (3): 682–704. https://doi.org/10.1080/14650045.2013.769963.

Banta, Benjamin. 2013. „Analysing Discourse as a Causal Mechanism”. European Journal of International Relations 19 (2): 379–402. https://doi.org/10.1177/1354066111428970.

Cassidy, John. 2020. „The Good, The Bad, and the Ugly in the Two-Trillion-Dollar Stimulus”. The New Yorker. 2020. https://www.newyorker.com/news/our-columnists/the-good-the-bad-and-the-ugly-in-the-two-trillion-dollar-stimulus.

Dean, D. Alan. 2020. „New Reflections (Giorgio Agamben)”. Medium. 13 mai 2020. https://medium.com/@ddean3000/new-reflections-giorgio-agamben-c5534e192a5e.

Debrix, Francois, și Alexander D. Barder. 2013. Beyond Biopolitics: Theory, Violence, and Horror in World Politics. Routledge.

Dillon, Michael, și Luis Lobo-Guerrero. 2008. „Biopolitics of Security in the 21st Century: An Introduction”. Review of International Studies 34 (2): 265–92. https://www.jstor.org/stable/40212521.

Esposito, Roberto. 2020. „Curati a oltranza”. Antinomie (blog). 28 februarie 2020. https://antinomie.it/index.php/2020/02/28/curati-a-oltranza/.

Flahault, Antoine, Didier Wernli, Patrick Zylberman, și Marcel Tanner. 2016. „From global health security to global health solidarity, security and sustainability”. Bulletin of the World Health Organization 94 (decembrie): 863–863. https://doi.org/10.2471/BLT.16.171488.

Foucault, Michel. 1990. The History of Sexuality, Vol. 1: An Introduction. Reissue Edition. New York: Vintage.

———. 2003. „Society Must Be Defended”: Lectures at the Collège de France, 1975-1976. Traducere de David Macey. First Edition. New York: Picador.

Foucault, Michel, François Ewald, Alessandro Fontana, și Arnold I. Davidson. 2009. Security, Territory, Population: Lectures at the Collège de France 1977–1978. Ediție de Michel Senellart. Traducere de Graham Burchell. First Edition. New York, NY: Picador.

Gazeta.ru. 2015. „Путин: в Крыму нам не оставили выбора”. Газета.Ru. 2015. https://www.gazeta.ru/politics/news/2015/03/15/n_7013921.shtml.

Glaziev, Sergey. 2013. „Такие разные интеграции”. Россия в глобальной политике (blog). 2013. https://globalaffairs.ru/articles/takie-raznye-integraczii/.

Jørgensen, Knud Erik. 2015. „Discursively (de-)constructing European foreign policy: Theoretical and methodological challenges”. Cooperation and Conflict 50 (4): 492–509. https://www.jstor.org/stable/45084305.

Kelly, M. G. E. 2010. „International Biopolitics: Foucault, Globalisation and Imperialism”. Theoria 57 (123): 1–26. https://www.academia.edu/258508/International_Biopolitics_Foucault_Globalisation_and_Imperialism.

Kotsko, ~ Adam. 2020a. „Giorgio Agamben: “Clarifications””. An Und Für Sich (blog). 17 martie 2020. https://itself.blog/2020/03/17/giorgio-agamben-clarifications/.

———. 2020b. „Giorgio Agamben: A Question”. An Und Für Sich (blog). 15 aprilie 2020. https://itself.blog/2020/04/15/giorgio-agamben-a-question/.

Lemke, Thomas, Monica Casper, și Lisa Jean Moore. 2011. Biopolitics: An Advanced Introduction. 1st Edition. New York: NYU Press.

Liesen, Laurette T., și Mary Barbara Walsh. 2011. „The Competing Meanings of “Biopolitics” in Political Science: Biological and Postmodern Approaches to Politics”. Politics and the Life Sciences 31 (1–2): 2–15. https://doi.org/10.2990/31_1-2_2.

Lorenzini, Daniele. 2020. „Biopolitics in the Time of Coronavirus”. In the Moment (blog). 2 aprilie 2020. https://critinq.wordpress.com/2020/04/02/biopolitics-in-the-time-of-coronavirus/.

Makarychev, Andrey, și Alexandra Yatsyk. 2017. „Biopower and Geopolitics as Russia’s Neighborhood Strategies: Reconnecting People or Reaggregating Lands?” Nationalities Papers 45 (1): 25–40. https://doi.org/10.1080/00905992.2016.1248385.

Mohan, Shaj. 2020. „What Carries Us On”. Positions Politics. 22 martie 2020. http://positionspolitics.org/shaj-mohan-what-carries-us-on/.

Mohan, Shaj, Divya Dwivedi, și Jean-Luc Nancy. 2018. Gandhi and Philosophy: On Theological Anti-Politics. London, UK: Bloomsbury Academic.

Morozova, Natalia. 2009. „Geopolitics, Eurasianism and Russian Foreign Policy Under Putin”. Geopolitics 14 (4): 667–86. https://doi.org/10.1080/14650040903141349.

Nancy, Jean-Luc. 2020. „Excepción viral”. Ficción de la razón. 28 februarie 2020. https://ficciondelarazon.org/2020/02/28/jean-luc-nancy-excepcion-viral/.

Pellam, John L. 2015. The Encyclopedia Intelligentsia: A Compendium of Great Thinkers and Bright Minds of the 21st Century. Bibliotheque: World Wide International Publishers.

Peters, Michael A. 2020. „Philosophy and Pandemic in the Postdigital Era: Foucault, Agamben, Žižek”. Postdigital Science and Education, aprilie, 1–6. https://doi.org/10.1007/s42438-020-00117-4.

Policante, Amedeo. 2010. „War against Biopower – Timely Reflections on an Historicist Foucault”. Theory & Event 13 (1). https://doi.org/10.1353/tae.0.0123.

Rajaram, Prem Kumar. 2004. „Disruptive Writing and a Critique of Territoriality”. Review of International Studies 30 (2): 201–28. https://www.jstor.org/stable/20097910.

Rosenow, Doerthe. 2009. „Decentring Global Power: The Merits of a Foucauldian Approach to International Relations”. Global Society 23 (4): 497–517. https://doi.org/10.1080/13600820903198891.

Said, Edward W. 1979. Orientalism. New York: Vintage Books.

Schirato, Tony, Geoff Danaher, și Jen Webb. 2012. Understanding Foucault: A Critical Introduction. Allen & Unwin. https://researchprofiles.canberra.edu.au/en/publications/understanding-foucault-a-critical-introduction.

Singer, Brian C.J., și Lorna Weir. 2006. „Politics and Sovereign Power: Considerations on Foucault”. European Journal of Social Theory 9 (4): 443–65. https://doi.org/10.1177/1368431006073013.

Sotiris, Panagiotis. 2020. „Against Agamben: Is a Democratic Biopolitics Possible?” Viewpoint Magazine. 20 martie 2020. https://www.viewpointmag.com/2020/03/20/against-agamben-democratic-biopolitics/.

Tolba, Mostafa Kamal. 2001. Our Fragile World : Challenges and Opportunities for Sustainable Development Vol. 1. Eolss Publishers Co.,. http://digitallibrary.un.org/record/460370.

Vaughan-Williams, Nick. 2009. Border Politics: The Limits of Sovereign Power. Edinburgh University Press.

Žižek, Slavoj. 2020. „Monitor and Punish? Yes, Please!” The Philosophical Salon (blog). 16 martie 2020. https://thephilosophicalsalon.com/monitor-and-punish-yes-please/.

 

O extindere a lucrării: Sfetcu, Nicolae, „Biopolitica în pandemia COVID-19„, Telework (8 octombrie 2020), DOI: 10.13140/RG.2.2.13265.56161, URL = https://www.telework.ro/ro/biopolitica-in-pandemia-covid-19/

Comunicat de presă: Lansare revista Intelligence Info

postat în: Media 0

Comunicat de presă. București, 30 august 2022

ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159

Publicație trimestrială de informare, studii și comunicări din intelligence, geopolitica, securitate, și business intelligence

 

Revista Intelligence Info, Volumul 1, Nr. 1, Septembrie 2022Intelligence Info este publicată de MultiMedia Publishing. Este o publicație trimestrială condusă de cadre academice care se concentrează pe domeniul intelligence și pe domenii conexe de studiu și practică.

Revista intenționează să ajute la înțelegerea naturii globale a provocărilor de securitate. Intelligence Info aspiră să promoveze un dialog între diverse perspective și experiențe, bazat pe cercetări originale asupra practicii și studiului intelligence la nivel național, european și global.

Intelligence Info permite cercetătorilor și practicienilor, atât din sectorul public cât și din cel privat, să-și împărtășească cunoștințele, ideile și abordarea cu privire la studiile de intelligence. Printr-o selecție riguroaă a articolelor, Intelligence Info aderă la misiunea sa axată pe oferirea de șanse egale cadrelor universitare și practicienilor de intelligence să discute și să provoace idei consacrate și emergente, să abordeze lacunele existente în cunoaștere prin promovarea noilor cunoștințe, și să modeleze evoluția cunoașterii în intelligence dincolo de comunitățile tradiționale de cercetare.

Intelligence Info este o publicație trimestrială de informare, studii și comunicări, cu scopul de a contribui fundamental la înțelegerea conceptului de intelligence și a aplicațiilor practice ale acestui concept. Revista se constituie într-o sursă de lucrări semnificative în domenii de cercetare care includ intelligence, geopolitica, securitate, business intelligence precum și alte subiecte de interes, oferind un mediu proprice pentru publicarea cercetărilor științifice și a realizărilor tehnologice realizate de comunitatea internațională.

Revista Intelligence Info include lucrări prin care inteționează să ofere un mediu proprice pentru publicarea cercetărilor științifice, contribuind la înțelegerea naturii și funcției intelligence. Abordările variate ale problemei vor fi binevenite. Articolele teoretice și de revizuire vor fi luate în considerare, dar se va acorda preferință cercetării originale.

Accentul revistei este pe progresele cercetării privind metodologiile noi și inovatoare ale intelligence și aplicațiile acestora în rezolvarea problemelor specifice la nivel guvernamental, în intelligence, politică, geopolitică, securitate și în business intelligence. Revista va funcționa ca un catalizator în diseminarea cercetării originale și inovatoare și a realizărilor comunității intelligence.

Intenția revistei este să servească drept o resursă importantă pentru cercetătorii care doresc să studieze evoluțiile și evenimentele anterioare și evaluarea analitică a viitoarelor evenimente din domeniul securității naționale.

Vă rugăm să consultați instrucțiunile specifice pentru autori pentru trimiterea articolelor. Dacă aveți nevoie de informații suplimentare sau ajutor, vă rugăm să ne contactați.

Contact

Adresa poștală: Piaţa Presei Libere, Nr. 1, Casa Presei Libere, Corp A3, Etaj 1, 013701 Bucureşti, Sectorul 1
Site web: https://www.intelligenceinfo.org/
Email: contact@intelligenceinfo.org
Tel./WhatsApp: 0745 526 896

 

Sursa: https://www.intelligenceinfo.org/comunicat-de-presa-lansare-revista-intelligence-info/

1 … 85 86 87 88 89 90 91 … 94