Popescu, Alba Iulia Catrinel (2025), Frăția musulmană și califatul global, Intelligence Info, 4:2, https://www.intelligenceinfo.org/fratia-musulmana-si-califatul-global/

The Muslim Brotherhood and the Global Caliphate

Abstract

Described in the Western media as an ideological movement reforming the autocracies of the Arab world, the Muslim Brotherhood has acquired a revolutionary “halo” over the past 10 years. This “halo” legitimized the “Arab Spring,” the wave of anarchy in North Africa and the Middle East (MENA) initiated and fueled by the Movement in 2011 and 2012, which resulted in the removal of Arab nationalist regimes from power, the proliferation of terrorism, and the emergence of Islamist regimes. Throughout this time, Western analysts have described the Movement as a “moderate Islamist,” focused on caring for others, seeking to create the ummah (the Islamic world) through soft-power, nonviolent, ideological, and economic means.

Keywords: Muslim Brotherhood, Caliphate, ideology, autocracies, Arabs, Middle East, North Africa, Islam

Rezumat

Descrisă în mass-media occidentală ca o mişcare ideologică reformatoare a autocraţiilor din lumea arabă, Frăţia Musulmană a dobândit în ultimii 10 ani o „aureolă” revoluţionară. Această „aureolă” a legitimat „primavara arabă”, valul de anarhie din Nordul Africii şi din Orientul Mijlociu (MENA) iniţiat şi alimentat de Mişcare în anii 2011 și 2012, care a avut ca rezultat îndepărtarea de la putere a regimurilor naţionaliste arabe, proliferarea terorismului şi emergenţa regimurilor islamiste. În tot acest timp, analiştii occidentali au descris Mişcarea drept „islamist moderată”, axată pe grija faţă de  semeni, urmărind crearea ummah (a lumii islamice) prin mijloace de tip soft-power, non-violente, ideologice şi economice.

Cuvinte cheie: Frăția Musulmană, Califat, ideologie, autocrații, arabi, Orientul Mijlociu, Nordul Africii, islam

INTELLIGENCE INFO, Volumul 4, Numărul 2, Iunie 2025, pp. xxx
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159,
URL: https://www.intelligenceinfo.org/fratia-musulmana-si-califatul-global/
© 2025 Alba Iulia Catrinel POPESCU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Frăția Musulmană și Califatul Global

Alba Iulia Catrinel POPESCU[1]
albapopescu1@gmail.com

[1] Universitatea Națională de Apărare „Carol I”

Motto: „Un Allah, un stăpân, o lege: accepți sau mori.”

Descrisă în mass-media occidentală ca o mişcare ideologică reformatoare a autocraţiilor din lumea arabă, Frăţia Musulmană a dobândit în ultimii 10 ani o „aureolă” revoluţionară. Această „aureolă” a legitimat „primavara arabă”, valul de anarhie din Nordul Africii şi din Orientul Mijlociu (MENA) iniţiat şi alimentat de Mişcare în anii 2011 și 2012, care a avut ca rezultat îndepărtarea de la putere a regimurilor naţionaliste arabe, proliferarea terorismului şi emergenţa regimurilor islamiste. În tot acest timp, analiştii occidentali au descris Mişcarea drept „islamist moderată”, axată pe grija faţă de  semeni, urmărind crearea ummah (a lumii islamice) prin mijloace de tip soft-power, non-violente, ideologice şi economice.

Argumentele occidentalilor, intens promovate de reţele de mass media precum Al Jazeera, au fost clădite pe eşafodajul social al Frăţiei. Îmbinând responsabilitatea socială cu activismul politic de sorginte islamică, Frăţia Musulmană a dezvoltat o reţea extrem de eficientă de ajutorare a populaţiilor musulmane aflate în nevoie, suplinind ineficienţa administrativă a regimurilor politice laice. Dar fractura dintre Qatar şi Arabia Saudită a scos la suprafaţă informaţii privind legăturile oculte ale Frăţiei Musulmane cu organizaţii teroriste precum Al Qa’ida, Hamas, Jihadul Islamic, DAESH.

Prin urmare, ce este Frăţia Musulmană? Este doar o mişcare ideologică? Este o organizaţie teroristă bine mascată de o inteligentă agendă socială? Sau a devenit un actor nonstatal global complex, care utilizează tactici hibride pentru a reclădi Califatul şi a-i conferi anvergură globală?

1 Fragmentele prezentate fac parte dintr-un articol inclus într-un volum de studii geopolitice

ORGANIZARE ȘI CONDUCERE

Frăţia Musulmană este o organizaţie non-guvernamentală islamistă globală, alcătuită din filiale statale cu un anumit grad de autonomie, unite prin natura intereselor comune (ideologice, financiare, logistice etc).

Frăţia Musulmană Egipteană, organizaţia „mamă” pe modelul căreia s-au construit toate celelalte filiale/organizaţii statale, are o structură piramidală, de tip militar, având la bază usra – „familii”. Fiecare „familie”/pluton este alcătuită din minimum 4-5 persoane conduse de un naqib – căpitan, care se reunesc săptămânal şi sunt unite de o profundă camaraderie (ase vedea atacul terorist din Barcelona din data de 18 august 2017, unde făptaşii erau membrii unei „celule” asemănătoare unei astfel de familii). Nivelul următor este reprezentat de shuaba – clanuri/companii şi de mintaqa – falange/batalioane. Peste batalioane se află muhafaza – guvernorate/corpuri de armată şi qita – sectoare/armate.

Conducerea supremă a Frăţiei Musulmane Globale este alcătuită din Majlis al-Shura – Consiliul Consultativ (parlament) şi Maktab al-Irshad – Biroul de Îndrumare/Biroul Executiv (guvern) condus de Al-murshid al-‘aam – Ghidul Suprem/Comandantul Suprem şi de adjuncţii acestuia.

Ghidul Suprem2 este cel mai bătrân, unanim respectat şi mai vechi membru al Consiliului Shura/Biroului Executiv. Este propus de Biroul Executiv şi este ales (împreună cu adjuncţii săi) prin vot secret, o dată la 6 ani (începând din anul 1990), de către membrii Mişcării, reuniţi în Conferinţa Generală a Consiliului Shura (în trecut, Ghidul Suprem avea mandat pe toata durata vieţii).

Este ajutat în activitate de câţiva adjuncţi şi are în subordine directă un Purtator de Cuvânt.

Departamentul de Intelligence (neoficial) şi Grupul Special (neoficial) sunt subordonate direct Ghidului Suprem. Reprezintă structura modernă a Aparatului Secret specializată în culegere de informaţii, activităţi specifice şi în coordonarea grupărilor militante.

2Ghizii supremi: Hassan al Banna (1928–1949); Hassan al-Hudaybi (1949–1972); Umar al- Tilmisani (1972–1986); Muhammad Hamid Abu al-Nasr (1986–1996); Mustafa Mashhur (1996–2002); Ma’mun al-Hudaybi (2002–2004); Mohammed Mahdi Akef (2004– 2010); Mohammed Badie (16 ianuarie 2010 – prezent).

Oficial, la ora actuală, nu exista un departament/ramura militant specializată în operaţiuni teroriste.

Consiliul Shura/legislativ este alcătuit din 75-90 de membri aleşi la fiecare patru ani de Consiliile Shura regionale. Acestora li se pot adăuga încă 15 membri desemnaţi de către Biroul Executiv. Deciziile sunt adoptate prin vot şi sunt executorii. Are rol în planificarea activităţii organizaţiei, formularea de noi politici/strategii, poate modifica/anula deciziile Biroului Executiv. Hotărârile acestui for pot fi modificate/anulate doar de către Conferinţa Generală a organizaţiei. Consiliul Shura alege prin vot secret membrii Biroului Executiv şi pe Ghidul Suprem.

Biroul de Îndrumare/Executiv, cu sediul în Cairo și funcţie executivă, este alcătuit din 16 membri şi este condus de Ghidul Suprem. Fiecare din cei 16 membri (majoritatea egipteni) răspunde de cate un departament (educaţie, recrutare, mass-media, logistic, activitatea surorilor  usulmane, sindicate, intelligence etc). Biroul de Îndrumare este ales la fiecare patru ani, membrii acestuia putând deţine maximum două mandate. Biroului îi este afiliat un Secretariat General. În situaţii de urgenţă dar şi în cazul unor probleme de rutină se reuneşte Al-hay’a al-da’ima – Comitetul Permanent alcătuit din patru membri ai Biroului. Biroul stabileşte locaţia Conferinţei Generale a Consiliului Shura şi ordinea de zi a dezbaterilor, de asemenea, prezintă anual un raport de activitate şi supune votului Conferinţei propunerile pentru anul urmator. În situaţii excepţionale, care nu permit convocarea Conferinţei, Biroul Executiv preia prerogativele Consiliului Shura, situaţie valabilă în prezent.

Biroul Executiv transmite ordinele Departamentului Politic, care le pune în aplicare. Începând cu anul 2010 a fost înfiinţat şi un Departament Judiciar, condus de un Consilier, având în subordine „tribunale” locale. „Judecătorii” sunt numiţi de către Ghidul Suprem, cel care validează deciziile „instanţelor” şi conferă caracterul executoriu al acestora.

Această structură a fost preluată de toate filialele statale, cu deosebirea că organizaţiile sunt conduse de un Masul – Lider, numit de Biroul Executiv. Filialele din statele arabe sunt subordonate oficial Frăţiei Musulmane Egiptene, în timp ce filialele din statele non-arabe păstrează o autonomie aparentă.

Cu toate acestea, structura în detaliu a reţelei panislamice este încă puţin cunoscută.

Începând cu anul 1982 s-a creat reţeaua globală, dispusă operaţional în trei cercuri concentrice în jurul structurilor de conducere centrale (dominate de Frăţia Musulmană Egipteană):

Cercul 1 – alcătuit din liderii filialelor statale ale Frăţiei care aplică deciziile structurilor centrale şi cer aprobarea Ghidului Suprem pentru deciziile importante.

Cercul 2 – alcătuit din liderii filialelor statale ale Frăţiei care trebuie să se consulte şi să ajungă la un acord cu Ghidul Suprem sau cu Biroul Executiv în privinţa problemelor interne.

Cercul 3 – nivelul acţiunilor independente care presupune planurile de acţiune, politicile, activitatea, dezvoltarea reţelei locale în deplină concordanţă cu strategia generală a Mișcării, raportate structurii centrale fie la momentul aplicării lor fie în raportul anual.

Fiecare filială este obligată să se extindă local şi să plătească anual o contribuţie la bugetul general al organizaţiei, a cărei valoare este stabilită de Biroul Executiv.

RECRUTARE

Selecţia viitorilor „recruţi” este realizată de recrutori specializaţi după toate rigorile şi cu metodele unui serviciu de intelligence şi durează în medie un an.

În primii ani de fiinţare ai organizaţiei bazinul de recrutare era foarte divers, atât sub aspectul vârstei (tineri, adulţi) cât şi sub cel al ocupaţiei (birocraţi, studenţi, intelectuali, muncitori, comercianţi, ţărani). Ulterior, recrutarea a devenit mult mai selectivă fiind orientată spre tineri pioşi, proveniţi preponderent din medii universitare (ştiinţe juridice, medicină şi farmacie, ştiinţe umaniste, politehnică, ştiinţe economice, ştiinţele educaţiei şi pedagogiei etc) şi medii militare (chiar dacă fără mare succes), dar şi din copii de sex masculin cu vârstă minimă de 9 ani (în majoritate fiii activiştilor).

Conform unui raport publicat de Eric Trager, cercetător în cadrul The  Washington Institute, fiecare nou recrut, cu vârsta minimă de 16 ani, trece rintr-un proces de avansare sub directa supraveghere a unui evaluator.

Avansarea este condiționată de vechimea în „serviciu”, receptivitatea la îndoctrinare, loialitatea şi obedienţa recrutului, durează între 5 şi 11 ani şi parcurge următoarele etape:

 muhib – simpatizant: durează între 6 luni şi 4 ani, are rol de educare şi de îmbunătăţire a profilului moral. Recrutul este afiliat unei familii unde este monitorizat sub aspectul pietăţii şi al ideologiei;

 muayyad – suporter: durează între 1 şi 3 ani, timp în care viitorul frate este obligat să predice în moschei, să recruteze adepţi, să memoreze fragmente din Quran şi din scrierile lui al-Bannā;

 muntasib – afiliat nevotant: durează 1 an şi este considerat primul pas spre acceptarea deplină în organizaţie. Poate lucra într-una dintre filiale, este obligat să studieze Quran-ul şi Sunnah şi să doneze 8% din câştiguri organizaţiei;

 muntazim – organizator: durează 2 ani, timp în care trebuie să memoreze în întregime Quran-ul şi Sunnah şi devine căpitanul unei familii sau comandantul unui clan. Este supus unor teste menite să îi aprecieze loialitatea şi disciplina;

 ach’amal – frate lucrator: are drept de vot şi devine eligibil pentru un loc în structurile de comandă ale organizației. Continuă să îşi coordoneze familia sau clanul, are da’wah – chemare pentru modul de viaţă islamic şi este implicat în activităţi sociale.

Acest sistem de recrutare a fost implementat începând cu anii 1970 şi este menit să elimine potenţialii defectori sau spioni infiltraţi în rândurile organizaţiei (care, în opinia lor, nu vor avea răbdare să parcurgă îndelungatul proces de recrutare).

La sfârşitul procesului de recrutare, „fratele” devine un devotat slujitor al religiei, lipsit de alte ambiţii personale, predispus radicalizării şi fanatismului şi capabil oricând să se sacrifice pentru cauză.

FINANŢARE

Sursele deschise nu abundă în date privind extinderea şi diversitatea surselor de finanţare ale Frăţiei Musulmane. De altfel, sistemul de finanţare, considerat a fi „inima” reţelei, reprezintă secretul cel mai bine păstrat de membrii organizaţiei, fiind coordonat doar de Ghidul Suprem, de adjuncţii săi şi de secretarul general.

Principalele surse de finanţare, conform surselor deschise sunt:  donaţiile membrilor reţelei (zakat – 10% din câştigul personal);

 donaţiile sponsorilor privaţi (majoritari din statele Golfului Persic – Qatar, Kuweit, Egipt şi din statele occidentale);

 donaţii ale sponsorilor privaţi/ONG-uri pentru combaterea islamofobiei;

 donaţiile unor organizatii non-guvernamentale, reţele de moschei (zakat);

 reţele de într-ajutorare islamică care organizează evenimente caritabile şi conferinţe publice şi care întorc veniturile către Frăţie – de ex: Islamic  Charities cu sediul în Kuweit;

 profitul obţinut din activităţi economice proprii şi din investiţii şi plasamente financiare – de ex: despăgubirile plătite de regimul Sadat fiecărui membru al Frăţiei Musulmane deţinut în perioada guvernării Nasser, câte 1000 de lire egiptene pentru fiecare an de detenţie. Aceste fonduri au servit deschiderii de mici afaceri şi angajării noilor recruți. Alte exemple sunt companii precum: Arab Contractors – cea mai mare companie de construcţii egipteană cu peste 40 de filiale în Egipt şi în alte ţări, fondată şi condusă initial de Uthman Ahmad Uthman, fost consilier al lui Anwar el Sadat şi ministru al construcţiilor în timpul guvernarii Sadat; Al-Sharif

Group – specializat printre altele în producția de mase plastice, industrie chimică etc.; Al-Salam Group – dezvoltator în industria turismului; Al-Hilal Group – holding care reuneşte companii cu domenii de activitate diferite (fibre acrilice, publicaţii şi marketing, IT şi comunicaţii etc);

 asociaţii lucrative cu oameni de afaceri/companii deţinute de oameni de afaceri neafiliaţi oficial Mişcării care derulează activităţi comerciale/prozelitism în folosul Frăţiei, cu predilecţie în domeniile sanitar  (spitale, servicii de ambulanţă, asistenţă medicală primară, farmacii, laboratoare), asistenţă socială, educaţie, mass media;

 reţeaua de bănci şi instituţii financiare islamice – de ex. Faisal Islamic Bank  of Cairo, grupul Lugano-Switzerland al-Taqwa, First Islamic Investment  Bank of Bahrain, Qatar Islamic Bank etc;

 ajutoarele financiare oferite de state pentru ONG-uri patronate în realitate de Frăţie, specializate în activităţi sociale (de ex: Palestinian Forum din Marea Britanie care strânge fonduri pentru ajutorarea poporului palestinian);

 reţele de criminalitate organizată: spălare de bani, narcoterorism, trafic cu valută (de ex: vânzarea de dolari americani pe piaţa neagră), trafic de  persoane (de ex: acuzaţiile preşedintelui ceh Milos Zeman care i-a citat drept sursă a informaţiilor sale pe ministrul de externe marocan şi pe prinţul moştenitor al UAE, şi ale prim-ministrului ungar Viktor Orban de implicare  Frăţiei în valul de migraţie ilegală transfrontalieră care afectează Europa etc.), trafic de armament, contrabandă cu petrol şi produse petroliere, care utilizează paradisuri fiscale pentru a-şi ascunde veniturile şi a facilita finanţarea „operaţiunilor speciale” etc.

STRATEGIE, TACTICI, VECTORI Principalele posibile obiective strategice ale organizaţiei sunt:

– Pe termen scurt (1-10 ani):

 înlocuirea şcolilor juridice moderate sunnite cu şcoala juridică ultraconservatoare hanbalită în întreg spaţiul islamic sunnit;

 preluarea puterii politice în statele musulmane sunnite prin victoria în alegeri democratice a partidelor afiliate legal constituite (în cazul statelor seculare, urmată de islamizarea societăţii);

 creşterea bazinului populaţiei musulmane afiliate în statele non-musulmane  pentru a se atinge masa critică necesară creării polului politic;

 implementarea conceptului de „islamism moderat” şi consolidarea imaginii de „organizaţie islamistă moderată” în paralel cu ocultarea componentei militantiste armate;

 consolidarea imaginii de „firewall” – contrapondere a islamismului radical şi dezvoltarea relaţiei de dependenţă a structurilor de informaţii/structurilor politice din statele ţintă de colaborarea bilaterală;

 subminarea identităţii culturale a populaţiilor majoritare non-musulmane prin impunerea unor norme ale propriei culturi minoritare, în numele corectitudinii politice şi a discriminării pozitive;

 subminarea relaţiilor de colaborare dintre principalele puteri interesate să limiteze influenţă şi extinderea organizaţiei (Israel, SUA, Federaţia Rusă, state europene, China, India, Japonia, Australia, Filipine, Indonezia);

 transformarea Moscheii Al Aksa din Ierusalim în loc de pelerinaj al Islamului, la egalitate cu Mecca şi Medina (Karballa pentru shi’iti);

 recunoaşterea internaţională a Ierusalimului de Est ca şi capitală a statului palestinian (conform declaraţiei lui Safwat Hijazi);

 asigurarea finanţării pe termen nedefinit a jihadului global;

 susținerea jihadului global prin predicare, prozelitism, propagandă, personal, finanțare și suport tehnic și operațional. – pe termen mediu (10-20 ani):

 atingerea pragului critic al populaţiei musulmane afiliate din statele non-musulmane mici (cu populaţie până în 10 milioane de locuitori), schimbarea configuraţiei etnice, confesionale, culturale, urmată de victoria în alegerile democratice a partidelor islamiste afiliate şi preluarea controlului politic în statele respective;

 islamizarea statelor non-islamice prin constituţii islamiste, prozelitism ofensiv şi islamizarea instituţiilor de forţă;

 dezvoltarea reţelei de state islamiste în cadrul organizaţiilor internaţionale pentru a legitima şi impune recunoaşterea Califatului Global. – pe termen lung (20 de ani şi peste):

 atingerea pragului critic al populaţiei musulmane afiliate din statele non- musulmane medii şi mari, schimbarea configuraţiei etnice, confesionale,  culturale, urmată de victoria în alegerile democratice a partidelor islamiste  afiliate şi preluarea controlului politic în statele respective;

 constituirea ummah al islamiyah – lumii islamice, a Califatului Global sunnit de jurisprudenţă hanbalită, cu capitala în Ierusalim.

Vectori:

 Reţelele de finanţare (donatori, state sponsor, bănci, organizaţii de caritate,

corporaţii, întreprinderi mici şi mijlocii) ale:

 reţelelor globale de agenţi de influenţă din mass media/internet, think- thank-uri, mediul academic, mediul politic, mediul legislativ, mediul  administrativ, mişcări sindicale, uniuni profesionale, mediul militar, ONG-uri, instituţii occidentale;

 partidelor politice/campaniilor prezidenţiale, parlamentare, locale, politicieni;

 reţelelor de investitori în economiile statelor ţintă;

 centrelor islamice alcătuite din moschei, grădiniţe, școli şi universităţi coranice;

 rețelelor de instituţii sociale (organizaţii de caritate, centre de ajutor  reciproc, cămine sociale, centre de prim-ajutor, spitale şi policlinici, servicii de ambulanţă etc);

 partidelor islamiste afiliate;

 Statele aflate sub controlul organizaţiei (la ora actuală: Turcia, Qatar, Gaza/Teritoriile Palestiniene, Sudan care alcătuiesc capetele de pod, unde puterea politică este complet controlată de Frăţie; state eşuate precum Libia, Somalia, Afganistan, Irak, Siria transformate în pepiniere ale ramurii armate a Frăţiei, dar şi alte state precum Maroc, Tunisia, Pakistan unde procentul populaţiei afiliate a atins un nivel critic, care paralizează capacitatea de reacţie a autorităţilor faţă de Mişcare);

 Reţelele de terorism – braţul armat al organizaţiei menit să întărească prin contrapondere imaginea de organizaţie „islamistă moderată” a Frăţiei şi dependenţa serviciilor de informaţii de colaborarea cu aceasta, la schimb cu tolerarea extinderii reţelelor/activităţilor organizaţiei.

Aceşti vectori se adresează celor 3 tipuri de jihad:

(1). Jihadul inimii – prin centrele islamice, centrele de caritate şi sociale etc;

(2). Jihadul cuvântului (gurii) – prin agenţii de influenţă din mass- media, think-thank-uri, mediul academic, mediul politic etc;

(3). Jihadul braţelor – prin facţiunea armată, departamentul de intelligence, grupul special.

Tactici:

Tacticile folosite aparţin „arsenalului” oricărui război hibrid – nonlinear,  de a patra generaţie – şi cuprind:

1. Operaţiuni de subversiune menite să altereze/paralizeze răspunsul politic al decidenţilor implicaţi în contracararea planurilor strategice ale organizaţiei;
2. Operaţiuni diversioniste (manipulare/negociere) menite să limiteze capacitatea de reacţie a competitorilor politici/geopolitici;
3. Operaţiuni de tip „steag străin”;
4. Operaţiuni de tipul insurgenţei, urmate de delegarea puterii şi intervenţie.
5. Operaţiunile de subversiune politică utilizează atât agenţi de influenţă plasaţi în poziţii politice/strategice „cheie” în statul ţintă cât şi agenţi de influenţă transformaţi în „lideri de opinie”. În acest scop, se utilizează mijloace de dezinformare/intoxicare şi propagandistice, principalele teme urmărind:

 victimizarea organizaţiei (de ex: discursul care o prezintă drept victimă a sistemelor antidemocratice, tiranice, represive, conservatoare);

 amplificarea consecinţelor unei fracturi între stat şi organizaţie în paralel cu paralizarea capacităţii de reacţie a statului ţintă (de ex: rapoartele privind consecinţele declarării Frăţiei Musulmane drept organizaţie teroristă);

 implementarea conceptelor de „islamism moderat/radical” (deja preluate în analize de politică externă şi de contraterorism);

 etichetarea organizaţiei drept mişcare reformatoare, democratică (de ex: în 2011 a fost demarată o campanie de acordare a Premiului Nobel pentru Pace „martirilor eliberării” din Egipt care au fost ucişi de regimurile autoritariste de la Cairo);

 consolidarea în mentalul colectiv a rolului său de firewall faţă de islamismul „radical”;

 subminarea coeziunii socio-interne naţionale prin stimularea divergenţelor în privinţa unor subiecte precum: migraţia ilegală transfrontalieră, refugiaţii/migranţii economici, drepturile minorităţilor etnice si confesionale, corectitudinea politică şi discriminarea pozitivă (de ex: campaniile Al Jazeera, dar şi ale altor instituţii media/think-thank din perioada crizei migranţilor, povestea contrafăcută a micuţului kurd înecat pe plajă, publicată pentru prima dată de un anume Kenan Rahmani, care ar avea conexiuni cu Frăţia Musulmană din SUA şi Siria);

 subminarea coeziunii dintre aliaţii politici printr-o strategie de tipul divide et impera –  rearea/finanţarea unor partide politice, finanţarea campaniilor electorale, finanţarea unor think-thank-uri, centre universitare, instituţii mass-media, reprezentanţi ai elitei intelectuale (de ex: legăturile dovedite dintre fostul Secretar de Stat Hillary Clinton şi Huma Abbedin – a cărei familie este membră a organizaţiei şi sprijinul făţiş al Secretarului de Stat pentru rebelii anti – Mubarak);

 subminarea capacităţii de reacţie a statului ca urmare a investiţiilor massive în economie, mass media şi în viaţa socială, crearea dependenţei unui segment critic de populaţie de investiţiile respective urmate de preluarea controlului politic (de ex: situaţia internă din Maroc, campania de blocare a intenţiei administraţiei Trump de desemnare a Frăţiei Musulmane drept organizaţie teroristă susţinută activ de Turcia, Tunisia, Maroc, Iordania, Kuweit, Algeria);

 subminarea moralului cetăţenilor din statele ţintă prin mijloace propagandistice menite să chestioneze identitatea şi credinţa populaţiei în propriile sisteme de valori, norme, confesiuni religioase urmate de acţiuni   de prozelitism (de ex: prozelitismul practicat de imami în statele Europei Occidentale);

 subminarea capacităţii de reacţie a cetăţenilor din statele ţintă prin asimilarea patriotismului cu xenofobia/nazismul/fascismul sau, după caz, prin criticarea decadenţei şcolilor islamice moderate, a sistemelor de guvernământ, a altor culturi şi civilizaţii cu excepţia celei islamice ultraconservatoare (de ex: criticile aduse de imamul Anjem Choudary societăţii occidentale, toată literatura hanbalită);

 subminarea eforturilor de contracarare a reţelelor de influenţă prin atacarea mediatică a instituţiilor implicate în acest tip de activităţi, atacarea mediatică în scop de compromitere a liderilor acestor instituţii şi de scădere a încrederii populaţiei în probitatea profesională şi morală a acestora sau prin utilizarea de agenţi de influenţă plasaţi în poziţii „cheie” din cadrul sistemului judiciar capabili să blocheze la nevoie demesurile legale (de ex: procesul de preluare a puterii în Turcia de către actualul preşedinte Erdoğan şi partidul său AKP);

 compromiterea personalităţilor publice ostile sau necooperante în paralel cu atragerea liderilor vulnerabili (de ex: campania împotriva actualului preşedinte american Trump dusă de Linda Sarsour, membră a Frăţiei/Surorilor Musulmane din SUA);

 infiltrarea și preluarea organizațiilor musulmane existente (de ex: mişcările

politice din Kosovo, Albania);

 dezvoltarea reţelei de centre islamice/moschei/şcoli coranice/instituţii (organizaţii, centre) sociale în statele ţintă pentru a servi acţiunilor de prozelitism, convertire şi schimbare a profilului confesional al populaţiei;

 susţinerea mediatică a migraţiei pentru reconfigurarea bazinului etnic din statele ţintă (obținerea statutului de refugiat urmată de întregirea familiei şi utilizarea politicilor locale de sprijin social al familiei şi al natalităţii);

 dezvoltarea reţelei de agenţi de influenţă prin sponsorizări (de evenimente, centre de studii, publicaţii, universități etc), oferire de avantaje materiale, sprijin mediatic, sprijin informativ etc.

2. Operaţiunile diversioniste (manipulare/negociere) menite să limiteze capacitatea de reacţie a competitorilor politici/geopolitici prin:

 translatarea conflictelor dintre stat/state şi organizatie în sfera dezbaterii etice şi „lawfare” concomitent cu declanşarea unor campanii mediatice menite să delegitimeze intervenţia statului împotriva organizaţiei (cazul „lawfare defensiv” al Kosovo, cele trei conferinţe ale organizaţiei din Istanbul şi Lahore ulterioare puciului din 2013 şi disputa mediatică privind puciul din Egipt care „a înlăturat de la putere un regim ales democratic”);

 utilizarea agenţilor de influenţă din mediul politic (state, organizaţii de lobby, persoane) pentru obţinerea de rezoluţii ONU de condamnare a agresiunii statului împotriva rebelilor sau de aprobare a intervenţiilor multinaţionale pentru restabilirea păcii, gestionarea crizei, ajutor umanitar care automat iau în calcul factiunile rebele şi le legitimează ca parteneri de dialog etc, (cazurile Bosnia-Herţegovina, Libia etc);

 evitarea alianțelor deschise cu organizații și persoane cu activităţi teroriste cunoscute pentru a menține aparenţa „moderaţiei”;

 perpetuarea stării de ură a adepţilor faţă de celelalte culturi/civilizaţii prin: monitorizarea presei internaţionale, urmată de manipularea/distorsionarea negativă a informaţiilor la adresa organizaţiei/Islamului; inflamarea violenței și menținerea musulmanilor “în spiritul jihadului”; incitarea constantă la ură a musulmanilor împotriva evreilor și respingerea oricăror forme de conciliere sau de coexistență cu ei.

3. Operaţiuni de tip „steag străin”(operaţiuni sub acoperire concepute spre inducerea în eroare a adversarului/opiniei publice astfel încât să pară a fi efectuate de către alţi autori) în scopul:

 legitimării unei intervenţii a forţelor multinaţionale (Libia, Kosovo etc);

 decredibilizării oponenţilor politici (acuzaţiile de rasism, islamofobie, fascism adresate preşedintelui american în exerciţiu Donald Trump ca urmare a declaraţiilor privind posibila includere a Frăţiei Musulmane în lista organizaţiilor teroriste etc);

 spionaj/contraspionaj;

 pseudo-operaţiuni.

Întrucât, până la demonstrarea adevăraţilor autori, suspiciunile privind originea operaţiunii se pot înscrie în categoria conceptuală generică de „teorie a conspiraţiei”, acţiunile de acest tip beneficiază de sprijin consistent din partea agenţilor de influenţă din zona media/propagandă în vederea ridiculizării eventualelor acuzaţii. Conform preşedintelui ceh Milos Zeman, migraţia ilegală transfrontalieră provenită din Asia și Africa ar fi o operaţiune a Frăţiei Msulmane. Aceeaşi idee este susţinută şi de premierul ungar Viktor Orban, acesta acuzându-l şi pe miliardarul George Soros de implicare în această operaţiune. Dacă sunt adevărate, aceste date ar trebui coroborate cu declaraţiile lui Hans-Georg Maassen, directorul Oficiului Federal de Protecţie a Constituţiei din Germania şi cu datele Frontex care afirmă că DAESH a folosit invazia

migranţilor pentru a-şi implanta militanţii în Europa.

4. Operaţiuni de tipul insurgenţei urmate de delegarea puterii:

 utilizarea instrumentelor de luptă hibridă: forţe insurgente, grupuri tactice de „rebeli”, centre de antrenament şi de suport logistic ale insurgenţilor,

atacuri cibernetice, blocarea comunicaţiilor militare şi civile, distrugerea infrastructurilor critice etc;

 preluarea controlului principalelor instituţii administrative de către puterea insurgentă urmată de organizarea de „alegeri libere” în scopul „legitimării” noii conduceri.

Un aspect important îl reprezintă alianţa cu organizaţii „progresiste” – neo-marxiste/anarhiste/separatiste (model de alianţă dezvoltată de organizaţiile teroriste patronate de Moscova încă din anii Războiului Rece), în  baza platformei comune privind  ulticulturalitatea, diversitatea, corectitudinea politică (combaterea islamofobiei) şi discriminarea pozitivă care le asigură sprijinul propagandistic al mass-mediei globale „progresiste” şi al liderilor de opinie afiliaţi.

*

Prin urmare, ce este Frăţia Musulmană? Este doar o mişcare ideologică? Este o organizaţie teroristă bine mascată de o inteligentă agendă socială? Sau reprezintă un influent actor nonstatal global, care utilizează tactici hibride pentru a reclădi Califatul şi a-i conferi anvergură globală?

Răspunsul este evident: Frăţia Musulmană reprezintă un actor nonstatal global, poate cea mai reuşită expresie a panideii lui Karl Haushofer şi cea mai perfidă expresie a globalizării. Animată de ideologia ultraconservatoare hanbalită, utilizând metodele de recrutare ale unui serviciu secret, având o structură de tip militar bazată pe disciplină şi loialitate faţă de cauză, susţinută de fonduri uriaşe, de o strategie inteligentă şi de aliaţi conjuncturali influenţi,

Frăţia Musulmană devine tot mai greu de contracarat, drumul spre Califat fiind pavat cu sloganuri privind multiculturalitatea şi corectitudinea politică. Mai mult, contracararea este cu atât mai dificilă cu cât pretinsul facţionalism (între „moderaţi” şi „radicali”) din interiorul Frăţiei nu reprezintă altceva decat o repartizare judicioasă a militanţilor conform specialităţii fiecăruia, în acord cu obiectivele tactice ale organizaţiei.

În prezent există o polemică în desfăşurare în SUA privind necesitatea includerii Frăţiei Musulmane în rândul organizaţiilor teroriste. Argumentele folosite de ambele părţi sunt solide şi bine argumentate. Cei care susţin acest demers afirmă că Frăţia Musulmană a pus bazele unei reţele islamiste care alimentează terorismul islamist global şi că doar o astfel de măsură va permite autorităţilor să acţioneze eficient împotriva acestei reţele prin blocarea/confiscarea conturilor bancare ale organizaţiei şi ale membrilor cunoscuţi, închiderea centrelor patronate de aceasta, demantelarea filialelor, arestarea imamilor extremişti, închiderea moscheilor salafite şi stoparea dezvoltării reţelei, cel puţin în spaţiul occidental. De partea celalaltă, foştii aliaţi ai Frăţiei din CIA susţin că o astfel de măsură nu doar că ar arunca în aer stabilitatea în MENA, unde state precum Iordania, Kuweit, Maroc, Tunisia, Turcia, Sudan au procente importante din populaţie afiliate Mişcării amplificând migraţia ilegală în Europa ci, mai mult decât atât, ar impinge aceste state în sfera de influenţă a puterilor competitoare. Acestor argumente li se adaugă cele ale Pentagonului care încă mai desfăşoară operaţiuni anti-DAESH în colaborare cu grupări islamiste afiliate Frăţiei din Libia (brigăzile Misrata) şi Siria. Fiecare argumentaţie conţine adevăruri indiscutabile, concluzia fiind că doar cooperarea globală, între SUA, puterile  mergente şi monarhiile din Golf şi, mai ales, determinarea politică a tuturor factorilor implicaţi poate stăvili expansiunea reţelei.

Există numeroase surse, mai mult sau mai puţin credibile, care citează o afirmaţie atribuită lui Miles Copeland, ofițer al Office of Strategic Services şi, mai apoi al CIA, apropiat al preşedintelui Nasser şi al Șahului Mohamed Reza Pahlavi, conform căreia Frăţia Musulmană ar fi fost infiltrată la vârf de agenţi americani, britanici, germani, sovietici, fiind mai mereu un instrument utilizat de marile puteri în competiția geopolitică. Dacă este adevărat şi Mişcarea a fost un produs indirect al acestor servicii de intelligence, devine evident că, la ora actuală, Frăţia Musulmană şi-a depăşit „maeştrii”. Cu tenacitate şi gândire strategică, învăţând regulile „jocului” occidental, dezvoltând alianţe cu structure interesate să schimbe ordinea mondială (anti-semitismul/anti-creştinismul fiind lemente ideologice cheie), Frăţia Musulmană a sfârşit prin a se folosi de „stăpânii aparenţi şi momentani” conform propriilor interese, transformându-se din „păpuşă” în „păpuşar”.

Un „păpuşar” al unei lumi neo-medievale, precum anticipa raţionalistul Hedley Bull în anii 1970, care speculează libertăţile democratice pentru a reclădi Califatul Global.

Publicata in Revista VITRALII – LUMINI ŞI UMBRE, an IX, nr. 33, decembrie 2017 – februarie 2018