Farcaș, Dan D. (2023), Adevăr și dezinformare în fenomenul OZN, Intelligence Info, 2:3, 82-121, https://www.intelligenceinfo.org/adevar-si-dezinformare-in-fenomenul-ozn/

 

Truth and disinformation in the UFO phenomenon

Abstract

Unidentified Anomalous Phenomena (UAP/UFO) do exist. The military has been permanently interested in them for the last 80 years, to see if they are a technological advance of the adversary, but also to try to reproduce the observed performances. This interest was secret. So the intelligence community was involved, including through institutionalized disinformation actions, targeting both adversary militaries and the general public. Disinformation has taken various forms, depending on the change over time in the ways of accessing information. The latest news in this regard is the whistleblower amnesty law, which will also have to be managed through disinformation, especially through intoxication with false information, which whistleblowers can spread to potential targets.

Keywords: unidentified anomalous phenomenon, UFO, disinformation, whistleblowers, UAP, Unidentified Flying Object

Rezumat

Fenomenele anomale neidentificate (FAN/OZN) există. Militarii au fost interesați permanent de ele în ultimii 80 de ani, nu cumva să fie un avans tehnologic al adversarului, dar și încercând reproducerea performanțelor observate. Acest interes a fost secret. Deci comunitatea de informații a fost implicată, inclusiv prin acțiuni de dezinformare instituționalizate, având ca țintă atât militarii adversari, cât și marele public. Deziformarea a luat diverse forme, în funcție de schimbarea în timp a modalităților de acces la informații. Ultima noutate în acest sens este legea de amnistie a avertizorilor de integritate, care va trebui și ea gestionată prin dezinformări, mai ales prin intoxicare cu informații false, pe care avertizorii să le răspândească spre potențialele ținte.

Cuvinte cheie: fenomene anomale neidentificate, OZN, dezinformare, avertizori de integritate, FAN, obiecte zburătoare neidentificate

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 2, Numărul 3, Septembrie 2023, pp. 82-121
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/adevar-si-dezinformare-in-fenomenul-ozn/
© 2023 Dan D. Farcaș. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Adevăr și dezinformare în fenomenul OZN

Dan D. Farcaș[1]

dandfarcas@yahoo.com

[1] Academia Română – Comisia de Biometrie

 

Fenomenul FAN/OZN

Fenomenele aerospațiale (mai nou „anomale”) neidentificate (FAN/OZN) au intrat în atenția autorităților, mai ales a militarilor, în timpul celui de al doilea război mondial. Avioanele tuturor părților combatante: englezii, americanii, germanii, rușii, japonezii și alții au raportat că s-au întâlnit, în timpul misiunilor, cu obiecte zburătoare, de pildă globuri luminoase, care nu semănau cu nimic cunoscut, însoțeau aeronavele și rămâneau intacte atunci când erau supuse tirului. Documente cunoscute azi arată că fiecare dintre părți considera că se confruntă cu o nouă realizare tehnologică a adversarului, dar, întrucât obiectele s-au dovedit pașnice, de la un timp, aviatorii s-au obișnuit cu ele, americanii găsindu-le și o poreclă: „foo fighters”.

În 1946, în Suedia s-a declanşat un val de observaţii ale unor obiecte zburătoare luminoase, ori avioane cu aripa foarte scurtă, semănând cu rachetele. La 13 august 1946 New York Times scria că statul major general suedez considera situaţia ca extrem de periculoasă, adăugând că nu va putea tolera mult timp violarea teritoriului său. Prin discuții diplomatice s-a exclus ca rachetele să fie de origine americană, britanică sau sovietică. Obiecte asemănătoare au fost raportate și din alte locuri. Se estimează că în 1946, în toate ţările europene, au existat circa 2000 de observaţii. Până în zilele noastre, nimeni n-a putut explica, în mod satisfăcător, cele întâmplate.

După un șir de observații, în SUA, în vara anului 1947, aceste apariții au fost numite „farfurii zburătoare”. Un caz remarcabil s-a petrecut la Roswell, unde se afla pe atunci singura bază militară din lume cu bombardiere pregătite să transporte bombe nucleare. Pe 8 iulie 1947, conducerea bazei a anunțat că US Air Force a intrat în posesia unei farfurii zburătoare prăbușite în zonă. Ziarele au difuzat imediat știrea, care a fost dezmințită însă a doua zi, spunându-se că a fost de fapt un balon meteorologic. Deși confuzia era rușinoasă, cei implicați din conducerea bazei militare au fost, la scurt timp, avansați. După circa treizeci de ani, mai mulți martori la eveniment au declarat că a fost vorba totuși de un OZN prăbușit și că au fost găsite și cadavre ale piloților, care nu erau umane. Toate ar fi fost transportate atunci la baza aviatică Wright.

Pe 30 iulie 1947, experţii serviciilor tehnice ale US Air Force, cu sediul la baza aviatică Wright (din 1948 Wright-Patterson) din Dayton (Ohio), analizând 28 observaţii raportate, afirmau, într-un document, între timp desecretizat: „farfuriile zburătoare nu sunt câtuşi de puţin imaginare; ele nu se explică prin fenomene naturale rău interpretate. Ceva zboară cu adevărat…”. Documentul continua cu descrierea tehnică a observaţiilor.

Pe 23 septembrie 1947 generalul Nathan Twining, şeful serviciilor tehnice ale aviaţiei militare de la baza Wright, i-a trimis generalului George Shulgen, adjunctul şefului serviciilor de informaţii ale Forţelor Aeriene de la Washington, o scrisoare conţinând descrieri deosebit de clare ale „farfuriilor zburătoare” observate inclusiv de piloţi militari. Twining afirma şi el că „fenomenul raportat este ceva real şi nu o vedenie sau o ficţiune”.

Ca efect al scrisorii, Statul Major a dispus, la puţin timp după aceea, înfiinţarea unei comisii de anchetă. Aceasta, numită „Sign” (semn) avea sediul la baza Wright. Activitatea comisiei urma să fie sprijinită de consultanţi din mai multe domenii, între care a fost şi Dr. J. Allen Hynek (1910-1986), profesor de astronomie la Universitatea statului Ohio din Columbus. El va rămâne consultant Air Force timp de 21 de ani și va deveni în anii 1970 principala autoritate civilă în materie de OZN-uri. În martie 1948 proiectul dispunea deja de „peste 300 de rapoarte, care n-au fost făcute publice, provenind de la persoane foarte competente”. La sfârşitul lunii septembrie 1948 comisia a redactat un raport ultrasecret, care, printre diferite explicaţii posibile, nu excludea că vehiculele ar putea fi nave extraterestre. Generalul Hoyt S. Vanderberg, şef al Statului Major Air Force, a ordonat ca materialul să fie distrus imediat, pe motiv că dovezile erau insuficiente pentru a susţine o ipoteză atât de fantastică. Iar pe 11 februarie 1949, comisia „Sign” a fost dizolvată. Ultimul raport al comisiei aprecia că circa 23% din observaţii nu pot fi explicate. A urmat, din februarie 1949, cu aceeași sarcină, comisia „Grudge”, apoi, de la începutul anului 1952, proiectul „Blue Book”. Acesta a folosit, pentru prima dată termenul de „obiecte zburătoare neidentificate” (OZN) iar ulterior, pentru cele văzute pe radar, „ţinte necorelate” etc. Proiectul Blue Book a continuat până în 1969. A adunat 12618 observaţii, dintre care pentru 701 (deci peste 5%) nu s-au putut găsi niciun fel de explicaţii. Treptat au apărut tot mai multe dovezi că „Blue Book” era mai mult un paravan, cazurile delicate fiind deturnate în altă direcţie.

Mai târziu, spre sfârșitul secolului trecut, s-a constatat că nu putem fi siguri dacă avem de-a face cu „obiecte”, că acestea nu sunt totdeauna „zburătoare” și au fost observate și în spațiul cosmic. În consecinţă s-a propus utilizarea termenului, mai general şi mai adecvat, de „fenomene aerospaţiale neidentificate” (FAN), care în SUA, în 2022, au fost redenumite „fenomene anomale neidentificate” (Unidentified Anomalous Phenomena – UAP). Totuși, lumea folosește, în continuare, mai ales prescurtarea „OZN”, ceea ce vom face și noi în cele ce urmează.

OZN-urile au fost frecvent semnalate în preajma instalațiilor nucleare. În vara anului 1945, la Hanford Engineering Works, din statul Washington, se produceau plutoniu și alte materiale necesare pentru primele bombe nucleare. Într-o după-amiază, radarul de la Pasco, aflat la șaizeci de mile depărtare, a semnalat apariția unui obiect zburător care s-a oprit plutind deasupra instalațiilor. Avioanele trimise la interceptare au estimat că obiectul „avea dimensiunile a trei portavioane!”. Altitudinea sa era de peste 65.000 de picioare, dublu cât puteau urca ele. La un moment dat, obiectul s-a ridicat drept în sus, cu viteza fulgerului. Apoi a dispărut de pe radar. Incidente asemănătoare au fost semnalate lângă Oak Ridge National Laboratory din Tennessee și la Los Alamos National Laboratory din New Mexico, continuând și în anii următori. Într-un memoriu din mai 1950, trimis de directorul de securitate de la Laboratoarele Naționale Los Alamos generalului de brigadă Joseph Carroll, comandantul Biroului de investigații speciale al US Air Force (USAF), stă scris: „Frecvența fenomenelor aeriene inexplicabile în zona New Mexico este de așa natură încât ar trebui întreprins un plan organizat de raportare a acestor observații. Martorii acestor fenomene includ oameni de știință, agenți ai Biroului de Investigații Speciale, piloți USAF și de linii aeriene, piloți militari, inspectori de securitate din Los Alamos, cadre militare și multe alte persoane cu diferite ocupații a căror fiabilitate nu este pusă sub semnul întrebării… Fenomenul s-a produs continuu în ultimele 18 luni și continuă să se producă… în vecinătatea instalațiilor sensibile”.

În anii 1960 s-au semnalat mai multe inexplicabile blocări ale rachetelor balistice intercontinentale Minuteman, cu focos nuclear, multă vreme principala armă strategică de descurajare şi de contralovitură a SUA în cazul unei agresiuni. De pildă, Robert Salas, fost locotenent major al Air Force, în ziua de 16 martie 1967, era comandant adjunct al unui echipaj de lansare a rachetelor Minuteman, la baza Air Force din Malmstrom (Montana) şi era de gardă în punctul de comandă, aflat la douăzeci de metri sub pământ. La câteva ore după miezul nopţii, a primit un telefon de la unul dintre soldaţii de pază de la suprafaţă; acesta spunea că el şi alţi militari urmăreau câteva lumini misterioase care se deplasau deasupra silozurilor care adăposteau rachetele. Peste cinci minute, acelaşi soldat, de data aceasta, îngrozit, telefona din nou, spunând că un OZN, iradiind o puternică lumină roşie, pluteşte chiar lângă poarta centrală. Salas şi-a trezit şeful şi în timp ce-i povestea cele întâmplate, pe panoul de alături, în dreptul fiecărei rachete nucleare, s-a aprins avertismentul „no go”, însemnând că rachetele nu mai puteau fi lansate. Situaţia era neobişnuită, deoarece nu era nici pană de curent şi nici semne ale vreunei defecţiuni. Raportând situaţia la comandament, aceştia le-au destăinuit că un fenomen similar se petrece şi la un alt grup de rachete. Şi acolo fuseseră semnalate OZN-uri în zonă. Incidente similare au fost la 30 martie şi la 25 august 1966 la baza aeriană Grand Forks (Dakota de Nord) și pe 16 martie 1967 la baza Malmstrom (Montana). Apoi, în cursul toamnei anului 1975, au fost semnalări la bazele Wurtsmith (Michigan) la 30 octombrie, Malmstrom din Great Falls (Montana) în 7 şi 9 noiembrie şi 2 decembrie, Grand Forks (Dakota de Nord) la 4 noiembrie și Minot (Dakota de Nord) în 10 noiembrie. Astfel de fenomene s-au semnalat și mai recent. De pildă, pe data de 23 octombrie 2010, la baza Air Force F. E. Warren din Cheyenne, în prezența unor OZN-uri, s-a pierdut comunicarea, pentru un timp, cu 50 de rachete Minuteman III. Ufologul Robert Hastings identificase și contactase, până în primăvara anului 2009, 115 martori ai unor astfel de incidente, alţi veterani acceptând să depună mărturie.

Se pare că „inspecţii” ale OZN-urilor s-au semnalat şi deasupra unor silozuri cu rachete din URSS, la Sverdlovsk în 1959, la Voronej în 1961, sau la Riabinsk în aceeaşi perioadă. Astfel de situaţii s-au mai raportat și lângă baza de submarine din Baltica în 1983, pe 13 mai 1984 în localităţile Poliarnîi şi Severomorsk, aflate în zona portului Murmansk, sau în noaptea de 28 spre 29 iulie 1989, la baza militară Kapustin Yar, din regiunea Astrahan. Dar fenomene similare au fost raportate şi la silozurile nucleare franceze din Albion, în Provence.

Cel mai bine documentat incident din spațiul sovietic a fost cel de la baza militară cu rachete nucleare balistice intercontinentale Byelokoroviche, circa 30 de kilometri de oraşul vest-ucrainean Hmelnîțkîi (şi la 150 km nord-est de Cernăuţi). Aici, în după-amiaza și seara de 4 octombrie 1982, peste 50 de militari au fost martori la apariţia unui OZN imens, în formă de disc, cu diametrul de circa 250-300 de metri, care a plutit fără zgomot, timp de patru ore, deasupra silozurilor cu rachete. La ora 21:37, pe toate consolele a apărut mesajul „pregătiţi lansarea”, în ciuda faptului că nimeni nu apăsase pe niciun buton. Iar activarea nu putea fi stopată. Focoasele nucleare ale rachetelor erau îndreptate către Statele Unite. Din fericire, după 15 secunde, lucrurile au revenit, de la sine, la normal.

Un domeniu strict secret

În permanență, de la al doilea război mondial încoace, militarii din toată lumea au fost extrem de interesați de fenomenul OZN, din mai multe motive. În primul rând nu se știa dacă nu sunt cumva o nouă armă, secretă, a unui adversar, trimisă ca să testeze capacitățile de reacție, în vederea unui viitor atac. Apoi, OZN-urile prezentau o serie de caracteristici net superioare tuturor aeronavelor existente, unele chiar imposibile conform științei noastre, deci cel care le-ar fi putut înțelege și replica, în folos propriu, ar fi obținut un avantaj zdrobitor asupra adversarului. Ca o consecință logică, observațiile OZN trebuia să rămână secrete. Între altele, piloții care se confruntau cu asemenea fenomene erau puși să semneze angajamente de nedivulgare sau primeau ordin să păstreze secret evenimentul. Am investigat personal câteva astfel de cazuri și în România.

O altă preocupare a militarilor era că, oamenii întrebau cum de aceste obiecte zboară nepedepsite deasupra capetelor lor și era extrem de jenant ca militarii să admită nu doar că mijloacele lor de luptă erau neputincioase față de ele, dar chiar că habar nu au ce sunt acești intruși. În consecință, dacă totuși observațiile ajungeau în media, interesul populației trebuia abătut de la ele prin demistificare și ridiculizare.

Pentru a înțelege atmosfera de secret care a înconjurat subiectul OZN în primii ani, este util să menționez cazul inginerului Wilbert B. Smith, doctor în electronică, având mai multe brevete la activ. În 1950 el lucra la Departamentul Transporturilor din Canada şi era interesat de căile ferate cu sustentaţie magnetică. Presupunând că OZN-urile folosesc acest principiu, Smith a efectuat o călătorie de informare la Washington şi, sprijinit de Ambasada Canadei, a luat legătura cu anumite surse, obţinând mai multe informaţii despre OZN-uri.

La întoarcere, Smith a redactat o notă superiorilor săi. Nota, datată 21 noiembrie 1950, a fost de la început clasificată „strict secretă”, dar azi e accesibilă. În notă se scrie, între altele: „Cercetările care se efectuează la ora actuală în legătură cu farfuriile zburătoare confirmă existenţa unor noi tehnologii […] Subiectul este clasificat de Guvernul Statelor Unite la cel mai înalt nivel de secret, chiar mai sus decât bomba cu hidrogen […] farfuriile zburătoare există […] modul lor de operare este necunoscut, dar s-a depus în acest sens un efort important, printr-un mic grup de cercetători, sub conducerea doctorului Vannevar Bush […] problema este considerată de autorităţi ca având o extraordinară importanţă”.

În sumarul proiectului Magnet, demarat în urma notei de mai sus, Smith nota drept caracteristici comune, semnificative, ale OZN-urilor: „Au o sută de picioare [30 metri n.n.] sau mai mult în diametru, pot călători cu viteze de câteva mii de mile pe oră, pot atinge altitudini mult peste cele suportate de avioanele sau baloanele convenţionale […] suntem obligaţi să acceptăm concluzia că vehiculele sunt probabil extraterestre, în ciuda prejudecăţilor noastre care susţin contrariul”.

Din hârtiile lui Smith, găsite după moartea sa, rezultă că sursa de la care Smith a obţinut informaţiile pentru nota din noiembrie 1950 a fost doctorul Robert I. Sarbacher, profesor de fizică la universitatea Harvard, consultant ştiinţific al Comitetului de coordonare pentru cercetare‑dezvoltare militară şi ulterior preşedintele Institutului Tehnologic din Washington. Conform manuscrisului, Sarbacher a afirmat că subiectul OZN era clasificat „cu două puncte mai sus” decât bomba cu hidrogen, primind, la data aceea, cel mai înalt grad de secret din Statele Unite. Întrebat asupra originii OZN-urilor, Sarbacher a răspuns că „tot ceea ce ştim este că nu le-am fabricat noi; originea lor este foarte probabil nepământeană”. În privinţa principiului de funcţionare a OZN-urilor, profesorul a recunoscut că „n-am fost în stare să reproducem performanţele lor”.

Se instalează un tabu

Interesul militarilor față de FAN/OZN se cantona strict la securitatea națională și eventualele tehnologii cu care puteau obține un avantaj față de adversari. De pildă, Regulamentul Air Force AFR 200‑2, din 1954, arăta, negru pe alb, că „Interesul Forţelor Aeriene în obiectele zburătoare neidentificate este dublu: în primul rând, ca posibilă ameninţare la adresa securităţii Statelor Unite, şi în al doilea rând, pentru determinarea aspectelor tehnice implicate”. Marele public nu trebuia să știe că militarii erau preocupați de fenomenul OZN; în același regulament se preciza, în acest scop, că: „este permisă informarea reprezentanţilor mass-media, atunci când obiectul a fost identificat ca fiind convenţional […] Pentru acele obiecte care nu sunt explicabile, din cauza numeroaselor necunoscute implicate, se va comunica doar că datele vor fi analizate de ATIC” (Centrul de informaţii tehnice al Air Force) la baza Wright-Patterson. Deci marele public avea voie să ia cunoştinţă doar de observaţiile OZN care puteau fi explicate prin cauze obişnuite… Celelalte era bine să rămână secrete.

Un eveniment dramatic limpezise această atitudine. În seara de sâmbătă 19 iulie 1952, radarul Aeroportului National din Washington, a observat, la circa 25 de kilometri sud-sud-est, un grup de 7 obiecte neidentificate. Urcau sau coborau în zig-zag, rămâneau nemişcate sau ţâşneau cu o viteză de până la treisprezece mii de kilometri pe oră (avioanele vremii nu atingeau nici a zecea parte a acestei viteze). Ulterior, baza militară Andrews ca și piloți civili au confirmat observaţia, atât pe radar, cât şi vizual. Air Force a ridicat două avioane de vânătoare, care însă n-au reușit să stabilească un contact cu obiectele și s-au întors la bazele lor. În ziarele din 22 iulie s-au publicat rapoarte de la mari grupuri de martori.

Peste exact o săptămână de la prima lor apariţie, în seara de sâmbătă 26 iulie, istoria s-a repetat. La un moment dat, obiectele misterioase au apărut chiar şi deasupra Capitoliului şi a Casei Albe, zone absolut interzise zborurilor. În 29 iulie Air Force, a convocat cea mai mare conferinţă de presă de la terminarea războiului. Purtătorul de cuvânt, generalul John A. Samford, a admis că cel puţin 20% dintre observaţiile de OZN-uri nu puteau fi explicate în niciun fel. Totuşi s-a încercat acreditarea ideii că, în acest caz, semnalele radar s-au datorat unei „inversiuni de temperatură în straturile superioare ale atmosferei”. O bună parte din mass-media a acceptat relativ uşor această afirmaţie. În schimb oficialităţile nu s-au dovedit la fel de naive[1].

Directorul CIA (Central Inteligence Agency), generalul Walter Bedell Smith a cerut şi a primit, în 24 septembrie 1952, o notă de la H. Marshall Chadwell, directorul adjunct pentru informaţii ştiinţifice al CIA. În notă se arată că Centrul de informaţii tehnice al Forţelor Aeriene (Air Technical Intelligence Center – ATIC) avea un sistem de colectare a observaţiilor de OZN‑uri şi că din 1500 de rapoarte OZN examinate 20% erau neexplicate (28% dintre cele din 1952). Dar dacă un obiect metalic poate fi confundat cu un ecou venit de la o inversiune termică, spunea nota, „ne găsim în situaţia că, în cazul unui atac, să nu fim în stare să deosebim rapid un echipament real de o fantomă. Pe măsură ce tensiunea va creşte noi ne vom găsi confruntaţi cu un risc din ce in ce mai mare al unor alarme false şi cu pericolul, încă și mai mare, de a lua ceva real drept o fantomă”. Chadwell mai era îngrijorat şi de posibilitatea ca sovieticii să răspândească istorii cu OZN-uri, ca o armă psihologică, pentru a semăna „isterie de masă şi panică”. El propunea ca „pentru a reduce la minim riscul de panică, ar trebui instituită o politică naţională referitor la ce ar trebui spus publicului despre fenomen…”.

Ca urmare, însărcinat de Consiliului Securităţii Naţionale (National Security Council – NSC), CIA a convocat în perioada 14-17 ianuarie 1953 aşa numita „masă rotundă Robertson” (Robertson Panel) formată din oameni de știință, secondați de reprezentanți ai CIA și Air Force. Timp de trei zile, în total douăsprezece ore, au fost prezentate două filme, rapoarte ale spionajului asupra interesului ruşilor privind cazurile americane de OZN, hărţi cu localizările observaţiilor etc. Forţele Aeriene au selectat 100 de observaţii inexplicabile, dintre cele mai amănunţit verificate. Masa rotundă a examinat doar 15 dintre acestea, şi acelea doar superficial, timp de câteva ore.

În raportul final al panelului Robertson, inițial secret, azi postat pe site-ul CIA, oamenii de știință participanți afirmă că „pot fi găsite explicaţii rezonabile pentru cele mai multe observaţii” şi că „alte cazuri ar putea fi explicate într‑o manieră similară”, „existenţa unor fiinţe inteligente […] altundeva decât pe Pământ este extrem de improbabilă” şi că „nu există nicio dovadă a vreunui act ostil sau pericol” [subl. mele] din partea OZN‑urilor în sine. Totuşi rapoartele OZN puteau genera situaţii periculoase din următoarele motive: „a. Identificarea greşită a obiectelor inamice reale de către personalul de apărare, b. supraîncărcarea canalelor de raportare a urgenţelor […], c. subiectivismul publicului care ar putea determina o isterie în masă şi marea vulnerabilitate la un posibil război psihologic inamic”.

Problema reală o reprezenta deci reacţia populaţiei. În logica de mai sus, se recomandau măsuri pentru „reducerea interesului public faţă de «farfuriile zburătoare», care astăzi trezesc o reacţie psihologică puternică”. Raportul recomanda în continuare, negarea sau demitizarea sistematică a rapoartelor OZN prin mass media: televiziune, filme, articole publice[2]. În consecinţă s-a stabilit că trebuie dusă, oficial, o politică de demistificare a fenomenului OZN în ochii marelui public şi de ridiculizare a celor care se ocupă de OZN‑uri. Tot acolo s-a recomandat ca organizaţiile civile care studiază fenomenul OZN să fie infiltrate şi atent monitorizate.

Azi se știe că unele dintre cele mai influente organizaţii de ştiri, care menţineau legături strânse cu comunitatea de informații a SUA, au suprimat ulterior voit prezentarea completă şi corectă a fenomenului OZN.

O altă metodă pentru a reduce interesul față de fenomenul OZN a fost intimidarea. Dacă este să dăm crezare numeroaselor istorii care circulă în acest sens, există comandouri sinistre de „oameni în negru” (men in black – MIB); ele vizitează investigatorii OZN care au apucat să ştie sau să spună mai multe decât era cazul, amenințându-i că vor avea de suferit dacă nu renunţă.

Pe 17 decembrie 1969, Robert C. Seamans Jr., secretarul Forţelor Aeriene, anunţa închiderea oficială a proiectului Blue Book, ca şi faptul că guvernul nu va mai finanţa, de acum încolo, niciun proiect destinat studierii fenomenului OZN.

În concluziile proiectului Blue Book se afirmă că „nu există dovezi că observaţiile categorisite drept „neidentificate” reprezintă descoperiri tehnologice sau principii în afara cunoştinţelor ştiinţifice actuale”, „nu există nicio dovadă că […] sunt vehicule extraterestre”, „nu există indicii că ar reprezenta o ameninţare la adresa securităţii naţionale” [subl. mele]. Cu alte cuvinte, nu se neagă existenţa OZN-urilor, nici măcar originea lor nepământeană, se spune doar că „nu s‑au găsit dovezi” nici într‑un sens nici în celălalt. Din păcate, omul de pe stradă, care parcurge superficial aceste propoziţii, poate rămâne cu impresia că se confirmă oficial că OZN‑urile nu există. Aceasta deşi proiectul Blue Book avea în evidenţă 12618 observaţii, dintre care 701 (deci peste 5%) nu au putut fi explicate în niciun fel, deși erau bine documentate și cu martori calificați și de încredere. Nu punem la socoteală că multe întâlniri spectaculoase cu OZN-uri, raportate oficial, în special de aviatori, nu s-au regăsit în anexele proiectului Blue Book, fiind deturnate spre destinaţii secrete[3]. Între acestea chiar şi faimosul caz Roswell.

Într-un memorandum, datat 20 octombrie 1969, desecretizat după mai mulți ani, generalul de brigadă US Air Force (USAF) Carroll Bolender, director adjunct pentru dezvoltare al USAF și unul dintre cei care autorizaseră închiderea proiectului, scria: „Rapoartele privind obiectele zburătoare neidentificate care ar putea afecta securitatea națională sunt realizate în conformitate cu JANAP 146 și Manualul Forțelor Aeriene 55-11 și nu fac parte din Sistemul Blue Book” [sublinierea noastră] și „Rapoartele privind OZN-urile care ar putea afecta securitatea națională vor continua să fie tratate [și după terminarea proiectului Blue Book, n.n.] prin procedurile standard ale Forțelor Aeriene create în acest scop”[4]. Iar, după acest moment, ori de câte ori cineva ridica problema OZN la Departamentul Apărării al SUA (Department of Defense – DoD), numit și „Pentagon”, după forma clădirii în care se află sediul său, i se răspundea că „nu s-a întâmplat nimic ce ar putea justifica reluarea investigaţiilor OZN”. Azi știm că, și după 1969, Pentagonul și comunitatea de informații au studiat fenomenul, iar regulamentele militare prevedeau ce trebuie să facă piloții în cazul unei întâlniri. Un rol deosebit în urmărirea fenomenului OZN l-a avut și NORAD (North American Airspace Defense Command). În 2016, comandantul NORAD a recunoscut că „media anuală în ultimii cinci ani a fost de 1.800 de trasee de interes şi au existat 75 de tentative de interceptare”.

Mai menționăm, ca o dovadă, că miniştrii de externe ai SUA şi URSS – William Rogers şi Andrei Gromîko – au semnat, în 1971, un „Acord privind măsurile în vederea reducerii riscurilor unui război nuclear între URSS şi SUA”, în care articolul 3 spunea: „Părţile se angajează să se informeze una pe alta, imediat ce vor repera un OZN […] dacă astfel de fenomene pot provoca un pericol de dezlănţuire a războiului nuclear între cele două ţări”. Această clauză chiar a fost utilizată.

În paralel, oamenii de știință au fost, tot timpul, extrem de sceptici privitor la realitatea fenomenului, întrucât proprietățile raportate privind OZN-urile (plutire nemișcată, apoi o plecare „ca din pușcă”, cu viteză hipersonică, sau întoarceri în unghi la care nu doar piloții dar și orice aeronavă s-ar fi dezintegrat etc.) erau imposibile conform legilor fizicii. Știința cere ca orice asemenea fenomen nou și inexplicabil să fie acceptat ca real doar dacă poate fi examinat și validat, eventual într-un laborator, de orice sceptic, or așa ceva era imposibil. Iar ipoteza, spusă cu jumătate de gură, conform căreia am putea avea de-a face cu extratereștri, era nu doar absurdă în conformitate cu tot ce știm despre zborurile cosmice, ci și toxică și capabilă să producă teroare. Ca urmare, cercetătorii sceptici ireductibili n-au ezitat, de câte ori aveau ocazia, să eticheteze investigarea fenomenului FAN/OZN drept o „pseudo-știință” sau science-fiction.

Religiile au acceptat în general realitatea unor fenomene „miraculoase”, dar – întrucât OZN-urile nu se încadrau în dogma proprie – le considerau uneori „ispitiri diavolești”, pe care un bun credincios trebuia să le respingă sau să le evite.

În plus, față de cele de mai sus, omul obișnuit nu iubește răsturnarea sistemelor sale de referinţă. Viziunea despre lume este fundamentală pentru echilibrul nostru psihic. Ea ne dă siguranţa de zi cu zi că suntem stăpâni pe existenţa noastră. Necunoscutul ne sperie, în timp ce imaginea unei lumi simple, în linii mari complet explicabile, ne face să ne simţim mai în siguranţă şi mai relaxaţi. Subiectul OZN atacă viziunea acceptată asupra lumii, deci majoritatea oamenilor îl vor respinge visceral.

Pe baza acestor premise, tradiţiile, cultura, şcoala, declarațiile oficiale, religia, ştiinţa popularizată, istoria marilor călătorii şi cuceriri, povestirile sau filmele SF ş.a.m.d. ne-au setat minţile pe paradigme și şabloane care resping realitatea fenomenelor anomale neidentificate, ca și a fenomenelor asociate, acceptând doar o imagine caricaturală a lor, asezonată cu omuleți verzi care ar veni, cu OZN-uri, în vizită de pe planete îndepărtate (eventual în antichitate?), fie dușmănoși, fie aterizând pe peluza din fața Casei Albe (sau în alt loc important?) cu o propunere de tratat…

S-a instituit astfel, treptat, marele tabu asupra subiectului OZN, tabu care n-a dispărut nici până azi. Dacă erai pilot și spuneai că ai văzut un OZN erai coborât din avion și trimis, luni de zile, la vizite medicale; dacă erai om de știință, îți periclitai cariera abordând acest subiect; iar dacă erai un om obișnuit și vorbeai de OZN-uri, cei care te ascultau erau convinși că ești „dus cu pluta”.

Amiralul Roscoe Hillenkoetter, primul director al CIA, între 1947 și 1950, la un deceniu după părăsirea serviciului, scria într-o scrisoare adresată Congresului: „Este timpul ca adevărul să fie scos la iveală. În culise, ofițeri de rang înalt ai Forțelor Aeriene sunt profund preocupați de OZN-uri. Dar prin secretul oficial și prin ridiculizare, mulți cetățeni sunt conduși să creadă că obiectele zburătoare necunoscute sunt un nonsens”.

Dezinformarea FAN/OZN

Având în vedere caracterul delicat al fenomenului FAN/OZN, era firesc ca autoritățile competente să impună o politică de dezinformare asupra subiectului. Se știe că, prin informații selectate, prelucrate și uneori inventate, dezinformarea influențează emoțional, motivațional și prin raționament populația țintă aleasă, vizând schimbarea comportamentului unor guverne, organizații, grupuri și indivizi[5].

În consecință, încă de la început, viziunea comună asupra realității a fost îmbogăţită nu doar cu date strânse cu migală, de către persoane de bună credinţă, ci şi cu o veritabilă mitologie OZN, o pseudo-realitate alcătuită din nenumărate istorii, cu documente de provenienţă dubioasă şi cu declaraţii senzaţionale despre activitatea unor presupuși extratereștri pe Pământ, despre colaborarea lor cu organisme guvernamentale ş.a.m.d. O parte din aceste mituri sunt rodul fanteziei unor autori de texte, fotografii şi filmuleţe, care profită astfel, cu sau fără un interes pecuniar, de naivitatea cititorilor avizi de senzaţional. Dar faptele au dovedit și un lucru mai puțin banal, anume că cel puţin în parte, miturile şi confuzia au fost rodul activităţii sistematice ale unor servicii de informaţii.

Ca un prim exemplu ilustrativ, într-un articol publicat, în 2014, jurnalistul Nick Redfern, relata (din păcate din auzite) despre un specialist în efecte speciale, care a lucrat la Hollywood, din anii 1930 până în anii 1960, mai ales pentru filme de groază și SF. Apreciat în urma unei colaborări, după război, la un documentar pentru Departamentul Apărării, omul nostru a fost contactat, în 1955, de specialiști în războiul psihologic ai Forțelor Aeriene ale SUA, care i-au cerut să-și folosească abilitățile pentru a crea niște manechine de extratereștri, mai exact opt ​​„corpuri extraterestre”; nu de tipurile SF atunci în vogă, ci pitici, fără păr, cu capete mari, care să arate cât mai realist. Comanda s-a realizat, în secret, la o bază militară „din sudul Californiei”.

Zvonurile care au ajuns la urechile sale sugerau că se punea la cale o acțiune de dezinformare. În primul rând, urma ca militarii să fotografieze „cadavrele”, plasate strategic pe tărgi sau pe podea, și apoi să trimită imaginile, anonim, ca din partea unor binevoitori, la Ambasada sovietică de la Washington, D.C. Fotografiile urma să fie însoțite de o scrisoare lungă și întortocheată, compusă de un presupus simpatizant comunist din cadrul armatei americane, avertizând sovieticii că guvernul SUA a pus mâna pe corpuri și tehnologii extraterestre. Era o acțiune menită să-i sperie și să-i deruteze pe ruși, făcându-i să-și piardă timpul, căutând niște extratereștri care în realitate nu existau.

Dar mai era și un al doilea obiectiv. La vremea respectivă, au existat suspiciuni că unii angajați de la baza Forțelor Aeriene Wright-Patterson, din Dayton, Ohio, vindeau sovieticilor secrete, în special unele din activitatea diviziei de tehnologie străină (Foreign Technology Division – FTD). Deci, a fost formulat un plan: persoanele suspectate de simpatii comuniste au fost lăsate, ca din întâmplare, să zărească niște „corpuri extraterestre”. Apoi, urma să se vadă dacă vreunul dintre ei făcea ceva neobișnuit, cum ar fi să se întâlnească într-un parc cu un personaj dubios. Programul ajuta deci și la eliminarea simpatizanților sovietici din armată.

În aceeași categorie pot fi încadrate și falsele OZN-uri. Astrofizicianul dr. Eric W. Davis, care lucrase pentru NASA, a spus că știe că Statele Unite au folosit OZN-uri false în operații de culegere de informații „împotriva unui mare adversar străin”, dar ele fuseseră, de fapt, elicoptere deghizate. Însă, după câte știa, „acest lucru nu s-a mai întâmplat din anii ’60”. Doar ca o paranteză, se pare că și rușii au folosit asemenea metode pentru a-i păcăli pe americani.

Un exemplu de dezinformare organizată, de data asta din afara SUA, este și faimoasa cacialma UMMO. La 6 februarie 1966, între orele 20 şi 21, în Aluche, o suburbie a Madridului (Spania), un grup de soldaţi, ca şi câţiva martori independenţi, au spus că au văzut aterizând şi apoi decolând un disc luminos. Pe partea de jos a discului se zărea clar un semn care semăna cu litera chirilică „j” (Ж). În locul aterizării au fost descoperite şi trei adâncituri. Observații asemănătoare s-au făcut pe 1 iunie 1967, în San Jose de Valderas și Santa Monica, alte suburbii ale Madridului. S-au făcut fotografii și au rămas urme pe sol. Au fost descoperite apoi și niște obiecte cilindrice, din nichel, cu același semn pe ele. La scurt timp după aceea, investigatori OZN, personalităţi ştiinţifice sau instituţii oficiale au început să primească scrisori, expediate din cele mai diverse locuri de pe Pământ, conţinând de regulă 6 – 10 pagini dactilografiate la un rând, cu aceeași siglă Ж pe fiecare pagină, incluzând uneori diagrame sau formule matematice. La început limba utilizată a fost spaniola, apoi treptat limbile s-au diversificat și scrisorile au cuprins tot globul. Textele dădeau impresia că provin de la nişte extratereştri veniţi la noi din planeta UMMO, satelit al unei stele aflată la 14,3 ani-lumină de noi, și stabiliți pe Pământ. Scrisorile conţineau mai ales cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice pe care, aparent, mesagerii civilizaţiei doreau să ni le transmită. Uneori aceste cunoştinţe, la prima vedere consistente din punct de vedere logic şi ştiinţific, erau deja ştiute de specialiştii pământeni (chiar dacă nu totdeauna şi de marele public). Alteori informaţiile erau inconsistente dacă nu chiar contradictorii, sau bizare şi neverificabile.

Limbajul era uneori ciudat, ca şi când autorii n-ar fi stăpânit bine modalităţile pământene de exprimare (dar, cum au observat unii, maliţios, conţinând şi greşelile tipice pe care le fac spaniolii când vorbesc limbi străine). Textul era împestriţat cu denumiri exotice, de tip „space opera”, de tipul UMMO, IUMMA, OYAAGAA, WOA, OEMII, YAAXAAIIU, AAXOO, OAWOOLEA UEWA, IDUUWII AYII, ADAA-66 etc sau cu hieroglife imature ca elaborare. Notaţiile din formulele matematice erau diferite faţă de cele uzuale la noi, ca şi sistemul de numeraţie (în baza 12), detalii care însă nu puteau încurca un cititor instruit[6].

Unii ufologi au adunat şi chiar publicat culegeri de mii de pagini ale acestor scrisori, cu variante copiate şi adnotate. A apărut şi un dicţionar al limbii UMMO, în ediţii mereu îmbogăţite.

Suspiciuni de înșelătorie au existat; de pildă maşina de scris a avocatului Jose Luis Jordan Peña, unul dintre martorii de la Aluche, avea caracterele identice (inclusiv micile particularităţi vizibile doar pentru specialişti) cu cea pe care fuseseră dactilografiate scrisorile UMMO… Într-un interviu dat în noiembrie 2006, Jordan Peña a recunoscut, în sfârșit, că totul a fost o acţiune de dezinformare şi că el însuşi a avut un rol important în această cacealma, un soi de „experiment sociologic, menit să testeze indivizi cu o anumită pregătire ştiinţifică”.

Întrebat dacă a fost susţinut în întreprinderea sa de o agenţie oficială, dat fiind că experimentul a presupus și niște costuri, Peña a răspuns că „întrebarea e sensibilă; pot să spun doar că nicio agenţie guvernamentală spaniolă nu m-a ajutat […] dar întrebarea se extinde şi la alte ţări şi în privinţa aceasta aş prefera să tac”…

Faimosul semn UMMO, acel „j” chirilic, a apărut şi în alte colţuri de pe glob, între care la o întâlnire apropiată, în 1989, la Voronej (Rusia), dar și pe un deal de lângă Ocna Șugatag (Maramureș), unde s-a spus că ar fi avut loc o întâlnire cu niște extratereștri, pe 7 iunie 1974[7].

Metoda intoxicării instituționalizate

În 1967, în SUA, a fost adoptată Legea privind libertatea de informare (The Freedom of Information Act – FOIA), care oferea publicului dreptul de a solicita acces la înregistrări de la orice agenție federală (cu un număr de excepții ținând de siguranța națională și a persoanei). Acest drept a intrat pe deplin în vigoare în 1974, permițând desecretizarea unor documente „sensibile”.

Ca răspuns, autoritățile interesate au recurs la nouă metodă de dezinformare: intoxicarea unor investigatori cu informaţii şi documente, chipurile secrete, meticulos elaborate de agenți de influență, conţinând atât fapte adevărate şi verificabile, cât şi „dezvăluiri” senzaţionale dar false. Au apărut astfel o serie de documente și filme cu un conținut incredibil. Acestea puteau, pe de o parte, să-i convingă de prezența extratereștrilor pe cei slabi de înger, care urma să devină apoi o ţintă uşor de ridiculizat, iar pe de altă parte, puteau să zăpăcească persoanele cu simţ critic şi de bună credinţă, într-atâta încât să nu mai poată distinge din noianul de poveşti, sâmburele de adevăr, în cazul în care acesta exista.

Evident, ținta dezinformărilor nu erau doar contribuabilii, așa cum recomanda panelul Robertson, ci și inamicii potențiali, în primul rând Uniunea Sovietică, iar mai târziu Rusia și China.

Între agenţiile de contrainformaţii axate pe răspândirea confuziei a excelat Biroul de Investigaţii Speciale al Forțelor Aeriene (Air Force Office of Special Investigations – AFOSI), de la baza Kirtland, aflată lângă Albuquerque (New Mexico). Merită evocate câteva întâmplări ilustrative.

În 1972, Alan Sandler şi Robert Emenegger, producători independenţi de film din Los Angeles, realizau un documentar despre posibilitatea întâlnirii fiinţelor extraterestre. În cursul filmărilor, cei doi au fost abordaţi de nişte ofiţeri de aviaţie care le-au propus includerea în documentar a unor fragmente din filme „autentice” cu OZN-uri. După un prim contact, la Pentagon, la începutul anului 1973, cei doi s-au întâlnit, la baza Norton a Air Force din California, cu şeful AFOSI. Acesta le-a spus că pe data de 25 aprilie 1964 ar fi avut loc o întâlnire oficială între americani şi extratereştrii, la baza militară Holloman, White Sands, aflat la circa 15 kilometri spre vest de Alamogordo (New Mexico). Doi operatori cinematografici care erau de faţă au înregistrat incidentul. Pe filmul realizat, care a fost arătat cineaștilor, se vedea că dintr-o navă nepământeană, care a aterizat pe picioroange extensibile, au coborât trei indivizi nepământeni, cam de 1,55 metri, îmbrăcaţi în salopete mulate şi purtând nişte căşti parcă împletite din funii. Aveau tenul cenuşiu-albăstrui, ochi depărtaţi, cu pupile verticale, ca de pisică şi un nas foarte mare. Erau prezenți mai mulţi ofiţeri şi cercetători din cadrul bazei. După o aparentă comunicare, inaudibilă, s-au îndreptat cu toţii către o clădire a bazei, unde ar fi avut loc tratative cu oficialităţi americane.

Colonelul William Coleman, fost purtător de cuvânt al proiectului Blue Book şi colonelul George Weinbrenner fost comandant al ATIC, le-au spus celor doi producători că le puteau oferi oricând 250 de metri de peliculă din filmul făcut cu această ocazie, ca şi alte mii de metri de film cu OZN-uri, drept material suplimentar. Când însă cineaștii au întrebat dacă nu este vorba cumva de un film de ficţiune, cum ar fi, de pildă, o simulare, făcută în scopul instruirii sau testării psihologice a personalului, ofițerii au evitat să răspundă. Continuarea istoriei este cea pe care ne-o putem imagina: deşi au mai apărut persoane care afirmă că au văzut filmul, acesta nu a fost niciodată pus la dispoziţia celor doi producători, nici a marelui public. Motivul invocat atunci: afacerea Watergate…

În aceeași perioadă altor ufologi li s-au oferit documente precum că la 20 februarie 1954, timp de două zile, o seamă de personalităţi, inclusiv somităţi ale ştiinţei, în special ale fizicii, au asistat la demonstraţii cu aeronave extraterestre la Muroc Dry Lake Army Air Field (azi baza Air Force Edwards), din California, cu „cinci tipuri separate şi distincte de aparate de zbor, studiate şi mânuite de oficialii noştri din Air Force, cu asistenţa şi permisiunea Eterienilor”. Cu această ocazie, s-ar fi semnat şi un tratat între Preşedintele Eisenhower şi extratereştrii…

O încercare de ispitire a vizat cunoscuta investigatoare şi autoare britanică Jenny Randles (n. 1951). La 28 octombrie 1986, un tânăr, numit convenţional „Robert” i-a arătat, nişte dosare, conţinând şase rapoarte separate, însumând şase sute de pagini. Rapoartele priveau recuperarea unor cadavre de extratereştri, dintr-un OZN prăbuşit în 1947 sau 1948 (incidentul Roswell?). În document erau rapoarte de autopsie şi fotografii. Un alt document, destul de sinistru, datând din 1977, era intitulat „Eliminarea personalului non-militar”. Ulterior, Robert n-a mai apărut și s-a aflat că el nu exista la adresa și locul de muncă indicate.

Linda Moulton Howe (n.1942) este o ziaristă care s-a făcut cunoscută la sfârşitul anilor 70 printr-un film despre straniile mutilări de animale. În 1983, Howe se documenta pentru un film comandat de canalul HBO. I s-au promis date relevante, prin agentul Richard C. Doty de la AFOSI. Acesta i-a aătat, pe 9 aprilie 1983, un material secret. Ea îl putea citi, fără a nota însă nimic. Documentul vorbea despre întâlnirea între militarii americani şi vizitatorii veniţi cu OZN-uri, care ar fi avut loc la baza Holloman, în data de 25 aprilie 1964. Cu această ocazie guvernul Statelor Unite ar fi înapoiat cadavrele unor extratereştrii, iar vizitatorii, la rândul lor ar fi dat şi ei „ceva” în schimb.

În document se mai pomenea şi de patru cazuri de OZN-uri prăbuşite (la Aztec, Roswell, Kingman şi în nordul Mexicului). În aceste prăbuşiri ar fi fost recuperate resturi şi creaturi din tipul „cenuşiu”, de 1-1,3 metri. Una dintre entităţi ar fi fost vie şi a fost dusă la Los Alamos, unde a trăit până la 1952. Ea a reuşit să comunice cu pământenii, spunând că planeta lor se află la 55 de ani lumină de Pământ şi că ei au intervenit în „evoluţia biologică, socială şi religioasă a omenirii”. Doty i-a mai spus Lindei că guvernul are intenţia ca să permită difuzarea unui set de filme color şi alb-negru realizate între anii 1947 şi 1964, filme înfăţişând OZN-uri prăbuşite şi corpuri de extratereştri recuperate, pe care ea le va putea include în documentarul HBO. La sfârşitul lunii mai, Doty a informat-o însă pe Linda Howe că, „din motive politice”, disponibilizarea filmelor „a fost amânată”.

Un caz special este cel al lui Paul Bennewitz (1927-2003) un fizician cu bună reputaţie în sisteme electronice, posesor al unei mici firme de aparate de măsură. Din casa lui din Albuquerqe (New Mexico) avea o vedere bună asupra bazei Kirtland. Începând din 2 februarie 1980, el a început să observe lumini ciudate care zburau deasupra bazei, le-a filmat, a făcut fotografii și a înregistrat semnale de foarte joasă frecvenţă emise de ceea ce el considera OZN-uri. El și-a prezentat concluziile la AFOSI.

La început, Bennewitz a început să primească „sugestii” şi ameninţări să înceteze urmărirea semnalelor respective, care erau, de fapt, experimente militare. Deoarece el nu a acceptat, în februarie 1981, agentul Richard Doty de la AFOSI, i-a propus un târg ufologului William (Bill) Moore, cunoscut, între altele, și pentru două cărți, despre incidentul Roswell și despre Experimentul Philadelphia. Doty i-a promis că îi va furniza lui Moore informaţii secrete inedite privind implicarea guvernului Statelor Unite în fenomenul OZN, dacă Moore îi va înmâna nişte documente lui Bennewitz, ştiind că acesta avea desăvârşită încredere în Moore. Documentele în cauză conţineau evidente adevăruri, dar şi subtile „intoxicări”. Între altele se afirma că OZN-urile ar poseda un ascunziş subteran, în laboratoare subpământene multietajate de la Dulce‑Archuleta, la nici 200 km nord de Albuquerqe, dar şi în alte baze din Nevada, New Mexico etc. Aici s-ar afla mii de extratereştri, care efectuează experimente sinistre pe oameni şi animale, între care crearea unor mutanţi sau hibrizi între oameni şi fiinţe extraterestre. Tot acolo ar trăi un mare număr de specialişti pământeni, închişi probabil pentru totdeauna. În 1979, la baza Dulce, ar fi izbucnit chiar și o confruntare, înnăbuşită în sânge de venetici. Iar toate acestea s-ar desfăşura cu aprobarea tacită a guvernului american…

Pe baza hârtiilor primite timp de patru ani de la Moore, Bennewitz, prins în mijlocul unei ţesături de dezinformări tot mai bizare, a clacat psihic. Se baricada în casă, ţinea arme în preajmă pentru a se apăra de extratereştrii care l-ar putea vizita noaptea venind prin perete etc. A trebuit să fie spitalizat, apoi a renunțat la afacerea sa. O persoană incomodă pentru Air Force a fost făcută astfel inofensivă. La o conferință MUFON din 1989, Moore a recunoscut implicarea sa în activitățile de dezinformare.

Misteriosul grup „Majestic-12”

La 11 decembrie 1984, cineastul Jaime Shandera a primit, prin poştă, de la un expeditor necunoscut din Albuquerque (unde se afla AFOSI şi baza Kirtland…) o rolă de film de 35 mm alb/negru, nedevelopat. După developare, s-a văzut că filmul conţinea fotocopiile unui document de opt pagini clasificat „TOP SECRET / MAJIC”. Pe prima pagină se specifica faptul că documentul a fost elaborat într-un singur exemplar, numai pentru a fi citit, orice notiţe fiind interzise. Documentul era făcut, aparent, în 18 noiembrie 1952, de contraamiralul Roscoe H. Hillenkoetter (fost director al CIA) şi era destinat, ca o informare preliminară, generalului Dwight D. Eisenhower, care fusese declarat, cu puţin timp înainte, preşedintele ales al Statelor Unite.

În rezumat, documentul afirma că la 24 septembrie 1947 preşedintele Truman a autorizat secretarul de stat pentru apărare James Forrestal să înfiinţeze un grup de lucru ultrasecret, numit Majestic-12, pentru monitorizarea, de la cel mai înalt nivel, a fenomenului OZN. Grupul urma să răspundă doar în faţa preşedintelui american. Din grupul Majestic-12 făceau parte 12 personalităţi de prim rang din epocă. Toţi aceştia erau decedaţi în 1984, ultimul în urmă cu numai câteva luni. Informarea mai menționa, cu detalii, prăbuşirea unui OZN la Roswell. Se făcea aluzie şi la o a doua prăbuşire, a unui obiect având probabil aceeaşi origine, la 5 decembrie 1950 în zona El Indio-Guerrero, aflată la frontiera dintre Texas şi New Mexico.

Căutând o confirmare și din altă sursă, în martie 1985, Jaime Shandera împreună cu colaboratorul său Bill Moore au descoperit, în împrejurări suspecte, la Arhivele Naţionale de la Washington, un memorandum, trimis la 14 iulie 1954, generalului Twining, de Robert Cutler, asistent special al preşedintelui Eisenhower şi făcând referire la „MJ-12 Proiect de studii speciale”. Nici despre acest document nu s-a putut spune, cu precizie, nici că este fals, nici că este autentic.

În lipsa unor confirmări şi din alte surse, cei doi, cărora li s-a alăturat Stanton Friedman, ezitau să dea publicităţii documentele. Expeditorii acestora şi‑au pierdut, se pare, răbdarea şi au întins aceeaşi nadă şi altor investigatori cunoscuţi, tot fără succes. În această perioadă Timothy Good, autoritate britanică în ufologie, avea sub tipar cartea Above Top Secret.[8] El a primit, la un moment dat, pe neaşteptate şi „neoficial”, de la o sursă din America pe care nu a vrut s-o numească, un dosar care (s-a văzut ulterior) conţinea aceleaşi documente Majestic-12 pe care le primise şi Shandera. Întrucât volumul său era deja într-un stadiu avansat, iar documentele se potriveau foarte bine cu restul de informaţii, Good a inclus dosarul în anexele cărţii, care a apărut peste puţin timp, în mai 1987 (publicată şi în româneşte, în 1995, cu titlul „OZN Top Secret”). El nu a mai avut deci răgazul să facă investigaţii amănunţite şi nici nu ştia că documentele fuseseră oferite înainte şi altora.

Realizatorul de filme de televiziune Michael Seligman a fost și el contactat, în 1988, de doi ofiţeri de contrainformaţii, care i-au promis nişte declaraţii senzaţionale, cu condiţia să nu li se dezvăluie identitatea, să fie filmaţi contra luminii şi vocea lor să fie deformată electronic. Cei doi s-au prezentat pe micul ecran sub numele de „Condor” (condor) şi „Falcon” (şoim). Filmul a fost apoi difuzat, în octombrie 1988 şi pe casete. Ei au vorbit, între altele, despre grupul Majestic-12 destinat studierii fenomenului OZN la cel mai înalt nivel, despre faptul că Pământul a fost vizitat, în ultimele decenii, de nouă specii diferite de extratereştri, că anumite cercuri guvernamentale americane au încheiat un soi de „contract” cu ele, despre extratereștri care se află pe Pământ, colaborând cu guvernul ș.a.m.d.

Anumite indicii au condus, pe cei care doreau să afle identitatea celor doi, la mai vechea noastră cunoştinţă Richard Doty şi la şeful său, Robert Collins. La scurt timp după întâmplările de mai sus, amândoi au părăsit AFOSI.

Philip Klass, cel mai acerb „demistificator” al fenomenului OZN, a adresat, în 1987, FBI-ului, o scrisoare, specificând că, indiferent dacă documentele MJ-12 sunt autentice (şi furate din proprietatea guvernului) sau sunt falsuri, publicarea lor constituie o gravă violare a legilor privind securitatea statului. În urma acestei scrisori, FBI a pierdut mai bine de un an încercând să afle adevărul. S-a aflat doar că hăţişul nivelurilor de secret este atât de încurcat încât „nici Guvernul nu ştie ce ştie şi ce nu”.[9]

Ulterior au apărut și alte documente, în care grupul „Majestic-12” poartă denumirile de Majic-12, MJ-12, Majority-12, Majesty-12, etc., dar cel mai adesea prescurtarea MJ-12. Unele neglijențe de redactare au pus sub semnul întrebării autenticitatea documentelor. Părerea majorității ufologilor este că sunt semne că un astfel de grup a existat, chiar dacă nu avea acest nume, dar e problematic dacă el mai există și azi.

OZN-uri în Aria 51?

John Lear, faimos pilot de încercare, a declarat, în 29 decembrie 1987, apoi în diverse alte ocazii, că deţine informaţii că guvernul SUA a vândut rasa umană unor extratereştri care ne vor răul, reluând ideile privind bazele subterane.

George Knapp (n. 1953), unul dintre cei mai buni jurnaliști care au abordat și subiectul OZN, pe firul interviurilor cu John Lear a ajuns să invite, în 1989, la KLAS TV din Las Vegas, pe Robert (Bob) Scott Lazar. Născut în 1959, acesta avea, conform propriilor sale declaraţii, două titluri de master, în fizică şi electronică (actele sale de studii n-au fost însă găsite). Se știe doar că el fusese angajat, ca tehnician, la Laboratorul Naţional din Los Alamos, unde participase la construcţia unui accelerator liniar şi la fabricarea detectoarelor de particule alfa.

În timpul său liber, Lazar a construit un automobil cu reacţie, ca şi o motocicletă cu reacţie, care a depăşit viteza de 560 kilometri pe oră. După afirmaţiile sale, unele dintre aceste realizări au stârnit, printr-un concurs de împrejurări, interesul lui Edward Teller, (1908-2003) „părintele bombei cu hidrogen”. Acesta l-ar fi recomandat pentru a fi angajat la aşa numitul „dispozitiv S-4”, din „Aria 51”.

Aria 51, aflată la 140 de kilometri nord de Las Vegas, este un teritoriu militar interzis, amplasat în poligonul Nellis al Air Force din Nevada, fiind suprapus parţial cu zona care, pe o veche hartă guvernamentală, se numea „Aria 51”. Guvernul SUA a admis abia în 1994 că zona există şi că acolo se desfăşoară „activităţi esenţiale pentru eficacitatea forţelor militare ale SUA”. Apoi s-a aflat că aici fuseseră realizate faimoasele avioane secrete U2, supersonicul SR-71 „Blackbird”, avioanele invizibile F-117A „Stealth”, ca şi proiecte în cadrul Iniţiativei de Apărare Strategică „Războiul Stelelor”.

Bob Lazar povestea că a lucrat aici, în total, doar şase sau şapte zile, între decembrie 1988 şi aprilie 1989, și doar când era chemat. În prima sa zi de lucru, i s-a înmânat o documentaţie, de circa 120 de pagini, privind: OZN-urile de care dispunea SUA, sisteme de propulsie, modificări genetice asupra strămoşilor noştri făcute de extratereştri, autopsii ale celor recuperați din OZN-uri prăbușite, dar şi cooperarea dintre extratereştrii şi autorităţile americane, baze subterane comune, conflicte etc.

În celelalte vizite, omul nostru a fost dus în niște hangare, în care erau OZN-uri, aparent în stare de funcționare. A putut să și intre într-unul dintre acestea, cerându-i-se să descopere care era principiul lor de propulsie. Lui Lazar i s-a explicat că OZN-ul posedă un „reactor cu antimaterie”. Partea esenţială a „combustibilului” utilizat de acest reactor ar fi o bucată de circa un sfert de kilogram dintr-un izotop afirmativ stabil al elementului chimic cu numărul de ordine 115. Mișcarea OZN-ului ar fi fost generată de reactorul navei. Acest mod de locomoţie poate fi folosit doar în jurul Pământului sau al altor planete. Pentru călătoriile interstelare se recurge la curbarea sistemului spaţiu-timp ș.a.m.d.

Lazar s-a plâns că regulile în Aria 51 erau foarte stricte şi atmosfera neprietenoasă. Era însoţit în permanenţă de un supraveghetor. Nu o dată s-a văzut cu pistolul câte unui gardian îndreptat asupra sa, ori i s-a urlat în ureche. El a fost supus, în incinta bazei, la tratamente sau teste, care implicau hipnoza sau înghiţirea unor lichide, conţinând probabil droguri, care l-au făcut să se simtă rău şi să aibă stări confuzionale. După propriile declaraţii, aceste condiţii l‑au determinat ca în martie 1989 să apară, incognito, în emisiunea lui Knapp şi să vorbească despre ceea ce văzuse. Contractul lui Lazar cu Aria 51 a încetat peste puţin timp, se pare că şi din alte motive. În noiembrie 1989, el a povestit întreaga istorie, la aceeași televiziune, folosind de astă dată numele său adevărat.

La ora actuală se știe că poveștile lui Lazar pur şi simplu „nu funcţionează”. Elementul supergreu 115 a fost între timp sintetizat; are însă un timp de înjumătățire foarte scurt, de numai 220 de milisecunde. Și alte afirmații s-au dovedit neverosimile. În plus, analiștii s-au întrebat pe ce bază unui nou venit, cu însărcinări mai degrabă minore, i s-a pus la dispoziție întreaga cantitate de date privind programul OZN și relațiile cu extratereștrii, mergând până la chestiuni legate de religie, de sufletul uman, de confruntări mortale cu extratereștrii, subiecte care n-aveau nicio relevanță pentru lucrările efectuate de el? Singura explicație este că cineva a decis să-l expună în mod deliberat pe Lazar la documente false, cu tematică extraterestră, convins că el va ieși apoi în public relatând conținutul acestor documente. Ceea ce s-a și întâmplat. Probabil Bob Lazar a fost și victima unui experiment de tip control mental. Intoxicarea sa cu informații OZN fusese menită să convingă pe cineva – poate pe ruși – că guvernul SUA posedă OZN-uri și tehnologie extraterestră în arsenalele sale secrete, deși în realitate nu le poseda…

Mai mulți alți ufologi sunt azi convinși că Bob Lazar a fost „un naiv băgat până peste cap în castronul dezinformării”. Într-un interviu din 2018, la întrebarea dacă ar fi posibil ca Bob Lazar să fi fost „plantat” în mod intenționat ca un mijloc de a dezinforma comunitatea OZN, Knapp a răspuns că este posibil. El a discutat această idee până și cu Lazar, de mai multe ori și acesta nu a negat, dar a menționat că nu a fost o decizie conștientă din partea lui. Și alți autori, între care, de pildă, Jacques Vallée, Gildas Bourdais, sau Norio Hayakawa, consideră că Bob Lazar a fost, cu voie sau fără voie, participant la o manipulare guvernamentală, prin care a ajuns să vadă și să experimenteze ceva care ar putea să nu fie real.

George Knapp afirma recent: „Tam-tam-ul din jurul acestei non-poveşti arată cât de ignorantă este mass-media majoră atunci când vine vorba de astfel de subiecte, și cu câtă ușurinţă se folosesc de astfel de subiecte pentru a se amuza pe seama fenomenului OZN”.

Materiale recuperate din OZN-uri prăbuşite?

Oricât pare de incredibil, zvonuri despre prăbuşiri de OZN-uri au apărut, de-a lungul anilor, din foarte multe colţuri ale lumii. Există autori, care au catalogat zeci sau chiar sute de presupuse prăbuşiri OZN[10]. De pildă, Kevin D. Randle, căpitan în retragere din US Air Force, în cartea sa A History of UFO Crashes[11], inventariază 84 presupuse căderi de OZN-uri, până în anul 1990. Între acestea el găseşte doar trei „autentice” sau „probabil autentice” şi anume cazurile de la Roswell (4.07.1947), Kingman (Arizona, 21.05.1953) şi Las Vegas (Nevada, 18.04.1962). Și organizaţia ufologică CSETI, prin Tony Craddock, a postat pe Internet o listă în care, la un moment dat, erau în evidenţă peste 270 incidente, desigur multe discutabile. Cazuri relativ bine documentate, pe lângă Roswell, pot fi menționate cele din Kecksburg (Pennsylvania), sat aflat la circa 65 kilometri sud-est de Pittsburg, în 9 decembrie 1965, cel din orăşelul Dalnegorsk din Extremul Orient rus, la circa 300 de kilometri nord-est de Vladivostok, pe 29 ianuarie 1986, și cel din Varginha, un oraş brazilian de circa 130.000 locuitori, pe 20 ianuarie 1996, unde ar fi fost văzute, de mai mulți locuitori, chiar și presupuse „entități” extraterestre încă vii. Toate ființele și resturile ar fi fost transportate, cu avioane US Air Force, în SUA.

Cât despre faptul că mulți s-au întrebat cum e posibil ca vehiculele unor creaturi probabil inimaginabil de avansate să se zdrobească de pământ într-un mod jalnic, unele opinii avizate au fost că prăbuşirile OZN au fost un gest deliberat. Autorul francez Jean Sider crede că, de pildă, incidentul Roswell (pe atunci singura bază cu bombe nucleare) a fost doar un scenariu al extratereştrilor, care şi-au sacrificat una sau poate două nave, ca şi nişte entităţi biologice artificiale (bioroboţi), fără o valoare deosebită, pentru a da un avertisment că o putere superioară veghează şi e gata să intervină la nevoie.

Locotenent colonelul Philip J. Corso (1915-1998) a fost între 1961 şi 1963 şef al Diviziei de Tehnologii Străine a departamentului de Cercetare‑Dezvoltare al Armatei Terestre SUA, cu sediul în clădirea Pentagonului. Sarcina sa era să colecteze echipamente de înaltă tehnologie procurate de dincolo de „cortina de fier” şi să le predea, pentru a fi reproduse, industriei militare americane.

În cartea sa, din 1997, The Day After Roswell (publicată prompt şi în româneşte cu titlul După Roswell)[12], Corso afirmă că, în 1961, şeful lui, generalul Arthur Trudeau, de care era legat printr-o colaborare mai veche şi o încredere reciprocă profundă, i-a încredinţat, în cel mai mare secret, un fişet conţinând obiecte recuperate de la Roswell. Corso trebuia să afle la ce puteau folosi aceste obiecte şi să propună o utilizare a lor de către industria militară americană.

În fişet, căruia i s-a adăugat apoi şi o ladă, erau, după spusele lui Corso, rapoarte cu autopsiile omuleţilor de la Roswell, descrierile obiectelor găsite la locul prăbuşirii, plus o mulţime de artefacte necunoscute la vremea respectivă, între care: fibre capabile să conducă lumina, pe care o şi descompuneau în diferite culori, apoi plăcuţe subţiri, dintr-un material asemănător plasticului, pe suprafaţa căruia exista un păienjeniş de firişoare aducând cu o insectă strivită. Mai era o ţesătură gri-argintie care nu putea fi ruptă, mototolită ori tăiată cu foarfeca, apoi un obiect ca o lanternă scurtă şi groasă care s-a dovedit un bisturiu cu laser, o diademă a cărei utilitate n-a putut fi stabilită etc.

Între altele, el spune că în nava prăbuşită nu exista niciun motor, niciun sistem de propulsie, şi niciun sistem de navigaţie ori tablou de bord. Misterul funcţionării OZN-ului nu a fost încă desluşit. Se presupunea că cei care l-au fabricat stăpâneau legi privind gravitaţia şi electromagnetismul, pe care noi încă nu le cunoaştem.

Omuleții ar fi fost roboţi biologici creaţi prin inginerie genetică avansată, proiectați pentru a rezista in conditiile extreme ale călătoriilor prin spaţiu. Ei nu aveau sistem digestiv, pentru a absorbi hrana ori energia, eliminând deşeurile prin piele și ar fi condus nava printr-o interfaţă neuronală specială.

O serie de oameni de ştiinţă de primă mână, precum Wernher von Braun, Hermann Oberth, Hans Kohler, Robert Sarbacher, ar fi avut cunoştinţă despre acest secret. Cercetările au început la Wright Field (rebotezat în 1948 Wright-Patterson AFB), sub conducerea lui Vannevar Bush, şi au continuat în alte locuri, inclusiv în controversata Arie 51…

Corso spune că, din poziția pe care o deținea, a luat legătura pe rând cu un număr de mari companii ca: IBM, Hughes Aircraft, Bell Labs etc., care aveau în mod tradiţional contracte cu armata. El înmâna unor persoane de încredere, în deplin secret, un obiect recuperat din prăbușiri OZN, pe care îl prezenta însă ca fiind procurat de la o armată adversă. Ulterior se încheia oficial un contract pentru a produce ceva asemănător spre folosul armatei americane. În felul acesta – afirma Corso – industria SUA ar fi realizat, prin retroinginerie, începând cu anii şaizeci, cip-urile cu circuite integrate, baza calculatoarelor actuale, armele cu laser de mare energie, antisatelit şi antirachetă, fibrele optice, kevlarul, acel material superrezistent care se foloseşte la vestele antiglonţ, binoclurile în infraroşu, pentru noapte etc. Unele cercetări ar fi încă în curs, cum ar fi proiectilele din materiale ceramice invizibile pentru radar. Altor obiecte nici azi nu li s-ar fi ghicit rostul.

Câtă încredere putem avea în toate aceste mărturii? Procurorul Peter A. Gersten a obţinut de la colonelul Corso, în mai 1998, o declaraţie scrisă, sub jurământ, în faţa unei instanţe judecătoreşti (afidavit), privind autenticitatea celor relatate în carte. Dar este oare suficient? Deși au fost solicitate, nici armata, nici CIA nu s-au grăbit nici să confirme nici să dezmintă dezvăluirile din cartea colonelului Corso.

Investigatorul Anthony Bragalia a reuşise, după anul 2000, să identifice traseul unor resturi recuperate la Roswell. Autorităţile de la Baza Wright, unde acestea ajunseseră, ar fi contractat Institutul Battelle, pentru retroingineria lor. Aşa s-ar fi născut materialele cu memoria formei, în particular aliajul nichel-titaniu numit Nitinol. Azi se ştie că nici ruşii nici alţii nu dispuneau în 1947 de capacitatea de a fabrica astfel de materiale. Dar inginerilor care lucrau atunci la ele li s-a spus că retroingineria se referă la „obiecte capturate de la sovietici”. Din diverse documente şi mărturii ştim că această minciună a fost spusă şi altora.

Mai ales în ultimii ani s-au înmulțit știrile privind existența – în posesia statului sau a unor particulari – a unor fragmente presupus recuperate din nave prăbușite. Între acestea așa-numite metamateriale cu însușiri speciale și având o structură și rapoarte izotopice neobișnuite, care nu puteau fi realizate prin tehnologiile cunoscute. Despre ele știm însă doar că originea lor rămâne o enigmă.

Dezinformarea nu se practică doar în SUA

După 1990, în fostul URSS, corupţia, ca şi alte motive, au făcut ca unele documente secrete din perioada războiului rece să fie vândute, pe valută forte, unor amatori, laolaltă cu istorii, documente, filme etc. fabricate ad hoc, pentru naivii cu bani. Și în ele se vorbea despre OZN-uri prăbuşite, baze subterane ruseşti în care se colaborează cu extratereştri etc. (în general copiate după istoriile care circulau deja în SUA). Deşi nu există dovezi clare în acest sens, este posibil ca, la fel ca în SUA, o parte din această dezinformare să fi fost produsă chiar de agenţii specializate, în scopul derutării părții americane și a discreditării cercetării fenomenului OZN. Între altele, fenomenul a generat discuţii aprinse şi nu totdeauna foarte politicoase printre ufologii ruşi, dintre care unii au căzut în plasa falsificatorilor sau le-au făcut jocul.

Au existat și străini care au profitat de secretomania sovietică și de situația care i-a urmat. În 1998 o firmă din Hollywood, a pus pe piață filmul The Secret KGB UFO Files, valorificând, se spunea, patru bobine cinematografice, realizate în primăvara anului 1969 şi provenind din arhivele secrete KGB. Într-un fragment pot fi văzuţi militari sosind la liziera unei păduri de mesteceni, nu departe de oraşul Ekaterinburg (pe atunci Sverdlovsk), după cum se spunea. Aici, pe jumătate înfipt în solul nisipos şi sprijinit, aproape vertical, de copaci se găsea un obiect discoidal, alb, cu diametrul de circa 6 metri, presupus prăbușit. Soldaţi, ofiţeri şi civili cu figuri preocupate trebăluiau în jurul obiectului.

Un al doilea set de înregistrări înfăţişează disecţia unei fiinţe aparent umanoide, de mici dimensiuni. Pe masa de autopsie nu mai era decât un tors, cu un singur umăr vizibil, şi un braţ detaşat. Coşul pieptului nu era mai mare decât al unui câine de talie mijlocie, braţul avea patru degete. Toate aceste resturi aveau culoarea verde… Persoanele care lucrau cu cadavrul aveau mănuşi, dar nu purtau nici măşti nici ochelari de protecţie. Ulterior – se spunea în film – ar fi și murit din această cauză, arătându-se certificatele de deces.

Filmul american era comentat de popularul actor Roger Moore. Realizatorii au luat o declaraţie și de la un scriitor rus, pe nume Veniamin G. Vereşceaghin, care se arăta convins că obiectul găsit căzuse în pădure încă din toamna anului 1968 (când mai mulţi martori au văzut aparent păbuşirea). El a publicat şi o carte (arătată în film) în care argumentează această ipoteză. În film se mai arată și documente, presupus scurse pe căi ocolite din arhivele KGB, care fac referire la operaţiunile de recuperare, dar și un martor, în persoana unui fostul lucrător KGB.

Ufologul veteran rus Boris Şurinov a anunţat, încă din ianuarie 1999, că avem de-a face cu o înşelătorie. După o investigație temeinică, el a arătat apoi, într-un articol postat pe internet, că nimeni în Rusia nu auzise de acel Veresciaghin, şi cu atât mai puţin de cartea sa. N-a existat nici ziarul (arătat în film) în care s-ar fi publicat articolul despre misterioasa explozie din toamna 1968, nici vreo altă menţiune despre o explozie sau un disc recuperat. Uniformele nu erau cele uzuale din acel moment etc. Dar a fost găsită și o doamnă, Olga Dolgaleva, de la studiourile de film Maxim Gorki din Moscova. Ea a recunoscut că în februarie 1998 au venit la ea doi tineri cineaşti americani (regizor şi cameraman) spunând că vor să facă nişte filmări pentru un clip publicitar. Au rugat-o să le organizeze o mică echipă pentru filmări. Era o activitate în afara serviciului, din care se puteau câştiga nişte bani. Așa că s-a găsit un loc, la 40 minute, cu trenul, de Moscova, unde existau toate condițiile. Americanii au plătit și un ofițer, după care o companie de soldați a fost imediat gata să devină implicată în căutarea extratereştrilor. Ceva mai greu a fost cu găsirea uniformelor, dar problema s-a rezolvat. Apoi, la câțiva metri de marginea pădurii, a fost amplasat un disc realizat din polistiren expandat. Era vânt, iar discul se răsturna tot timpul…

Şurinov a identificat şi clădirea în care s-a făcut „autopsia”. Procedura, îmbrăcămintea etc. erau total diferite de ceea ce ar fi fost normal în URSS. El a identificat chiar și persoanele implicate, dar nu le-a dezvăluit numele, pentru a nu le crea probleme. Certificatele de deces din film erau falsuri, pline de greşeli şi denumiri anacronice ş.a.m.d. Şurinov dovedea toate cele de mai sus și cu câteva zeci de fotografii aflate pe site-ul său, pentru a lăsa cititorul să se convingă singur.

Dezinformarea OZN a folosit uneori și personalități de rang înalt cărora, pe lângă informații plauzibile, li s-au strecurat și intoxicări la mâna a doua, dar „din surse extrem de sigure”. Făcute publice, acestea au stârnit senzație și nedumerire. Amintesc două cazuri.

Primul este cel al lui Paul Hellyer (1923- 2021), care a fost timp de 25 de ani, membru al parlamentului canadian şi, între 1963-67, ministru al Apărării din Canada. În timpul ministeriatului său a primit rapoarte OZN dar nu le-a acordat prea multă atenție. Dar după ce a fost îndoctrinat, în cadrul asociației pentru contacte extraterestre „Exopolitics”, el a declarat, într-un discurs la un simpozion al Asociației, ținut în 2005 la Toronto, că are cunoştinţă despre prezenţa extraterestră pe Pământ și despre câte rase diferite ne vizitează. Pentru el fenomenul OZN constituia „cea mai mare şi cea mai reuşită muşamalizare din istoria omenirii”. Informațiile sale proveneau și din cărți, mai ales din cea a lui Philip Corso – „După Roswell”, ca și de la un general în retragere al US Air Force, pe care-l cunoştea (dar nu i-a divulgat identitatea).

Un alt caz este cel al Prof. Haim Eshed (n. 1933), fost șef al programului spațial israelian, În decembrie 2020, într-un interviu dat celui mai mare ziar din Israel: Yedioth Aharonoth, interviu reluat imediat de Jerusalem Post, el a spus că știe că anumiți șefi de state au făcut tratate cu extratereștrii, dar aceștia „au cerut să nu dezvăluim că sunt aici; omenirea nu este încă pregătită… lăsați oamenii să se liniștească mai întâi. Ei nu vor să înceapă isteria în masă. Vor mai întâi să ne vină mințile la cap și devenim înțelegători”. Erau din nou informații la mâna a doua, dar „din surse sigure”.

Cotitura din 2017

Din 1969, când US Air Force a pus capăt proiectului Blue Book, timp de aproape 50 de ani, Pentagonul a afirmat, constant și ferm, că nu este interesat de fenomenul OZN și nu are nicio preocupare în această direcție, afirmație pe care marele public a interpretat-o drept o confirmare a faptului că fie nu există OZN-uri, fie ele reprezintă un fenomen marginal, explicabil și lipsit de importanță. Este o regulă cunoscută că o dezinformare „prinde” la marele public dacă-i confirmă viziunea majoritară. În consecință (sau poate din obediență), nici marile cotidiene nu au publicat, zeci de ani, articole despre fenomene de tipul OZN, lăsând acest subiect „neserios” pe seama tabloidelor sau a presei locale.

Cu atât mai mare a fost surpriza când, pe 16 decembrie 2017, în The New York Times a fost publicat un articol intitulat „Glowing Auras and ‘Black Money’: The Pentagon’s Mysterious U.F.O. Program”, care dezvăluia că, între 2008 și 2012, Departamentul Apărării al SUA a cheltuit 22 de milioane de dolari pentru a studia ce anume sunt OZN-urile, în cadrul unui proiect ascuns, derulat în subordinea Agenției de Informații a Apărării (Defence Intelligence Agency – DIA). Știrea a explodat în toată media.

Articolul venea cu dovezi greu de ignorat. Denumirea proiectului fusese: „Proiect de identificare a amenințărilor aviatice avansate” (Advanced Aviation Threat Identification Proiect – AATIP). Șeful lui fusese, între 2010 și 2017, Luis Elizondo, care lucrase 22 de ani în Departamentului Apărării, ca ofițer de informații. El spunea: „fenomenul [OZN] este într-adevăr real, tehnologia acestor nave depășește tot ce este cunoscut pe Pământ… dar nu știm ce sunt.” A adăugat că proiectul a avut mulți dușmani, de la sceptici, până la unii „opuși ideologic misiunii AATIP”, inclusiv din motive religioase. Au mai fost intervievați: Harry Reid, fost senator democrat de Nevada și lider al majorității din Senat, din inițiativa căruia, în 2007, s-a declanșat proiectul, miliardarul Robert Bigelow din Las Vegas care a câștigat execuția proiectului, angajând în acest scop o echipă de peste 40 de oameni de știință, conduși de Harold E. Puthoff Ph.D., director al Institutului de Studii Avansate din Austin. Un șoc mediatic a produs mai ales faptul că, paralel cu articolul, au fost date publicității două scurte videoclipuri, la care s-a adăugat apoi și un al treilea, extrase din înregistrări ale aparaturii de bord ale unor avioane militare care urmăreau OZN-uri. Ele pot fi găsite ușor pe youtube, cu poreclele lor: „GIMBAL”, „FLIR1” și „GO FAST”. Se aud și comentariile uluite ale piloților. Videoclipurile au fost însoțite de „documentația lanțului de custodie”, confirmând că sunt originale și nemodificate.

Un incident descris în articol a fost cel din 2004, când portavionul USS Nimitz, efectua exerciții de rutină în Oceanul Pacific, nu departe de San Diego. Subofițerul Kevin Day de pe crucișătorul USS Princeton, atașat exercițiului, a relatat că, în jurul datei de 10 noiembrie 2004, a început să observe, pe un radar avansat, printre cele mai sofisticate din lume, trasee ciudate, clare, ale unor obiecte neidentificate în apropierea insulelor Catalina și San Clemente. Apăreau într-o formație liberă, destul de compactă, de cinci până la zece, la altitudinea de 8500 de metri, zburând cu 185 km/h spre sud. Day a fost surprins de viteza lentă a lor, dar a primit confirmarea prezenței lor și de la operatorii altor radare. În următoarele zile, obiectele neidentificate au fost observate cu regularitate. Apăreau de la înălțimi mult dincolo de raza de acțiune a radarului, coborând în câteva secunde, oprindu-se la circa 15 metri deasupra nivelului mării, cu o viteză imposibilă și fără „boom” sonic, rămânând apoi nemișcate acolo. Nimic construit de mâna omului nu poate repeta aceste performanțe.

Operatorii de radar de pe Princeton s-au străduit aproximativ două săptămâni să-și dea seama ce erau acele obiecte, un proces care a inclus închiderea și recalibrarea sistemului de radar al navei pentru a se asigura că semnalele misterioase nu sunt fals pozitive sau „trasee fantomă”. Dar după recalibrare obiectele neidentificate au reapărut încă și mai clar. Ele au fost urmărite simultan și de radarul unui avion E-2C Hawkeye Airborne Early Warning, dar au fost monitorizate independent și de senzorii de bord de pe mai multe F-18.

Sistemul de radare, de ultimă generație: „Capacitatea de Angajament Cooperativ” (Cooperative Engagement Capability – CEC), ca și AEGIS Combat System, cu care era dotat complexul de nave, au realizat, pentru prima dată, „o fuziune a datelor” într-o observație OZN. Deci nu era vorba doar de înregistrări disparate, ci de faptul că acestea erau în conexiune cu datele de la mai multe alte platforme militare, ca și cu martori posedând expertiză.

Pe data de 14 noiembrie, David Fravor, comandant de escadrilă, a fost trimis, pe un avion de luptă F/A-18F Super Hornet, să intercepteze unul dintre OZN-urile observate. El a povestit că a văzut, într-o mare calmă, o turbulență ovală, cam de 20 pe 25 de metri, care se rotea. Peste câteva secunde a observat, plutind deasupra mării, și un soi de aeronavă, lungă cam de 14 metri și groasă de 3,5. „Era aproximativ de aceeași mărime ca un Hornet, doar că nu avea aripi”. Obiectul era alb, opac, cu suprafața solidă și bine definită, nu avea suprafețe de control distincte, era uniform neted, fără ferestre, uși sau lumini vizibile. Când s-a apropiat de el, încercând o interceptare – spunea Fravor – obiectul „a accelerat într-o manieră pe care n-am mai văzut-o niciodată” și, în câteva clipe, a dispărut și de pe radare. A repărut la o distanță de 60 de mile, într-un loc desemnat drept „punct de întâlnire” în cadrul exercițiului.

La scurt timp după zborul lui Fravor, a decolat un alt pilot, Chad Underwood, care a localizat și filmat OZN-ul printr-un sistem cu termoviziune. Tot el a sugerat numele de „Tic Tac” pentru acest OZN, întrucât semăna, ca formă și culoare, cu binecunoscuta bombonică pentru respirație proaspătă.

Celelalte două videoclipuri prezintă aceleași detalii cheie ca și la OZN-ul „Tic Tac” și au fost realizate pe 21 ianuarie 2015, în contextul mai multor întâlniri radar-vizuale cu obiecte zburătoare neidentificate, din vara anului 2014, până în martie 2015, ale grupului combatant al portavionului USS Theodore Roosevelt. „Chestiile alea erau acolo toată ziua”, a declarat locotenentul Ryan Graves, pilot pe un F/A-18 Super Hornet, angajat în marina militară de 10 ani și primul pilot militar care, fiind încă activ, a ridicat problema OZN în Congresul SUA.

La un moment dat, între două avioane decolate de pe USS Theodore Roosevelt, care zburau în tandem, foarte aproape, a apărut, chiar lângă cabină, zburând, un obiect „ca o sferă care învelea un cub”. Incidentul i-a speriat atât de tare pe cei din formație încât au depus un raport la centrul pentru siguranța zborurilor.

Christopher K. Mellon, fost subsecretar adjunct al Apărării, pentru informații, a comentat, într-un articol pentru Washington Post, că pe coasta de est, din 2015 până în 2019, au fost circa cincisprezece întâlniri OZN. În spatele scenei au circulat zvonuri că ar fi existat cel puțin cinci videoclipuri filmate în timpul acestor întâlniri.[13]

Un efect a fost că în aprilie 2019, marina militară a SUA (US Navy) a declarat public că a emis un nou set de instrucțiuni clasificate pentru raportarea „fenomenelor aeriene neidentificate” (FAN), (Unidentified Aerial Phenomena – UAP). Oficialii au declarat că instrucțiunile vin ca o reacție la faptul că „În ultimii ani, au existat numeroase rapoarte de aeronave neautorizate și/sau neidentificate care au intrat în diverse zone controlate de armată și în spațiul aerian restricționat … US Navy și US Air Force iau aceste cazuri foarte în serios și investighează cu toată atenția absolut fiecare raport”. S-a subliniat că Marina Militară nu susține că marinarii săi ar fi întâlnit nave spațiale extraterestre. Dar ea recunoaște că au existat suficiente observații aeriene stranii, făcute de un personal militar credibil și bine pregătit, pentru ca acestea să fie înregistrate într-o evidență oficială și să fie studiate, mai degrabă decât să fie respinse ca niște fenomene aparținând domeniului science fiction.

Deci, în sfârșit, Pentagonul a rostit cuvintele: „fenomene aeriene neidentificate” – FAN – (Unidentified Aerial Phenomena – UAP), pe care le evitase până atunci, când se discuta posibila existență a OZN-urilor. În plus, el a recunoscut că investighează și în prezent rapoartele despre ele. Pe 27 aprilie 2020, Pentagonul a admis că cele trei videoclipuri sunt autentice și pot fi considerate desecretizate legal. În luna mai 2020, s-au desecretizat alte opt rapoarte privind întâlniri OZN, din perioada 2013-2019. Iar pe 14 august s-a anunțat, oficial, înființarea unui grup operativ pentru a monitoriza și studia rapoartele privind fenomenele aeriene neidentificate (Unidentified Aerial Phenomena Task Force (UAPTF)).

Congresul se implică

În 2019, mai mulți senatori din comisiile de apărare și intelligence din SUA au primit „briefing”-uri clasificate, din partea Pentagonului, privitor la mai multe incidente cu aeronave neidentificate, raportate de marină. Senatorul Marco Rubio (n.1971), președintele actant al Comitetului pentru Informații al Senatului, a reușit introducerea, în legea finanțării apărării și informațiilor pentru 2021, a unei clauze care cere Oficiului de Informații Navale ca, în consultare cu secretarul Apărării și cu șefii altor agenții pe care directorul și secretarul le consideră relevante, „să prezinte, în termen de 180 de zile de la data adoptării Legii, Comitetelor de informații și servicii armate ale Congresului, un raport cu privire la fenomenele aeriene neidentificate. După 180 de zile, pe 25 iunie 2021, Biroul Directorului Național de Informații a dat publicității un text de 9 pagini aerisite, destinat marelui public, elaborat împreună cu Grupul operativ UAPTF și intitulat „Evaluare preliminară: fenomene aeriene neidentificate”. Textul spunea că s-au analizat 144 de cazuri, dintre care doar unul singur a fost „identificat cu mare încredere” ca „un balon mare dezumflat. Celelalte rămân inexplicabile”. „Dintre aceste cazuri, 80 de rapoarte au implicat observarea simultană cu mai mulți senzori. Majoritatea rapoartelor au descris FAN ca obiecte care au întrerupt pregătirea pre-planificată sau alte activități militare.” Au existat 11 aproape-coliziuni în aer cu aceste apariții.

„Un număr de FAN par să demonstreze o tehnologie avansată. În 18 incidente, descrise în 21 de rapoarte, observatorii au raportat modele neobișnuite de mișcare sau de caracteristici de zbor ale FAN. Unele FAN păreau să rămână staționare în vânt, să se miște împotriva vântului, să manevreze brusc sau să se deplaseze cu o viteză considerabilă, fără mijloace de propulsie vizibile”.

Deci 143 de cazuri n-au fost nici „ecouri parazite aeriene: păsări, baloane, vehicule aeriene de agrement fără pilot (UAV) sau resturi aeriene, cum ar fi pungi de plastic”, care afectează capacitatea operatorului de a identifica ținte adevărate, n-au fost nici „fenomene naturale atmosferice”, nici rezultate ale unor „programe de dezvoltare ale guvernului sau industriei din SUA”, nici „sisteme adverse străine… realizate de China, de Rusia, de o altă națiune sau de o entitate neguvernamentală”. „În prezent, nu avem date care să indice că vreun FAN ar face parte dintr-un program străin de colectare date sau ar indica un progres tehnologic major realizat de un potențial adversar”.  Dar pentru a spune ce sunt, ar trebui mai multe detalii…

Mai merită menționat faptul că raportul FAN/OZN al Pentagonului a avut și o variantă clasificată. Potrivit unor surse, ea avea 70 de pagini, iar dovezile video incluse au fost caracterizate, pe surse, drept „40 de minute de science-fiction”.

Jurnalistul american George Knapp, bun cunoscător al fenomenului OZN, comenta că mulți din „lumea OZN-urilor” sunt supărați, deoarece „Evaluarea preliminară” examinase doar câteva întâlniri militare recente cu FAN și evita complet orice mențiune privind extraterestrii, răpirile, OZN-urile prăbușite, Roswell sau Zona 51. „Dar realitatea este că raportul nu avea cum să intre vreodată în aceste lucruri”, a spus Knapp. „Are un rol foarte specific – să ofere Congresului o idee despre cât de des au loc aceste întâlniri, de ce reprezintă ele o preocupare legitimă și dacă există obstacole care ar putea împiedica investigarea incidentelor FAN și schimbul de informații. Iar raportul a realizat acest lucru.” Cu această ocazie s-a dovedit că structurile guvernamentale desfășoară cercetare FAN de zeci de ani. O cercetare care s-a concentrat pe șase „observabile” ale FAN: 1. sustentație antigravitațională; 2. accelerație instantanee; 3. viteză hipersonică; 4. capacitate de camuflare; 5. deplasare transmediu; 6. efecte biologice.

Pe 17 mai 2022 a avut loc în Congresul SUA o Audiere publică dedicată fenomenului FAN/OZN. Chiar dacă a fost mai degrabă neconcludentă, a fost prima cu acest subiect, după mai mult de o jumătate de secol de negare și stigmatizare la nivelul Pentagonului și a structurilor americane de informații (precedenta audiere a fost în 1966). Ea a fost urmată de o sesiune secretă, în subcomisia pentru contraterorism, contrainformații și contraproliferare a Congresului SUA. Audierile au fost produsul unui ordin executiv care impunea Forțelor Armate să prezinte periodic Congresului informații despre FAN.

Ca răspuns la o cerință a Actului de autorizare a apărării naționale pentru anul fiscal 2022 (NDAA FY2022), pe 15 iulie 2022, secretarul adjunct al Apărării Kathleen Hicks, în coordonare cu Directorul de Informații Naționale (Director of National Intelligence – DNI) Avril Haines, au transformat Grupul operativ FAN/OZN în „Biroul de Rezolvare a Anomaliilor de toate domeniile” (All-domain Anomaly Resolution Office – AARO).

NDAA FY2022 mai cerea guvernului SUA să elaboreze și un raport public privind incidentele OZN, în fiecare an, până la 31 octombrie, cu o anexă clasificată trimisă comisiilor de servicii armate, credite, afaceri externe respectiv relații și informații ale Camerei și Senatului, mai precis parlamentarilor cu autorizație de securitate

În acest spirit, o versiune publică a raportului, fără informații clasificate, se aștepta să fie publicată de Biroul Directorului Național al Informațiilor (ODNI) luni 31 octombrie 2022, cu sprijinul AARO. Dar s-a aflat, pe surse, că atât versiunea clasificată, cât și cea neclasificată au fost amânate „cu câteva zile”.

Raportul public a apărut abia spre mijlocul lunii ianuarie 2023. Documentul de 12 pagini nu detaliază observații, nu atașează filme, fiind un rezumat sec al versiunii secrete care a fost transmisă Congresului. El adaugă, la cele 144 cazuri cuprinse în „evaluarea preliminară” publicată în iunie 2021, 366 de cazuri noi, dintre care 26 au fost caracterizate ca sistem de aeronave fără pilot (UAS) sau asemănătoare; 163 ca balon sau entități asemănătoare balonului; și 6 atribuite dezordinii (păsări, evenimente meteorologice sau resturi din aer, cum ar fi pungi de plastic etc). Rămân 171 de rapoarte FAN care n-au putut fi caracterizate și atribuite.

Pe 19 aprilie 2023, în fața membrilor Comisiei Senatului SUA pentru Serviciile Armate, Subcomitetul pentru Amenințări și Capabilități Emergente, a avut loc o audiere în două părți, una deschisă publicului și una închisă, având ca obiect progresele realizate în investigarea „fenomenelor anomale neidentificate” (FAN/OZN). Audierea a demonstrat încă o dată inapetența Pentagonului și a comunității de informații pentru a discuta public acest subiect.

În urma nemulțumirilor din Congres, Actul de Autorizare a Apărării Naționale (NDAA) pentru 2023, combinat cu Actul de Autorizare a Informațiilor pentru 2023 (IAA), promulgat pe 23 decembrie 2022, prevede, o serie de noi cereri: să se realizeze și un raport istoric privind FAN-urile observate începând din 1 ianuarie 1945; consultări cu aliații și partenerii SUA pentru a evalua mai bine natura și amploarea FAN, raportarea tentativelor de a manipula opinia publică, de a ascunde sau de a furniza informații incorecte (neclasificate sau clasificate) despre FAN.

Legea mai cere ca autoritățile să nu amenințe niciun individ cu represalii pentru eventuale dezvăluiri FAN. Se cere să se raporteze și asupra FAN-urilor „transmedii”, deci care trec din spațiu în atmosferă până sub apă și invers ș.a.m.d.

Denumirea legală a FAN fusese schimbată în legea pe 2023 de la „fenomene aeriene neidentificate” la „fenomene anomale neidentificate”. Cu toate acestea, termenul nou este definit în același mod în care fusese și cel vechi în legea pe 2022, adică: „(A) obiecte aeriene care nu sunt imediat identificabile; (B) obiecte sau dispozitive transmediu; și (C) obiecte sau dispozitive subacvatice, care nu sunt identificabile imediat și care prezintă caracteristici de comportament sau de performanță care sugerează că obiectele sau dispozitivele pot fi legate de obiectele descrise la paragraful (A).” Termenul „obiecte sau dispozitive transmediu” este definit ca cele „observate că fac tranziția între spațiu și atmosferă și corpurile de apă” și „nu sunt identificabile imediat”. Totuși s-a precizat că înlocuirea termenului „aerial” cu „anomal” nu extinde domeniul de aplicare al fenomenelor pentru a include, de exemplu, fenomene „poltergeist” sau spirituale.

Forțele Aeriene ale SUA (asociate cu Forțele Spațiale) au refuzat până acum să cerceteze FAN în spațiu, deoarece exprimarea anterioară din lege menționa „fenomene aeriene neidentificate”. De asemenea, Forța Spațială a spus că fenomenul fiind „aerian” nu o privește. Acesta a fost principalul motiv pentru care legiuitorii au schimbat mai întâi termenul în „aerospațial” și apoi în „anomal”.

O serie de persoane au susținut în trecut că dețin informații FAN/OZN dar nu le pot dezvălui din cauza acordurilor de nedivulgare (NDA) care le-au fost impuse. Legislația nouă cere departamentelor și agențiilor să efectueze „căutări complete ale tuturor înregistrărilor referitoare la ordinele de nedivulgare” legate de FAN.

Legea pentru 2023 mai prevede păstrarea aceluiași birou AARO, dar cu sarcini sporite. Directorul AARO va furniza comitetelor corespunzătoare ale Congresului informări clasificate despre FAN, nu mai puțin frecvent decât semestrial, până la 31 decembrie 2026. De asemenea, Directorul Național de Informații și Secretarul Apărării vor prezenta în comun comisiilor corespunzătoare ale Congresului un raport anual privind FAN, începând din 2023, timp de patru ani consecutiv.

Încep să apară avertizorii de integritate

Pentru prima dată, Actul privind autorizarea apărării naționale pentru exercițiul financiar 2023 a însărcinat Secretarul Apărării, în consultare cu directorul de informații naționale, să stabilească un mecanism securizat pentru raportarea autorizată a informațiilor privind fenomenul FAN/OZN.

În plus, legislația solicită raportări privind „recuperarea materialelor, analiza materialelor, inginerie inversă, cercetare și dezvoltare” care implică entități neidentificate și fenomene anomale, în prezent dar și cu zeci de ani în urmă.

Legea prevede, pentru prima dată, o „amnistie” pentru avertizorii de integritate (whistleblowers) care fac cunoscut „orice eveniment legat de fenomene aeriene neidentificate”, precum și „orice activitate sau program guvernamental sau contract guvernamental legat de fenomene aeriene neidentificate”, care n-a fost adus la cunoștința Congresului, în afara celor legate de programe militare americane strict secrete.

David Charles Grusch, de 36 de ani, este un fost ofițer combatant „dincolo de orice reproș”, decorat în Afganistan, veteran al Agenției Naționale de Informații Geospatiale (NGA) și al Oficiului Național de Recunoaștere (NRO) și reprezentant al NGA în grupul operativ FAN între 2019 și 2022. Având în vedere actul de „amnistie”, el a devenit avertizor de integritate declarând Congresului și Inspectorului General al Comunității de Informații că are cunoștință despre programe guvernamentale secrete prin care SUA posedă nave de origine non-umană, recuperate, intacte și parțial intacte. Declarațiile sale înregistrate au fost toate „autorizate pentru publicare deschisă” pe 4 și 6 aprilie 2023.

Grusch a spus că recuperările au fost făcute de zeci de ani și până în prezent, de către guvern, aliații săi și contractorii de apărare. Analizele au stabilit, pe baza morfologiei vehiculelor, a particularităților materialelor, a unor structuri atomice și semnături radiologice unice, că obiectele recuperate sunt „de origine exotică (inteligență non-umană, fie extraterestră fie de origine necunoscută).

Investigația lui Grusch a fost centrată pe interviuri ample cu oficiali de informații la nivel înalt, dintre care unii erau direct implicați în program. El spunea că recuperările au fost ferite, ilegal, de supravegherea adecvată a Congresului și că el însuși a fost vizat și hărțuit din cauza anchetei sale.

Grusch a mai spus că operațiunile de recuperare a navelor sunt în desfășurare și acum, la diferite niveluri de activitate, și că cunoaște persoanele implicate, la ora actuală și în trecut. El a declarat că pe măsură ce cariera lui a progresat, „oamenii au început să aibă încredere în mine. Am o mulțime de ofițeri seniori, foști, de informații care au venit la mine; mulți dintre ei îmi cunoșteau aproape toată cariera și mi-au spus că fac parte dintr-un program.”

„Persoanele din aceste programe FAN m-au abordat în calitatea mea oficială și și-au dezvăluit îngrijorările cu privire la o multitudine de fapte greșite, cum ar fi contractarea ilegală împotriva regulamentelor federale privind achizițiile și alte infracțiuni, ca și suprimarea informațiilor într-o bază industrială calificată, dar și în mediul academic”.

Deși locațiile, numele programelor și alte date specifice rămân clasificate, Grusch spune că are cunoștință directă că informațiile clasificate legate de FAN au fost ascunse Congresului de „elementele” comunității de informații „pentru a împiedica în mod deliberat și intenționat supravegherea legitimă a Congresului asupra programului FAN.” Toate mărturiile furnizate de Grusch pentru plângerea clasificată au fost furnizate sub jurământ. Grusch a făcut primele declarații în acest sens încă în vara anului 2022 și spune că a suportat represalii pe parcurs din această cauză.

Potrivit lui Grusch, anumite informații pe care le-a obținut în cadrul investigației sale nu au putut fi prezentate personalului Congresului deoarece aceștia nu aveau autorizațiile necesare.

„Existența unor programe istorice complexe care implică recuperarea și studiul coordonat de materiale exotice, datând de la începutul secolului al XX-lea, nu ar trebui să mai rămână un secret”, a spus el. „Majoritatea materialelor exotice străine recuperate au o explicație și o origine terestră prozaică – dar nu toate”.

Alți oficiali de informații, atât activi, cât și pensionari, având cunoștință despre aceste programe prin activitatea lor în diverse agenții, au furnizat în mod independent informații similare, coroborante.

Problema materialor exotice recuperate nu este nouă. După cum a raportat The New York Times, primul briefing, facilitat de Cristopher Mellon, privind recuperarea obiectelor inexplicabile a fost oferit membrilor personalului Comitetului pentru servicii armate din Senat pe 21 octombrie 2019 și membrilor personalului Comitetului de informații din Senat două zile mai târziu.

La scurt timp după ce afirmațiile lui Grusch au fost făcute publice, un purtător de cuvânt al Departamentului Apărării a declarat pentru Fox News că nu există informații verificabile „care să susțină afirmațiile” în cauză.

Din păcate, și analiștii au remarcat că Grusch a recunoscut că nu a văzut personal nici măcar fotografii ale vreunei nave spațiale despre care vorbea. Nu există nici declarații pe propria răspundere din partea martorilor, ori documente autentice care ar putea fi prezentate de mass-media. Nu există martori de primă mână care să vorbească în fața camerei, nici fotografii sau videoclipuri, așa cum au existat, de pildă, în cazul articolului din decembrie 2017.

Pentru a înțelege mai bine rezervele de mai sus, reproduc în cele ce urmează două întâmplări întrucâtva similare. În cartea sa Area 51: An Uncensored History of America’s Top Secret Military Base, apărută în mai 2011, jurnalista Annie Jacobsen face halucinanta afirmaţie că a aflat de la un martor ocular, că obiectul prăbuşit la Roswell în iulie 1947 ar fi fost un OZN nazist, tip „Horten”, capturat de ruşi, în care au fost îmbarcaţi nişte copii cu capul diformat de însuşi Dr. Mengele, „îngerul morţii” de la Auschwitz. OZN-ul ar fi fost apoi trimis la Roswell din ordinul lui Stalin, ca să-i sperie pe americani că începe invazia extraterestră… Autoarea deținea această informație de la un inginer nenumit care lucrase acolo. Investigatorul Anthony Bragalia a reușit să-l identifice și să-l intervieveze pe inginer. Acesta a reconfirmat că el şi alţii au văzut resturile unei nave exotice prăbuşite la Roswell şi omuleţii cu cap mare etc., după care li s-a dat un ordin ca totul să rămână strict secret. Iar explicațiile cu Stalin şi Mengele le-au fost oferite martorilor de un agent CIA, iar ei le-au crezut.

Un alt caz revelator este cel al unui investigator OZN din Ucraina, pe nume Anton A. Anfalov. Într-o serie de scrisori pe care le-a adresat cunoscutului editor american Tim Beckley, el a afirmat că şi în URSS există OZN-uri prăbuşite, cu echipamente recuperate spre uzul industriei militare, înţelegeri secrete cu extratereştrii, baze subterane utilizate în comun etc. Informaţiile acestea le-a rezumat şi postat și pe alte site-uri pe internet.

Anfalov spunea că informaţiile sale provin din surse „de mare încredere”: cercetători, militari, informatori guvernamentali, aflați dincolo de orice dubiu. De pildă, ruşii ar fi recuperat mai multe OZN-uri prăbuşite, primul la 21 ianuarie 1959 lângă Gdynia, în Polonia, în care ar fi fost găsit şi un cadavru de extraterestru. Alţi extratereştri morţi s-ar fi găsit în OZN-urile prăbuşite în 1979 lângă Jigansk, nu departe de Iakuţk şi, în acelaşi an, lângă Lihanovo, în Urali.

Investigatorul ukrainean mai ştia că la unitatea militară 25840 de la Odinţovo, lângă Moscova şi la unitatea militară 73790, aflată lângă Jitkur, pe cel de al 4‑lea poligon central de testare Kapustin Yar, ar exista baze subterane echivalente cu cele de la „Aria 51” sau Dulce, cu vehicule extraterestre capturate, dintre care unele funcţionale, cu nepământeni morţi sau vii ș.a.m.d.

Surprinzător pentru unii, acelaşi Dr. Anton A. Anfalov a revenit însă în decembrie 2009 cu un email trimis unui alt ufolog, în care scrie (sublinierile sunt ale lui): „Adevărul este absenţa totală a oricărei recuperări de OZN-uri în exURSS, prin orice mijloace posibile… Recuperările OZN nu au avut loc niciodată în URSS… niciun echipament nepământean capturat, niciun cadavru de extraterestru, niciun studiu substanţial (deoarece practic nu era nimic de studiat), nicio bază militară secretă cu dovezi ascunse (echipamente, tehnologii, resturi de OZN-uri, cadavre etc. Inclusiv nicio bază subterană din Rusia implicată în aşa ceva). Am verificat în acest sens două baze militare subterane de mari dimensiuni din munţii Ural – cei de acolo au fost uluiţi şi s-au distrat când au auzit de ideile mele”.

„Nimic. KGB şi GRU au mai degrabă mâinile goale în privinţa fenomenului OZN. Şi nu mai există niciun secret, deoarece aproape orice despre OZN-uri în Rusia a fost desecretizat de mult timp. Şi nu de către mine…”

„Am fost doar un agent de dezinformare. Deci, mare rusine mie şi mare păcat pentru timpul şi efortul irosite urmărind fantoma unei pisici negre într-o cameră întunecată, în care nu a fost niciodată vreo pisică. … De fapt investigarea sovietică a fenomenului OZN a fost aproape un fiasco total. În mare, tot ce au obţinut au fost cantităţi imense de hârtie… Regret profund că am fost atât de naiv încât să pun în circulaţie o cantitate atât de mare de date complet false, despre atât de multe prăbuşiri sovietice de OZN-uri, care de fapt nu s-au întâmplat niciodată…”

Concluzii

Rezumând cele de mai sus, știm deci că fenomenul FAN/OZN există; autoritățile, mai ales cele militare l-au recunoscut ca real și inexplicabil tot timpul, din anii patruzeci ai secolului trecut și până azi. S-a recunoscut, de asemenea, că fenomenul avea uneori un „comportament inteligent”. Se pare că au fost recuperate și resturile unor prăbușiri FAN/OZN.

Oamenii de știință (cu mici excepții, foarte recente) au ocolit fenomenul întrucât el contrazicea legile cunoscute ale fizicii și nici nu putea fi adus în laborator pentru un studiu reproductibil. Opinia lor a fost că „fenomenul nu poate exista deci nu există”, iar cei ce raportează așa ceva probabil au făcut o confuzie, dacă nu cumva o farsă; în consecință îți pierdeai respectabilitatea ca om de știință dacă te ocupai de subiect. Autoritatea opiniei învățaților a influențat profund viziunea marelui public.

Militarii au constituit singura structură oficială interesată de subiect, din două motive: pe de o parte, a existat permanent teama că fenomenul reprezintă un avans tehnologic al adversarului; pe de altă parte, dacă s-ar fi reușit reproducerea (poate prin retroinginerie) a performanțelor FAN/OZN, s-ar fi obținut un avantaj hotărâtor asupra adversarului.

Comunitatea de informații (CI) a fost și ea profund implicată, mai ales pentru a afla ce anume știau adversarii despre fenomen și dacă nu cumva OZN-urile observate semnalau că ei au realizat un „salt tehnologic”. Contrainformațiile aveau și ele mai multe obiective: (1) ceea ce știam „noi” despre fenomen trebuia, pe cât posibil, să nu ajungă la adversar; (2) adversarul trebuia dezinformat și intoxicat cu știri precum că „noi” suntem mult mai avansați decât el în privința însușirii și folosirii tehnologiilor exotice FAN/OZN; (3) marele public trebuia convins, prin intoxicare, ridiculizare, promovarea unor „sceptici” etc., că militarii și CI nu au niciun interes în studiul fenomenului, utilizând, pentru a fi mai credibili, argumentele oamenilor de știință; dacă nu s-ar proceda astfel, publicul ar pune întrebări incomode, iar militarii ar fi nevoiți să admită că fenomenul bântuie cu impunitate cerul național, că militarii nu au mijloace să-l contracareze și că nu știu nici de unde vine și nici dacă are vreun obiectiv; (4) dacă s-ar da publicității oficial tot ce se știe despre fenomen, ar exista pericolul unei panici sociale incontrolabile, inclusiv datorită convingerilor religioase.

Echilibrul labil între aceste tendințe a fost rupt parțial, cel puțin în SUA, în decembrie 2017. Atunci au ieșit la iveală, în ciuda negării, că Pentagonul a cheltuit de fapt (fără succes) milioane de dolari ca să afle ce sunt OZN-urile și cum funcționează ele. S-au expus și detaliile unor cazuri care n-au mai putut fi negate (Nimitz, Th. Roosewelt etc.). Au urmat breefing-uri în Congresul SUA; ele au avut ca rezultat legi succesive, care au forțat Pentagonul și CI să creeze structuri transparente și tot mai bine înzestrate care să se ocupe de problematica FAN/OZN, să dea rapoarte periodice pe acest subiect, să scoată la iveală cazurile tăinuite etc. Legea pe 2023 prevedea chiar și amnistia pentru avertizorii de integritate pe probleme FAN/OZN.

Așa a apărut cazul David Grusch. Cum ar trebui să-l interpretăm? Unele dintre afirmațiile sale – existența unor fragmente exotice și a unei structuri care se ocupă de colectarea și investigarea lor – sunt foarte probabile. Dar posesia unor nave intacte și operaționale, la fel ca și existența unor pacte de colaborare cu extratereștri (evocate în alte cazuri) pare o intoxicație, având ca țintă, în primul rând, adversarii tradiționali ai SUA, ca și zăpăcirea marelui public. Nu uităm că, deși spune că a efectuat investigații ample, Grusch (care putea fi de bună credință) a aflat informațiile pe care le divulgă, doar din auzite, la mâna a doua, desigur de la persoane „cu o desăvârșită probitate”… Așa cum s-a întâmplat și în alte câteva cazuri prezentate mai sus.

Fenomenul FAN/OZN va continua, ca și activitatea de dezinformare menită să ferească detaliile sensibile ale fenomenului de cei prea curioși, fie ei străinii sau marele public. Pe măsură ce vor apărea noi portițe prin care informațiile ar putea scăpa, se vor găsi și noi metode de contracarare. La ora actuală asistăm la „amnistia” avertizorilor de integritate. Ei se vor înmulți în viitorul apropiat. O metodă va fi deci ca, pe lângă livrarea unor informații corecte, potențialii avertizori  de integritate să fie intoxicați cu informații false, pe care aceștia să le răspândească spre potențialele ținte. Cu toate acestea, cu pași mici, conștientizarea realității FAN/OZN va avansa inevitabil.

Bibliografie selectivă

• Howard Blum, Out There – The Government’s Secret Quest for Extraterrestrials, Simon & Schuster, 1987;
• Philip J. Corso, William J. Birnes, The Day After Roswell, Simon & Schuster, New York, 1997 (trad.rom. După Roswell, 1998);
• Richard M. Dolan, UFOs and the National Security State. Cronology of a Cover-up, Hampton Roads Publishing, (vol.I, 2002, vol.II, 2009);
• Dan D. Farcaş, UFOs over Romania, Flying Disk Press, 2016; (trad.rom. OZN-uri deasupra României, Lifestyle Publishing, 2017);
• Dan D. Farcaș, OZN Azi – Pentagonul recunoaște, Ed.Dharana, 2020;
• Timothy Good, Above Top Secret: The Worldwide UFO Cover-up, 1987; (trad.rom. OZN –Top Secret, Aldo Press, 1995);
• Dan Mirahorian, Comentariu la misterul UMMO, Editura Elit, 1993;
• François Parmentier, OVNI: 60 ans de désinformation. Editions du Rocher, 2004;
• Kevin D. Randle, Donald R. Schmitt: The Truth About the UFO Crash at Roswell, Avon Books, New York, 1994;
• Jenny Randles, UFO Retrievals, Blandford Books, 1995, (trad.rom. UFO Crash: Recuperarea navelor extraterestre, 1995);

Note

[1] Dolan, 2002, pp. 104-108

[2] Dolan, 2002, pp. 122-128

[3] Dolan, 2002, p. 156

[4] Dolan, 2002, p. 362

[5] Parmentier, 2004

[6] Mirahorian, 1993

[7] Farcaș, 2016, pp. 63-65

[8] Good, 1987

[9] Blum, 1987

[10] Randles, 1995

[11] Randle, 1994

[12] Corso, 1997

[13] Farcaș, 2020.