Tănase, Tiberiu (2025), România între Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) și Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), Intelligence Info, 4:2, 88-100, https://www.intelligenceinfo.org/romania-intre-tratatul-de-la-trianon-4-iunie-1920-si-tratatul-de-pace-de-la-paris-10-februarie-1947/

Romania between the Treaty of Trianon (June 4, 1920) and the Paris Peace Treaty (February 10, 1947)

Abstract

The phrase „Treaty of Trianon” was born 100 years ago, in the context of the end of World War I and the imposition of the right of nations to defend themselves in a Europe dominated for many centuries by empires and feuds. The most important consequence of the Treaty of Trianon was the emergence of new independent states and the reunification of those already existing after the disintegration of Austria-Hungary. The redrawing of the borders between Romania and Hungary by the decision of the Great Powers aroused dissatisfaction from the representatives of Romania, who were called to Paris only to listen to and comply with the decisions of the leaders of Europe.

Keywords: Romania, Trianon, Austria-Hungary, Treaty of Trianon, Paris Peace Treaty, Paris, peace, World War II

Rezumat

Sintagma „Tratatul de la Trianon” s-a născut în urmă cu 100 de ani, în contextul terminării Primului Război Mondial și impunerii dreptului națiunilor la apărare în Europa dominată multe secole de imperii și feude. Consecința cea mai importantă a Tratatului de la Trianon a fost apariția noilor state independente și reîntregirea celor deja existente după dezintegrarea Austro-Ungariei. Reașezarea prin hotărârea Marilor Puteri a frontierelor între România și Ungaria a stârnit nemulțumiri din partea reprezentanților României, care au fost chemați la Paris doar să asculte și să se conformeze hotărârilor diriguitorilor Europei.

Cuvinte cheie: România, Trianon, Austro-Ungaria, Tratatul de la Trianon, Tratatul de Pace de la Paris, Paris, pace, al Doilea Război Mondial

INTELLIGENCE INFO, Volumul 4, Numărul 2, Iunie 2025, pp. 88-100
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159,
URL: https://www.intelligenceinfo.org/romania-intre-tratatul-de-la-trianon-4-iunie-1920-si-tratatul-de-pace-de-la-paris-10-februarie-1947/
© 2025 Tiberiu TĂNASE. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

România între Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) și Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947)

Lector Univ. Dr. Tiberiu TĂNASE[1]
tanasetiberiu2@gmail.com

[1] Academia Română – Comitetul Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST), Divizia de Istoria Științei (DIS)

Sintagma „Tratatul de la Trianon” s-a născut în urmă cu 100 de ani, în contextul terminării Primului Război Mondial și impunerii dreptului națiunilor la apărare în Europa dominată multe secole de imperii și feude. Semnificația sa este dată de Palatul „Marele Trianon” de la Versailles, unde, la 4 iunie 1920, a fost semnat tratatul de pace între Puterile Aliate învingătoare (16 state aliate, inclusiv România) și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins. Acest tratat a făcut parte din seria celor încheiate de Puterile Aliate la sfârșitul primului război mondial, respectiv: cu Germania (Versailles, 28 iunie 1919 ), cu Austria (Saint Germain en-Laye,, 10 septembrie 1919), cu Bulgaria (Neuilly, 27 noiembrie 1919) și cu Turcia (Sèvres, 4 iunie 1920, ulterior fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne). Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat – Ungaria – cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia.

Consecința cea mai importantă a Tratatului de la Trianon a fost apariția noilor state independente şi reîntregirea celor deja existente după dezintegrarea Austro-Ungariei. În principiu, tratatul a consfințit includerea teritoriului Transilvaniei și a părții răsăritene a Banatului în cadrul României. Frontiera Ungariei cu România, astfel cum a fost descrisă în tratat, a fost delimitată în anii imediat următori, fiind, în fapt, actuala frontieră între cele două țări. Persoanele care au optat să se transfere în cealaltă țară decât aceea de reședință în care s-a aflat după trasarea granițelor, numite „optanți”, puteau să se transfere, obținând despăgubiri juste pentru imobile (terenuri, construcții – altele decât cele de reședință, clădiri de reședință, afaceri etc.). Nu au făcut obiectul acestor despăgubiri resursele naturale (zăcăminte aurifere, feroase, neferoase, de gaze naturale, petrolifere, sare, pădurile, latifundiile grofilor etc.), chiar dacă acestea s-au aflat în exploatarea unor companii ale etnicilor unguri.

România, ca stat succesor sau beneficiar, n-a avut acces la masa tratativelor de pace, ea primind doar cât au hotărât Marile Puteri, fără să țină seama că vatra neamului românesc era mult mai întinsă și că în afara granițelor au rămas teritorii cu populație compactă sau majoritar românească. De aceea, reaşezarea prin hotărârea Marilor Puteri a frontierelor între România și Ungaria a stârnit nemulţumiri din partea reprezentanților României, care au fost chemați la Paris doar să asculte și să se conformeze hotărârilor diriguitorilor Europei. Aceștia au reclamat, fără sorți de izbândă, în primul rând nealipirea părţii de nord a Maramureşului, rămasă în componența Ucrainei. Din acel moment, în Maramureșul istoric, de la nord de Tisa, în Câmpia de vest (cu ținuturile Crișanei și Sătmarului), până în mlaștinile Tisei, precum și în Banatul de vest (până în Dunăre) românii băștinași, încorporați în statele vecine României, au început să trăiască drama străinătății, a dezrădăcinării și deznaționalizării.

Despre acest tratat au curs fluvii de cerneală și încă vor mai curge. „Trianonul” a reprezentat actul juridic care a făcut dreptate istorică în litigiul României cu expansionismul şi extremismul ungar. În același timp, a constituit piatra de hotar a istoriei Ungariei, „punctul de vamă” în care Ungaria a fost nevoită de istorie să dea socoteală pentru răul făcut de-a lungul vremurilor neamurilor băștinașe din bazinul carpatic. Din momentul semnării sale, Tratatul a semnificat și generat:

– sfârșitul așa-numitului „regat al Sfântului Ștefan”, creat de ungurii turanici  prin forță și cuceriri de teritorii românești în jurul anului 1000; acesta dispăruse, de facto, în secolul al XVI-lea, după înfrângerea de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman, devenit ulterior Austria, iar în anul  1867 Austro-Ungaria;

– desființarea de facto a așa-numitului Sfânt Imperiu Roman, care era încă invocat de cancelaria din Viena, împărații habsburgi purtând până la dispariția dublei monarhii și titlul de regi apostolici ai Ungariei;

– crearea statului ungar independent, în cadrul frontierelor naționale, numit însă, de unii, „regatul Ungariei”; acest stat național (cu frontierele extinse în teritoriile neamurior vecine!) fusese dorit de revoluționarii unguri la 1848-1849 și cerut de politicienii unguri spre sfârșitul monarhiei bicefale, austro-ungare; astfel, Ungaria a devenit, pentru prima dată în istoria ei europeană, stat de sine stătător şi nu conglomerat de naţiuni ţinute sub stăpânire prin forța armelor.

„Tratatul de la Trianon” a fost o recunoaștere, pe fond, a jertfelor făcute de neamul românesc pentru a-și întregi hotarele etnice. Privind în urmă cu aproape 100 de ani, orice român de bună-credință, cunoscător al istoriei și implicat în destinul cetății, se întreabă: Cine și ce a pierdut în urma recunoașterii drepturilor neamului la viețuirea în propria vatră? Precum se știe:

– la trasarea graniței între România și Ungaria s-a luat în considerație un raport unitar (egal cu 1) între numărul etnicilor români care rămân pe teritoriul Ungariei – 600.000 persoane – și numărul etnicilor unguri care rămân pe teritoriul României – tot 600.000 de persoane; astăzi se constată că prin politica de deznaționalizare practicată de-a lungul ultimelor trei secole, comunitatea românilor din Ungaria a scăzut la 5.000-6.000 de persoane, în vreme ce comunitatea maghiară din România a urcat la circa 1.900.000 de persoane;

– ajustările de frontieră, de mici dimensiuni, s-au făcut prin convenţii bilaterale; bunăoară, prin rectificări de graniţă, Cehoslovacia a cedat României opt comune cu o suprafaţă de 175 kmp şi o populaţie de 10.800 de locuitori, dintre care 7.093 români, iar România a cedat Cehoslovaciei o suprafaţă de 60 kmp, cu o populaţie de 3.112 locuitori, dintre care doar 3 erau români; o înţelegere similară a avut România în Banat, cu regatul sârbo-croat;

– România a plătit despăgubiri consistente așa-numiților „optanți unguri”, cumpărând, în fapt, pământul grofilor la prețul pieței; statul român a renunțat și la despăgubirile de război pe care trebuia să le încaseze de la Ungaria, care urma să plătească despăgubiri grofilor din aceste sume; în urma procesului „optanţilor unguri”, România a plătit în franci, aur şi coroane aur, echivalentul a 3,2 tone aur de 24 karate, şi a dispus ca despăgubirile de război datorate de Ungaria să fie vărsate la fondurile de despăgubiri pentru „optanţii unguri”;

– statul român a plătit despăgubiri prin două Fonduri agrare de creanţe înfiinţate prin Protocoale internaţionale în Franţa (Bâle) şi Elveţia (Geneva); dovadă sunt documentele (păstrate în arhive) elaborate de Ministerul Finanţelor, Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Banca Națională, hotărâri ale Comisiunilor reformelor agrare din judeţe, hotărâri ale justiţiei române, precum și ale Tribunalului de mare instanţă de la Paris (privind arbitrajul cu „optanţii unguri”, care a avut loc la Paris);

– contenciosul judiciar a fost închis prin plata drepturilor de către România între anii 1927-1932; latifundiarii unguri au fost despăgubiți pentru exproprieri, iar reforma agrară pentru Transilvania, Banat și Crișana (Legea din 28 iulie 1921), a condus la împroprietărirea, fără discriminare, a familiilor sărace, orfanilor de război, veteranilor, răniților și altor categorii de oropsiți ai soartei.

În ciuda acestor realități etno-politice, de la iscălirea sa și până astăzi, tratatul a fost perceput în mentalul colectiv ungar drept o catastrofă și un diktat. De aceea, „regatul Ungariei”, care a avut în frunte un regent (amiral fără flotă!) a urmărit revizuirea, fie și parțială, a acestui tratat. Chiar din anul 1920, în Parlamentul de la Budapesta, deputaţii şi senatorii s-au ridicat în picioare şi au repetat cuvintele: „Nu, nu, niciodată!” Aceste lozinci au devenit apoi deviza iredentismului şi revizionismului horthyst. Oficialitățile ungare de atunci au proclamat ziua de 4 iunie „zi de doliu national”, iar guvernul ungar a declarat că Ungaria a semnat tratatul fiind silită de împrejurări, dar nu-l recunoaște. Pe acest fond tensionat până la răbufniri violente, au fost înfiinţate „brigăzile de luptă”, formate din tineri înrolaţi benevol al căror țel era „învierea Ungariei Milenare”. Prima brigadă a primit numele „Sfântului Ştefan”, iar drapelul de luptă a fost înmânat de către arhiducele Iosif, care a adresat următoarele cuvinte: „Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi cât mai curând pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor nordici, şi să-l duceţi cât mai glorios până în Adriatica”. În ziua ratificării tratatului, respectiv în 13 noiembrie 1920, extremiştii unguri s-au angajat solemn, prin jurământ, să refacă « Ungaria Mare » sau « Ungaria Milenară », sub deviza: „Cred în Dumnezeu, cred în Patrie, cred în reînvierea Ungariei milenare”.

După momentul „Trianon”, iredentiștii au antrenat și îndreptat Ungaria în cea mai puternică şi lipsită de scrupule acţiune revizionistă, împotriva tuturor vecinilor, dar în primul rând, împotriva României. Printr-o propagandă agresivă, fără precedent, aceștia au reușit să-i convingă pe mulți unguri din țară și din diaspora că țara lor a fost grav nedreptăţită de Dumnezeu însuși. Pe fondul ideilor extremiste, în Ungaria au fost create instituţii ale statului, dar şi organizații ale societăţii civile (asociații, comitete, ligi etc.) care au incitat naţiunea ungară, în primul rând tineretul, împotriva României și a românilor, oriunde și sub orice stare se aflau aceștia. Tineretul ungar a fost îndoctrinat cu idei culese din culmile sălbăticiei. Sunt bine cunoscute vorbele acelui „levent”, care afirma că „În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad şi al lui Gingis-Han” și că va suprima „pe fiecare valah ce-mi iese în cale!”.

Acțiunile extremiste, antiromânești au fost încurajate și susținute de un sistem de spionaj total, care a utilizat toate metodele și sursele, inclusiv cultele religioase şi slujitorii acestora, pentru „recuperarea”, într-o conjunctură favorabilă, a teritoriilor „răpite” de România. Împotriva României s-a acționat și prin așa-numiții „optanți”, care au făcut lobby şi presiuni bine concertate, ani de-a rândul, la foruri politice internaţionale, inclusiv la Liga Naţiunilor. Aceștia au cerut forurilor internaționale ca Legea privind aplicarea reformei agrare din România să le acorde (căci li se cuvine, întrucât au pierdut Transilvania), un regim preferenţial, precum și „un tratament privilegiat pe care l-au avut dintotdeauna”, să fie exceptate de la expropriere mari latifundii, peste care au stăpânit ei și familiile lor nobiliare, iar cuantumul despăgubirilor să se ridice la sume exorbitante.

În aşteptarea momentului prielnic de a ataca România, extremiștii-revizioniști unguri au profitat din plin și cu aroganță de politica externă inconsecventă și insuficient de fermă a guvernelor României, precum și de momentele prelungite de răfuieli politice, în care erau angrenate elitele politice românești. În acest sens, au iniţiat pregătiri intense pe plan militar, constituind formațiuni paramilitare, dar și în mediile civile, pe plan diplomatic, propagandistic și persuasiv, pentru pregătirea viitoarei invazii „recuperatorii” în România.

Aceștia au considerat că respectiva conjunctură favorabilă a sosit în momentul în care în state puternice ale Europei au ajuns la putere regimuri de extremă dreapta. În acest scop, statul ungar s-a aliat cu Germania și Italia  pentru a obține sprijinul acestora în acțiunea de rupere a Transilvaniei din trupul României. Astfel s-a ajuns la Diktatul de la Viena din 30 august 1940, când o parte a Transilvaniei a fost smulsă din trupul României şi dată Ungariei. În Transilvania răpită astfel a început teroarea împotriva românilor, în care au fost implicate autorități civile și militare ungare, dar mai ales extremiști care au dat dovadă de o cruzime fără egal, soldată cu omoruri, alungarea românilor din locuințele și așezările lor, expulzarea în România, distrugeri de case, școli, biserici etc.

Frontiera trasată prin Tratatul de la Trianon a fost consfințită însă din nou, în plan juridic internațional, în anul  1947, prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947). Acesta a fost încheiat între Aliații învingători în cel de-al doilea război mondial (Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia,  Grecia, Italia, Iugoslavia  și Cehoslovacia) și Puterile Axei (aliații înfrânți, respectiv Germania, Japonia, Italia, Ungaria, Bulgaria, Finlanda, Slovacia și România – căreia nu i-au fost recunoscute acțiunile politice, diplomatice și militare de după 23 august 1944). România a pierdut Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța în favoarea Uniunii Sovietice, precum și Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) în favoarea Bulgariei. Însă, datorită contribuției sale militare de partea Aliaților după 23 august 1944 (recunoscută ulterior, cu greu și în mod tacit!), România a primit înapoi Transilvania de Nord, transferată de Hitler Ungariei prin Diktatul de la Viena. Art. 2 al acestui tratat a stipulat că „hotărârile Sentinţei de la Viena din 30 August 1940 sunt declarate nule şi neavenite”, iar „Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 Ianuarie 1938”.

Tratatul de la Paris din anul 1947 a permis României să-și asume responsabilitățile ca stat suveran în relațiile internationale, iar Ungaria, prinsă în corsetul „lagărului socialist”, n-a mai avut libertatea de acțiune vizând refacerea frontierelor sale imperiale și „recuperarea Transilvaniei”. Dar extremiștii-revizioniști unguri s-au declarat nemulţumiți și de hotărârea Conferinţei de Pace de la Paris, reluând în scurt timp pregătirile, pe toate direcţiile, în vederea unei acţiuni viitoare de „recuperare” a Transilvaniei. După evenimentele din decembrie 1989, extremiștii și neorevizioniștii unguri au considerat că a sosit un nou moment prielnic pentru a relua planurile vizând „recuperarea” Transilvaniei.

Ce fac extremiștii și neorevizioniștii unguri?

Despre „Trianon” se vorbeşte în cercurile extremist-iredentiste ungare ca despre „o mare nedreptate istorică”, deși în realitate lucrurile stau cu totul invers. „Trianonul” a făcut, oficial, dreptate nu numai românilor, sârbilor sau slovacilor, ci Europei înseşi. Acest act juridic internațional a schimbat percepţia despre evoluția Europei, cu imperii și feude, oferind națiunilor dreptul de a se dezvolta liber, în armonie socială și bună înțelegere. Cu toate acestea, în cercuri politice sau în medii extremiste, neorevizioniste, a fost relansată iarăși, de sus în jos, ideea de „recuperare” a Transilvaniei pierdute prin „dictatul Marilor Puteri”. Prin forțarea unui destin istoric ieșit dintr-un partizanat etno-politic, unii propagandiști ai ideii de „Ungarie milenară” compară „Trianonul” cu ceea ce s-a întâmplat după dezastrul de la Mohács, când Ungaria a fost divizată în trei părţi. Noii propagandiști sunt conștienți că antidotul nu poate fi un anti-Mohács, dar susțin că nici „politica tăcerii” n-a fost bună, deoarece „rănile arzânde au rămas”.

Pe lângă vechile teorii și lozinci,și astăzi:

– se agită „Trianonul” în numele „unităţii tuturor maghiarilor”,  cerându-se ca ungurii minoritari în alte state să aibă dreptul la autodeterminare; după dezbaterea legii privind acordarea dublei cetăţenii pentru ungurii de peste graniţe, Parlamentul ungar a luat în discuţie propunerea „Fidesz” de a declara ziua de 4 iunie „Ziua Unităţii Naţionale”; proiectul de lege prevedea că „maghiarii şi comunităţile de maghiari subordonaţi autorităţilor din alte câteva state fac parte din naţiunea ungară unită. Unitatea lor dincolo de graniţele de stat este o realitate”;

– se discută despre „expirarea Tratatului de la Trianon”, având în vedere apropierea datei la care se împlinesc 100 de ani de la semnarea acestui tratat. Cei care discută acest subiect inventat trebuie să știe însă că Tratatul de la Trianon și-a încetat practic existența la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, când Tratatul de Pace de la Paris, din 1947 a anulat sistemul de graniţe şi garanţii oferite după primul război mondial; la rândul său, sistemul de tratate instituit după al doilea război mondial a suferit corecţii după dispariţia Pactului de la Varşovia şi extinderea Uniunii Europene şi a N.A.T.O.;

– se împrăștie materiale cu rol propagandistic, în limba maghiară și în limbi de circulație internațională (nu și în limba română!), care pregătesc opinia publică pentru momentul în care Transilvania va fi „recuperată”. Din informațiile conținute reiese că „istoria românilor este istorie recentă”, „românii fac parte dintre popoarele fără istorie”, „termenul de valah nu este sinonim cu cel de român”, „Ardealul nu este România” (pentru că face parte din România de mai puțin de 100 de ani și are legături istorice mai vechi cu Ungaria decât cu România), „ungurii sunt civilizatorii bazinului carpatic”, „transilvănenii n-ar fi dorit Unirea, iar aceasta s-ar fi făcut peste capul lor” etc.

– se reia vechea teză a nevoii de reconstituire a monarhiei dualiste, austro-ungare, în centrul Europei și în bazinul carpatic, singura garanție a asigurării păcii, prosperității și stabilității pe continent.

În acest context, în cadrul Academiei Ungare de Științe a fost înființat un departament de „cercetare”, intitulat „grup de lucru” sau „echipă de cercetare”, numit oficial „Elan-Trianon 100” și format (la vedere!) din aproximativ 25 de oameni, printre care și „cetățeni români”.

Academicianul Ioan Aurel Pop, presedintele Academiei Romane anunța, în cadrul Academiei Române, că,  Guvernul de la Budapesta înfintase  un departament special, numit Trianon – 100 care a început să lucreze, adică să contracareze acţiunile preconizate de România pentru aniversarea, în anul 2018, a unui veac de la Marea Unire. Știrea a fost preluată de „Gazeta de Cluj” și apoi de mai mulți formatori de opinie, care au susținut și întărit ideea potrivit căreia acest departament funcționează în cadrul M.A.E. ungar sau în cadrul serviciilor speciale. De aici s-a tras concluzia taunci  că prin acest departament de propagandă, Ungaria a declanșat un război propagandistic împotriva României.

Probabil că în urma conflictului iscat și a reacțiilor violente venite din partea unor extremiști-iredentiști (la care sunt maeștri), acad. Ioan Aurel Pop a revenit, afirmând că: „De fapt, nu este vorba despre un departament guvernamental, cum înțelesesem și eu inițial, și cum a preluat greșit presa noastră, prin analogie cu ceea ce s-a petrecut în România. Ungaria nu face asemenea erori de ima­gine. Este, de drept, un departament de „cercetare”, intitulat modest „grup de lucru” sau „echipă de cercetare”, plasat în cadrul Academiei Ungare de Științe, care a câștigat un „grant” guvernamental eșalonat pe cinci ani. Numele său oficial ales, „Elan-Trianon 100”. Cu alte cuvinte, acest colectiv de aproape 25 de oameni are bani de cercetare și de diseminare în Ungaria și în lume a rezultatelor „cercetării”.

Cu precauția-i cunoscută, domnul profesor Ion Coja vorbește despre acțiunea „Trianon 100” și nu despre departamentul „Trianon 100”, apărând ideea potrivit căreia România este un stat înconjurat de români, fiind îndreptățită să ceară drepturi pentru românii rămași în afara granițelor sale, dar nu practică o politică revizionistă. Există percepția potrivit căreia acest „grup de lucru”, este, în fapt, o structură specializată, care a preluat de pe poziții academice (deci, democratice) coordonarea acțiunii revizioniste, antiromânești, desfășurată de extremiști unguri, cu scop de a destabiliza România. Dar, ca și în alte cazuri, s-au găsit deja veghetori și apărători ai acestuia, care au umplut spațiul electronic sau coloanele presei aservite ideilor revizioniste cu mesaje din care rezultă că prezentarea acelui „grup de lucru” ca departament guvernamental de propagandă antiromânească este ea însăși o diversiune a românilor (în primul rând, a serviciilor secrete românești!). Materialele de propagandă antiromânească, anonime ori semnate și asumate de propagandiști recunoscuți provin probabil din surse specializate, cum este și „echipa de cercetare” numită oficial „Elan Trianon 100”.

În perspectiva zilei de 1 decembrie 2018, ziua Marii Uniri a românilor, aceasta și-a canalizat acțiunile, în conlucrare cu organizațiile iredentiste, pe trei direcții fundamentale:

– enclavizarea minorității maghiare de pe teritoriul României;

– folosirea drepturilor minorităților pentru impunerea autonomiei teritoriale;

– îndoctrinarea maghiarilor din Ardeal cărora li se induce ideea că ei sunt „adevărații stăpâni ai teritoriului”.

Unii comentatori au speculat că „echipa de cercetare Trianon 100” va alege momentul și pretextul pentru producerea unei rebeliuni în centrul României, urmate de un  referendum după pe modelul Crimeei și obligarea României să acorde autonomie teritorială, apoi independență așa-numitului Ținut secuiesc (deși la recensământul din anul 2002 se declaraseră ca atare un număr de 532!).

Ce fac autoritățile statului român ?

Guvernările care s-au succedat în România după evenimentele din decembrie 1989 n-au avut o politică coerentă, fermă, de combatere a manifestărilor iredentiste. Deși contenciosul „optanților unguri” a fost juridic închis prin plata drepturilor de către România între anii 1927-1932, statul român a restituit încă o dată (din greșeală, neștiință, neputință, complicități suspecte sau trădare) acele proprietăţi urmaşilor grofilor şi conţilor unguri, fără a se ține seama de faptul că în celelalte state foste socialiste, inclusiv în Ungaria, nu s-a restituit nimic foştilor proprietari români. Datorită presiunii venite din partea societății civile și a investigațiilor făcute de ziariști riguroși, cu dragoste de adevăr, au fost găsiți și „acarii Păun” ai acestor restituiri. Ei au fost identificați în autorităţile administrative (și numiți periorativ „slujbași ai statului”!) care au pus în aplicare, empiric sau cu rea intenție, legislaţia de restituire stufoasă şi interpretabilă. Astfel, fără ca nimeni să răspundă măcar moral, dacă nu politic și, mai ales, penal, s-au dat titluri de proprietate şi hotărâri judecătoreşti prin care mii de hectare de pământ și pădure au fost scoase din averea națiunii române.

Academicianul Dinu C. Giurescu, în februarie 2017, observa cu întristare o decădere continuă a instituțiilor statului și nu înțelegea cum este posibil ca, la șase luni distanță în timp până la intrarea în anul 100 al Marii Uniri, opinia publică românească nu știe încă dacă există și care sunt proiectele pentru anul 2018. Dar acum in 2025 stim mai mult ?

Cu tristețe în suflet, domnia sa constata că „Ministerul Învățământului, în „mărinimia” lui, a tăiat Istoria din conștiința generațiilor tinere – de cel puțin 15 ani! – și astfel tineretul nu mai are cum să știe ce a fost cu noi în secolele trecute. În același timp, ceilalți bombardează…”.

Anexa

Importanța Tratatului de la Trianon, Prelegere susținută în adunarea Prezidiului Academiei Române din 4 iunie 2020 de acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, cu ocazia Centenarului semnării Tratatului de la Trianon

Importanța Tratatului de la Trianon Prelegere susținută în adunarea Prezidiului Academiei Române din 4 iunie 2020 de acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, cu ocazia Centenarului semnării Tratatului de la Trianon Sărbătoririle, aniversările și comemorările fac parte din viața cotidiană a popoarelor civilizate. Ne gândim și la înfrângeri, așa cum ne gândim și la victorii, le readucem pe toate, din când în când, în memorie, fiindcă din toate avem de învățat. Există regimuri politice și popoare care accentuează tragediile, precum sunt altele care glorifică împlinirile. Românii nu s-au gândit niciodată cu prea multă insistență la nereușitele lor istorice – și au fost destule dea lungul vremii! – preferând amintirea, uneori prea apăsată, a victoriilor. Poate să se reflecte în această atitudine și câte ceva din firea noastră de popor latin. Vecinii sârbi, de exemplu, dimpotrivă, au făcut din tragica bătălie de la Kossovopolje, din 1389 (în urma căreia turcii au luat inițiativa în regiune), un moment de referință pentru identitatea lor națională și un simbol al sacrificiului pentru credință. Vecinii unguri au găsit cu cale să considere anumite înfrângeri situate de-a lungul istoriei lor drept evenimente memorabile sau chiar sărbători naționale: Epoca Modernă începe, de exemplu, în istoria Ungariei, în 1526, odată cu „dezastrul” de la Mohács; 15 martie 1848 (când s-a decis, între altele, „unirea Transilvaniei cu Ungaria”)

În ultima vreme tot auzim de numele de Trianon, legat de semnarea, în urmă cu un secol, a unui tratat de pace. La finele Primului Război Mondial, s-a încheiat câte un tratat de pace de către toate puterile învingătoare la un loc cu fiecare dintre statele învinse luate separat. De aceea, în anii 1919-1920, s-au semnat la Paris și în împrejurimi cinci documente care puneau capăt oficial războiului. Tratatul de la Trianon este ultimul din seria celor cinci. Se cheamă așa după numele palatului numit Marele Trianon, de lângă somptuosul Versailles. Dacă nu se semna acolo acest tratat dintre puterile aliate și asociate și Ungaria, probabil că puțini români ar fi auzit de Trianon. Documentul regla toate problemele dintre învingători și Ungaria, care, la declanșarea războiului, nu fusese subiect de drept internațional. De fapt, pentru prima oară după circa o jumătate de mileniu (1541-1920), Ungaria redevenea o țară independentă, recunoscută oficial ca atare tocmai prin acest înscris. Tratatul consfințea, între multe alte lucruri, desprinderea din teritoriul Ungariei istorice („Ungaria coroanei Sfântului Ștefan”) a tuturor teritoriilor (țări, provincii) în care ungurii erau minoritari sub aspect demografic. Aceste teritorii erau, în principal, Croația și Voivodina, Slovacia și Transilvania, care au fost recunoscute ca făcând parte din Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, Cehoslovacia și, respectiv, România. Prin aceste decizii (și prin cele ale Tratatului de la Saint Germain), „Ungaria istorică” pierdea în favoarea populațiilor majoritare, care-și deciseseră destinul în 1918, cam două treimi din teritoriu. Acest document, ale cărui prevederi sunt valide, în general, și astăzi, este prezentat de propaganda maghiară drept „cea mai mare nedreptate istorică făcută de către marile puteri occidentale Ungariei eterne, stăpâna Bazinului Carpatic”. De aceea, mulți maghiari văd în Tratatul de la Trianon momentul destrămării Ungariei, în urma „răpirii” de către marile puteri a „provinciilor sale istorice”, anume Transilvania, Slovacia, Croația etc. 2 Care este realitatea? Mulți spun astăzi, în plin relativism, că adevărul este așa cum îl vede fiecare („adevărul semnificație”), ceea ce este, însă, evident, lipsit de consistență logică. Când vorbim despre noua arhitectură a Europei Centrale și de Sud-Est de după Primul Război Mondial, este obligatoriu să facem distincție între realitățile de fapt și cele de drept. De fapt, toată ordinea veche a regiunii s-a prăbușit în anul 1918, când au căzut patru imperii și s-au format noi state ori s-au întregit altele, după criterii etnice și naționale. Cauza acestei imense schimbări a fost, fără îndoială, lupta de emancipare națională a popoarelor, declanșată în secolul al XVIII-lea și ajunsă la apogeu în „secolul naționalităților” și la anii 1900. Ocazia schimbării iminente a fost, fără îndoială, războiul mondial, „marele război”, care a favorizat

împlinirea voinței popoarelor, pe fondul înfrângerii Puterilor Centrale. De drept, noua ordine a fost acceptată în anii 1919-1920, prin pomenitele tratate de pace. Pentru români, cehi, slovaci, croați etc., momentul culminant al schimbărilor a fost toamna anului 1918. Tratatul de la Trianon înseamnă pentru aceste popoare doar desăvârșirea procesului, prin consfințirea internațională a unei realități preexistente. În viziunea acestor popoare, nu marile puteri au creat România Întregită, Slovacia (în cadrul Cehoslovaciei) și Croația (în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor), ci chiar popoarele respective, prin elitele lor, în urma mișcărilor de emancipare națională. Este clar pentru oricine că nu Trianonul a hotărât destrămarea Imperiului Austro-Ungar, ci chiar națiunile care nu au mai vrut să trăiască în „închisoarea popoarelor”. Pentru români, Tratatul de la Trianon nu are cum să fi considerat drept înfăptuitor al unirii Transilvaniei cu România, din moment ce acest document a oficializat doar, în plan internațional, o realitate mai veche. Unirea provinciilor românești, inclusiv a Transilvaniei, cu România nu s-a făcut în urma tratatelor încheiate de învingători cu statele învinse (prin urmare, nici în urma Trianonului), ci datorită mișcării de emancipare națională, culminate cu deciziile luate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia. Tratatul de la Trianon nu a hotărât unirea Transilvaniei cu România, ci doar a consfințit în plan internațional actul înfăptuit de români în 1918. Frontierele României Întregite nu au fost recunoscute doar la Trianon, ci și la SaintGermain (granița de nord-est a României, cu Polonia), Neuilly-sur-Seine (granița de sud-est, cu Bulgaria; astfel, pentru români, Trianonul este doar un episod juridic, legat de granița de vest a României (este drept, extrem de importantă), din epopeea Marii Uniri. În consecință, acțiunile organizate de România la cei o sută de ani trecuți de la semnarea Tratatului de la Trianon se corelează, în general, cu acelea ale țărilor și popoarelor eliberate la 1918 de sub dominația austro-ungară. Este bine ca aceste acțiuni să se refere la recunoașterea internațională ale deciziilor popoarelor, la noua arhitectură europeană de după Marele Război, care nu este decizia Marilor Puteri; acestea din urmă nu au făcut decât să recunoască actele popoarelor eliberate. Aceste popoare din vecinătatea României au învățat să nu fie la remorca ofensivei ungare, să nu răspundă mereu și punctual provocărilor venite de la Budapesta. Argumentele principale ale Ungariei împotriva Trianonului erau bazate, l a 1920, pe dreptul istoric, pe dreptul sabiei, pe „misiunea civilizatoare a maghiarilor în Bazinul Carpatic”. De altminteri, în anumite documente orchestrate de cercuri oficioase ale Budapestei, se iterează și astăzi ideea rasistă că, la 1920, marile puteri occidentale au dat Transilvania, „perla Regatului Ungariei” pe mâna „necivilizatei Românii balcanice”.

Argumentele principale ale Ungariei împotriva Trianonului erau bazate, la 1920, pe dreptul istoric, pe dreptul sabiei, pe „misiunea civilizatoare a maghiarilor în Bazinul Carpatic”. De altminteri, în anumite documente orchestrate de cercuri oficioase ale Budapestei, se iterează și astăzi ideea rasistă că, la 1920, marile puteri occidentale au dat Transilvania, „perla Regatului Ungariei” pe mâna „necivilizatei Românii balcanice”. Argumentele României, Slovaciei, Croației etc. se centrează pe etnia majorității populației, pe decizia majorității 3 populației, pe dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta (principiul autodeterminării popoarelor, susținut și impus de SUA prin președintele Woodrow Wilson). După cum se vede, este vorba despre două viziuni complet diferite. În dreptul internațional, nici la 1919-1920 și nici acum, argumentele Ungariei nu au validitate, nu fac parte din arsenalul democrației și nu au fost recunoscute de către comunitatea internațională. Poziția Ungariei este singulară, izolată, pe când poziția României este împărtășită de mai mulți actori în cadrul configurației internaționale .

Unirea Transilvaniei cu România nu a fost actul unei elite (deși elita l-a votat), ci un act democratic cu caracter plebiscitar: 1228 de delegați, aleși și numiți din partea unităților administrativ-teritoriale, partidelor politice, bisericilor, asociațiilor profesionale, femeilor, studenților etc., au votat la 1 Decembrie 1918 nu doar în numele lor individual, ci și al milioanelor de români care le-au delegat dreptul de vot, prin documente de încredințare, numite „credenționale” (publicate recent, în cele opt volume ale lucrării monumentale numite „Construind Unirea cea Mare”, elaborate de Universitatea „Babeș-Bolyai”). Prin urmare, un vot exprimat la Alba Iulia este votul a zeci și sute de români, iar toate cele 1228 de voturi reprezintă, de fapt, poziția tuturor românilor transilvani. Conform recensămintelor austroungare, românii reprezentau majoritatea absolută a Transilvaniei (cu Banatul, Crișana și Maramureșul). După orice război, oriunde și oricând în lume, au fost învinși și învingători. Întotdeauna, învinșii au fost pedepsiți, iar învingătorii au decis soarta țărilor din zona lor de acțiune. Însă, pentru prima oară în istorie, învingătorii din Primul Război Mondial au fost obligați să țină seama, în proporție covârșitoare, de voința popoarelor implicate. Învinșii, ca întotdeauna, au avut frustrările și suferințele lor, dar, în cazul special al poporului maghiar, o parte din elită (cea de extracție nobiliară) a cultivat mentalitatea de victimă obligată să se răzbune. În consecință, tot ceea ce face România legat de centenarul Trianonului trebuie să fie detașat de contingent, trebuie tratat fără înverșunare și încadrat în contextul general de recunoaștere a noii arhitecturi a Europei prin sistemul de tratate de la Paris ((Versailles, Saint Germain, Neuilly-sur-Seine, Trianon și Sèvres) din 1919-1920. România de la 1918 s-a legitimat în lume, iar legitimarea au făcut-o instanțele internaționale de atunci și au repetat-o mereu cele care au urmat, până astăzi. Istoria este interpretată diferit de către diferitele popoare. Românii, polonezii, cehii, slovacii, croații, lituanienii, letonii, estonienii și mulți alți europeni celebrează tratatele de pace de la Paris tocmai fiindcă acestea au acceptat deciziile popoarelor de formare a noilor state naționale și federale, pe ruinele imperiilor german, austro-ungar, țarist și otoman. Este drept că aceste realități noi au fost acceptate de către puterile aliate și asociate, învingătoare în cadrul Primului Război Mondial. Dar așa s-a întâmplat de când este lumea. De-acum un secol și până astăzi, alte decizii cu putere juridică internațională au confirmat – în linii mari – tratatele din anii 1919-1920 și existența statelor naționale din regiune, așa că orice discuție nostalgică despre vechi imperii și state multinaționale devine caducă. Mai ales că astăzi, statele și popoarele din fosta „Europă de Răsărit” comunistă militează pentru integrarea cât mai deplină în Uniunea Europeană. Sau, mai exact, în viziunea României, așa ar trebui să facă. Între pozițiile oficiale ale Ungariei și României este o diferență de accent, dar accentul este grav. România vede noul eșichier politic-teritorial al Europei Centrale ca parte a unui proces înfăptuit de popoare (1918) și legitimat de marile puteri (1919-1920), pe când Ungaria vede doar legitimarea și doar momentul 1920, neglijând complet rolul popoarelor. Evident, Tratatul de la Trianon are importanța sa internațională și națională greu de estimat și imposibil de minimalizat: el a legitimat voința dreaptă a poporului român și ne-a întărit în plan internațional o moștenire scumpă. Popoarele cărora li s-a recunoscut dreptatea istorică prin tratatul de la Trianon au cuvânt să-l apere și să-i susțină justețea, din moment ce toate tratatele internaționale care i-au urmat l-au confirmat. Cu alte cuvinte, cu excepția imperiului rusesc (care s-a refăcut mereu în diferite forme), toate celelalte imperii destrămate de popoare în 1918, au rămas doar o amintire istorică. În schimb, statele polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor, croaților, lituanienilor, letonilor, estonilor etc., create, recreate, întregite sau renăscute după Primul Război Mondial, au rămas și dăinuie și astăzi. În consecință, prima noastră menire este să ducem mai departe moștenirea lăsată de acei mari bărbați de stat și „părinți ai patriei” care au construit deciziile de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia și care au făcut posibil Trianonul. Este bine să medităm din când în când asupra acestei moșteniri și să nu ne întrebăm atât – ca să parafrazez o mare conștiință a lumii – ce ne-a dat nouă țara, cât ce i-am dat noi țării.

(Ioan-Aurel Pop, Importanța Tratatului de la Trianon Prelegere, susținută în adunarea Prezidiului Academiei Române din 4 iunie 2020 de acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, cu ocazia Centenarului semnării Tratatului de la Trianon,  https://acad.ro/com2020/doc/d0604-Tratatul-dela-Trianon-IAPop.pdf)

Articol publicat inițial în revista Art – Emis, https://www.art-emis.ro/istorie/romania-intre-tratatul-de-la-trianon-si-tratatul-de-pace-de-la-paris-10-februarie-1947, și republicat aici la solicitarea autorului