istoric – cauze – efecte

Editura Concordia   2023, autori dr Tănase Tiberiu lector univ asociat Univ Româno- Americană și Universitatea Hyperion, Violeta Ioana NAGÂȚ- medic și psiholog , Petre Stetcu editor , editura Cocordia 2023

scurtă prezentare

Lansartea cărții: Fundația Europeană Titulescu, Miercuri 13 decembrie 2023, ora 16.30

Cartea este un volum  documentar ce cuprinde patru părți și două  anexe ce conțin evenimente prezentate cronologice, dar  și  informații,  comentarii și  analize ce merg  pînă la data de 12 noiembrie 2023 .

Partea I- a se referă la parțile în conflict și se intitulează Despre beligeranți – o prezentare documentata a Statului Israel , „Statul Palestina”, Fașia Gaza  și organizațiile Hamas și Hezbolah ( pp. 7- 65 ) sunt bine descrise aceste entitați de la etimologie , istorie geografie , educație demografie și religii , de remarcat că regionimul Palestina provine din etnonimul filisteni –adică al unei populații de origine indo- europeană stabilită între sec XIII- XI i.Hr. pe coasta sud – estică a  Mării Mediterane . sursele egiptene au înregistrat acest popor sub numele de prst ,     iar în  Biblie locuitorii se numesc în ebraică פְלִשְׁתִּים pliștim, iar colectivul, populația, „Peleșet”, din care a derivat în greaca veche „Palaistine” „παλαιστινη” și în latină „Palaestina”.( p. 31 ).

Palestina a fost dominată de numeroase state, inclusiv Egiptul antic vecin, orașele-state canaanite locale, regatele proprii ale israelițiilor și iudeilor antici, cunoscuți și ca evrei, apoi imperii vecine – asirian, babiloniean, persan sub Ahemenizi, mai târziu pentru scurt timp și Sasanizi, statele elenistice ale Egiptului lagid și Siriei seleucide, Imperiul Roman, Imperiul bizantin, Califatele Arabe sunite ale Omeiazilor și Abbasizilor, Califatul Fatimid șiit, regatele cruciaților, inclusiv Regatul latin al Ierusalimului, apoi a făcut parte din statele musulmane arabofone ale ayyubizilor și mamelucilor, conduse din Egipt, Imperiul Otoman al turcilor, Marea Britanie, statul evreiesc modern Israel, regatul arab al Iordaniei și entitatea arabă palestineană încă în proces de constituire în Cisiordania și Fâșia Gaza.

Termenul „Palestina” are mai multe înțelesuri în funcție de contextul în care este utilizat, și este subiectul unor dispute și interpretări istorice, politice și culturale.

Geografic: Palestina era o regiune geografică situată la estul Mării Mediterane, având granițe vag definite care s-au schimbat de-a lungul timpului. Aceasta cuprinde în general zonele cunoscute astăzi sub numele de Israel, Cisiordania și Fâșia Gaza. Istorico-cultural, în antichitate, Palestina a fost locuită de diverse grupuri etnice și culturale, inclusiv canaanei, evrei, fenicieni și alții. A fost, de asemenea, parte a mai multor imperii, inclusiv cel otoman și cel roman.

Atât evreii, cât și arabii au revendicări istorice și religioase asupra teritoriului cunoscut ca Palestina. Evreii îl văd ca țara lor ancestrală, promisă lor conform tradiției biblice. Arabii, majoritar musulmani, consideră aceeași zonă ca făcând parte din patrimoniul islamic și arabo-palestinian. În secolele XIX și XX, mișcarea sionistă a promovat emigrarea evreilor în Palestina cu scopul de a crea un stat național evreiesc. Această migrație a fost privită cu suspiciune și ostilitate de comunitatea arabă locală.

În secolul al XX-lea, termenul „Palestina” a ajuns să fie asociat în mod specific cu aspirațiile naționale ale poporului palestinian. După ce Marea Britanie a primit mandatul asupra Palestinei de la Liga Națiunilor în1920, și mai ales după crearea statului Israel în 1948, a început să se contureze o identitate palestiniană distinctă.

Termenul poate desemna și diferitele entități administrative care au existat sau există în regiune, inclusiv Mandatul Britanic pentru Palestina (1920-1948) sau Autoritatea Națională Palestiniană, care în prezent guvernează părți din Cisiordania. În contextul modern, „Palestina” se referă adesea la teritoriile din Cisiordania și Fâșia Gaza, care sunt sub administrare palestiniană parțială dar și sub ocupație sau blocadă israeliană. Unele țări și organizații internaționale recunosc Palestina ca stat independent, deși această recunoaștere nu este universală.

Partea a II( pp. 75 – 97)  se referă la Istoria Conflictului israeliano- palestinian și prezintă originile , contextul istoirc , istoricul conflictului  și evolutiile conflictului

Referindu-se la  istoricul teritoriilor Palestinei se stie că dorinţa evreilor de a se întoarce acolo unde considerau că este teritoriul statului lor a fost prima dată exprimată pe timpul exilului în Babilon, devenind o temă universală evreiască după distrugerea Ierusalimului de către romani, în anii 70 e.n. şi în timpul pribegiei lor.

La sfârşitul secolului al XIX–lea, Theodore Herzel a fondat mişcarea sionistă, care îşi propunea aşezarea evreilor în Palestina, atunci parte a Imperiului Otoman[1]. În 1897, primul Congres Sionist, desfăşurat la Basel, declara că obiectivul sionismului era „să creeze, pentru poporul evreu, un cămin[2] în Palestina, apărat de dreptul public”, prin ruperea Palestinei de Imperiul Otoman şi transformarea acesteia într-un stat evreu. În concepţia acelor vremuri, poporul palestinian nu se putea bucura de dreptul de a avea un stat arab propriu, nefiind menţionat în planurile de renaştere ale statului evreu.

După consultări cu mai multe guverne, Dr. Weizmann concluziona că cel mai puternic sprijin pentru un stat evreu în Palestina era guvernul britanic[3]. În acest scop a realizat o legătură cu conducătorii britanici, printre care şi Loyd George, viitorul prim-ministru, Arthur Balfour, viitorul secretar de externe, Herbert Samuel, viitorul înalt Comisar pentru Palestina, şi Mark Sykes[4] .

Liderii sionişti subliniau avantajele strategice pentru Marea Britanie generate de existenţa unui stat evreu în Palestina, respectiv de „pază a Canalului de Suez”[5].

În 1917, „Declaraţia Balfour”[6] exprima sprijinul guvernului britanic pentru crearea unui cămin al evreilor în Palestina.

După dezmembrarea Imperiului Otoman, Liga Naţiunilor a încredinţat Marii Britanii administrarea Ierusalimului, în cadrul mandatului pentru Palestina, în anul 1922. Declaraţia Balfour a fost încorporată în mandatul încredinţat Marii Britanii de către Liga Naţiunilor. Politica britanică în Palestina era animată de obiectivul creării unui cămin al evreilor în Palestina. Implementarea ei a dus la revolta arabilor, declanşând dificultăţi interminabile în timpul desfăşurării mandatului britanic. De aceea, orice încercare de înţelegere a chestiunii palestiniene nu poate să facă abstracţie de „Declaraţia Balfour” care poate fi considerată ca „rădăcina chestiunii palestiniene”.[7]

În 1922, „Memorandumul Churchil” a stabilit, în continuare, politica de urmat în această chestiune, axată, de asemenea, pe susţinerea Organizaţiei Sioniste.  „Memorandumul  Churchill” reconfirma „Declaraţia Balfour” şi „legătura istorică” dintre evrei şi Palestina; imigraţia trebuia să fie un subiect dependent numai de capacitatea de absorbţie economică a Palestinei. În ciuda asigurărilor date palestinienilor, nu există nici un dubiu că principalul obiectiv al politicii lui Churchill era să stabilească căminul naţional evreiesc[8]. Palestinienii au refuzat să fie de acord cu planul lui Churchill, opunându-se eforturilor acestuia de înfiinţare a unui stat evreu în Palestina. Principalele mijloace pentru atingerea obiectivului Organizaţiei Sioniste erau emigrarea[9] şi cumpărarea de terenuri.

Transferul de populaţie evreiască în Palestina

Conceptul politic al sioniştilor nu putea fi transpus în realitate fără un transfer masiv de populaţie în Palestina. La sfârşitul secolului al  XIX-lea, în Palestina erau 50 000 de evrei, comunitate ce simboliza legătura milenară a diasporei cu Palestina, în esenţă spirituală. Acest potenţial spiritual este transformat de sionişti într-o mişcare politică[10] ignorându-se existenţa palestinienilor care trăiau în Palestina[11], şi care însumau peste o jumătate de milion. În deceniul al treilea al secolului XX, au venit în Palestina aproximativ 100 000 de evrei, număr mult mai mic decât cel vizat de Organizaţia Sionistă, dar suficient pentru a avea impact în teritoriul palestinian, unde populaţia era estimată în 1922 la aproximativ 750 000 de locuitori (în procente, populaţia evreiască a crescut de la mai puţin de 10%, la 17%).

Odată cu creşterea rezistenţei palestiniene, politica britanică era obligată să ia în considerare şi pretenţiile localnicilor arabi, respectiv faptul că populaţia palestiniană nu va accepta înstrăinarea drepturilor sale. Până la sfârşitul anului 1930, Palestina devine scena unor violenţe extinse, palestinienii solicitând independenţa, iar sioniştii dorind să păstreze ceea ce câştigaseră pe teren.[12]

În anii ’20, imigraţia evreilor a fost redusă, crescând substanţial în urma persecuţiilor naziste, în perioada 1933-1939, după care au fost impuse anumite restricţii de către Marea Britanie. După Al Doilea Război Mondial, sprijinul internaţional a dus la depăşirea restricţiilor impuse de Marea Britanie în ceea ce priveşte aşezarea evreilor în Palestina.[13]

Conflictul arabo-israelian. Perceptii privind cauzele si natura conflictului.

Situaţia din Orientul Mijlociu este legată de conflictul arabo-israelian, care îşi are originile în problema palestiniană, comunitatea arabă şi cea evreiască revendicând  acelaşi teritoriu.

În aprilie 1947, Marea Britanie, neputând găsi o soluţie acceptabilă pentru ambele comunităţi, care numărau împreună în jur de 2 milioane, a înaintat problema spre soluţionare Adunării Generale a ONU. Un comitet special, numit de către Adunarea Generală, însărcinat să facă recomandări pentru reglementarea statutului, a propus împărţirea teritoriului şi formarea unui stat arab şi a unui stat evreu, precum şi acordarea unui statut internaţional oraşului Ierusalim.[14]

La 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a ONU a votat împărţirea Palestinei într-un stat evreu (56% din teritoriu sub mandat britanic) şi un stat arab (44%), fără a supune acestei împărţiri Ierusalimul, plasat sub regim internaţional.

Adunarea Generală a ONU, din 14 mai 1948, a decis să numească un mediator pentru Palestina care să promoveze rezolvarea paşnică a diferendelor. În aceeaşi zi, Marea Britanie a renunţat la mandatul său asupra Palestinei, iar Agenţia Evreiască a proclamat statul Israel, pe teritoriul alocat prin planul de împărţire a Palestinei. În zilele următoare, armate din statele arabe vecine intră pe teritoriul israelian, angajând lupte cu forţe israeliene.[15]

La 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală ONU hotăra încetarea mandatului britanic în Palestina şi înfiinţarea unui stat arab şi a unui stat israelian. Liga Arabă (Egipt, Transiordania, Siria, Liban, Irak, Arabia Saudită) a refuzat, însă, să recunoască legitimitatea rezoluţiei forului internaţional. În aceste condiţii, autorităţile evreieşti au proclamat independenţa statului Israel, la 14 mai 1948. Ca efect, a izbucnit un prim război israeliano-arab (1948-1949), ce s-a încheiat cu o „neaşteptată şi categorică victorie” a Israelului; în cursul luptelor, teritoriul „viitorului stat palestinian” a fost ocupat de israelieni şi iordanieni (Israelul ia sub control 6 700 km² din Teritoriile Palestiniene, iar Iordania, estul Palestinei „britanice”). Parte din populaţia palestiniană s-a refugiat în ţările arabe vecine, mai ales în Iordania şi Liban.

În timpul războiului israeliano-arab din 1948, 750.000 de arabi au părăsit teritoriile controlate de Israel: aceasta este originea refugiaţilor palestinieni.[16]În număr de circa 4 milioane, refugiaţii palestinieni se repartizau în 1999 între teritoriile autonome şi cele ocupate (38%), Iordania (42%), Siria (10%) şi Liban (10%). Ce care nu s-au refugiat sunt, în majoritate, palestinieni rămaşi pe loc fie în Israel (unde au naţionalitatea israeliană), fie în teritoriile ocupate şi autonome Cisiordania şi Gaza[17]. Numărul celorlalţi palestinieni, nerefugiaţi, este, în schimb, puţin cunoscut. Unii s-au amestecat cu populaţia locală, mai ales în Iordania. Alţii formează o diaspora. Din total (format din refugiaţi şi  nerefugiaţi), jumătate din palestinieni trăiesc în ceea ce era, până în 1948, Palestina sub mandat britanic.[18]

Statele beligerante au semnat doar armistiţii (1949), aşa încât s-a luat doar o „pauză în război”. Au urmat conflictele din 1956, 1967 şi 1973.

Astfel că în iunie 1967, Israelul a ocupat Cisiordania, Ierusalimul de Est şi Fâşia Gaza,  ocupaţia fiind de o colonizare care s-a accelerat după venirea la putere a dreptei.

Prin Războiul de 6 zile din iunie 1967 – provocat de vecinii arabi – Israelul a ocupat Peninsula Sinai, Cisiordania, Înălţimile Golan şi Ierusalimul de Est. Pe fundalul războiului civil din Liban, forţe de elită israeliene au pătruns în această ţară (6 iunie 1982), au decimat bazele Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (înfiinţată în 1964) din sud şi centru şi marile unităţi siriene din Valea Bekaa; între 26 iunie-3 septembrie 1982, Beirutul a fost pentru scurt timp supus unei blocade complete. În final, israelienii s-au retras, sirienii preluând controlul Libanului şi impunând un regim favorabil Damascului (150 000 creştini s-au refugiat în exterior).

După ce Egiptul a încheiat pacea cu Israelul (1979) şi a recuperat Sinaiul, a venit rândul palestinienilor să intre masiv în luptă în prima linie, pe propriul lor teritoriu. În Cisiordania şi Fâşia Gaza s-a aprins, din 1987, Intifada (revolta populară a palestinienilor), combinată cu un adevărat „război de gherilă” susţinut de la bazele din Liban şi Siria. Iordania a semnat pacea cu Israelul în 1994. Structura politico-militară israeliană s-a adaptat totuşi prompt acţiunilor de „insubordonare civilă violentă”, gherilă şi antigherilă (1987-2004). Libanul, Siria şi parţial Iordania au continuat să alimenteze rezistenţa anti-israeliană, un rol tot mai evident revenind şi grupărilor Hamas şi Hezbollah, ultima agreată şi de conducerea islamică de la Teheran. Abia sfârşitul anului 2004, deschidea perspective încurajatoare pentru încetarea „războiului arabo-israelian” izbucnit în 1948.

 Evoluţii ale conflictului israeliano-palestinian după anul 2000

Generalul Ariel Sharon, ales prim-ministru în 2001, a recucerit Cisiordania, a asediat sediul lui Yasser Arafat, a distrus infrastructurile Autorităţii şi a început ridicarea zidului[19].

Israelul a părăsit un teritoriu, dar şi-a întărit controlul asupra restului: entitatea palestiniană s-a redus la Fâşia Gaza şi patru enclave în Cisiordania. Cvartetul nu mai cere aplicarea „foii de parcurs”, iar construcţia zidului continuă, circulaţia populaţiei palestiniene fiind extrem de dificilă din cauza celor 750 de baraje de control. La 60 de ani de la propunerea de partaj a ONU, din cele 44 de procente din Palestina istorică promise, arabilor le-au rămas patru rezervaţii ce ocupă mai puţin de 10% din fostul mandat britanic, fără capitală în Ierusalimul de Est şi fără o soluţie a problemei refugiaţilor[20].

În Fâşia Gaza trăiesc 1,8 milioane de palestinieni. Situaţia acestui spaţiu suprapopulat este dezastruoasă: Ariel Sharon a desfiinţat coloniile implantate, guvernele israeliene care s-au succedat la putere au împiedicat construirea unui port în Gaza, aeroportul internaţional construit pe vremea acordurilor de la Oslo a fost bombardat şi închis, iar întreaga fâşie a fost împrejmuită. Dintre cele câteva puncte de trecere, doar unul nu este controlat de armata israeliană, şi anume punctul de trecere de la Rafah, la frontiera cu Egiptul, aflat în supravegherea unei echipe internaţionale.

Palestinienii au organizat alegeri, finalizate cu victoria Hamas.

 Ca urmare, SUA şi UE au anunţat sistarea tuturor ajutoarelor către Autoritatea Palestiniană –  considerată ca fiind controlată de terorişti, întrucât liderii Hamas cer distrugerea Israelului, susţinând ştergerea Israelului de pe hartă şi înlocuirea sa cu un stat palestinian -, iar guvernul israelian a blocat fluxul de bani proveniţi din taxele vamale[21]. Autoritatea Palestiniană avea nevoie acută de aceşti bani şi în Gaza, şi în Cisiordania, întrucât aici există foarte puţine locuri de muncă[22]. Muncitorii palestinieni lucrează în Israel pentru salarii mici, dar nici aceste locuri de muncă nu sunt sigure[23], mai ales de la izbucnirea Intifadei. Infrasatructura palestiniană este distrusă, trecerile spre Israel sau Egipt sunt fie închise, fie deschise doar o dată la câteva zile sau săptămâni, din raţiuni de securitate. [24]

Atmosfera generală de frustrare alimentează şi tensiunile dintre Hamas şi Fatah. Palestinienilor li se cere să înlăture guvernul Hamas şi să accepte un stat palestinian format din mai multe enclave, controlate şi dependente de Israel. Rezistenţa palestiniană nu a încetat, în pofida situaţiei economice extrem de precare a populaţiei, una dintre explicaţii fiind legată de structura socială, în care familia lărgită (hamulah) are rolul central: când o persoană din familie lucrează, împarte venitul cu toţi membrii: copii, fraţi, surori, părinţi, bunici, veri.[25]

În aprilie-mai 2007 au reizbucnit luptele între Fatah şi Hamas, iar armata israeliană şi-a reluat în forţă acţiunile în Fâşia Gaza. La mijlocul lunii iunie 2007, ca urmare a reizbucnirii conflictelor dintre Hamas şi Fatah, radicalii islamişti au luat sub control Fâşia Gaza.

Preşedintele palestinian, Mahmoud Abbas, a cerut desfăşurarea unei forţe internaţionale în Fâşia Gaza[26], solicitare faţă de care Statele Unite şi-au exprimat opoziţia fermă (la 10 iulie 2007, conform relatării Agenţiei France Presse – AFP)[27] apreciind  că  o astfel de forţă s-ar confrunta cu  opoziţia puternică a islamiştilor palestinieni.

Brigăzile Martirilor Al-Aqsa, aripa armată a Fatah, anunţau că nu vor mai respecta acordurile încheiate cu Israelul, cerând membrilor lor să folosească armamentul în scop defensiv, împotriva armatei israeliene.[28]

În contextul în care reprezentanţii Hamas deţineau controlul com-plet asupra Fâşiei Gaza, Israelul, SUA şi UE au declarat sprijinul pentru  noul guvern palestinian condus de preşedintele Mahmoud Abbas.

Astfel, premierul israelian, Ehud Olmert declara: „doresc să-i sprijin pe moderaţi şi să cooperez cu preşedintele Abu Mazen (Mahmoud Abbas) (…) Palestinienii vor trebui să lupte eficient împotriva terorismului, un lucru pe care din nefericire nu l-au făcut până în prezent. (…) Va trebui să discutăm despre toate măsurile care trebuie să se ia la faţa locului pentru a ne permite rapid să vorbim despre crearea statului palestinian. (…) Aceasta este principala viziune a prietenului meu, preşedintele George W. Bush. Aceasta  este  viziunea  pe care  o împărtăşim şi scopul final – înfiinţarea statului palestinian”.[29]

Statele Unite s-au alăturat Uniunii Europene, la data de 19.06.2007, anunţând că

doresc să reia furnizarea de ajutoare, în valoare de sute de milioane de dolari, către noul guvern palestinian condus de preşedintele Mahmoud Abbas.[30] (…) Strategia, asupra căreia SUA au căzut de acord cu preşedintele Mahmoud Abbas şi noul guvern palestinian, este „furnizarea rapidă şi suficientă de mijloace de subzistenţă necesare pentru populaţie”. Guvernul palestinian declară că “dacă vom reuşi acest lucru, vom fi pe drumul cel bun pentru a distruge legăturile dintre Hamas şi populaţie. Sperăm, de asemenea, ca elementele  moderate ale  Hamasului să-şi convingă colegii mai radicali de necesitatea participării la procesul politic”.[31]

De asemenea, Occidentul impulsionează reluarea cooperării dintre palestinieni şi israelieni în domeniul securităţii. Astfel, Israelul şi oficialii palestinieni de securitate din cadrul Fatah au reluat legăturile după aproximativ 2 ani, fapt confirmat de oficiali din ambele guverne, la data de 03.07.2007[32].

Hotărârea guvernului israelian, privind colaborarea cu guvernul Fatah, este reliefată de faptul că guvernul israelian a eliberat 250 de deţinuţi din Al Fatah, partidul moderat al preşedintelui Mahmoud Abbas, la 20 iulie 2007, pentru a contribui la consolidarea acestei formaţiuni politice în dauna mişcării islamiste Hamas[33].De asemenea, Cvartetul de pace în Orientul Mijlociu, format din ONU, SUA, UE şi Rusia, a numit, la 10 iulie 2007, ca emisar al său, o personalitate dinamică, care să impulsioneze procesul de pace, respectiv pe fostul premier britanic, Tony Blair.

La rândul său,  preşedintele american, George W. Bush, a anunţat că administraţia americană „va face o contribuţie directă de 80 milioane de dolari în vederea restructurării serviciilor palestiniene de securitate” şi a promis, de asemenea, un ajutor în valoare de 40 milioane de dolari acordat ONU, în vederea sprijinirii palestinienilor, în special în Fâşia Gaza, controlată de Hamas.”[34]

Dimensiuni internaţionale ale unui conflict local.

La o examinare superficială, războiul arabo-israelian pare o permanentă şi epuizantă măsurare de forţe între Israel, Iordania, Egipt, Siria şi Liban şi formaţiunile de luptă palestiniene. Abordarea mai nuanţată şi mai largă a problematicii respective evidenţiază amplitudinile regionale şi globale ale acestui război.

Pe de o parte, se remarcă transformarea Israelului, în intervalul 1948-1967, în prima putere politico-militară a regiunii. Atingerea şi menţinerea acestei poziţii a provocat o adevărată cursă regională a înarmării şi repoziţionării geopolitice. Rivale tradiţionale pentru spaţiul din Israel şi Teritoriile Palestiniene, Egiptul şi Siria au oscilat între alianţă şi dispută directă şi prin intermediari. Adversari ai statelor arabe, Turcia şi Iranul au favorizat, până spre 1980, Israelul. Concomitent, statele arabe, inferioare din punct de vedere militar au recurs la arma petrolului pentru a constrânge Occidentul să exercite presiuni asupra Israelului. În acelaşi timp, diverse minorităţi etno-religioase din regiune (creştini, druzi, kurzi, etc.) s-au simţit încurajate de victoriile israeliene, afirmându-şi tot mai energic identitatea. Frontul arab s-a fisurat treptat, prin manifestarea unor mai vechi opoziţii religioase şi culturale între musulmanii sunniţi, allawiţi, şiiţi şi wahhabiţi.

Pe de altă parte, permanentizarea conflictului local şi mizele vizate au obligat marile puteri să se implice în mod direct şi indirect în dispute. Iniţial, URSS şi SUA au susţinut Israelul, spre deosebire de „puterile coloniale” – Franţa şi Marea Britanie. După declanşarea Războiului Rece conflictul israeliano-arab a fost integrat în complexele confruntări dintre Est-Vest. Americanii şi-au raliat „monarhiile conservatoare” şi elitele reformatoare, sovieticii „statele progresiste”. S-a ajuns astfel în situaţia în care nu se puteau identifica decât soluţii politice şi militare de nivel internaţional, variantele lor locale fiind neaplicabile. Conflictele militare arabo-israeliene, în succesiunea lor, s-au transformat aşadar în indicatori de referinţă pentru starea de securitate a Orientului Apropiat şi Mijlociu, de fapt pentru raporturile de putere dintre blocuri de state la nivelurile regional şi global. Logica de ciocnire între blocuri specifică Războiului Rece a alimentat, la rândul ei, disputa locală din Orientul Apropiat.

Dependenţele marcante ale complexului local de securitate de tendinţele din complexele regionale şi globale de securitate au reieşit şi mai pregnant în evidenţă, după încheierea Războiului Rece. Dezmembrarea URSS şi a Tratatului de la Varşovia, în 1990-1991 s-au soldat cu o reducere a sprijinului internaţional pentru aşa-numita „cauză arabă”. Tradiţionala competiţia Est-Vest în spaţiul analizat aproape ca a dispărut. În schimb, s-a amplificat susţinerea oferită arabilor de puterile islamice, în primul rând de Arabia Saudită şi de Iranul fundamentalist. Creşterea influenţei occidentale americane şi europene – corelată cu procesele de mondializare economică şi democratică – a modificat curând datele internaţionale ale fundalului de conflict. Concret, intervenţiile militare americane şi internaţionale în zona Golfului s-au soldat cu reducerea puterii Irakului, anihilarea orientărilor „progresist socialiste” şi cu restrângerea libertăţii de acţiune a unor actori regionali musulmani. Inclusiv, societăţile arabe tradiţionale s-au deschis treptat spre Occident, piaţă mondială şi democraţie.

Unii analişti consideră că noua competiţie a marilor puteri pentru influenţă în regiune de această dată s-ar purta cu armele păcii (economice şi culturale). Din 2000-2004, americanii au preluat iniţiativa politico-diplomatică, urmaţi îndeaproape de europeni. Uneori, europenii au acţionat de conivenţă cu F. Rusă (cazul irakian). Sub umbrela ONU, s-a constituit un cadru nou de reglementare paşnică, având în compunere SUA, UE, F. Rusă şi Naţiunile Unite. Partenere şi concurente, SUA şi UE s-au antrenat în multiple activităţi de negociere cu părţile implicate şi de favorizare a dialogului direct israeliano-arab şi israeliano-palestinian. Liga Arabă şi mai cu seamă Egiptul şi Iordania au fost nemijlocit implicate în procesul anevoios de pace. În paralel cu noile formule de promovare a păcii, Siria şi Egiptul şi-au coordonat eforturile politico-militare, cu susţinerea precaută a F. Ruse. Pe teren şi după 1990-1991 au continuat luptele, exclusiv de gherilă şi acţiunile de tip terorist, greul efortului armat căzând pe formaţiunile radicale palestiniene. Din 2003, acţiunile cu caracter terorist şi de gherilă au luat amploare şi în proximitatea Teritoriilor Palestiniene, în Irak, în pofida unei puternice prezenţe militare americane şi internaţionale. La începutul anului 2005 se contura transformarea Teritoriilor Palestiniene într-un stat independent, care ar înlocui actuala largă autonomie statală a Autorităţii Naţionale Palestiniene (instaurată în 1993-1994). Au avut loc alegeri democratice în organizaţiile Fatah, OEP şi Autoritatea Palestiniană, la cumpăna anilor 2004-2005. Principala grupare radicală, Hamas participă la procesele politice din Teritoriile Palestiniene, deşi Jihadul Islamic şi Hezbollah solicită concesii majore din partea Israelului şi refuză să-şi dezarmeze militanţii. Pe teren, Hamas câştigă teren politic în detrimentul „uzatului” Fatah (acuzat şi de corupţie). Egiptul şi Iordania şi-au dat acordul să coopereze în mod nemijlocit pentru garantarea securităţii şi stabilităţii în Fâşia Gaza şi Cisiordania. Se negociază încă participarea ONU, UE şi chiar a NATO la garantarea păcii şi stabilităţii locale şi regionale. Noi răsturnări de situaţie se consemnează în 2006-2007. Hamas câştigă alegerile din ianuarie 2006 şi formează guvernul. Liderii Hamas refuză să accepte prevederile înţelegerilor de pace dintre Israel şi Autoritatea Palestiniană şi nu recunosc Israelul; ei sunt sprijiniţi de Siria şi Iran, indirect de F. Rusă. SUA şi UE blochează fondurile internaţionale destinate Autorităţii Palestiniene. În consecinţă, în teritoriile palestiniene încep luptele dintre forţele Hamas şi Fatah şi dintre armata israeliană şi Hamas. Deşi Fâşia Gaza este evacuată, armata israeliană se menţine în Cisiordania. Războiul din vara 2006 dintre Israel şi Hezbollah agravează criza. Abia la începutul anului 2007, Hamas şi Fatah par a se fi reconciliat, iar Cvartetul încearcă să relanseze procesul de pace. Deşi avansează un plan propriu de pace (respins de Israel), UE îşi coordonează acţiunea cu SUA. Până la o limită, şi F. Rusă cooperează cu Occidentul. Recunoaşterea Israelului, renunţarea la terorism, retragerea trupelor israeliene sunt doar câteva condiţii obligatorii ale proclamării statului palestinian şi instaurării păcii. Aceste aranjamente în curs de materializare depind totuşi şi de viitoarele evoluţii politico-militare, de atitudinea conducerii conservatoare de la Teheran şi mai cu seamă de evenimentele din Liban, Siria, Iordania şi Irak. În aprilie-mai 2007 au reizbucnit luptele între Fatah şi Hamas. Armata israeliană şi-a reluat în forţă acţiunile în Fâşia Gaza. La mijlocul lunii iunie 2007, ca urmare a reizbucnirii conflictelor dintre Hamas şi Fatah, radicalii islamişti au luat sub control Fâşia Gaza.

Partea a IV se referă la efectele conflictului (pp. 199- 263 ) dela consecințele  umanitare la efectele regionale și globale , economice și sociale militare și de securitate (pp. 263 )

Referindu-sela efectele militare și de securitate  analiștii de la Fordham Global Insights.

 Susțin că „Cel mai rău scenariu din punct de vedere al riscurilor geopolitice este o confruntare pe scară largă între Israel și Iran”, afirmă într-o notă și „O întoarcere la riscul unor tensiuni militare directe – mai ales riscul unor atacuri israeliene asupra unităților nucleare ale Iranului – ar avea un impact sistemic”, adaugă aceștia, subliniind totodată că extinderea conflictului ar putea duce la o creștere de durată a prețurilor pentru petrol.

Mai mult „un conflict este prin însăși natura sa de manieră să escaladeze, un conflict în Orientul Mijlociu cu atât mai mult”, mai spun analiștii de la această firmă de consultanță financiară.

Anexele documetare prima se referă la Cronologia conflictului Israel – Palestină în 2023 , începand cu evenimentele care au dus la război ( pp279 –344),  iar anexa a doua  se referă la cronologia războiului începand cu data de  7 octombrie 2023 și pană la 12 noiembrie 2023 (pp. 345-745).

 Concluzii

Arabii şi israelienii au încrucişat armele decenii de-a rândul, cu pauzele de rigoare desigur, pe un spaţiu de aproximativ 120 000 km² (inclusiv Peninsula Sinai şi Liban). Cauzele, scopurile şi obiectivele confruntărilor militare sunt atât locale cât şi regionale, raţionale sau iraţionale. Astfel, arabii, indiferent de orientare politică, n-au acceptat existenţa unui stat israelian pe un „pământ sfânt”. Israelienii nu puteau renunţa la un drept firesc şi la o întreagă moştenire a „statalităţii antice şi biblice”. Arabii au privit Israelul ca pe o enclavă etno-culturală „ostilă”, pe care au asemănat-o cu posesiunile cruciate din Evul Mediu. Israelienii s-au considerat puternic ameninţaţi cu exterminarea militară, politică şi fizică, în condiţiile unui ritm galopant de creştere a populaţiei arabe. Superiori covârşitor prin număr (100 milioane oameni, faţă de 6 milioane), într-o primă etapă arabii au aruncat în luptă forţe armate regulate de mari efective, dotate cu blindate, nave, aviaţie, rachete, precum şi formaţiuni de gherilă. Israelienii le-au opus un sistem de tipul naţiune în arme, având efective superioare din punct de vedere calitativ şi mijloace de luptă cu performanţe remarcabile. Într-o a doua etapă, s-a recurs la gherilă, terorism şi Intifada împotriva Israelului.

Ambele tabere s-au dovedit brave, necruţătoare şi animate de spirit de sacrificiu; ele – cu precădere israelienii şi arabii palestinieni – au făcut risipă de energie, resurse umane şi materiale, în căutarea unei victorii decisive, imposibil totuşi, de obţinut. Statele arabe din prima linie au apelat în mod regulat la ajutorul comunităţilor arabe şi musulmane din întreaga lume. Israelul a primit sprijinul marilor democraţii occidentale, îndeosebi al SUA.

Conflictul de lungă durată pe care îl analizăm în mod succint, a îmbrăcat şi forme complexe de „ciocnire violentă de civilizaţii”. Palestinienii par încă ataşaţi, inclusiv, structurilor tradiţionale de clan şi trib şi valorilor Islamului moderat sau radical. Multă vreme, naţionalismul laic a galvanizat masele de luptători. Ultimele decenii s-au remarcat prin sporirea influenţei grupărilor fundamentalist islamice (Hamas, Jihadul Islamic, Hezbollah, etc.), în detrimentul celor de orientare laică şi chiar arab-socialistă (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei).

De cealaltă parte, Israelul s-a edificat rapid, respectând un model de dezvoltare occidental democratic, dominat de partide laice de centru dreapta şi stânga. Condiţiile concrete ale înfiinţării şi apărării statului au impus organizarea lui pe solide baze economico-politice şi militare, pe strategia ripostei preventive armate, generale şi rapide. În paralel cu ascensiunea fundamentalismului islamic arab şi arab-palestinian, a crescut şi în Israel influenţa dreptei radicale şi a partidelor religioase. Motivaţia religioasă a alimentat deci considerabil conflictul armat, radicalizând grupările beligerante şi sporind gradul de violenţă iraţională al ciocnirilor directe. Şi palestinienii s-au organizat tot mai evident pe criterii militare, în taberele de refugiaţi şi în localităţile din Fâşia Gaza şi Cisiordania.

Lupta armată, în cele mai diferite forme a ajuns să ocupe aproape un întreg spaţiu de manifestare al indivizilor şi grupărilor, atât pentru arabii palestinieni, cât şi pentru israelieni. Prin urmare, acest conflict  s-a transformat, pe nesimţite într-o „stare normală” a ambelor societăţi.

Coflictului  i s-au conferit motivaţii şi interpretări mult exagerate, în raport cu mizele concrete teritoriale, dar cu riscuri adaugate și posibile consecințe globale .

Pentru palestiniei , războiul împotriva Israelului se justifica emoţional ca o revanşă în faţa Occidentului, ca un instrument de „renaştere naţională şi civilizaţională”, după secole de stăpânire imperial otomană şi colonială.

Israelienii, la rândul lor, considerau că victoriile militare demonstrau capacitatea combativă şi virilitatea unui popor, supus secole de-a rândul discriminărilor etnice şi religioase, ce au culminat cu Holocaustul din anii 1939-1945.

Asemenea motivaţii, impregnate de exclusivism şi mistică au fost folosite de conservatori şi ultraconservatori, dar şi de partidele de orientare socialistă. Apelul la ele se încadra în logica asigurării suportului popular emoţional într-un efort armat de uzură. Concomitent, motivaţiile emoţionale permiteau elitelor conducătoare să pună în surdină dificultăţi sau politici locale greşite de natură economică şi administrativă, de la crizele locurilor de muncă, până la corupţia la vârf. În mod repetat, cu precădere în statele şi societăţile arabe, mobilizarea naţională „împotriva duşmanului sionist” a torpilat democratizarea şi modernizarea internă.

În realitate, înainte de 1947, palestinienii, libanezii, egiptenii, iordanienii şi israelienii au avut o sumedenie de experienţe civilizaţionale comune. Astăzi, cel puţin, cand există riscul extinderii conflictului este  tot mai evident că viitorul economic al regiunii preponderent arabe nu poate fi separat de Israel şi Occident. Ura şi fanatismul au pus însă în surdină o astfel de abordare logică a relaţiilor israeliano-palestiniene.

Este trist că și în prezent datorită atacurilor Hamas , israelienii şi palestinienii se înfruntă cu arma în mână. Războiul le-a marcat adânc istoria recentă şi psihologia. Astăzi, ambele popoare speră într-o pace mult aşteptată de comunitatea internaţională. A înţelege şansele acestei păci înseamnă a cunoaşte cauzele conflictului, motivaţiile sale reale şi jocul diferiţilor actori internaţionali.

Anexe ( extras )

Acorduri şi tratate de pace israeliano-arabe

– 3 aprilie 1949. Armistiţiu în Cipru, după războiul israeliano-arab din 1948-1949 (Egipt, Liban, Iordania şi Siria). Cisiordania şi Ierusalimul de Est trec la regatul Iordaniei. Israelul ia sub ocupaţie 6 700 km² din Teritoriile Palestiniene.

– Războiul israeliano-arab de 6 zile (5-10 iunie 1967). Israelul ocupă: Cisiordania, Peninsula Sinai, Ierusalimul de Est, Fâşia Gaza, Înălţimile Golan.

– Războiul de Yom Kippur din 6-24 octombrie 1973

– 26 martie 1979, Washington. Tratatul de pace dintre Israel şi Egipt. Peninsula Sinai revine între frontierele Egiptului.

– 6 octombrie 1981. Asasinarea preşedintelui egiptean Anwar El Sadat de către ultranaţionalişti. Muhammad Hosni Mubarak devine preşedinte prin referendum şi continuă politica de reglementare paşnică a problemei israeliano-palestiniene.

– 15 noiembrie 1988. Consiliul Naţional Palestinian (CNP, parlamentul în exil) proclamă „Statul Palestinian Independent” în Cisiordania şi acceptă Rezoluţiile 242 şi 338 ale ONU, recunoscând astfel implicit existenţa statului Israel.

– Decembrie 1988. Yasser Arafat, şeful OEP în cadrul sesiunii ONU de la Geneva, recunoaşte dreptul Israelului de a trăi „în pace” şi declară ca renunţă complet la terorism.

– Octombrie 1991. Sub patronajul SUA şi al URSS se reiau negocierile de pace dintre Israel, Siria, Iordania, Liban şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei.

– 1993-1994. Israelul şi OEP semnează acordurile de recunoaştere reciprocă şi de autonomie în Fâşia Gaza (362 km², 800 000 locuitori) şi Ierichon, ca parte a Cisiordaniei (5600 km² şi 1,1 milion locuitori).

– Septembrie 1993. Acord pentru autoguvernare şi puterile Autorităţii Naţionale Palestiniene.

– 13 mai 1994. Trupele israeliene se retrag din anumite zone din Fâşia Gaza şi Cisiordania.

– 26 octombrie 1994. Tratatul de pace dintre Israel şi Iordania.

– 4 noiembrie 1994. Asasinarea premierului israelian Yitzhak Rabin de către un fanatic religios.

– 24 mai 2000. Retragerea israeliană din sudul Libanului.

– Septembrie 2000. Palestinienii lansează cea de a II-a Intifadă (I-a în 1987). Trupele israeliene intervin violent în Teritoriile Autonome Palestiniene.

– Septembrie 2002. Cvartetul pentru Orientul Mijlociu (SUA, F. Rusă. ONU, UE) adoptă Planul Palestina 2005, de soluţionare a problemei statului independent palestinian.

– 2004. Premierul israelian, Ariel Sharon lansează Planul de retragere militară din Teritoriile Palestiniene şi de desfiinţare a mai multor colonii evreieşti. Se construieşte un zid de securitate şi se reduc sensibil atacurile teroriste.

– SUA lansează proiectul democratizării Marelui Orient, în care se încadrează şi reorganizarea prin alegeri a autorităţii Naţionale Palestiniene. UE promovează democratizarea „din proprie voinţă” a Marelui Orient în dezvoltarea Parteneriatului în Mediterana.

– Ianuarie-februarie 2005. Restructurarea democratică a Autorităţii Naţionale Palestiniene şi armistiţiu israeliano-palestinian.

– 2006. Guvern Hamas în teritoriile palestiniene. Conflict civil Hamas-Fatah şi stoparea retragerii militare israeliene. Iulie-august. Mini-război Israel-Hezbollah.

– Început 2007. Reluarea activităţii Cvartetului în Orientul Mijlociu. Vizitele A. Merkel, V. Putin, C. Rice în regiune. Zvonuri despre posibile tratative secrete israeliano-palestiniene. 27 februarie. Acord de pacificare Hamas-Fatah; Hamas refuză să recunoască Israelul.

Organizaţii palestiniene

– HAMAS (Mişcarea Islamică de Rezistenţă). Înfiinţată de şeicul Yassin în 1987, prin desprinderea unei grupări din organizaţia pro-musulmană Frăţia Musulmană. Foloseşte lupta politică şi acţiunea armată şi urmăreşte crearea unui stat islamic palestinian (sunnit). Bine implantată în Fâşia Gaza, unde deţine o influenţă considerabilă. Statul major exterior se află la Damasc.

– Şeicul Yassin a fost „eliminat” de israelieni în 22 martie 2004, ca şi succesorul său, Abdelaziz Al-Rantissi.

– JIHADUL ISLAMIC. Operează în principal în Fâşia Gaza. Statul major exterior se află la Damasc.

– ORGANIZAŢIA PENTRU ELIBERAREA PALESTINEI. Cea mai cunoscută grupare palestiniană, de orientare naţionalist laică. Nucleul central este reprezentat de FATAH, structură creată de Yasser Arafat în 1956. Din 1996, Arafat a devenit preşedintele Autorităţii Naţionale Palestiniene.

După dispariţia lui Yasser Arafat (10 noiembrie 2004), Mahmoud Abbas a fost ales preşedinte al Autorităţii Naţionale Palestiniene, acceptând acordul de pace cu Israelul şi promovând proiectul statului palestinian „independent şi democratic”. Un armistiţiu israeliano-palestinian a fost realizat în februarie-martie 2005. Israelul se va retrage unilateral şi în etape din Fâşia Gaza şi Cisiordania. OEP are o influenţă marcantă în Cisiordania, fiind puternic concurată de Hamas în Cisiordania şi Fâşia Gaza. 

Bibliografie

• ACHAR, G., Noul Război Rece. Lumea după Kosovo,Corint, Bucureşti, 2002.
• L’Année stratégique 2005, IRIS, Armand Colin, Paris, 2005.
• André Sellier, Atlasul popoarelor din Orient, Nicu-lescu, 2006
• ART, R. J., JERVIS, R., International Politics, Pearson, Longman, 2005.
• lt. dr. BĂDĂLAN, E., Forţe şi tendinţe în mediul European de securitate, Sibiu, 2003.
• Bădălan Eugen, Ion Pâlnişoiu, Paul Dănuţ Duţă, ”Operaţiile de menţinere a păcii ale Naţiunilor Unite în Orientul Mijlociu”, Editura CTEA, Bucureşti, 2005
• BARBER, B. R., Imperiul fricii. Război, terorism şi democraţie, Incitatus, Bucureşti, 2005.
• BRZEZINSKI, Z., Marea tablă de şah, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999.
• BUJASKI, J., Pacea Rece. Noul imperialism al Rusiei, Casa Radio, Bucureşti, 2005.
• CHAUPRADE, A., THUAL, F., Dicţionar de geopolitică, Corint, Bucureşti, 2003. CHIFU, I., Spaţiul post – sovietic în căutarea identităţii, Politeia, SNSPA, 2005.
• CONSIDINE, J. I., KERR, W. A., The Russian Oil Economy, Northampton, Edward Elgar, 2002.
• CHOW, G. C., China’s Economic Transformation, Blackwell, 2002.
• CLAVAL, P., Geopolitică şi geostrategie, Corint, Bucureşti, 2001.
• Ending Civil Wars. The Implementation of Peace Agreements, Lynne Rienner, 2002.
• FUKUYAMA, F., Construcţia statelor. Ordinea mondială în secolul XXI, Antet, Bucureşti, 2004.
• Globalization and Human Rights, Berkeley, University of California Press, 2002.
• GRAY, C., S., Strategy for Chaos. Revolutions in Military Affairs and the Evidence of History, Portland, Frank Cass, 2002.
• GRIFFITH, M., Relaţii internaţionale, Ziua, Bucureşti, 2003.
• HELD, D., MC GREW, A.,GOLDBLATT, D., PERRATON, J., Transformări globale, Polirom, 2004.
• HISCOX, M. J., International Trade and Political Conflict, Princeton, University Press, 2002.
• HUNTINGTON, S. P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Antet, Bucureşti, f. a.
• IONESCU, M. E., După hegemonie, Scripta, Bucureşti, 1993.
• KAPLAN, A., The Anarchy in the Making of U. S. Culture, Cambridge, Harvard University Press, 2002.
• LEMPERT, R. J., POPPER, S. W., BANKS, S. C., Shaping the Next One Hundred Years, Rand, 2003.
• LITTLE, D., American Orientalism. The United States and the Middle East since 1945, Chapel Hill, University of North Carolina Press, 2002.
• LUONG, P. J., International Change and Political Continuity in Post Soviet Central Asia, New York, Cambridge University Press, 2002.
• Le Monde Diplomatique – Atlas, ediţia română SC Societatea de Editură LMD SRL, 2006
• Mapping the Global Future. 2020 Project, NIC, December 2004.
• MATEI, H. C., NEGUŢ, S., NICOLAE, I., Enciclopedia Statelor Lumii, Meronia, Bucureşti, 2004.
• SOCOR, V., September 11 and the Geopolitical Revolution of our Time, Politeia, SNSPA, 2004.
• POLLAK, K. M., Arabs at War, Lincoln University of Nebraska Press, 2002.
• PRIEST, D., The Mission. America’s Military in the Twenty Century, New York, W. W. Norton, 2003.
• RICHARDSON, J., War, Science and Terrorism. From Laboratory ton Open Conflict, Portland, Frank Cross, 2002.
• SMITH, K. E., Politica externă a Uniunii Europene, Editura Trei, Bucureşti, 2004.
• STIGLITZ, J, E., Speranţe şi iluzii, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
• SIMILEANU Vasile, MARIA Flavius Caba (coord.) Orientul Mijlociu –provocări şi certitudini, editura Top Form , 2013 .
• WALTZ, K. N., Omul, statul şi războiul, Institutul European, Iaşi, 2001.
• WALLERSTEIN, I., CLESSE, A., The world we are entering, 2000 – 2050, Dutch University Press, 2002.

Periodice/media /filme documentare 

Ury Avery, articolul „Marele experiment din laboratorul Gaza”, publicat în revista „Lumea”, nr. 1/2007.

„Brigăzile Al-Aqsa nu vor mai respecta acordurile cu Israelul”, preluare din ediţia electronică.

Cotidianul: „The Jerusalem Post” (Israel) din 22.08.2007 –

CNN International, la 19.06.2007, ora 17,03, crainic Michael Holme, emisiunea World News.

Postul de televiziuneCNN International, ora: 00:10, crainic: Fionnuala Sweeney, emisiunea World News.

„Obiectivul nostru este de a înlătura legătura dintre Hamas şi oameni”, de Jesus A. Nunez Villaverde – preluare din ediţia electronică)cotidianului El Pais (Spania), din 19.06.2007 (articolul.

Publicaţia Al – Bawaba (Iordania)  04.07.2007, titlul  „Israel şi Fatah vor relua contactele în domeniul securităţii“, preluare din ediţia electronică, conform căreia, la data de 02.07.2007,

„Bush convoacă un summit pentru Orientul Mijlociu“.C otidianul: „The Washington Times“  – sursă preluată din Internet din 17.07.2007 .

Note

[1] Cf. Eugen Bădălan, Ion Pâlnişoiu, Paul Dănuţ Duţă, ”Operaţiile de menţinere a păcii ale Naţiunilor Unite în Orientul Mijlociu”, Editura CTEA, Bucureşti, 2005, p. 124.

[2] În perioada în care Palestina era parte integrantă a Imperiului Otoman, Organizaţia Sionistă a fost precaută în a-şi declara obiectivul, evitând folosirea termenului de „stat” şi preferându-l pe cel de „cămin”.

[3] Într-o scrisoare din 1916, nota: ”Cabinetul Britanic nu numai că simpatizează aspiraţiile palestiniene ale evreilor, dar ar dori să se şi realizeze… Anglia va avea în evrei cel mai bun prieten posibil, care  va fi şi cel mai bun interpret al ideilor în state estice şi ar putea servi ca un pod între două civilizaţii”. În 1915, Samuel, într-un memorandum intitulat „Viitorul Palestinei”, nota: anexarea de către britanici a Palestinei  (unde noi putem să aşezăm trei-patru milioane de evrei) va fi în avantajul acestora.

[4] Wiezmann nota: „Una din cele mai mari realizări a fost Sir Mark Sykes, Secretar Şef al Cabinetului de Război…  Nu am cuvinte să descriu serviciile pe care ni le-a făcut Sykes”.

[5] Weizmann, într-o scrisoare din 1914, afirma: „Palestina trebuie să cadă sub sfera de influenţă a britanicilor, iar britanicii trebuie să încurajeze aşezarea evreilor aici, ca o dependinţă britanică, noi putând ca în 20-30 de ani să aşezăm un milion de evrei aici – poate mai mult. Ei ar putea …forma o pază efectivă pentru Canalul de Suez”. Într-o scrisoare din 1916, nota: ”Cabinetul Britanic nu numai că simpatizează aspiraţiile palestiniene ale evreilor, dar ar dori să se şi realizeze…Anglia va avea în evrei cel mai bun prieten posibil, care  va fi şi cel mai bun interpret al ideilor în state estice şi ar putea servi ca un pod între două civilizaţii”, cf. Eugen Bădălan, Ion Pâlnişoiu, Paul Dănuţ Duţă, ”Operaţiile de menţinere a păcii ale Naţiunilor Unite în Orientul Mijlociu”, Editura CTEA, Bucureşti, 2005, p. 27.

[6] Oficiul Extern al Marii Britanii, 2 noiembrie 1917 – Dragă Lord Rotschild, Am marea plăcere să vă transmit din partea Guvernului Majestăţii Sale următoarea declaraţie de simpatie cu aspiraţiile evreilor sionişti, care a fost aprobată de către Cabinet. Guvernul Majestăţii Sale vede cu plăcere stabilirea în Palestina a unui cămin naţional pentru poporul evreu, şi va folosi cele mai bune mijloace pentru facilitarea realizării acestui obiectiv, fiind bineînţeles clar că nimic din ceea ce  va fi făcut în acest sens, nu va prejudicia drepturile civile şi religioase ale comunităţilor non-evreieşti existente sau drepturile sau statutul politic de care se bucură evreii în alte state. Va fi recunoscător dacă această declaraţie o veţi aduce la cunoştinţă Federaţiei Sioniste.  Al dumneavoastră, Arthur James Balfour.” Această declaraţie era sprijinită de mai multe state, inclusiv SUA.

[7] Cf. Eugen Bădălan, Ion Pâlnişoiu, Paul Dănuţ Duţă, ”Operaţiile de menţinere a păcii ale Naţiunilor Unite în Orientul Mijlociu”, Editura CTEA, Bucureşti, 2005, p 29.

[8] Churchil declara, în 1922: „stabilirea instituţiilor de autodeterminare în Palestina este subordonată obligaţiei stabilirii unui cămin naţional evreiesc în Palestina”.

[9] Imigrarea în Palestina în perioada 1920-1929, după Palestine Rozal Comission Report, 1937.

[10] „O ţară fără popor  pentru un popor fără ţară”.

[11] Un mare sionist, Ahad Ha’am avertiza: „violarea drepturilor palestinienilor, prin aşezarea de coloni evrei nu trebuie să producă, în nici un caz, furia localnicilor. Ei tratează pe arabi cu ostilitate şi cruzime, încălcându-se drepturile lor, fără nici un motiv şi nimeni dintre noi nu se opune la aceste înclinaţii periculoase”.

[12] Cf. Eugen Bădălan, Ion Pâlnişoiu, Paul Dănuţ Duţă, ”Operaţiile de menţinere a păcii ale Naţiunilor Unite în Orientul Mijlociu”, Editura CTEA, Bucureşti, 2005, p 35.

[13] Idem, p. 16.

[14] Dintre arabii care trăiau în Palestina în 1947 şi urmaşii lor, mai mult de 3,5 milioane au statutul de refugiaţi şi beneficiază de acest titlu cu ajutorul UNRWA (United Nations Relief and Works Agency), creată în  1950 – Jean Sellier, André Sellier, Atlasul popoarelor din Orient, Ed. Nicu-lescu, 2006, p.12-13.

[15] Idem, p. 125.

[16] Jean Sellier, André Sellier, Atlasul popoarelor din Orient, Ed. Niculescu, 2006, p. 63.

[17] Cei din teritoriile ocupate sunt recenzaţi de către autorităţile israeliene.

[18] Jean Sellier, André Sellier, Atlasul popoarelor din Orient, Ed. Niculescu, 2006, p. 66.

[19] Cf. Le Monde Diplomatique – Atlas, ediţia română SC Societatea de Editură LMD SRL, 2006 – Articolul „Palestina, pământul care dispare” – p. 154. La aceeaşi pagină, se precizează: „la 9 iulie 2004, Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) ordonă distrugerea zidului, pe care îl declară ilegal; pe 20, Adunarea agenerală a Naţiunilor Unite subscrie la acest verdict. Cvartetul (ONU, SUA, UE şi Rusia) cere Tel-Aviv-ului  să se plieze exigenţelor foii de parcurs”.

[20] Ibidem.

[21] Conform Protocolului de la Paris (anexa economică a acordurilor de la Oslo), economia palestiniană face parte din sistemul vamal israelian. Israelul încasează taxele vamale pentru toate bunurile care trec spre teritoriile palestiniene, şi, după ce deduce un comision, este obligat să returneze banii Autorităţii Palestiniene.

[22] Între 1948 şi 1967, când Iordania a ocupat Cisiordania şi Egiptul Fâşia Gaza, nu s-a construit nici o fabrică importantă, iar ulterior a urmat ocupaţia israeliană. În Cisiordania (care are un teritoriu mult mai mare decât Gaza – care reprezintă numai 6% din teritoriile palestiniene, dar include 40% dintre locuitori), situaţia este mai puţin disperată decât în Gaza, unde mai mult de jumătate din populaţie trăieşte sub standardul palestinian al sărăciei, mult mai scăzut decât cel din Israel.

[23] Industria şi agricultura israeliene pot angaja forţă de muncă din Thailanda, România, alte ţări sărace sau în curs de dezvoltare, pentru salarii chiar mai mici.

[24] Ury Avery, articolul „Marele experiment din laboratorul Gaza”, publicat în revista „Lumea”, nr. 1/2007, p. 26.

[25] Idem, op. cit., p. 27.

[26] Solicitarea a fost formulată în timpul unei întâlniri la Ramalla cu premierul italian, Romano Prodi, la 10.06.2007.

[27] Preluare a Mediafax din 11.07.2007, cu titlul: „SUA se opun ferm desfăşurării unei forţe internaţionale în Fâşia Gaza” – Miruna Badea.

[28] Organizaţia susţine că această decizie a fost adoptată  după  ce  armata  israeliană  a  arestat  doi  militanţi din cadrul Fatah – Cotidianul: „The Jerusalem Post” (Israel) din 22.08.2007 – Titlu: „Brigăzile Al-Aqsa nu vor mai respecta acordurile cu Israelul”, preluare din ediţia electronică.

[29] Cu ocazia conferinţei de presă organizată în SUA, la data de 19.06.2007, înaintea unei întruniri la Casa Albă, la care a participat alături de preşedintele american George W. Bush. Conferinţa a fost transmisă de postul de televiziune CNN International, la 19.06.2007, ora 17,03, crainic Michael Holme, emisiunea World News.

[30] Postul de televiziuneCNN International, ora: 00:10, crainic: Fionnuala Sweeney, emisiunea World News.

[31] Interviu cu Riyadh Malki, purtătorul de cuvânt şi ministrul de justiţie în noul guvern palestinian, acordat cotidianului El Pais (Spania), din 19.06.2007 (articolul: „Obiectivul nostru este de a înlătura legătura dintre Hamas şi oameni”, de Jesus A. Nunez Villaverde – preluare din ediţia electronică).

[32] Publicaţia Al – Bawaba (Iordania)  04.07.2007, titlul  „Israel şi Fatah vor relua contactele în domeniul securităţii“, preluare din ediţia electronică, conform căreia, la data de 02.07.2007, Miri Eisin, purtător de cuvânt al premierului israelian, Ehud Olmert a anunţat că a avut loc o întâlnire a acestora, într-o locaţie secretă, pentru a dezbate „măsurile de impulsionare a cooperării în domeniul securităţii”.

[33] Informează Rompres şi cotidianul Gândul, în articolul cu titlul „Guvernul israelian aprobă eliberarea a 250 de prizonieri palestinieni”, p.5.

[34] Cotidianul: „The Washington Times“  – sursă preluată din Internet din 17.07.2007 – Joseph Curl, Titlu: „Bush convoacă un summit pentru Orientul Mijlociu“.