Ostahie, Traian (2024), Legiunea Auraria Gemina, Intelligence Info, 3:4, 57-67, https://www.intelligenceinfo.org/legiunea-auraria-gemina/
Gemini Aurarian Legion
Abstract
The popular army of Romanians from Transylvania was established based on point no. 10 of the National Petition, adopted in Blaj, on May 4/16, 1848. The Auraria Gemina Legion was organized in the fall of 1848 and gathered throughout the civil war in Transylvania the most important Romanian army made up, at the beginning, of fighters from the Western Mountains, and later, from all over Transylvania.
Keywords: Romania, armies, Transylvania, Blaj, Auraria Gemina, Avram Iancu, battles
Rezumat
Oastea populară a românilor din Transilvania s-a înființat în baza punctului nr. 10 al Petiției Naționale, adoptată la Blaj, în ziua de 4/16 mai 1848. Legiunea Auraria Gemina a fost organizată în toamna anului 1848 şi a întrunit pe întreg parcursul războiului civil din Transilvania cea mai importantă armată românească alcătuită, la început, din luptători din Munţii Apusenii, iar ulterior, de pe întreg cuprinsul Transilvaniei.
Cuvinte cheie: România, oaste, Transilvania, Blaj, Auraria Gemina, Avram Iancu, lupte
INTELLIGENCE INFO, Volumul 3, Numărul 4, Decembrie 2024, pp. 57-67
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/legiunea-auraria-gemina/
© 2024 Traian OSTAHIE. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.
Legiunea Auraria Gemina
Traian OSTAHIE[1]
tostahie@yahoo.com
[1] Doctorand, Universitatea din Oradea, Școala Doctorală de Istorie
Introducere
Oastea populară a românilor din Transilvania s-a înființat în baza punctului nr. 10 al Petiției Naționale, adoptată la Blaj, în ziua de 4/16 mai 1848. La acest punct al Petiției Naționale se prevedea:
„Națiunea română cere înarmarea poporului sau gardă națională spre apărarea țării dinlăuntru și din afară, armata română să-și aibă ofițerii săi români. La acestea a spus canonicul Rațiu că până stau grănicerii să li se îndrepte abuzurile pentru moșii și din o familie să se ia numai unul, cum a fost la început; mai încolo, ca grănicerii să se unifice cu garda națională când se va înființa aceasta”[1].
Prefectul era administratorul prefecturii (legiunii) și Comandantul acesteia. Prefectul era ajutat de unul sau mai mulți viceprefecți. Legiunile erau organizate în tribunate (1000 oameni), centurii (100 de oameni), decurii (10 oameni). Acestea erau comandate de tribuni, centurioni și decurioni. Tribunatul este similar cu batalionul, centuria cu compania, iar decuria cu grupa. Așadar, avem de a face cu o organizare după sistemul armatei romane. Unele legiuni și-au luat chiar denumiri romane: „Auraria Gemina” (Legiunea a XIII a); „Auraria et Salinae”, „Prima Blasiana”, „Ulpia Traiana” (Hațeg), iar unii comandanți și-au latinizat numele: Constantin Romanu Vivu, Axente Severus, loan Jovitza Brad ș.a. Numărul luptătorilor unei legiuni a variat de la 3.000 4.000, până la 10.000-12.000 de oameni[2]. O mare parte dintre prefecți, dar mai ales viceprefecți, tribuni și centurioni au fost preoți. George Barițiu apreciază numărul preoților mobilizați în decursul revoluției și al războiului civil, la peste 2500[3].
Legiunea Auraria Gemina a fost organizată în toamna anului 1848 şi a întrunit pe întreg parcursul războiului civil din Transilvania cea mai importantă armată românească alcătuită, la început, din luptători din Munţii Apusenii, iar ulterior, de pe întreg cuprinsul Transilvaniei. Această legiune era alcătuită din 8 tribunate conduse de viceprefecţi, tribuni, vicetribuni, centurioni şi decurioni.
Legiunea Auraria Gemina a rezistat eroic pe tot parcursul războiului civil-din noiembrie 1848, până la învingerea armatei revoluţionare maghiare, în august 1849. Oastea Legiunii Auraria Gemina a întrunit în momentele cruciale ale războiului civil peste 20000 de luptători, în marea lor majoritate fiind lăncieri, doar 1000-1500 având arme de foc.
În conducerea şi organizarea acestei legiuni s-au remarcat, pe lângă prefectul general Avram Iancu şi o serie de viceprefecţi, tribuni, vicetribuni, centurioni şi decurioni care, până nu demult erau uitaţi în negura timpului[4].
După cum este cunoscut, Prefectura Aurara Gemina[5] era condusă în mod direct în calitate de prefect de Avram Iancu[6].
Pentru organizarea moților din Munții Apuseni, Avram Iancu activa încă din primăvara anului 1848. „Scularea generală” a poporului și organizarea Gărzii naționale române vor fi hotărâte la cea de-a treia Adunare Națională de la Blaj din 3/15 septembrie 1848, fapt relatat de însuşi Avram Iancu astfel:
,,…după ce în Adunarea de la Blaj în luna septembrie 1948 se determină că, în puterea dreptului dat tuturor popoarelor monarhiei, să se organizeze,(…)( eu mă întorsei în muntosul meu ținut, mă așezai în locuință la Câmpeni și întreprinsei a ridica și organiza garda națională…”[7].
La chemarea lui Iancu și a trimişilor săi, fiecare sat şi oraş era dator să-şi „…numere oamenii harnici spre luptă…” şi să-i înarmeze. Astfel, pe întreg cuprinsul Transilvaniei iau fiinţă unităţi ostăşeşti, înfiinţându-se legiunile, după modelul celor romane. Concomitent se desfiinţează şi prefecturile civile, cadrul teritorial în care activau legiunile, nucleul acestora fiind, de fapt, conturat încă din luna mai 1848: Avram Iancu în ţinutul Câmpenilor, Simion Balint în ţinutul Abrudului, Petre Dobra în ţinutul Zlatnei, Ioan Buteanu în cel al Zărandului, Ioan Ciurileanu între Cluj şi Turda[8].
Spre sfârșitul lunii septembrie 1848 Transilvania fusese deja împărțită în 15 prefecturi civile, cadru teritorial în care acționau legiunile. Organizarea a fost fixată într-o schemă precisă și confirmată și de către Comitetul Național Român din Sibiu care își asuma în această perioadă conducerea națiunii ca un adevărat „guvern românesc”. Astfel, printr-un ordin din 1/13 decembrie 1848, comitetul menționat mai sus, statua, organizarea, competența teritorială și atribuțiile prefecturii Auraria Gemina dispunându-se că:
,,în respectul militariu toată acea parte a comitatului (Alba Inferioară) din dreapta Mureşului s-au format într-o prefectură subt prefectul Avram Iancu”[9].
Odată cu constituirea prefecturilor, în multe regiuni, ca de exemplu în cele ale Făgăraşului, Haţegului, Zărandului, Alba-Iuliei, Blajului, Cetăţii de Baltă, ş.a. vechiul aparat administrativ feudalo-nobiliar a fost înlocuit cu o administraţie românească, cu demnitari şi funcţionari români.
Avram Iancu, care a fost numit „prefect general” sau conducător militar al revoluției românești din Transilvania, a constituit și condus Legiunea Auraria Gemina denumită astfel simbolic după Legiunea a XIII-a Gemina dislocată de romani în Munții Apuseni.
Din punct de vedere al echipamentului militar al legiunilor româneşti, acestea sufereau mari lipsuri. Luptătorii erau îmbrăcaţi în propriile lor haine, cu care veniseră de acasă şi existau uneori perioade de săptămâni în şir în care aceştia nu aveau haine de schimb. Aceeaşi situaţie era şi în cazul încălţămintei, dacă luptătorul era suficient de norocos să aibă măcar opinci în picioare.
Hrana zilnică luptătorii trebuiau să şi-o procure singuri, deoarece legiunile nu puteau să le asigure subzistenţa. La mobilizare li se spunea oamenilor să îşi aducă de acasă mâncare pentru trei zile. Doar garda personală a lui Avram Iancu, un număr foarte mic de oameni, era în subzistenţa legiunii, care le asigura hrana zilnică, iar ca şi un ”lux”, aceştia primeau uneori şi carne, în unele zile din săptămână.
Doar în unele situații luptătorii au primit de la armata austriacă chivăre militare, pentru a se putea deosebi de insurgenții unguri.
Cât privește luptătorii din cele 15 legiuni (prefecturi), aproximativ 10.000 erau știutori de carte9, iar abia vreo 2000 știau să mânuiască armele. Alături de preoți au participat învățători, avocați, funcționari. Prefecții aveau vârste cuprinse între 20 și 38 de ani; Iancu avea 24 ani, Axente Sever 27, Andreica 21, Buteanu 27, Balint 38, Dobra 31, Moldovan 24, Solomon 28, Vlăduțiu 20, etc. Pregătirea tehnică militară a prefecților, viceprefecților, tribunilor, centurionilor era modestă, însă toți cunoșteau zonele și locurile, munții, și dealurile mult mai bine decât adversarul. Pentru o mai bună coordonare a lor, pe lângă legiuni, au fost repartizați câte un ofițer de la Regimentele 1 și 2 Grăniceri, de la Orlat și Năsăud[10].
Organizarea Legiunii
Considerată a fi cea mai importantă legiune, deși ca moment al înființării, această legiune este a doua, după cea înființată pe Târnava, Legiunea a II-a „Auraria Gemina”, având sediul la Câmpeni, activa pe un teritoriu vast. Ca şi celelalte legiuni, această legiune a preluat ca sistem de organizare, modelul roman. Acest sistem de organizare folosit de revoluționarii transilvăneni ca și latinizarea numelor unor conducători militari, era un mijloc de a pune în practică deviza „Virtutea Romană Reînviată”, scrisă pe „steagul cel mare” național sub care s-au adunat românii în 3/15 mai 1848 la Adunarea Naţională de la Blaj, pe Câmpia Libertății.
Chiar denumirea de „Auraria Gemina”, atribuită prefecturii condusă de Avram Iancu are o semnificație deosebită, ea readuce în conștiință originea romană a poporului nostru, continuitatea românească neîntreruptă pe pământul strămoșesc și demonstrează drepturile istorice ale poporului român. Necesitatea autentificării actelor oficiale emise în cadrul prefecturii „Auraria Gemina” a determinat confecționarea unui tipar sigilar.
Referiri la modul de organizare şi competenţa teritorială a prefecturii lui Avram Iancu, găsim atât în ordinul Comitetului Naţional Român menţionat cît şi într-o situaţie întocmită de către viceprefectul Ioan Bălan. Potrivit celor consemnate în aceste documente, prefectura Auraria Gemina se împărţea în patru viceprefecturi, conduse de câte un viceprefect. Fiecare viceprefectură se compunea din câte două tribunate, numărul lor ridicându-se deci, în cadrul prefecturii Auraria Gemina, la opt. Tribunii erau ajutaţi de către vicetribuni. Tribunatele cuprindeau între 8-11 localităţi, în funcţie de numărul revoluţionarilor[11].
De regulă, în fiecare localitate era câte o centurie, sau cum se mai numea, companie, comandată de către un centurion sau căpitan, în subordinea căruia se aflau decurionii[12].
Unităţile militare dintr-un tribunat formau o cohortă comandată de către tribun, sau în lipsa acestuia de către vicetribun. Două cohorte, adică totalul unităţilor din câte două tribunate, constituiau o legiune comandată de către un viceprefect care aveau un mic stat major şi o ceată de călăreţi din care se alegeau, de obicei curierii.
Cei patru viceprefecţi ai lui Avram Iancu erau Petru Dobra care comanda tribunatele I şi II, Ioan Bălaş[13] cu tribunatele III şi IV, Prodan Probu cu V şi VI şi Constantin Boieriu cu VII și VIII.
Tribunatul I îşi avea sediul la Bălgrad (Alba Iulia); II la Zlatna; III la Șard; IV la Cricău; V la Teiuş; VI la Aiud; VII la Abrud şi VIII la Cîmpeni. Dintre tribuni îi amintim pe Nicolae Corcheş, Iosif Moga, Ioan Nemeş, Clemente Aiudeanu, Vasile Fodor, Petru Ioanette, Ioan Raţiu, Simion Balint, Ioan Anghel.
Teritoriul din dreapta Mureşului, atribuit Prefecturii Auraria Gemina, cuprindea 78 de localităţi, întinzîndu-se, la nord de la comuna Ponoraş spre Nămăşoaia, Muntele Mare, apoi satele Solcina şi Mirăslău, la est coborând pe linia Aiud-Teiuş-Alba Iulia-Sărăceu, iar la sud-vest urcând pe la Răcătău, vârful Babii, Găina, Piatra lui Arad şi din nou Ponoraş. Înspre nord-est se mărginea cu prefectura Blajului de sub comanda lui Axente Sever, iar la sud-vest cu cea a Zărandului condusă de Ioan Buteanu.
În baza organizării unităţilor militare româneşti stătea principiul gărzilor mobile, al mobilizării şi deplasării în orice moment. Glotaşii erau obligaţi ca pentru un marş de până la 4 zile să fie aprovizionaţi cu alimente proprii, iar în caz de marşuri şi operaţiuni militare de peste 4 zile ,,primeau subzistenţa şi solda la fel ca soldaţii din trupele regulate imperiale, adică: 2 funţi de pâine, sau în lipsa acesteia mămăligă sau cartofi, un funt de carne sau tot atâta slănină şi 4 creiţari”[14].
Glotaşul efectua serviciul militar cu îmbrăcăminte proprie şi, în majoritatea cazurilor, şi cu armele proprii, de obicei lănci meşterite în fierăriile săteşti, din coase. O mică parte erau înarmaţi cu puşti cu baionete, tip vechi, aşa-numitele „comisuri”, provenite din arsenalul cetăţii de la Alba-Iulia. Foarte puţine erau pistoale sau puşti marca „Fruwirth”. Însuşi Avram Iancu a subliniat, în repetate rânduri, slaba dotare a trupelor sale.
Astfel în raportul amintit scria că:
,,În conformitate cu însărcinarea ce luasem de la colonelul Losenau, masele armate le adunai la Cîmpeni, alesei din acelea 1.500 inşi, dintre care 250 aveau arme de foc, iar ceilalţi numai lănci”[15]; sau în alt loc: ,,Peste aceasta, pe atunci abia erau mâinile combatanţilor noştri arme de foc 1.300 până la 1.400, iar lipsa de muniţiune atât de mare încât trebuiră a se lua cele mai aspre măsuri în contra celor care ar cuteza a puşca afară de luptă”[16].
Proasta dotare a armatei populare românești a avut ca efect un număr uriaș de victime, mai ales în cadrul populației civile, care nu a putut fi apărată. Explicația proastei dotări cu arme pentru români are două cauze: filo maghiarismul unor generali și ofițeri austrieci și teama habsburgilor că românii vor lupta pentru Dacoromânia, ceea ce, parțial a și „transpirat” în unele documente[17].
Luptele duse de Legiune
La 28 octombrie, gărzile maghiare atacă Cricăul[18] apărat de către gărzile naţionale româneşti, conduse de viceprefectul Ioan Bălaş. Acesta fusese vizitat, cu puţine zile înainte, de către Avram Iancu (a rezidat la Cricău între 19-24 octombrie[19]). Ca atare era pregătit pentru acest atac. El va reuşi să respingă un prim atac al gărzilor nemțeşti. Dar gărzile maghiare din Aiud, conduse de către maiorul baron Banffy şi căpitanul Bawngartner, se vor concentra în comuna Galda de Jos.
De aici vor porni atacul împotriva Cricăului, apărat de către oastea ţărănească a lui Ioan Bălaş. Bătălia are loc lângă pârâul Cingăului şi durează câteva ore. Maghiarii sunt învinşi şi obligaţi să se întoarcă la Aiud.
Amănunte despre această luptă aflăm din raportul prefectului Avram Iancu din 4 martie 1850, către guvernatorul Wolgemuth. Iată ce spune Iancu în acest raport:
,,Pe cînd eu mă ocupam cu dezarmarea şi pacificarea oraşelor muntene, un alt despărţământ al oastei mele ţărane se măsura în cea dintâi luptă cu honvezii maghiari şi câştigă o învingere ilustră la Cricău. Acest despărţământ, ce sta sub comanda viceprefectului Bălaş, a tribunului Bucur, preot din Galda şi a bravului locotenent Şăndruc de la regimentul I românesc de graniţă, se espuse îndată de la începuturile operaţiunilor belice, în numitul sat Cricău”[20].
Acesta este deci rezultatul luptei dintre armata regulată ungară şi cea a ţăranilor voluntari români. În ea au învins înflăcărarea şi patriotismul românilor conştienţi de valoarea dezideratelor lor naţionale. Ea este, după aprecierea istoriografiei noastre, ,,prima victorie a legiunii lui Avram Iancu, realizată prin căpitanii săi”[21].
După această victorie, românii continuă să dezarmeze gărzile maghiare din Şard şi Ighiu. Ele colaboraseră cu nobilimea din Aiud în lupta de la Cricău. În plus, îi vor ataca pe ţăranii întorşi acasă de la lupta dată la Pârâul Cingăului şi vor maltrata[22] populaţia românească din aceste sate. Reacţia românilor a fost promptă. Ei au zdrobit pe nobilii din Şard şi Ighiu. După cum observă şi viceprefectul revoluţionar Bălaş, românii au pus capăt provocărilor nobililor, jafurilor şi silniciilor lor[23].
La Cricău românii au întâlnit o companie de 250 de militari și o subunitate de husari cu un efectiv de 110 oameni, conduși de Gabriel Bethlen[24].
Despre participarea lui Bălaş la alte ciocniri cu gărzile maghiare mai aflăm date din scrisoarea lui Ioan Axente Sever din 12 ianuarie 1849. Prefectul legiunii I, Axente Sever, cerea în mod imperativ ajutorul oastei ţărăneşti conduse de Bălaş împotriva maghiarilor, care atacaseră dinspre valea Trascăului, punând în primejdie satele româneşti din această zonă. Bălaş trebuia să se deplaseze cu glotaşii săi la Mirăslău[25].
O altă bătălie în care a fost implicată Legiunea a fost cea de la Ponor, din primăvara anului 1849[26]. Ponor este o zonă din inima munților Trascăului, marcată de localități ca Râmeți, Coterași, Milcești, pe direcția Aiud-Abrud. În fruntea militarilor legiunii (lăncieri și pușcași, în număr aproximativ de câteva sute) a fost tribunul Vasile (Ladislau) Fodor[27] alături de Șerban din Cacova, care până în martie 1849, când maiorul Carol Velics a încercat să înainteze spre Lupșa, l-au sprijinit pe Simion Balint în luptele de la Sălciua și din defileul Bedeleu[28].
Bătălia de la Ponor a fost câștigată de români, așa cum arată și evocarea făcută de tribunul Ioan Ciurileanu: ”În această acțiune s-au distins bravul tribun Șerban și vicetribunul Cacoveanu, care s-au luptat în fruntea a 2000 de români, adversarul lăsând pe câmpul de luptă vreo 600 de morți și mai mulți răniți”[29]. În urma acestei bătălii, românii au avut o singură pierdere umană.
La 4 iunie 1849, conducătorul maghiar Velics a pornit cu trupele sale regrupate spre ţinutul Apusenilor, peste dealul Olteanu spre Tarcău. Tribunul Vasile Fodor, alături de tribunul I. Şerban, peste noapte a adunat micuţa lor trupă de insurgenţi, însă văzând că nu poate face faţă în câmp deschis armatei maghiare mult mai numeroase a dat ordin de retragere.
Astfel, cei doi au pus linii de trăgători şi s-au retras cu unităţile lor prin pasul Trascău, cu intenţia de a organiza o ambuscadă în defileu. Pentru a-l atrage pe inamic în trecătoare, Vasile Fodor a dat ordin liniilor de trăgători ca la apropierea inamicului să se retragă uşor înspre interiorul strâmtorii. Ajuns în defileu, Velics şi trupele sale au fost atacate din toate părţile de lăncierii români, care au prăvălit pietre şi lemne de pe înălţimi.
Acest atac surprinzător a creat mare dezordine în rândurile insurgenţilor maghiari, care au aruncat puştile şi raniţele şi au încercat să se salveze prin fugă dezordonată. Din ambuscada creată doar conducătorul Velics şi câţiva luptători au reuşit să scape printr-o zona mai slab ocupată de români, restul fiind măcelăriţi de lăncierii conduşi de Vasile Fodor şi I. Şerban. După această bătălie, trupa românească, condusă de cei doi, au capturat aproximativ 400 de puşti, două tunuri de munte de doi pfunzi şi jumătate şi patru tobe[30].
La 9 iunie 1849, pe flancul de est al Apusenilor, tribunul Vasile Fodor a fost atacat la Ponorul Râmeţi de o trupă de aproximativ 380 de honvezi şi gardişti maghiari – veniţi de la Aiud. Deoarece tribunul Vasile Fodor nu dispunea decât de 50 de oameni în acea poziţie a fost nevoit să se retragă până la Valea Poienii. Peste noapte, acesta a reuşit să adune toţi luptătorii valizi de pe flancul estic al Apusenilor, iar în dimineaţa zilei de 10 iunie a atacat pe insurgenţii maghiari. În acea zi, a obţinut o strălucită victorie împotriva trupelor inamice pe care le-a alungat până în satul Remetea. În noaptea de 10 spre 11 iunie 1849, trupa revoluţionară maghiară s-a întărit cu peste 1000 de luptători, iar în ziua următoare a atacat trupa românească condusă de Vasile Fodor la Tarcău. Aici lupta a fost animată şi a ţinut întreaga zi. Seara, tribunul a fost nevoit să se retragă datorită lipsei de muniţii. În ziua următoare, primind muniţii de la Iancu i-a învins pe insurgenţii maghiari şi i-a respins peste satul deja pustiit – Remetea înspre câmpia Transilvaniei[31].
Tot în prima jumătate a lunii iunie a anului 1849, tribunul Vasile Fodor a purtat o luptă crâncenă cu o trupă de insurgenţi maghiari, ce avea drept scop redeschiderea comunicaţiei dinspre Brad spre Abrud, unde se găsea trupa comandată de Farkas Kemeni. Lupta decisivă s-a dat la Hălmagiu, iar conducătorul lăncierilor români i-a învins pe dușmani, pe care i-a alungat spre Ungaria[32].
La 22 iulie 1849, s-a petrecut o nouă luptă cu o trupă liberă de insurgenţi maghiari, din comitatul Sătmar, condusă de maiorul Gyarmathi şi de căpitanul Dorgai, la Muntele Bedeleu unde s-a obţinut o strălucită victorie. În urma acestei bătălii, din tabăra maghiară au căzut pe câmpul de luptă 15 persoane, în timp ce românii au avut un singur mort şi au capturat muniţia şi tot bagajul insurgenţilor maghiari. De asemenea, s-au mai făcut remarcați centurionul Nicola şi tribunul Ion Cacoveanu din Ciugud. La 3 iulie 1849, tribunul Vasile Fodor a obţinut alături de tribunul Şerban din Cacova o importantă victorie la Ponorul Remetei, împotriva insurgenţilor maghiari, conduşi de Carol Velics. Din rândurile maghiarilor au căzut în această bătălie 10 morţi, ale căror arme au fost capturate de lăncierii români, care au suferit o singură pierdere umană[33].
Concluzii
Conducător de oști fără a fi învățat arta conducerii la școli și din tratate, strateg fără a fi urmat cursuri de strategie, cancelistul de 24 de ani s-a dovedit mai priceput și mai înțelept decât ofițerii în uniforme împodobite cu fireturi și epoleți. Viața și realitatea au fost mai prețioase decât școlile de cadeți sau cele de turniruri și de scrima pe care le cercetaseră ”cu succes” ofițeri și nobilii vremii. ”Românii să se pregătească, să se înarmeze, fiindcă a sosit timpul să fie și ei liberi, să-și facă lănci și să-și îndrepte coasele”[34].
În vârtejul evenimentelor hotărâtoare, al luptelor din munți și din jurul lor, tribunii și prefecții, în frunte cu Iancu, au avut răgazul să se gândească și au reușit să înfăptuiască un lucru de însemnătate epocală, și anume organizarea, pentru întâia oară, după multe secole, a unei ”țări românești” în Transilvania, o putere populară, democratică și revoluționară.
Locul vechii administrații feudalo-nobiliare a fost luat de o alta, aleasă pe baza sufragiului universal. Semnificațiile multiple și adânci ale acestei înfăptuiri au fost netăgăduite înlocuirea unor instituții înrădăcinate cu altele noi, radical deosebite; verificarea în condiții neobișnuite, a unor practici democratice în locul celor feudale, învechite; verificarea calităților politico-administrative ale unor oameni noi și a maturității poporului român, în sensul dacă e în stare a se guverna și se administra pe sine prin reprezentanții proprii, fără amestec străin.
Izbucnită într-un context european de maximă complexitate, revoluţia română din 1848 se integrează în marele efort european de înnoire revoluţionară care a cuprins continentul la sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea. Fenomenul revoluţionar românesc şi-a vădit de la început ţelurile proprii, determinate de realităţi specifice într-un vast program de reforme cu caracter naţional şi social.
Programul militar a fost sintetizat în crearea gărzilor naţionale sau civice, revendicare prezentă în documentele elaborate deopotrivă de revoluţionarii munteni, moldoveni şi transilvăneni.
Masa mare a românilor ardeleni a îmbrățișat însă drumul arătat de Simion Bărnuțiu și Avram Iancu, drumul propriei revoluții și al egalității reale între fostul stăpân și fostul iobag. Dar trebuie înțeles și momentul istoric. Nu se putea transforma dintr-o dată mentalitatea unui stăpân de iobagi obișnuit să domine, într-o mentalitate de simplu cetățean. Punctul 12 (unirea Transilvaniei), mentalitatea de stăpân și șovinismul exacerbat au influențat și au grăbit izbucnirea războiului civil din Transilvania. Blestemul acestui război civil s-a concretizat în circa 40.000 de morți (cifra e în curs de cercetare), în sute de sate devastate și incendiate.
Note
[1] Alexandru Papiu Ilarian, Istoria Românilor din Dacia Superioară, vol. II, Târgu Mureș, 2005, pp. 429-430.
[2] Gelu Neamțu, Vasile Tutuia, Aspecte militare și pagini memorialistice despre revoluția și războiul civil din Transilvania, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 2008.
[3] George Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, ediția princeps, vol. II, p. 57.
[4] Printre aceștia îi menționăm pe Clemente Aiudeanu (1820-1913); Mihai Andreica alias Mihai ”Ursuț” Andreica (8 noiembrie 1827-1906); Ioachim Băcilă (1807-?); Nicolae Begnescu (1824-1873); Alexandru Bistran; Alexandru Cândea/Chendi (1826-6 noiembrie 1848); Nicolae Corcheș (1809/1810-1885); Ioan Corteș; Dionisie Daraban; Ioan Faur; Ion Fodorianu; Vasile Fodor alias Vasile Ladislau Fodor (8 decembrie 1824-10 aprilie 1864); Ioan Gomboș; Simion Groza (1814/1822-1885); Petre Ionette (1811-?); Ion Lazăr; Samoil Morariu (?-19 mai 1849); Iosif Moga; Nicolae Mureșan; Indrei/Andrei Roșu (?-23 ianuarie 1892); Ioan V. Rusu (1821-1905); Aviron Telechi; Amos Tordășianu; Vințanu, a se vedea în acest sens Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Constituirea României Moderne (1821-1878), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003.
[5] În legătură cu această prefectură şi legiune, vezi: Silviu Dragomir, Studii şi documente privitoare la Revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848 – 1849, vol. II, Tipografia Cartea Românească din Cluj-Sibiu, 1944, p. 504-505; Andrei Caciora, Contribuţii privind organizarea Prefecturii „Auraria Gemina”, în Ziridava, XIII, 1981, pp. 155-159; Valentin Borda, Viorica Dutca, Traian Rus, Avram Iancu şi prefecţii săi, Casa de editură Petru Maior, Târgu-Mureș, 1997, p. 44; Florian Dudaș, Prefectul-general Avram Iancu şi Legiunea Auraria Gemina, Oradea, Editura Metropolis 2016.
[6] Vezi în acest sens: Ioan Lupaș, Avram Iancu, în Anuarul Institutului de Istorie Națională din Cluj, III, 1924- 1925, Cluj, pp. 60-64.
[7] Augustin Mureșan, Semnificația sigiliului prefecturii Auraria Gemina, în Ziridava, XXI, 1998, pp. 425-430.
[8] I. Ranca-V. Niţu, Avram Iancu, documente, Bucureşti, 1974, Editura ştiinţifică, p. 123, pp. 45-46.
[9] Augustin Mureșan, op. cit., p. 427.
[10] Gelu Neamțu, ”Noi și maghiarii”. Câteva aspecte importante privind Revoluția românilor de la 1848-1849 din Transilvania, intenționat ignorate până acum, ediție îngrijită de Ela Cosma și Vasile Lechințan, Editura Ecou Transilvan, Cluj Napoca, 2017, p. 124 (în continuare vom cita Gelu Neamțu, ”Noi și maghiarii”…).
[11] Andrei Caciora, Contribuţii privind organizarea Prefecturii „Auraria Gemina”, în Ziridava, XIII, 1981, pp.155-159;
[12] Ibidem, p. 156.
[13] Despre viața și activitatea acestui tribun, a se vedea Radu Păiușan, Ioan Bălaș – viceprefectul prefecturii ”Auraria Gemina” în timpul revoluției românilor transilvăneni din 1848-1849, în Acta Musei Napocensis, 108, 1982, pp. 105-119.
[14] Andrei Caciora, op. cit., p. 157.
[15] I. Ranca – V. Niţu, op. cit., p. 165.
[16] Ibidem, p. 177.
[17] Gelu Neamțu, ”Noi și maghiarii”…, pp. 126-127.
[18] George Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei, vol. II, Sibiu, 1890, p. 352.
[19] Această informație nu este exactă deoarece aflăm de la Gheorghe Bichicean că în ziua de 12 octombrie Avram Iancu, aflându-se la Cricău, scrie preotului tribun Nicolae Fodor să-i trimită praf pentru tunurile sale, Gheorghe Bichicean, Contribuţii privind tunurile în oastea lui Avram Iancu, în Restituiri, anul. II, nr.2, Deva, 1994, pp. 61-73. Afirmația lui Gheorghe Bichicean este susținută de Scrisoarea lui Avram Iancu către preotul Nicolae Fodor, document publicat de Silviu Dragomir în Studii și documente privitoare la revoluția românilor din Transilvania în anii 1848-1849, vol. II, Tipografia ”Cartea românească din Cluj”, Sibiu, 1944, pp. 187-188.
[20] I. Ranca – V. Niţu, op. cit., p. 162.
[21] Radu Păiușan, op. cit., p. 111.
[22] În opinia lui Gelu Neamțu, s-a comis un adevărat genocid împotriva românilor, Gelu Neamţu, Revoluţia românilor din Transilvania. 1848-1849, Cluj-Napoca, 1996, p. 12, p. 90, p. 92, p. 102.
[23] Ibidem, p. 112.
[24] Valentin Borda, Viorica Dutca, Traian Rus, Avram Iancu şi prefecţii săi, Casa de editură Petru Maior, Târgu-Mureș, 1997, p. 59.
[25] Radu Păiușan, op. cit., p. 113.
[26] Tot în cadrul acestei bătălii se face cunoscut și Nicolae Vlăduțiu, fost prefect al Legiunii de Câmpie, legiune ce cuprindea 92 de sate, Nicolae Dumbrăvescu, Din ”memorialistica măruntă” a revoluției de la 1848-1849 din Transilvania. Însemnări despre prefectul Legiunii Câmpiei, Nicolae Vlăduțiu, în Sargetia, Acta Musei Devensis (S.N.), VIII, 2017, pp. 261-285.
[27] A participat la Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania, iar după cea de a treia adunare de la Blaj din septembrie 1848 a fost numit tribun al Legiunii Auraria Gemina. Din această postură a luat parte la mai multe lupte cu insurgenţii maghiari, unde s-a făcut de cele mai multe ori remarcat prin curajul şi vitejia sa. Astfel, pe la începutul anului 1849 tribunul Vasile Fodor a preluat conducerea trupelor de lăncieri staţionate la Ponorul-Râmeţ. Deci, din această nouă postură, tribunul Vasile Fodor, în luna martie a anului 1848, cu trupa sa de lăncieri de la Ponorul-Remetei, a obţinut mai multe victorii împotriva trupelor maghiare care încercau să pătrundă spre interiorul Munţilor Apuseni, Gelu Neamţu, op. cit., p. 63.
[28] Valentin Borda, Viorica Dutca, Traian Rus, op. cit., pp. 62-63. În 11 martie 1849 Avram Iancu îi scrie lui Nicolae Corcheș: ”Cu cea mai mare grabă strânge landșturmul mâine dimineață la Câmpeni luând treizeci de pușcași și 100 de lăncieri harnici (…) Această poruncă așa să ți-o pui la inimă, cât ziua și noaptea să nu dormi și oamenii să capete pâine de unde este coaptă-iar în Câmpeni cu cea mai mare grabă să se macine cucuruz și să se coacă.”, Silviu Dragomir, Studii și documente privitoare la revoluția românilor din Transilvania în anii 1848-1849, vol. II, Tipografia ”Cartea românească din Cluj”, Sibiu, 1944, p. 239.
[29] Valentin Borda, Viorica Dutca, Traian Rus, op. cit., p. 63.
[30] Nicolae Bocşan, Rudolf Gräf, Revoluţia de la 1848 în Munţii Apuseni. Memorialistică, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2003, p. 187.
[31] Ibidem, p. 183.
[32] Ibidem, p. 182.
[33] Gelu Neamțu, op. cit., pp. 99-101.
[34] Ștefan Pascu, Avram Iancu, în Revista de Istorie, tom 25, nr. 4, 1972, pp. 661-679.
Lasă un răspuns