Home » Blog » Media » Serviciile de Intelligence în Imperiul Bizantin

Serviciile de Intelligence în Imperiul Bizantin

postat în: Media 0

Tiberiu Tănase

Email: tanasetiberiu2@gmail.com

Serviciul poştal bizantin

Epoca medievală – reprezintă perioada de trecere de la “human intelligence” la “world intelligence

Considerat deseori a fi moştenitorul Imperiului Roman, Imperiul Bizantin a fost, de fapt, continuatorul acestuia, ceea ce a apărut mai evident atunci când invazia popoarelor barbare l-au deposedat de înfloritoarele sale provincii din Răsărit şi Apus, forţându-l să renunţe la privilegiul de a mai  fi oraşul de reşedinţă al împăraţilor, în favoarea unei noi „Rome” plasată pe marginile Bosforului, numită după întemeietorul ei, Constantin cel Mare, CONSTANTINOPOL.

Trebuie precizat că, începând cu Constantin cel Mare, imperiul s-a dezvoltat într-o direcţie religioasă, împăraţii considerându-se a fi desemnaţi de Dumnezeu nu numai să domnească, dar, în acelaşi timp, să protejeze şi să răspândească religia creştină care a ieşit victorioasă din luptele cu zeii păgâni şi cu principiile ce au dominat în Roma şi provinciile apusene.

Aceeaşi factori au inaugurat o nouă perioadă în istoria Imperiului Roman. Totuşi, vechile instituţii romane, legile, organizarea provinciilor şi tradiţiile militare au continuat să existe şi să se dezvolte în atmosfera creştină răsăriteană a acestui mare centru, anticul oraş grec Bizanţium, ridicat acum la rang de capitală. Din acest moment, imperiul s-a numit, după numele capitalei sale, reşedinţă a împăraţilor, Imperiul Bizantin.

Desigur pentru a asigura viaţa paşnică a cetăţenilor săi şi pentru a se apăra împotriva intrigilor şi invaziilor duşmane din exterior, Imperiul Bizantin a avut nevoie de vechea organizare romană. Deci, se poate presupune că împăraţii creştini din Bizanţium au găsit de cuviinţă să menţină şi să dezvolte şi un serviciu de informaţii eficient.

Succesul sistemului administrativ al Imperiului Roman în perioada sa de apogeu s-a bazat pe acel „cursus publicus” sau poşta de stat, care printre altele, a asigurat şi o mai mare eficienţă serviciilor de informaţii, fapt ce a făcut ca aceasta să continue să funcţioneze şi să se dezvolte şi în cadrul Imperiului Bizantin.

Poşta se numea ”cursus publicus“ (”poşta guvernamentală“) şi era subordonată nemijlocit împăratului. Transportarea corespondenţei terestre se făcea cu ajutorul cailor, iar pe mare, pe corăbii. Staţiile poştale, care se numeau ”mansiones“ şi ”stationes“, erau amplasate în localităţi mai mari şi erau amenajate ca locuri de odihnă pentru cai. https://transilvaniareporter.ro/actualitate/9-octombrie-ziua-mondiala-a-postei/( Accesat la  07/08/2021)

 

Dacă în perioada Imperiului Roman dreptul de folosire a „cursus publicus” era strict limitat la mesageri şi la anumite personalităţi autorizate, împăratul Constantin cel Mare a extins acest drept şi asupra episcopilor invitaţi de el la diverse sinoduri eclesiastice ce aveau loc în capitala imperiului. Datorită numărului mare al acestor manifestări religioase, cât şi al episcopilor participanţi, permisiune de a călători pe cheltuiala statului a devenit o adevărată povară pentru bugetul imperial. Pentru a limita aceste cheltuieli, împăratul Teodosiu I (379-395) a emis o serie de legi, publicate, în anul 438, în „Codul lui Teodosiu”.

Codexul Teodosian (Lat. Codex Theodosianus) este o colecție oficială de decrete imperiale voită de împăratul roman de răsărit Teodosiu al II-lea. După o fază de gestație de nouă ani, codicele a fost publicat pe 15 februarie 438 și a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 439.- https://ro.wikipedia.org/wiki/Codexul_Teodosian (Accesat la  05/08/2021)

În acesta se stipula că poşta poate fi folosită numai de persoanele aflate în serviciul statului şi se menţineau şi o serie de reguli de reorganizare a acesteia. Astfel, se stabilea numărul de animale cu care trebuiau dotate staţiile de poştă, greutatea limită de transport şi cantitatea de nutreţuri solicitată de la populaţie.

Dar, în ciuda acestor restricţii, serviciul de poştă a putut fi folosit şi de persoane apropiate împăratului sau mai mulţi funcţionari de la curte.

Chiar Teodosiu însuşi a încălcat aceste restricţii, acordând autorizaţie de folosire a serviciului poştal unei prietene de familie, Etheria, pentru a face un pelerinaj la Mormântul Sfânt şi la Sinai. Acestui fapt i se datorează prima evocare a unui pelerinaj în Palestina, cu o descriere  detaliată a locurilor sfinte şi a întâmplărilor prin care a trecut Etheria în lunga sa călătorie.

Cu timpul, însă, din cauza deselor incursiuni ale barbarilor în teritoriile bizantine, poşta imperială s-a dezorganizat din ce în ce mai mult. În secolul al VII-lea, drumurile „cursus publicus” s-au deteriorat: în Iliria – din cauza invaziei avarilor şi slavilor, în Italia – din cauza lombarzilor, iar în Asia Mică – din cauza perşilor şi arabilor. În ciuda tuturor acestor distrugeri, deşi pe o scară mai redusă, serviciul de poştă a continuat să funcţioneze.

 

Serviciul secret şi poliţia

Deşi corupţia poliţiei imperiale l-a forţat pe împăratul roman Diocleţian să desfiinţeze această instituţie, foarte curând s-a simţit nevoia înfiinţării unui alt sistem de menţinere a liniştii şi ordinii în imperiu, care să transmită magistraţilor din provincii ordinele şi decretele împăratului. O astfel de instituţie care să răspundă acestor necesităţi a fost creată, probabil, de către Diocleţian însuşi sau de Constantin.

Persoanele cărora li s-au încredinţat aceste servicii au fost numite „agentes in rebus” – agenţi pentru problemele puternice. Aceştia sunt menţionaţi pentru prima dată în anul 319, într-un decret emis de împăratul Constantin, în care se arată că noii agenţi sunt consideraţi militari şi formează un corp special (schola), diferit de celelalte formaţiuni militare. Ca şi garda imperială, aceştia trebuiau să locuiască la palat, pentru a fi oricând la dispoziţia împăratului. Ei purtau uniformă militară, erau împărţiţi în 5 grade, promovarea în grad şi durata serviciului activ fiind similare cu cel din armată.

Numărul acestor agenţi varia în funcţie de dorinţele împăratului şi de necesităţile administrative. Împăratul Constantin cel Mare şi Constantius au considerat necesară existenţa a câtorva sute de asemenea „agentes”, în timp ce împăratul Iulian i-a redus la doar 17 în urma reclamaţiilor primite din provincii referitoare la comportamentul lor.

În conformitate cu „Codul lui Teodosiu”, admiterea în corpul agenţilor era foarte restrictiv. Candidaţii erau aleşi în funcţie de abilităţi, comportament moral şi statutul social al familiilor lor, numirea în corpul agenţilor fiind făcută chiar de împărat. Pentru a-şi dovedi eficienţa şi competenţa, agentului i se acorda o perioadă de cinci ani, promovarea într-un rang mai înalt în cadrul corpului fiind strict reglementată; se pensionau după 25 de ani de serviciu activ.

Primirea în „corp era controlată de şeful biroului, care răspundea de competenţa şi eficienţa agenţilor, acestea fiind criterii de bază pentru promovarea în funcţie sau conferirea de onoruri, deşi avansarea se făcea în mod regulat, conform vechimii.” De asemenea, şeful biroului controla respectarea reglementărilor imperiale referitoare la corpul de agenţi şi exercita autoritatea juridică asupra acestuia.

Sarcinile agenţilor erau multiple, principala funcţie fiind distribuirea decretelor şi ordinelor imperiale magistraţilor din provincii. În acest scop ei foloseau drumurile poştei imperiale, şefii de staţii fiind obligaţi să păstreze, în permanenţă, la dispoziţia lor, cei mai buni cai. În timpul executării misiunii de curier, agentul avea dreptul să fie însoţit de un scutier, care trebuia să aibă grijă de securitatea sa. Şefii de staţii erau obligaţi să asigure hrana curierilor imperiali. Aceştia o consumau în cursul marşului, pentru a nu pierde timpul. Mesagerii imperiali erau numiţi „veredarii” sau purtători de ordine.

 În secolul IV, frumentarii sunt identificaţi de agentes in rebus sau veredari, cf. Sancti Hieronymus, Abdiam, 1 în http://www.thelatinlibrary.com/Hieronymus.html cf. Herodian, Istoria Imperiului Roman după moartea lui Marcu Aureliu, VII, 7.5; (Accesat la 07/08/2021).

Începând cu perioada Împăratului Constantin, acestor „agentes in rebus” li s-a încredinţat şi supravegherea funcţionarilor poştei imperiale. Sarcina lor era să verifice autorizaţiile de folosire a serviciului poştal, fapt pentru care populaţia i-a numit „curioşi”, nume adoptat, apoi, oficial.

Agenţii supravegheau executarea ordinelor imperiale şi buna funcţionare a administraţiei. Dintre gradele cele mai înalte ale corpului erau aleşi şefii (principes) birourilor (officia) prefecţilor, cu scopul de a denunţa orice suspiciune referitoare la iniţierea de conspiraţii împotriva împăratului, de a aresta şi a-i aduce în faţa magistraţilor pe cei acuzaţi sau suspecţi de asemenea acţiuni.

Împăratul sau şeful biroului putea să le încredinţeze orice misiune. Câteodată, pentru probleme de importanţă minoră, agenţii erau folosiţi ca soli trimişi la curţile ţările străine. Având, pe lângă toate acestea, şi sarcina de a spiona, în favoarea împăratului, persoanele suspectate de lipsa de loialitate corpul de agenţi s-a constituit într-o adevărată poliţie secretă în interiorul imperiului.

Interesul special al agenţiilor îl constituiau provinciile din apropierea frontierelor imperiului; de asemenea, ei supraveghea modul de administrare a averii personale a împăraţilor. Datorită autorităţii imense la care s-a ajuns, se poate imagina marea influenţă pe care a exercitat-o această poliţie secretă asupra administraţiei imperiului, membrii ei profitând deseori de poziţia lor. Cu toate că decretele imperiale condamnau aceste abuzuri, populaţia suferea totuşi sub presiunea poliţiei secrete. Datorită corupţiei la care s-a ajuns, acest corp de agenţi a degenerat ca şi poliţia imperială din Imperiul Roman, dar el nu a mai fost înfiinţat deoarece securitatea împăraţilor şi a imperiului depindea prea mult de existenţa lui.

Pe lângă „agentes”, împăratul mai avea la dispoziţia sa un corp special, alcătuit din membrii gărzii palatului, numiţi „scribones”, cărora li se încredinţau anumite misiuni confidenţiale, jucând astfel un rol important în istoria imperiului. Structura internă a regimentului original de excubitori este necunoscută. Se știe că era o unitate de cavalerie și că avea ofițeri numiți scriboni . Istoricul Warren Treadgold speculează că au îndeplinit un rol similar cu cavaleria regulate decurions , comandantul trupelor de 30 de oameni fiecare, , dar John B. Bury a sugerat că scribones , deși asociat cu excubitores , a rămas un corp separat. Bury, John B. (1911). Sistemul administrativ imperial al secolului al IX-lea: cu un text revizuit al Kletorologion din Philotheos . Londra, Regatul Unit: Oxford University Press.

Oamenii care răspundeau de securitatea personală a împăratului, cât şi de paza apartamentelor acestuia se numeau „cubicularii”. Istoria unuia dintre aceştia, pe nume Samonas, dă posibilitatea formării unei imagini, atât asupra intrigilor care, în mod frecvent, puneau în pericol suveranitatea imperiului, cât şi asupra mijloacelor folosite de agenţii săi loiali pentru a-i îndepărta pe cei ce atentau la siguranţa statului, persoane care deţineau înalte demnităţi la curte. De asemenea, ilustrează metodele prin care au fost descoperite comploturile şi anihilaţi complotiştii.

 

Serviciul de informaţii în ţinuturile de graniţă şi în teritoriile inamice

Mulţumită funcţionării normale a poştei şi a serviciului de mesageri şi informatori ai „agentes” , guvernul imperial primea foarte rapid informaţiile necesare. Dar, atunci când tulburările aveau loc lângă graniţă şi era necesară contracararea lor rapidă, aceste măsuri nu erau suficiente. Supravegherea ţinuturilor de frontieră a fost încredinţată unui corp de gardă special, numit „akritai”, compus din cei mai buni soldaţi. Sarcinile lor erau: să fie în continuă alertă; să împiedice pătrunderea spionilor şi agenţilor secreţi ai inamicului pe teritoriul Imperiului Bizantin; Akritai (Greacăἀκρίται, singular: Akritēs, ἀκρίτης) este un termen folosit în Imperiul Bizantin în secolele IX-XI pentru a desemna unitățile armatei care păzesc granița estică a Imperiului, cu fața către statele musulmane din Orientul Mijlociu. Faptele lor, înfrumusețate, au inspirat „epopeea națională” bizantină a Digenes Akritas și ciclul Cântece acritice.- https://ro.istanbulseo.net/wiki/Akritai, (Accesat la 08/08/2021)

Pentru a obţine aceste informaţii, ei spionau gărzile duşmane, le hărţuiau, întreprindeau raiduri în teritoriul inamic şi luau prizonieri pentru a afla cât mai multe date despre planurile vecinilor ostili imperiului.

„Akritai”-i trebuiau să fie întreprinzători şi curajoşi, şi să se mişte foarte repede. Ei erau amplasaţi în posturi fixe de-a lungul frontierei şi comunicau între ei prin semnale optice, persoana însărcinată cu semnalizarea fiind înlocuită din două în două săptămâni. Informaţii obţinute de „akritai” şi de spionii bizantini din teritoriile inamice erau transmise urgent în capitală, prin mesagerii care foloseau poşta imperială. Dar, când frontiera dintre califatul arab şi Bizanţ a fost mutată în provincia Cilicia, această metodă s-a dovedit necorespunzătoare. Frecventele invazii ale emirilor arabi în teritoriile imperiului i-au forţat pe bizantini să-şi reorganizeze serviciul de informaţii din Asia Mică.

Pentru a intra cât mai curând posibil în posesia informaţiilor despre mişcările de la frontieră, bizantinii au introdus un sistem rapid de semnalizare cu foc. Paznicii postaţi pe dealuri, la distanţe convenabile, semnalizau prin aprinderea focului, ştirile ajungând în capitală în decurs de circa o oră.

Pe de o altă parte, bizantinii foloseau serviciile unor persoane din ţările vecine sau inamice, dispuse să trădeze, cu care făceau anumite aranjamente.

Acestea erau numite „kruptoi philoi” sau „prieteni secreţi”. Pentru atragerea simpatiilor faţă de cauza bizantină se foloseau o serie întreagă de mijloace, începând cu asigurarea unor avantaje materiale şi până la exploatarea unor interese religioase sau nemulţumirea unor înalţi funcţionari faţă de guvernele lor.

 

Serviciul de informaţii militare

Organizarea serviciul de informaţii militare apare în tratatele de tactică militară atribuite lui Maurikios,  și rezultă modul în care era organizat.

Flavius Mauricius Tiberius Augustus, cunoscut sub numele de Mauriciu/Maurikios, a fost împărat bizantin între 582 și 602. El a fost ultimul membru al dinastiei iustiniene. https://artsandculture.google.com/entity/m0h7sn?hl=ro, (Accesat la 08/08/2021) Strategikonul poate să fi fost scrise într – un efort de a codifice militare reformelor aduse de soldat-împărat Maurice. Tactica lui Leo în special a fost foarte inspirată de Strategikon . <i> Strategikon </i> de la Maurice – https://ro.other.wiki/wiki/Strategikon_of_Maurice. (Accesat la  08/08/2021

Fiecare unitate tactică – fostele legiuni romane numite acum „tagma” – era formată din circa 400 de oameni, împărţiţi în companii de câte o sută de soldaţi, fiecare având plutoane de câte 10 sau 5 luptători. Fiecare „tagmă” cuprindea un număr de cercetaşi, care mergea în faţa unităţilor şi cerceta terenul. Când observau duşmanul, cercetaşul trimiteau informaţia comandantului (comes sau tribunus), care semnaliza ordinele oamenilor săi prin trompetişti. Era o datorie sacră a comandantului unei armate (strategus) să obţină de la cercetaşi, prin orice mijloace, toate informaţiile despre caracterul, resursele, provizii de apă şi locuitorii provinciei pe care o traversa armata sau pe care urmau să o cucerească. Pentru acest scop, el folosea un corp special numit „cursores” sau „trapezitai”, ai cărui membrii erau recrutaţi din cadrul populaţiei din provincia pe care o traversa armata sau de la posturile de frontieră. Acest corp acţiona independent şi din proprie iniţiativă, pregătea ambuscade şi captura prizonieri, care trebuiau să furnizeze cât mai multe informaţii despre inamic. Când rămânea în tabără, acest corp reprezenta garda de flanc a armatei.

 

Obţinerea de informaţii pe cale diplomatică

Informaţiile despre diferite popoare, care se găsesc în tratatele de strategie şi artă militară, au fost obţinute nu numai din practica militară, ci şi prin mijloace diplomatice. Bizanţul era într-o situaţie foarte dificilă. Graniţele apusului nu mai existau, iar pentru a păstra ceea ce se mai putea din partea de răsărit a Imperiului Roman a fost necesar să iniţieze relaţii diplomatice cu vecinii, rivalii şi adversarii lor şi să se străduiască să afle cât mai multe date despre potenţialul lor militar şi politic. De aceea, nu este de mirare faptul că ei priveau cu îngrijorare spre stepele cuprinse între Caucaz şi Dunăre şi au încercat să pătrundă cu ambasadele lor în interiorul Asiei, până la Volga. Din cauză că puterea militară a imperiului se degrada din ce în ce mai mult, deseori, singurul mijloc de protecţie împotriva a noi surprize au fost informaţiile obţinute pe cale diplomatică.

Această combinaţie de informaţii militare şi diplomatice a salvat imperiul în cea mai crucială perioadă a existenţei sale – secolele VI şi VII -, ajutându-l nu numai să iasă din numeroasele crize prin care a trecut în perioada următoare, dar chiar să-şi refacă vechea glorie în secolele X şi XI.

În lucrarea sa De administratio imperio” (Asupra administrării imperiului), împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul îl învăţa pe fiul său Romanos al II-lea, cum să se comporte cu străinii şi cum să se folosească de informaţiile culese de predecesorii săi.abordarea luptelor cu inamicii externi.

 Lucrarea De Administrando Imperio a fost scris între 948 – 952. Lucrarea conține sfaturi cu privire la conducerea imperiului multietnic și  este o sinteză a două tratate mai vechi ale împăratului „Despre Guvernarea Statului și a Diferitelor Națiuni” (Περί Διοικήσεως τοῦ Κράτους βιβλίον καί τῶν διαφόρων Έθνῶν), în care erau abordate istoria și caracteristicile națiunilor învecinate – popoarele turcicepecenegiirusiiarabiilongobarziiarmenii și georgienii – și „Despre Themele Estului și Vestului” El recomanda ca, în fiecare an, agenţii imperiali să fie trimişi, cu daruri, la curţile ţarilor vecine, în vederea încheierii sau reînnoirii tratatelor de prietenie. În acest fel, ei aveau posibilităţi multiple de a obţine  noi informaţii despre ţara vizată, istoria poporului în cauză, date geografice şi despre organizarea politică a statului, precum şi despre triburile ce trăiau pe teritoriul respectiv.

 

Sursa  Francis Dvornik: Începuturile serviciilor de informații – Orientul Apropiat antic, Persia, Grecia, Roma, Bizanț, Imperiile musulmane arabe, Imperiul Mongol, China, Cnezatul Moscovei, Meteor Press, 2021 (traducere şi prelucrare Origins of Intelligence Services,  Francis Dvornik, Rutgers University Press, New Jersey, 1974. Origins of Intelligence Services, Francis Dvornik, Rutgers University Press, New Jersey, 1974

 

© 2023 Tiberiu Tănase. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Follow Tiberiu Tănase:
Email: tanasetiberiu2@gmail.com. Secretar al DIS/CRIFST, al Academiei Romane membru  al Diviziei de Istoria Științei din cadrul Comitetului  Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii – CRIFST  al Academiei Române,  redactor la revista Studii și Comunicări,, lector univ Universitatea Romano – Americana ,  membru al Societății de Stiinte Istorice din Romania., presedinte CSIS-GA. Membru al colegiului de redacţie al revistei Vitralii – Lumini și Umbre a ACMMRSRI, colaborator al unor institute de studii şi cercetări de securitate, apărare şi  istorie: Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, Arhivele Naţionale, Arhivele Militare Române. Lector univ  asociat Universitatea Romano – Americana. Autor și coautor al unor lucrări din domeniul securității și intelligence-ului, a peste  200  de studii şi articole de securitate şi intelligence.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *