Duțu, Marian-Cătălin (2026), Statele slabe și cele puternice în logica securității naționale. Considerații teoretice și aplicații practice relevante, Intelligence Info, 5:3, https://www.intelligenceinfo.org/statele-slabe-si-cele-puternice-in-logica-securitatii-nationale/

 

Weak and Strong States in the logic of National Security. Theoretical Considerations and Relevant Practical Applications

Abstract

The paper aims to analyze the importance of state-building and the impact of institutional capacity on both national and international security. The motivation for choosing this topic lies in the contemporary relevance of weak states, which, through their lack of stability, generate global insecurity, conflicts, terrorism, and mass migration. The research method is qualitative and analytical, based on the conceptual synthesis of theories developed by Francis Fukuyama, Robert Rotberg, and Barry Buzan, complemented by a comparative analysis of concrete case studies — Afghanistan, Syria, Somalia, Kosovo, and Gaza — to illustrate the consequences of institutional fragility. The research results highlight that a strong state is defined by administrative capacity, the monopoly of legitimate force, internal and international legitimacy, and the efficient provision of public goods. Conversely, weak or failed states are characterized by corruption, governmental incapacity, and the loss of authority over their territory and population. The analyzed examples show that external interventions, although sometimes necessary, cannot replace the lack of political will and internal cohesion. The paper concludes that sustainable state reconstruction requires not only material resources but also the consolidation of an administrative elite, democratic legitimacy, and institutional culture — elements essential for national security and global stability.

Keywords: state-building, governmental institutions, weak state, institutional capacity, political legitimacy, Francis Fukuyama, international security

Rezumat

Lucrarea își propune să analizeze importanța construcției statale și impactul capacității instituționale asupra securității naționale și internaționale. Motivația alegerii temei derivă din actualitatea fenomenului statelor slabe, care, prin lipsa de stabilitate, generează insecuritate globală, conflicte, terorism și migrație masivă. Metoda de cercetare este una calitativ-analitică, bazată pe sinteza conceptuală a teoriilor lui Francis Fukuyama, Robert Rotberg și Barry Buzan, completată de analiza comparativă a unor cazuri concrete — Afganistan, Siria, Somalia, Kosovo sau Gaza — pentru a ilustra consecințele fragilității instituționale. Rezultatele cercetării evidențiază faptul că un stat puternic se definește prin capacitate administrativă, monopolul forței legitime, legitimitate internă și internațională, precum și prin furnizarea eficientă a bunurilor publice. În schimb, statele slabe sau eșuate sunt marcate de corupție, incapacitate guvernamentală și pierderea autorității asupra teritoriului și populației. Exemplele analizate arată că intervențiile externe, deși necesare în unele cazuri, nu pot substitui lipsa de voință politică și de coeziune internă. Concluzia lucrării subliniază că reconstrucția statală durabilă presupune nu doar resurse materiale, ci și consolidarea unei elite administrative, a legitimității democratice și a culturii instituționale — elemente esențiale pentru securitatea națională și stabilitatea globală.

Cuvinte cheie: construcția statală, instituții guvernamentale, stat slab, capacitate instituțională, legitimitate politică, Francis Fukuyama, securitate internațională

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 5, Numărul 2, Iunie 2026, pp. 117-124
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159,
URL: https://www.intelligenceinfo.org/statele-slabe-si-cele-puternice-in-logica-securitatii-nationale/
© 2026 Marian-Cătălin DUȚU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Statele slabe și cele puternice în logica securității naționale. Considerații teoretice și aplicații practice relevante

Marian-Cătălin DUȚU[1]
cdutu70@yahoo.com

[1] Masterand, Academiei de Poliție “Alexandru Ioan Cuza” București – Managementul Activităților Informative

 

CONSTRUCȚIA STATALĂ ȘI RELEVANȚA SA CONTEMPORANĂ

Construirea statelor constă în crearea unor noi instituții guvernamentale și în fortificarea celor existente. Francis Fukuyama afirmă că edificarea statelor reprezintă una dintre cele mai importante teme ale comunității internaționale contemporane, întrucât statele slabe sau falite constituie sursa multora dintre cele mai grave probleme ale lumii — de la sărăcie și pandemii până la traficul de droguri și terorism[1]. Formarea unei elite administrative și a unor mentalități instituționale consolidate, nu doar alocarea de fonduri, reprezintă cheia unei construcții statale durabile.

TERMONOLOGIILE “STAT SLAB” “STAT PUTERNIC” ȘI “LEGITIMITATE INTERNAȚIONALĂ”

Statul slab sau fragil este acel stat care are o capacitate guvernamentală redusă de a îndeplini obiectivele politicii interne și externe asumate prin programul de guvernare, acceptat de autoritatea legislativă. Totodată, el poate fi definit ca o entitate politico-instituțională aflată într-un proces precar de legitimare, care, prin decizii incoerente, expune cetățenii la multiple riscuri și amenințări. Din perspectivă practică, este vorba despre ansamblul de politici, măsuri și strategii pe care statul, prin Guvern, le asumă într-un ciclu electoral, dar pe care nu reușește să le implementeze eficient din cauza incapacității administrative sau a corupției.

Robert Rotberg definește statul slab drept acela în care guvernul „nu poate sau nu vrea să îndeplinească funcțiile de bază față de cetățeni, inclusiv față de cei mai vulnerabili” [2]. Aceasta implică nu doar lipsa capacității tehnice, ci și absența voinței politice de a furniza protecție, servicii și dezvoltare.

Francis Fukuyama distinge între capacitatea statului și scopurile acestuia, construind o matrice conceptuală ce separă statele în categorii — slabe, eșuate și puternice[3]. Anvergura activităților statului se referă la funcțiile și obiectivele asumate de guverne, în timp ce capacitatea instituțională desemnează abilitatea efectivă de a planifica și executa politici publice, aplicând legile în mod corect și transparent[4].

Astfel, un stat cu o anvergură redusă, dar cu o capacitate instituțională robustă, precum Statele Unite ale Americii, este optim pentru dezvoltarea economică, în timp ce un stat care își asumă o paletă largă de atribuții, fără a avea forța de a le implementa, este caracterizat drept ineficient și slab — cum este cazul Turciei sau Braziliei[5].

Capacitatea statului poate fi definită, de asemenea, ca abilitatea de a colecta taxe, de a impune domnia legii, de a furniza bunuri publice și de a asigura monopolul forței legitime[6]. În plus, la această rubrică pot fi incluse și atingerea creșterii economice și inducția drepturilor conexe proprietății. O altă variantă a capacității statului realizează o împărțire a conceptului în 4 categorii: teritoriu, sfera economică, infrastuctură și simbolism. Teritorial, se face trimitere la conceptul tradițional weberian al existenței monopolului pe mijloacele de forță a statului prin care se impune autoritatea statală, folosind cantități suficiente de forță coercitivă. Economic, statul garantează prosperitatea generală în societate, prin consolidarea spațiului economic și abilitatea de a accesa resurse prin crearea unui sistem productiv fiscal. Din punct de vedere al infrastructurii, statul trebuie să aibă capacitatea de a procesa informații, de a crea structuri organizaționale și a menține sisteme de transport și de comunicații. La nivel simbolic, statul deține monopolul pe judecata adevărurilor legitime. Altfel spus, este categoria care reflectă capacitatea de a transforma ce sunt ritualurile difuze social și practici de conformitate într-un proces obiectivat și birocratic. În termeni simpli, trebuie să fie capabil să controleze narativul-director al societății, ideal îndelung contestat în contemporaneitate, însă esențial pentru securitatea națională.

Banca Mondială consideră un stat drept „slab” dacă este eligibil pentru asistență financiară din partea Asociației Internaționale de Dezvoltare, a beneficiat de o misiune de menținere a păcii în ultimii trei ani sau dacă a primit un scor de guvernare CPIA mai scăzut de 3,2[7].

În esență, aproximativ toate definițiile statului slab gravitează în jurul ideii că statul slab nu reușeste să asigure într-o măsură rezonabilă necesitățile curente și primordiale ale propriilor cetățeni. Statul nu poate asigura un nivel de securitate adecvat pentru cetățeni în accepțiunea extinsă și aprofundată a conceptului, nu are puterea de a presta servicii de utilitate publică la un nivel acceptabil și nu beneficiează de recunoaștere generalizată a autorității, adică instituțiile de stat nu sunt legitimate de marele corp social ce compune statul[8]. Exemple elocvente sunt Somalia, Siria sau Afganistanul — spații marcate de colaps instituțional, violență endemică și intervenții externe repetate. Practic, este statul care nu mai poate reproduce condițiile pentru propria sa existență (CSRC-CSW Workshop 2009). Statul eșuat a fost înfățișat prin optica mai multor elemente: incapacitatea de a controla teritoriul (există zone mai mult sau mai puțin extinse dominate de grupuri armate, rebeli, revizioniști sau alte organizații criminale ori comunități umane ce nu recunosc o autoritate centrală), instituții guvernamentale prost definite sau slabe (disfuncționale, corupte și ineficiente, incapabile să furnizeze servicii publice esențiale precum educația, sănătatea și infrastructură)[9]. De asemenea, statul eșuat reprezintă un spațiu de manevră propice pentru acte de violență, conflicte interne puternice de tipul războaielor civile, criminalitate organizată extinsă și asasinate politice. Acestea elemente negative conduc la valuri masive de migrare și refugiați, care sunt forțați de condițiile vitrege să părăsească locurile de baștină ori să fie strămutați. Un exemplu în acest sens reprezentat de Războiul Civil din Siria care a cauzat un exod de migranți, factor ce a destabilizat sectorul regional de securitatea din Balcani, mergând până în statele vest-europene. De la izbucnirea Războiului Civil în 2011, peste 6,6 milioane de oameni au părăsit țara, dintre care 5,6 milioane au găsit refugiu în țări vecine cu Siria. În plus, 6,7 milioane de oameni au fost relocați în diferite localități în interiorul Siriei. În aprilie 2021, Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați a estimat numărul de refugiați din Siria la aproximativ 3.6 milioane în Turcia, 855.000 în Liban și 665.000 în Iordania. De asemenea, 1,4 milioane de sirieni au primit azil politic în țări membre UE[10].

Legitimitatea internațională, analizată de autori precum Ian Hurd, Thomas Franck și John Rawls, constituie o formă de putere simbolică derivată din recunoașterea mutuală între state[11]. Barry Buzan consideră statul standardul universal al legitimității politice, centrul sistemului internațional modern[12]. În această paradigmă, Migdal definește statul ca o organizație compusă din multiple agenții coordonate, capabilă să impună reguli constrângătoare asupra populației, folosind forța acolo unde este necesar[13]. În fond, statul nu există, el este doar o realitate imaginată la nivel intersubiectiv de comunitatea umană dintr-un areal geografic. Totuși, la fel se poate afirma că persoanele care au simțit tăria instituțiilor statului, de la perceperea de impozite, achitarea de taxe și mergând până la comunicarea unor acte procedurale și înștiințări de efectuare a stagiului militar, au avut o tangență concretă, palpabilă cu existența sa materială. În aceeași notă, în literatura de specialitate a fost adusă în atenție analogia dintre stat și individ, criticabilă pentru lipsa predictibilității incidenței problemei profunde a prejudiciilor aduse teritoriului și populației (corpul), fără a se avea în vedere că un stat poate exista fără cele două componente, ci pe baza caracterului socio-politic (cazul guvernelor în exil). Invers, se poate reflecta asupra situației Palestinei, care deține o populație, beneficiază de o idee de stat comună, însă are un teritoriu neacreditat internațional.

Francis Fukuyama observă diferențe semnificative între SUA și Europa în privința sursei legitimității internaționale. Americanii văd legitimitatea democratică ca emanând exclusiv din națiunea-stat, în timp ce europenii o asociază cu voința comunității internaționale extinse[14].

STATUL SLAB CA SURSĂ DE INSECURITATE INTERNAȚIONALĂ

Momentul 11 septembrie 2001 a pus pe tapet cauzele proliferării existenței unor state slabe în regiuni care la prima vedere par complet izolate, nu prezintă un interes aparte și nu ar putea influența în vreun fel sau altul strategiile ori starea de acalmie dintr-un alt stat. Însă remarcăm că unele structuri socio-politice, fără autoritate centrală și instituții puternice, au devenit surse de conflict, terenuri fertile pentru dezvoltarea organizațiilor teroriste și pentru încălcări sistemice grave ale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, ce se circumscriu unor noi amenințări la adresa ordinii internaționale. Prin crearea și consolidarea de instituții politice, prin promovarea democrației, respectarea drepturilor și libertăților naturale ale omului și autoguvernare, oamenii din teritoriile marcate de anarhism sau fragilitate instituțională trebuie încurajați să creadă că orice efort de exercitare a stăpânirii asupra lor are caracter tranzitoriu și nu constituie efectele unor ambiții imperiale.

Problemele pe care le generează statele slabe pentru ele însele și pentru altele măresc enorm probabilitatea ca altcineva din sistemul internațional să caute să intervină în afacerilor lor, împotriva propriei voințe, pentru soluționarea rapidă a disfuncționalităților. Problema cu care s-a confruntat și se confruntă SUA este aceea că guvernarea falimentară poate crea amenințări de securitate intolerabile, sub forma teroriștilor înarmați cu arme de distrugere în masă. Practic, dintr-o dată, evenimentele ce au loc în părți îndepărtate, și la o primă vedere neînsemnate, ale globului, pot dobândi o importață deosebită pentru SUA și alte țări bogate și dezvoltate[15]. Fukuyama a elaborat un ghid ce cuprindea 3 faze succesive de construire ori reconstruire a unui stat ce a fost victimă a anarhismului, conflictului și dezorganizării:

1. Prima etapă se referă la construcția statelor care au ieșit din conflicte violente și se referă la reconstrucția post-conflict. Pentru puterile externe, problema principală în această fază este asigurarea pe termen scurt a stabilității, prin infuzie de forțe de securitate, polițienești, de ajutoare umanitare și asistență tehnică pentru restabilirea furnizării de energie electrică, apă, sisteme bancare și de plăți.
2. Dacă statul prăbușit a reușit să atingă o stabilitate modică, faza a 2-a implică crearea de instituții de stat capabile să se automențină, care să se poată supraviețui retragerii intervenției străine.
3. Întărirea statelor slabe unde există o stabilitate rezonabilă dar care nu reușesc să stabilească anumite funcții de stat necesare, cum ar fi protecția dreptului de proprietate sau asigurarea învățământului primar.

Un caz-școală de eșec al aplicării acestui mecanism este Afganistanul. Statul falimentar Afganistan, era într-atât de slab încât a putut fi efectiv deturnat de un actor non-statal, organizația teroristă Al-Qaida, servind ca bază pentru operațiuni teroriste globale. Politica externă americană de după 11 septembrie 2001 a avut ca principale opțiuni fie aruncarea problemei în brațele comunității internaționale, fie asumarea responsabilității guvernării statelor falite sau slabe care au creat problemele ce excedau propriului teritoriu. În octombrie 2001, SUA nu au mai stat pe gânduri, au invadat Afganistanul și au înlocuit guvernul taliban cu guvernul lui Hamid Karzai. Talibanii refuzaseră anterior să îl predea pe Osama bin Laden, creierul și persoana responsabilă de atacurile de la 11 septembrie 2001[16]. Statele Unite ale Americii au realizat investiții substanțiale în reconstrucția instituțiilor statului, în infrastructura tehnică, administrativă și rutieră, au ajutat la instruirea forțelor de securitate afgane și au reușit să impună, în intervalul 2004 – 2021 Republica Islamică Afanistan, bazată pe o Constituție nouă, adoptată în anul 2004. Au fost sesizate încercări de consolidare a economiei, de îmbunătățire a sistemului de sănătate, anterior Afganistanul având una dintre cele mai mari rate de mortalitate infantilă, una dintre cele mai mici speranțe de viață și o problemă cronică de foamete și malnutriție. Este demn de menționat că în această perioadă talibanii au dus un război de insurgență pentru a-și recâștiga teritoriile pierdute. În plus, eforturile externe de reconstruire a instituțiilor politice și de fortificare a celor existente nu au avut o finalitate pozitivă, guvernele afgane care s-au succedat nu au dat randamentul scontat, au fost corupte și văduvite de  capacitatea necesară pentru a pune bazele unei birocrații efective. La data de 14 aprilie 2021, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a anunțat consensul alianței de a retrage trupele din Afganistan. Forțele guvernamentale afgane aflate în colaps au cedat în fața ofensivei puternice a trupelor talibane, iar la 15 august 2021 talibanii au capturat capitala Kabul, Afagnistanul revenind “de facto” la o formă de conducere fundamentalist-islamică. Putem constata că Afganistanul nu a reușit să se transforme în aproximativ 20 de ani de ajutor financiar constant și coordonare din partea țărilor intervenționiste într-un stat stabil și cu un guvern capabil de răspuns propriu în fața mișcărilor de insurgență, acesta fiind un stat dependent de sprijin financiar extern și bolnav grav de corupție, clientelism și nepotism. În plus, Organizația Națiunilor Unite nu au recunoscut și nu recunosc guvernul taliban reinstaurat, ci doar anumite instituții factuale, în timp ce Rusia este singura țară care recunoaște oficial acest executiv, începând cu luna iulie 2025[17]. Un raport din anul 2025 al SIGAR (Special Inspector General for Afghanistan Reconstruction) a estimat costurile totale ale SUA pentru reconstrucție statală (administrație, societate civilă, economie sustenabilă, educație și infrastructură), asistență umanitară și fonduri pentru instruire militară, tehnică și informativă a structurilor de forță (armată, poliție) în intervalul 2002-2025, la 148 miliarde de dolari. O analiză a Universității Brown din anul 2021 a estimat costurile totale ale Războiului din Afganistan, în ceea ce privește SUA, la 2300 miliarde de dolari, incluzând și dimensiunea angrenării militare în conflict, cu toate aspectele subsidiare (armament, logistică, instrucție). Un lucru bizar îl prezintă un raport al Transparency International din anul 2022 și în care Afganistanul s-a clasat pe locul 150 în lume la indicele/barometrul corupției, față de locul 174 în anul 2021, din 180 de țări participante[18]. Desigur, trebuie să amendăm cu faptul că datele centralizate în raportul despre Afganistan nu prezintă suficientă fiabilitate, dat fiind faptul că sunt obținute de la mediile de afaceri din diferite state, iar în ceea ce privește Afganistanul, se remarcă o dificultate în culegerea de informații nealterate și obiective din teren și opacitatea per ansamblu a societății.

În istorie, etapele aduse în ecuație de Fukuyama au mai fost aplicate războaielor din Somalia, Kosovo, Irak și în Timorul de Est. În aceste țări, autoritatea de stat s-a prăbușit și a trebuit să fie reconstruită de la nivelul solului. Demersurile au fost neconcretizate în Somalia, materializate parțial în Irak și au relevat un vizibil succes în ceea ce privește Timorul de Est. Statul care se apropie cel mai mult de această viziune constructivistă este Kosovo, care, deși nu este membru ONU, este recunsocut de 100 de țări, are o oarecare legitimitate și instituții de stat care funcționează mediocru și ține în relativ control tensiunile interetnice. Acest schematism simplu al teoreticianului se poate aplica inclusiv Ucrainei, la finalizarea războiului cu Rusia, însă perspectiva de reconstrucție trebuie să aibă la bază lecțiile învățate de alte state din trecutul recent. O altă situație de actualitate este reprezentată de ambiguitatea statului Fâșia Gaza, aflat în conflict deschis cu Israelul din anul 2023, în urma atacului terorist din 7 octombrie. Acest ținut locuit de aproximativ un milion și jumătate de palestinieni, marcat de sărăcie, ideologizat terorist și incapabil de autoguvernare a scos în evidență, din nou, corelativitatea practică dintre incapacitatățile instituționale ale statelor slabe și amenințările la adresa securității internaționale.

CONCLUZIE

Analiza construcției statale și a consolidării instituționale evidențiază faptul că forța și reziliența unui stat nu se măsoară exclusiv prin potențialul său militar sau economic, ci mai ales prin soliditatea instituțiilor și capacitatea acestora de a genera încredere, legitimitate și continuitate guvernamentală. În sensul teoretizat de Francis Fukuyama, construcția statului este un proces complex și de durată, care presupune simultan dezvoltarea unei administrații performante și formarea unei culturi politice orientate spre responsabilitate și eficiență.

Din perspectiva relațiilor internaționale, statele slabe sau falite reprezintă veritabile focare de insecuritate, generând efecte transnaționale precum terorismul, traficul de persoane, migrația forțată și colapsul economic regional. Cazurile Afganistanului, Somaliei sau Siriei demonstrează că eșecul instituțional intern poate deveni rapid o amenințare globală, iar reconstrucția statală necesită o abordare integrată — combinând sprijinul extern cu eforturile interne de creare a unei birocrații eficiente și incoruptibile.

În același timp, experiențele internaționale de „state-building” arată că importul de instituții nu garantează succesul. Fără legitimitate internă, fără adaptarea instituțiilor la specificul cultural și fără o elită administrativă dedicată binelui public, orice arhitectură politică impusă din exterior rămâne fragilă. Astfel, construcția statală devine nu doar un exercițiu de inginerie instituțională, ci și unul de consolidare a capitalului social și de redefinire a relației dintre stat și cetățeni.

În concluzie, puterea unui stat derivă din echilibrul dintre capacitatea sa instituțională și legitimitatea politică. Doar acolo unde aceste două dimensiuni coexistă, statul poate asigura stabilitate internă și poate contribui activ la securitatea internațională. Consolidarea instituțiilor nu este un scop în sine, ci fundamentul unei ordini mondiale bazate pe cooperare, responsabilitate și respectarea principiilor guvernării democratice.

BIBLIOGRAFIE

1. Banca Mondială, Country Policy and Institutional Assessment (CPIA) – Evaluarea Politicilor și a Instituțiilor din Țară, indicator al Băncii Mondiale, disponibil online la: https://www.worldbank.org/, accesat la data de 8 septembrie 2025.
2. Buzan, Barry, Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca post-Război Rece, Editura Chișinău, 2000.
3. CSRC-CSW Workshop, Failed States and Security, London, 2009.
4. European Asylum Support Office, Syria: Situation of Returnees from Abroad, Country of Origin Information Report, iunie 2021.
5. Fukuyama, Francis, Construcția statelor. Ordinea mondială în secolul XXI, Editura Antet XX Press, Prahova, 2004.
6. Hurd, Ian, „Legitimacy and Authority in International Politics”, International Organization, Vol. 53, Nr. 2, 1999, pp. 379–408.
7. Migdal, Joel, Strong Societies and Weak States: State-Society Relations and State Capabilities in the Third World, Princeton, Princeton University Press, 1988.
8. Rotberg, Robert I., When States Fail: Causes and Consequences, Princeton, Princeton University Press, 2004.
9. Transparency International, Corruption Perceptions Index 2022, disponibil online la: https://www.transparency.org, accesat la data de 9 septembrie 2025.
10. The Guardian, „Russia Becomes First Country to Recognise Taliban Government”, The Guardian, 4 iulie 2025, disponibil online la: https://www.theguardian.com/world/2001/oct/17/afghanistan.terrorism11, accesat la data de 9 septembrie 2025.
11. Al Jazeera, „Russia Becomes First Country to Recognise Taliban Government”, Al Jazeera Newsfeed, 4 iulie 2025, disponibil online la: https://www.aljazeera.com/video/newsfeed/2025/7/4/russia-becomes-first-country-to-recognise-taliban-government

Note

[1] Francis Fukuyama, Construcția statelor. Ordinea mondială în secolul XXI, 2004, Editura Antet XX Press, Prahova, pg. 1–3.

[2] Robert I. Rotberg, When States Fail: Causes and Consequences, Princeton, Princeton University Press, 2004, p. 4.

[3] Francis Fukuyama, op. cit., p. 15.

[4] Ibidem, p. 19.

[5] Ibidem, pg. 21–23.

[6] Ibidem, p. 30

[7] Banca Mondială, Country Policy and Institutional Assessment (CPIA) (Evaluarea Politicilor și a Instituțiilor din Țară), indicator al Băncii Mondiale prin care se evaluează anual politicile și instituțiile unui stat în mai multe domenii de referință

[8] CSRC-CSW Workshop, Failed States and Security, London, 2009

[9] https://www.contributors.ro/este-romania-un-stat-esuat/, accesat la data de 08.09.2025.

[10] © European Asylum Support Office, iunie 2021, Syria Situation of returnees from abroad, Country of Origin Information Report p. 7

[11] Ian Hurd, Legitimacy and Authority in International Politics, International Organization, Vol. 53, No. 2, 1999, pp. 379–408

[12] Barry Buzan, Popoarele, statele și teama, Editura Chișinău, 2000, p. 98

[13] Joel Migdal, Strong Societies and Weak States, Princeton, Princeton University Press, 1988, p. 22

[14] Francis Fukuyama, op. cit., p. 47

[15] Fukuyama Francis, Construcția statelor, pg. 100-126.

[16] https://www.theguardian.com/world/2001/oct/17/afghanistan.terrorism11, accesat la data de 09.09.2025.

[17]https://www.aljazeera.com/video/newsfeed/2025/7/4/russia-becomes-first-country-to-recognise-taliban-government, accesat la data de 09.09.2025.

[18] https://www.voanews.com/a/can-the-taliban-tackle-corruption-in-afghanistan-/6942205.html, accesat la data de 09.09.2025