Cristian, Alexandru (2023), Schimbarea paradigmelor în mediul internațional de securitate, Intelligence Info, 2:3, 72-81, https://www.intelligenceinfo.org/schimbarea-paradigmelor-in-mediul-international-de-securitate/

Changing paradigms in the international security environment

Abstract

Security paradigms are models in which the international system operates. There is no utopian paradigm, not even a dystopian one. There is a paradigmatic eclecticism. An international system subject to a paradigm is also subject to the transformations given by the paradigm. Currently, we are in a preparadigmatic situation, we are looking for a new paradigm.

Keywords: paradigms, security, Marxist currents, perspectives

Rezumat

Paradigmele de securitate sunt modele în care funcţionează sistemul internaţional. Nu există o paradigmă utopică, nici măcar una distopică. Există un ecletism paradigmatic. Un sistem internaţional supus unei paradigme este supus şi transformărilor date de paradigmă. În prezent, ne aflăm într-o situaţie preparadigmatică, căutăm o nouă paradigmă.

Cuvinte cheie: paradigme, securitate, curente marxiste, perspective

INTELLIGENCE INFO, Volumul 2, Numărul 3, Septembrie 2023, pp. 72-81
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/schimbarea-paradigmelor-in-mediul-international-de-securitate/
© 2023 Alexandru Cristian. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Schimbarea paradigmelor în mediul internațional de securitate

Dr. Alexandru Cristian[1]

alexandrucristian87@yahoo.com

[1] Universitatea Națională de Apărare „Carol I” / MApN

Paradigmele de securitate sunt modele în care funcţionează sistemul internaţional. Nu există o paradigmă utopică, nici măcar una distopică. Există un ecletism paradigmatic. Un sistem internaţional supus unei paradigme este supus şi transformărilor date de paradigmă. În prezent, ne aflăm într-o situaţie prepara­digmatică, căutăm o nouă paradigmă.

Abordarea constructivistă a securităţii

Constructivismul social este o teorie ce identifică rolul culturii în relaţiile internaţionale. Trăsăturile generale ale acestei teorii sunt: interacţiunea între stat şi om la nivel socio-cultural, rolul ideilor, al normelor şi al instituţiilor în deciziile de politică externă, importanţa identităţii şi culturii în politica internaţională, construc­ţia intereselor şi a deciziilor în politica internaţională^[1].

Constructivismul este văzut de mulţi specialişti mai mult ca o abordare a relaţiilor internaţionale. Alexander Wendt, cel mai influent constructivist, spunea că anarhia este ceea ce statele fac. Statele dezvoltă şi ajută anarhia să existe. Wendt spune că un principiu fundamental al constructivismului social este că oamenii, ca şi statele, acţionează şi iau o decizie care este în strânsă legătura cu semnificaţia acelui obiect sau stat^[2]. Constructiviştii văd sistemul internaţional ca pe o societate internaţională^[3]. O societate poate să aibă o influenţă puternică asupra unui stat. În viziunea constructivistă, statele sunt construcţii ale societăţilor.

Sistemul internaţional este privit din perspectivă socială^[4]. Ideile construc­tiviste îşi au obârşia în lucrările lui Max Weber, Emile Durkheim, Karl Deutsch. În opinia lui Max Weber, oamenii sunt fiinţe culturale ce au voinţă şi capacitate de a‑şi însuşi o atitudine de conştienţă faţă de lume şi de semnificaţia ei^[5]. Teoria weberiană susţine că omul este influenţat de cultură în modalităţi diferite. Educaţia omului îşi pune amprenta asupra sa în societate, dar cultura din care provine modifică comportamentul uman la nivel internaţional, mai exact la relaţionarea cu oameni din alte culturi.

Alexander Wendt susţine că structura relaţiilor umane este dominată de idei, oamenii comunică cu ajutorul lor nu cu ajutorul unor forţe materiale. În vizi­unea lui Wendt, constructivismul are ca principală unitate de analiză, statul, urmat de structurile intersubiective (societăţile) şi de interesele şi identităţile structurilor sociale^[6]. Abordarea sociologică a sistemului internaţional transformă teoria lui Wendt într-o sociologie a securităţii, sociologizarea relaţiilor internaţionale. Wendt consideră că statele sunt blocate în teorie, şi că anarhia poate fi combătută prin voinţa statelor. Blocajul sistemului internaţional este unul indus la nivel ideatic de teoriile ce au în centrul lor ca paradigmă starea de anarhie

În opinia lui Wendt există trei modele de anarhie. Primul model este cel hobbesian unde competiţia este acerbă şi cvasipermanentă. Al doilea model este anarhia de tip lockean unde statele colaborează în multe puncte de interes comun, dar modificarea anumitor niveluri de cooperare poate fi bruscă, chiar violentă, ceea ce duce la apariţia facilă a conflictului. Ultimul model de anarhie este cel kantian, în care statele cooperează în virtutea legii şi a cooperării paşnice având ca model o lume condusă democratic^[7]. Wendt a fost deseori acuzat de reificarea statului, de unii văzut ca un neomarxist. Deşi Wendt consideră statul ca principala unitate de analiză, ignoră faptul că statul se poate transforma poate evolua. Abor­darea constructivistă este de fapt înfruntarea culturală dintre societăţi, în viziunea constructivismului societatea modelează statul nu invers.

Paradigma internaţională de securitate din perspectivă constructivistă este una a unei societăţi internaţionale ce acţionează diferit în funcţie de idei, valori şi norme culturale.

Curente marxiste în sistemul internaţional – teoria sistemului mondial şi teoria dependenţei

O viziune a sistemului internaţional, care se opune celorlalte, este viziunea marxistă. Din opera lui Karl Marx s-au desprins două mari curente de gândire, teoria critică şi structuralismul. Teoria critică are la bază lucrările lui Hegel, Marx şi Freud şi s-a dezvoltat sub numele şcolii de la Frankfurt, având reprezentanţi de seamă pe Theodor W. Adorno, Herbert Marcuse, Jȕrgen Habermas^[8]. Structura­lismul a avut ca reprezentanţi pe Jacques Derrida, Michel Foucault chiar dacă aceştia nu se recunosc ca structuralişti.

Principalele idei ale teoriei marxiste sunt: relaţiile internaţionale sunt influ­enţate profund de structura economică capitalistă mondială, dar şi de sistemul mondial capitalist; politica internaţională este influenţată de factori economici; actori principalii sunt statele, corporaţiile multinaţionale şi transnaţionale, clasele sociale transnaţionale; statele reflectă interese claselor sociale dominante; capita­lismul este o ordine socială şi economică injustă care generează conflicte şi discor­die şi care este măcinat de contradicţii interne şi supus unor crize periodice^[9]. Tot în cadrul teoriei marxiste s-au născut teoriile dependenţei şi a sistemelor mondiale. Teoria dependenţei este specifică spaţiului latino-american şi lumii a treia, iar cea a sistemelor mondiale, lumii globale.

Teoria sistemului internaţional s-a născut la jumătatea secolului XX având ca bază teoretică studiile şcolii de istoriografie de la Annales, unde cel mai de sea­mă reprezentant a fost Fernand Braudel. Teoriile sistemelor mondiale şi ale depen­denţei au fost cristalizate de istoricul şi sociologul Immanuel Wallerstein. În opinia sa, lumea capitalistă s-a dezvoltat pe ruinele lumii subdezvoltate, cu alte cuvinte, dezvoltarea unora a dus la sărăcirea altora. Sistemul mondial este format din cen­tru, periferie şi o zonă importantă de tranziţie denumită semiperiferie^[10]. Centrul este o zonă dezvoltată, specifică nord-vestului Europei, periferia este o zonă speci­fică arealul geografic dominat de imperiile coloniale, iar semiperiferia este o zonă de tranziţie. Centrul este caracterizat de o economie dezvoltată, de o stabilitate po­li­tică solidă. Periferia este o zonă cu o economie ce depinde de exportul materiilor prime către centru pentru a supravieţui, cu o coeziune socială slabă şi cu o relativă stabilitate politică^[11]. Semiperiferia este o zonă de tranziţie în care pot intra puteri mari aflate în declin sau puteri mici în curs de dezvoltare.

Într-o viziune modernă, centrul este lumea întâi, semiperiferia – lumea a doua -, periferia – lumea a treia. Există şi o lume a patra care este cea a popoarelor fără stat, palestinienii sau kurzii. Wallerstein susţine că abia în secolul XX, siste­mul mondial a devenit un sistem global^[12]. Trei perioade de hegemonie au fost pre­zente în sistemul mondial. Hegemonia olandeză în secolul al XVIII-lea, engleză în secolul al XIX-lea şi cea americană în secolul XX.

Teoria lui Wallerstein s-a născut din teza lui Fernand Braudel potrivit căreia capitalismul s-a dezvoltat în cercuri concentrice, având un centru dezvoltat şi periferie mai puţin dezvoltată^[13]. Wallerstein susţine că există o lume-imperiu, un singur centru de putere şi lume-economică, mai mulţi centri de putere. Lumea-economică este caracteristică sistemului anarhic internaţional datorită împărţirii de responsabilităţi şi a interconexiunilor complexe ce au loc^[14].

Teoria sistemelor mondiale a ajutat la înţelegerea unor fenomene greu de explicat, clivajul între lumea bogată şi cea săracă, între dezvoltare şi subdezvoltare. În paralel cu această teorie, a apărut teoria dependenţei. O teoria ce îşi doreşte să explice diferenţa evoluţiei dintre regiuni.

Sistemul internaţional după al Doilea Război Mondial a creat noi forţe economico-politice. Noile state apărute sunt state fragile ce nu îşi pot susţine în mod real independenţa. Statele post-coloniale au ca şi caracteristică dezvoltarea în măsură mai mică, sau subdezvoltarea. America Latină este modelul istoric de manifestare al teoriilor dezvoltării. Un continent sărac, cotropit de imperialişti ce doresc să exploateze tot fără dea nimic în schimb, aceasta este viziunea marxistă asupra istoriei Americii Latine.

Precursorii teoriei dependenţei au fost preocupaţi de evoluţia şi dezvolta­rea continentului sud-american. Teoria dependenţei este o teorie structuralistă^[15]. Principala teză a teoriei dependenţei este că dezvoltarea este limitată de factori care ajută o anumită economie să se dezvolte într-o perioadă istorică, pe când alte eco­no­mii stagnează, apare fenomenul hegemoniei economice asupra altor economii^[16]. Principalele caracteristici ale teoriei dependenţei sunt: analiza integrată a ştiinţelor sociale, analiza unor condiţionări istorico-sociale privind dezvoltarea, o metodă de analiză dialectică, evidenţierea echilibrului social şi influenţele marxiste^[17].

În cadrul teoriei dependenţei există patru mari curente. Curentul critic re­liefează limita dezvoltării datorită unor variabile endogene cum ar fi societatea, cultura şi economia. Subdezvoltarea apare datorită unor factori interni, dar şi ex­terni. Principalii reprezentanţi ai acestui curent sunt Celso Furtado, Raúl Prebisch, Aníbal Pinto. Al doilea curent este cel neo-marxist şi are ca principal reprezentant pe André Gunder Frank. Acesta susţine o abordare dialectică a problemei dezvoltă­rii; dezvoltarea subdezvoltării este conceptul lansat de Frank pentru a descrie actu­a­litatea economico-politică a Americii Latine. Al treilea curent este cel al marxis­mului neortodox ce are ca reprezentanţi pe Fernando Henrique Cardoso şi Enzo Fallet. Aceştia susţin că subdezvoltarea este un mecanism intern ce trebuie contro­lat. Ultimul curent este cel al lui Gunder Frank şi poziţia sa anti-marxistă. Frank explică subdezvoltarea prin factori ce nu fac parte din teoria marxistă^[18].

Teoria dependenţei a fost criticată şi de Francis Fukuyama care o consi­deră, în „Sfârşitul Istoriei şi ultimul om”, ca fiind o ultimă redută în faţa victoriei finale a capitalismului liberal al lumii^[19]. Contestată sau susţinută, această teorie a încercat să descrie mecanismele istorice prin care s-a putut ajunge la dezvoltare sau subdezvoltare. Numele teoriei exprimă adevăratul ţel, aflarea motivului prevalenţei economiei occidentale în lume. Deşi statele Americii Latine au fost colonii, acestea nu mai trebuie să depindă de marile puteri economice. Teoria dependenţei este un model teoretic de a combate istoria şi destinul mai puţin fast al Americii Latine.

În viziunea marxistă paradigma sistemului internaţional de securitate este centrată pe un conflict între clase, un conflict între caste. Marxiştii îi văd pe capita­lişti ca fiind o castă superioară iar pe restul, muncitori oprimaţi. Aşa sunt şi statele. Unele produc şi au câştig, altele furnizează materii prime şi ies în pierdere. Este o paradigmă care a dominat sfârşitul secolul al XIX-lea şi parte din secolul XX.

Societatea riscului – abordare a securităţii moderne

Lumea în care trăim, lumea postmodernă, este plină de provocări. Pro­gresul nu este întot­deauna calea unui viitor de aur al omenirii. Dezvoltarea tehnico-ştiinţifică reprezintă un pas uriaş pentru omenire. Odată cu această dez­voltare, vin din urmă şi pericolele acesteia. O societate, cu cât este mai dez­voltată, cu atât are de a face cu probleme complexe. Societatea contemporană este o societatea generatoare de riscuri^[20]. Destructurarea societăţii industriale şi demisti­ficarea statului şi a naţiu­nii duc la mutaţii şi pericole fără precedent în istoria lumii^[21].

Societatea bunăstării în care am intrat este o societate a riscului. Statul bunăstării este statul riscului, susţine Ulrich Beck, fondatorul studiilor de securitate în domeniul riscului. În prezent, statul a devenit gestionar al producţiei şi distri­buirii riscurilor. În teoria sa referitoare la societatea riscului, Ulrich Beck dezvoltă şi conceptul de subpolitică ca apariţie a unor actori non-individuali cum ar fi: ştiin­ţa, afacerile, tehnologia ce influenţează reguli sau idei din politica internaţională^[22].

Riscul este o consecinţă a dezvoltării ştiinţifico-tehnice a lumii, o mutaţie eco­nomică fără precedent. Un exemplu clasic de risc este cel al tehnologiei nucle­are^[23]. Mutaţiile sociale ale modernităţii au fost studiate de Ulrich Beck, provo­cările ce vor apărea în viitor se bazează pe creşterea interdependenţei globale^[24].

Societatea riscului se confruntă cu ameninţări de securitate, în mare parte, lipsite de precedent istoric şi de modele testate de abordare, afirmă Caius Dobrescu. Este o societate post-industrială. O nouă industrie aduce noi succese, dar şi noi ameninţări. Electricitatea obţinută pe calea energiei nucleare poate fi un risc major. În fiecare perioadă istorică a existat o societate a riscului, susţine Ulrich Beck. Noua societate produce riscul. Riscul este modelat de premise şi instrumente cognitive corelate cu percepţia socială^[25]. Societatea riscului este percepţia secu­rităţii de către indivizi, popoare şi state. Riscul este întotdeauna subiectiv deoarece este interpretabil.

Perspective asupra sistemului internaţional de securitate- dileme preparadigmatice

Sistemul internaţional se află într-o situaţie preparadigmatică. Paradigma clasică, sistemul anarhic este pe cale să fie schimbată de o nouă paradigmă. Alături de noi paradigme, întâlnim şi concepte noi care nu au pretenţii paradigmatice.

O mare dezbatere este în studiul securităţii după sfârşitul Războiului Rece. O viziune veche, cea tradiţionalistă, susţine că trebuie să ne concentrăm analiza pe stat şi teritoriu. O viziune nouă spune că trebuie să extindem analiza şi la alte sectoare, politic, economic, de mediu şi societal^[26].

Stephen Walt susţine că studiile de securitate sunt cercetările asupra ame­ninţării, folosirii şi al controlului forţei militare^[27]. Studiile de securitate pun accen­tul pe analiza posibilităţii evitării unui conflict. De asemenea, analizează preveni­rea şi felul cum s-au desfăşurat conflictele. Anatomia securităţii ne relevă că este un domeniu vast şi greu de cuprins pentru o teorie. De aceea, în securitate se merge pe o gândire paradigmatică relativă, nu putem avea o paradigmă definitivă, imua­bilă şi irefutabilă.

În analiza relaţiilor internaţionale, sunt mai multe nivele de cercetare. Un prim nivel de analiză este sistemul internaţional, al doilea nivel de analiză este subsistemul internaţional (organizaţii internaţionale şi regionale), un al treilea este unitatea statală, al patrulea, subunitatea societăţii şi ultimul sistem de analiză indivizii^[28].

Relaţiile internaţionale sunt caracterizate de interdisciplinaritate în cerce­tare. A cerceta relaţiile internaţionale înseamnă a studia un stat sau comporta­mentul acestuia din mai multe perspective. Barry Buzan propune analizarea pe mai multe sectoare: politic, militar, economic, de mediu şi societal.

Pe lângă paradigma generală a sistemului internaţional, mai există concepte care nu au pretenţii paradigmatice – conflictul civilizaţional, studiile puterii statale, glocalizarea. Conflictul civilizaţional se bazează pe teoria huntingtoniană a cioc­nirii centrelor de civilizaţie. Studiile puterii statale se concentrează pe teoria tipului de putere a lui Joseph S. Nye Jr. Glocalizarea este un fenomen complex şi pe alocuri abstract, dar capabil de tensiuni sistemice.

Joseph S. Nye Jr este teoreticianul puterii în sistemul internaţional. Puterea este definită în mod general ca şi abilitatea de a face faţă unei schimbări şi de a face o schimbare^[29]. Puterea, în perspectiva lui Nye, are o sursă fizică şi una imate­rială, intangibilă. Puterea militară este capacitatea de a ameninţa şi de a impune ceva unui stat^[30]. Oricât de puternic ar fi un stat, acesta nu poate domina lumea de unul singurul, afirmă Nye citându-l pe David Hume. Hard power este puterea militară coroborată cu cea economică. Puterea dură este cea care impune şi nu convinge, ne spune Nye. Puterea economică poate fi caracterizată prin monopol – singurul vânzător, sau monopson – singurul cumpărător^[31].

În viziunea lui Nye, sancţiunile sunt măsuri de a încuraja sau pedepsi un stat pentru a reitera o decizie, aceasta este o politică autoritară. Puterea blândă, Soft Power, este greu de folosit, uşor de pierdut şi costisitor de restabilit^[32]. Puterea blândă are trei resurse de bază; cultura (trebuie să fie atractivă), valorile politice model (în interiorul, dar şi în afara ţării) şi politica externă care trebuie să fie dubla­tă de legitimitate şi moralitate^[33].

Resursele Soft Power sunt serviciile de informaţii, agenţiile diplomatice, institutele culturale, diplomaţia publică, asistenţa programelor^[34]. Soft power este puterea care influenţează, nu impune. În viziunea lui Nye, în secolul al XXI-lea, se vor produce două fenomene: difuzia puterii şi transformarea puterii. Difuzia puterii înseamnă instaurarea erei digitale, unde informaţia este liberă şi abundentă. Iar, transformarea puterii, mutarea centrului lumii dinspre lumea occidentală spre Estul Asiei.

Pentru ca statele să fie echilibrate, balansate şi să nu existe conflicte între ele trebuie să fie inteligente. Smart Power este combinaţia dintre forţă şi blândeţe pentru a obţine rezultatul favorit. Smart este format din Hard şi Soft. Putere mili­tară şi economică înveşmântată în diplomaţie şi institute culturale, sau cum spunea Bismarck o mână de fier într-o mănuşă de catifea.

Joseph S. Nye Jr. propune în viitor o sinteză teoretică, între realism şi liberalism. Realismul-liberal fiind teoria cea mai optimă pentru viitorul sistem internaţional global.

Situaţia preparadigmatică în care ne aflăm trebuie schimbată. Paradigma actuală de securitate, sistemul anarhic internaţional este disputat de paradigma unei lumi ordonate, conduse de un forum mondial, guvernanţa instituţională plane­tară^[35]. Jacques Attali prevede în cartea sa „Scurtă istorie a viitorului”, înfiinţarea unei Constituţii Planetare care să înlocuiască Charta ONU. Soluţia unei paradigme universale nu este nouă. Aproape în orice domeniu se caută o paradigmă universală sau o teorie finală. De la utopiile Renaşterii la distopiile moderne, lumea a fost fas­ci­nată de universalism, de unitate în diversitate. Schimbarea paradigmei sistemului internaţional de securitate este o provocare pentru că nu putem aproxima cum va avea loc, când şi ce transformări inerente vor fi. Pluralismul teoretic ne îndeamnă la raţiune şi nu la desenarea unor viitoare proiecţii milenariste. Cei mai mulţi consideră că ecletismul teoretic este calea viitorului.

Mulţi specialişti prevăd o lume ordonată în viitor, supusă unui forum global. O lume paşnică, condusă de un guvern mondial pe baza legii şi respectării drepturilor fundamentale ale omului, visul kantian. Alţii văd o lume anarhică măci­nată de conflicte şi neputând fi în stare să se unească. Cei mai mulţi văd o lume distopică, supusă de o monstruoasă instituţie globală. Modificările paradigmatice necesită timp, iar viitorul este greu de prevăzut. Ceea ce este cert este că ne aflăm într-o situaţie preparadigmatică, o tranziţie către un nou sistem internaţional global despre care nu ştim cum va arăta sau cine vor fi principalii actori.

Bibliografie

[1] Jill Steans, Lloyd Pettiford, colaborare Thomas Diez, op.cit., p.215.

[2] Alexander Wendt, Anarchy is what states make of it: the social construction of power politics,  pp. 396-397, disponibil online la: http://acme.highpoint.edu/~msetzler/IntlSec/NewReadings2ad d/Wendt_1992.pdf,  accesat la 27.02. 2014.

[3] Jill Steans, Lloyd Pettiford, colaborare Thomas Diez, op.cit., p.225.

[4] Leonida Moise, Introducere în Teoria  Relaţiilor Internaţionale, Editura Paideia, Bucureşti, 2008, p.195.

[5] Ibidem, p.196.

[6] Ibidem, p.200.

[7] Ibidem, p. 205.

[8] Ben Agger, Critical Theory, Poststructuralism, Postmodernism, p.107, disponibil online la:  http://www.artsrn.ualberta.ca/courses/PoliticalScience/661B1/documents/BenAggerCriticalTheoryPoststructPostMod.pdf,  accesat la 27.02.2014.

[9] Jill Steans, Lloyd Pettiford, colaborare Thomas Diez, op.cit., p.93.

[10] Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale, Editura Ziua, Bucureşti, 2003, p.400.

[11] Idem.

[12] Ibidem, p.401.

[13] Leonida Moise, op.cit., p.312.

[14] Idem.

[15] Marcia Solorza, Moisé Cetré, „La teoria de la dependencia”, în Revista Republicana, no.10,  enero- junio 2011, Corporacion Universitaria Repulicana, Santa Fé de Bogota, Colombia, 2011.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem, pp 131-137.

[19] Ibidem.

[20] Ionel Nicu Sava, op.cit., p.283.

[21] Idem.

[22] Ibidem, p.291.

[23] Caius Dobrescu, Societatea Riscului, disponibil online la: http://www.unitbv.ro/postmodernism/s.html# SOCIETATEA, accesat la 27.02.2014.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Barry Buzan, Ole Waever, Jaap de Wilde, Securitatea – un nou cadru de analiză, Editura CA Publishing, Cluj- Napoca, 2011, p.13.

[27] Ibidem, p.16.

[28] Ibidem, p.22.

[29] Joseph S. Nye Jr., The Future of Power, Editura Public Affairs,  New York, 2011, p.5.

[30] Ibidem, pp 27-28.

[31] Ibidem, p.53.

[32] Ibidem, p.83.

[33] Ibidem, p.85.

[34] Ibidem,  p.99.

[35] Ștefan Mâşu, op.cit., p. 391.