Sfetcu, Nicolae (2024), Tranziția României de la 23 august 1944 la Tratatul de Pace de la Paris, Intelligence Info, 3:4, DOI: 10.58679/II35068, https://www.intelligenceinfo.org/tranzitia-romaniei-de-la-23-august-1944-la-tratatul-de-pace-de-la-paris/

Romania’s Transition from August 23, 1944, to the Paris Peace Treaty

Abstract

This is an extended article from the book Rolul Armatei Române în actul de la 23 august 1944 of Nicolae Sfetcu (Sfetcu 2022). Between August 23, 1944, and the signing of the Paris Peace Treaty on February 10, 1947, Romania experienced a profound and tumultuous transformation. This period marked Romania’s dramatic transition from an ally of Nazi Germany to a nation under Soviet influence, dealing with the aftermath of World War II, the loss of territories, and the restructuring of its political and social systems.

Keywords: Romania, August 23 1944, Paris Peace Treaty, King Michael I, Marshal Antonescu, Soviet Union, communism

Rezumat

Acesta este un articol extins din cartea Rolul Armatei Române în actul de la 23 august 1944 de Nicolae Sfetcu (Sfetcu 2022). Între 23 august 1944 și semnarea Tratatului de Pace de la Paris la 10 februarie 1947, România a cunoscut o transformare profundă și tumultuoasă. Această perioadă a marcat trecerea dramatică a României de la un aliat al Germaniei naziste la o națiune aflată sub influența sovietică, confruntându-se cu consecințele celui de-al Doilea Război Mondial, pierderea teritoriilor și restructurarea sistemelor sale politice și sociale.

Cuvinte cheie: România, 23 august 1944, Tratatul de Pace de la Paris, Regele Mihai I, Mareșalul Antonescu, Uniunea Sovietică, comunismul

INTELLIGENCE INFO, Volumul 3, Numărul 3, Septembrie 2024, pp.
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159, DOI: 10.58679/II35068
URL: https://www.intelligenceinfo.org/tranzitia-romaniei-de-la-23-august-1944-la-tratatul-de-pace-de-la-paris/
© 2024 Nicolae SFETCU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Tranziția României de la 23 august 1944 la Tratatul de Pace de la Paris

Nicolae SFETCU[1]

nicolae@sfetcu.com

[1] Cercetător – Academia Română – Comitetul Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST) , Divizia de Istoria Științei (DIS), ORCID: 0000-0002-0162-9973

Introducere

Între 23 august 1944 și semnarea Tratatului de Pace de la Paris la 10 februarie 1947, România a cunoscut o transformare profundă și tumultuoasă. Această perioadă a marcat trecerea dramatică a României de la un aliat al Germaniei naziste la o națiune aflată sub influența sovietică, confruntându-se cu consecințele celui de-al Doilea Război Mondial, pierderea teritoriilor și restructurarea sistemelor sale politice și sociale.

Lovitura de stat din 23 august 1944

Apărătorii lui Ion Antonescu consideră actul Regelui Mihai I ca pe o greșeală tragică (Baciu 1990), unii ca un „act de înaltă trădare”, iar alții ca o „gravă eroare politică” (Historia 2014), afirmând că Regele ar fi trebuit să mai așteptase o lună sau două astfel încât mareșalul însuși să ceară armistițiul. În acest timp Aliații occidentali ar fi avansat mai mult spre Europa de Est reducând sfera sovietică de influența (Baciu 1990). În practică, a doua ofensivă Iași-Chișinău era deja în desfășurare de trei zile, făcând inevitabilă invazia rapidă a României de către Uniunea Sovietică ca țară inamică, riscând o expunere la cel mai prost tratament. În plus, chiar dacă Aliații occidentali ar fi pătruns mai mult în Europa Centrală, ar fi fost foarte puțin probabil să ajungă în România, cea mai răsăriteană dintre toate: „țările din Răsărit nu puteau fi decât primele cucerite și ocupate de sovietici” (Duțu, Retegan, și Stefan 1991, 35–39).

”Prin arestarea lui Antonescu și capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnarii armistițiului cu rușii, România a pierdut baza juridica și morală a apărării drepturilor sale, s-a dezonorat singură.” (Historia 2014)

Una din erorile regelui, conform lui Tudor Curtifan, a fost că Regele anunțase în mod eronat că România acceptase un armistițiu oferit de URSS, Marea Britanie și SUA. Lipsa reală a aunui astfel de armistițiu a dus la dezarmarea militarilor români care au fost luați prizonieri de sovietici. (Curtifan 2019)

Istoricul Neagu Djuvara afirma că acele „condiții mai ușoare” pe care le-ar fi obținut Ion Antonescu „sunt pure fabulații”, în realitate Antonescu intenționa să le ofere un răgaz germanilor să părăsească România (Djuvara 2012).

Ioan Scurtu afirmă că ”23 August 1944 nu a fost un act spontan”, ci ”un act îndelung și temeinic pregătit, care s-a desfășurat în conformitate cu un plan politic și militar minuțios elaborat, care sintetiza platforma pe care se realizase consensul național.”  (Scurtu 1984)

Generalul german Johannes Frießner, comandant al Grupului de Armate Sud, considera actul de la 23 august drept o trădare a românilor (Friessner 1956)). Alan Brooke, șeful statului major imperial britanic, declara că prin actul de la 23 august 1944 România a contribuit la eliberarea zonei Balcanilor scurtând războiul cu 6 luni și cruțând astfel sute de mii de vieți (Churchill 2013).

Între Germania și România nu a existat niciun tratat sau convenție care să consemneze îndatoririle și drepturile fiecărui partener. Joakim von Ribbentrop, ministrul de Externe al Germaniei, afirmase că sângele vărsat împreună este mai puternic decât toate pactele, astfel germanii ,,nu voiau să-și asume niciun fel de obligații față de partenerii minori ai Axei (Constantiniu 2011, 389–90) (Duțu 2016). Această atitudine a Germaniei îl deroga pe Antonescu de orice obligație nereciprocă din punctul de vedere al onoarei militare.

În cadrul unei mese rotunde organizată de Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară cu specialiști în domeniul cercetării istoriei celui de-al Doilea Război Mondial din țară și străinătate, la 65 ani de la actul de la 23 august 1944 (ISPAIM 2009), au fost puse invitaților mai multe întrebări comune, printre care ”Cum apreciați, astăzi, gestul României de la 23 august 1944?”, ”Care este opinia dumneavoastră cu privire la rolul principalilor actori implicați în evenimentele de acum 65 de ani (monarhia, armata, partidele politice, regimul antonescian)?” și ”În ultimii ani s-a acreditat ideea că schimbarea de alianță de la 23 august 1944 a determinat și a accelerat procesul de ocupare a țării de către Armata Roșie. Cât adevăr există într-o asemenea afirmație?” . Trei răspunsuri s-au detașat din aceste discuții: actul de la 23 august 1944 a fost un act legitim, regele și armata au fost principalele personaje al acestui act, și acțiunile sovieticilor ar fi continuat cel puțin la fel de rău în indiferent în care din variante ar fi luat sfârșit alianța României cu Germania.

Astfel, Alesandru Duțu spune că generalul Ilie Șteflea, șeful Marelui Stat Major român până la 23 august 1944, considera în primăvara anului 1945 că situația trupelor române „nu mai permitea restabilirea apărării pe frontul fortificat chiar dacă trupele noastre ar fi continuat să lupte” (Dutu 2009, 6–8). Academician Dinu C. Giuresco consideră că armata a fost factorul hotărâtor la 23 august (Giurescu 2009, 9–10). Dorin Matei afirmă că principalul avantaj al actului a fost reîntregirea Transilvaniei (Matei 2009, 10–11). Petre Otu consideră actul de la 23 august o schimbare de guvern perfect legală (Otu 2009, 11–13). Ioan Scurtu critică pregătirea insuficientă a actului și inexistența unui armistițiu, și consideră că regele ar fi trebuit să îi acorde un răgaz lui Antonescu (Scurtu 2009, 11–15). Ottmar Trașcă spune că 23 august a fost un act de salvare națională, dar consideră o eroare faptul că s-a afirmat în mod fals că există un armistițiu, și remarcă loialitatea armatei față de rege (Trașcă 2009, 16–18). Cristian Troncotă afirmă că actul de la 23 august a fost singura soluție posibilă pentru redobândirea nord-vestului Transilvaniei (Troncotă 2009, 19–24).

Generalul Vasiliu Rășcanu, participant la evenimente, comenta în iulie 1974 în prezența unor apropiați: „Să se termine odată cu afirmațiile că meritul și realizarea actului de la 23 august 1944 revin PCR, deoarece insurecția a fost concepută și realizată numai de către Armată” și – sublinia Rășcanu – „eu nu cunosc alți reprezentanți ai PCR antrenați în aceste acțiuni în afară de Pătrășcanu și Bodnăraș, singurii care au avut contingență cu insurecția”. (Aparaschivei 2021) După 23 august 1944, grupul comunist local format de Lucrețiu Pătrășcanu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer și Nicolae Ceaușescu începe să se distanțeze și să se izoleze cât mai mult de Moscova și grupul ei de comuniști „români” internaționaliști  (Aparaschivei 2021).

Dennis Deletant spunea despre mareșal: ”cariera lui Ion Antonescu este plină de paradoxuri. A fost un politician cinstit într-o societate care nu era remarcată pentru integritate în politică. Se pare că a fost unul dintre puținii lideri ai Axei pe care Hitler i-a respectat sau chiar a permis să-l contrazică. Pe de altă parte, nu a fost niciodată germanofil… a fost un criminal de război care a trimis zeci de mii de evrei la moarte în Transnistria” Antonescu ar fi afirmat că „Am mers cu Germania pentru că am găsit țara angajată în această politică și nimeni atunci, oricine ar fi fost el, nu i-ar fi putut da o altă direcție fără riscul de a aduce ruina întregii țări”’ (Deletant 2006, 51) și „Sunt un aliat al Reichului împotriva Rusiei. Sunt neutru în conflictul dintre Marea Britanie și Germania. Sunt pentru America împotriva japonezilor” (Deletant 2006, 92). Concluzia lui Deletant este că după 1940 orice politică românească nu putea să fie decât o politică militară (Deletant 2006, 52). Regimul antonescian a fost condus într-o manieră militară, „în care ofițerii superiori primeau ordinele doar de la el și, de obicei, ignorau orice decizie luată de alți miniștri din guvern” (Deletant 2006, 69).

Acordul de ocupație și armistițiu sovietic

Germanii au fost surprinși de schimbarea bruscă de regim. Forțele lor armate s-au retras în Ungaria, dar Adolf Hitler ordonă ocuparea Bucureștiului și instalarea unui nou guvern pro-nazist (Hitchins 1994, 500) (Erickson 2015, 363). În noaptea de 23 spre 24 august, Sănătescu se întâlnește cu doi comandanți germani cerându-le să se retragă. Unul din ei, generalul Alfred Gerstenberg, cere permisiunea să își retragă oamenii la Ploiești pentru a organiza evacuarea. La Ploiești însă nu continuă cu evacuarea (Axworthy, Scafeș, și Crăciunoiu 1995, 179), alăturându-se altor unități germane pentru a ataca Bucureștiul și a prelua controlul orașului de la români (Ceaușescu, Constantiniu, și Ionescu 1985, 44–45). În dimineața zilei de 24 august, un prim atac al germanilor asupra Bucureștiului este respins (Erickson 2015, 363). Câteva ore mai târziu, o ofensivă terestră condusă de generalul Gerstenberg are același rezultat, ca și alte atacuri din diverse direcții. Gerstenberg a încercat să obțină capitularea Bucureștiului supunându-l unui bombardament aerian intens, în jurul orei 11:00, cu 150 de avioane germane, distrugând parțial palatul regal, dar forțele române rezistă (Nagy-Talavera 1970, 337). A fost apoi parașutat la București un comando Waffen-SS condus de Andreas Schmidt, un sas ardelean, ginerele lui Gottlob Berger, pentru a încerca să îl elibereze pe mareșalul Antonescu, dar și misiunea acestuia a eșuat, Schmidt și comandoul fiind capturați și predați sovieticilor (Sănătescu 2006). Hitler a încercat să preia puterea cu ajutorul liderului Gărzii de Fier, Horia Sima, închis în Germania în 1941, care a format un cabinet de marionete la Viena la sfârșitul lui decembrie 1943, dar nu a reușit să constituie o alternativă la regimul lui Mihai I (Ceaușescu, Constantiniu, și Ionescu 1985, 92).

Între 24-26 august armata română a învins ultimele puncte de rezistență germană, cu ajutorul voluntarilor civili (Constantinescu-Iasi 1968, 49). Până la 28 august în București și împrejurimi nu mai existau trupe germane, iar până la 31 au fost izgonite toate trupele germane din țară. Forțele armate germane au încercat să stabilizeze frontul de-a lungul unei linii fortificate situate pe Carpații Orientali, Siret și Dunărea de Jos. Au avut loc apoi lupte grele, până la sfârșitul lunii august, în jurul Ploieștiului și a văii Prahovei. Aceste evenimente au accelerat declarația oficială de război a României împotriva Germaniei, care a fost oficializată în 26 august (Erickson 2015, 364). Armata germană a fost forțată să se retragă în dimineața zilei de 28 august (Hitchins 1994, 500), astfel încât forțele române reușesc să alunge trupele Axei până la începutul lunii septembrie.

Sovieticii au respins cererea lui Constantin Sănătescu de a limita ocuparea României de către Uniunea Sovietică la Moldova și Dobrogea, trupele sovietice intrând în București (Erickson 2015, 365) în zilele de 30-31 august, considerând în continuare România teritoriu inamic.

După declarația de la 23 august 1944 a regelui Mihai I, generalul Rodion Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainean, a trimis la București un eșalon al Diviziei 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu”, unitate înființată la 2 octombrie 1943 pe teritoriul U.R.S.S. din prizonieri de război români și care era menținută în rezerva Frontului 2 Ucrainean începând din luna mai 1944, considerați trădători în România, împreună cu Regimentul 703 Pușcași din Divizia 375 Infanterie condusă de generalul-maior Vasili Karpuhin. Deoarece militarii Diviziei 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu” erau considerați în continuare trădători în România, mareșalul Rodion Malinovski solicitat în decembrie 1944 intervenția regelui Mihai I pentru considerarea lor ca egali în drepturi cu ostașii armatei române care au ajuns invalizi în război, și pentru văduvele și orfanii de război ai acestora. Generalul Nicolae Rădescu a aprobat la 5 ianuarie 1945 patru soluții temporare, care au devenit permanente după includerea în armata română, în luna august 1945, a celor două divizii create de autoritățile de la Moscova. (Opriş 2020)

Stalin a amânat semnarea armistițiului până la 12 septembrie 1944, la Moscova. Prin întârzierea semnării armistițiului, sovieticii au intenționat să-și continue planul distructiv asupra României, anihilarea forța de luptă a României pe trei căi: 1) luarea de prizonieri, în total (peste 170.000 de soldați și ofițeri); 2) reducerea și epurarea instituțiilor poliției și de siguranță; 3) preluarea tuturor resurselor militare pentru „eliberarea de sub fascism” (Aparaschivei 2021). Armistițiul a fost semnat în condițiile practic dictate de Uniunea Sovietică de capitulare necondiționată, cu Uniunea Sovietică drept reprezentant al forțelor Aliate, urmare a negocierilor dintre URSS și Marea Britanie (Constantiniu 2011). Armistițiul prevedea în articolul 18 că „Se va înființa o Comisie Aliată de Control care se va ocupa, până la încheierea păcii, de reglementarea și controlul asupra executării prezentelor condiții sub conducerea și ordinele generale ale Aliaților (sovietici). Înaltul Comandament, acționând în numele Puterilor Aliate”. (The Avalon Project 2016) Anexa la articolul 18 a precizat că „Guvernul României și organele lor trebuie să îndeplinească toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control care decurg din Acordul de armistițiu”. În conformitate cu articolul 14, au fost înființate două Tribunale Populare din România pentru a judeca suspecții criminali de război. În acord s-a stabilit ca România să plătească despăgubiri materiale către URSS în valoare de 300 milioane de dolari timp pe 6 ani, sub formă de bunuri. Cele 12 divizii de infanterie române și serviciile tehnice auxiliare urmau să acționeze sub conducerea generală a Înaltului Comandament Aliat Sovietic (The Avalon Project 2016).

În septembrie, forțele sovietice și române au intrat în Transilvania și au capturat orașele Brașov și Sibiu, îndreptându-se spre Cluj. Între 5 septembrie și 8 octombrie a avut loc Bătălia de la Turda între forțele române și ruse pe de o parte, și cele germane și maghiare de partea cealaltă, cu pierderi grele pentru ambele părți. Armata maghiară a pătruns ulterior în județul Arad, dar câteva batalioane de cadeți români au reușit să oprească înaintarea maghiară în bătălia de la Păuliș, maghiarii evacuând Aradul însuși pe 21 septembrie. Armata Română a luptat alături de Armata Roșie în Transilvania, Ungaria, Iugoslavia, Austria și Protectoratul Boemiei și Moraviei. În mai 1945, armata română a luat parte la ofensiva de la Praga. Din cei aproximativ 538.000 de soldați români care au luptat împotriva Axei în 1944–45, aproximativ 167.000 au fost uciși, răniți sau dispăruți (Axworthy, Scafeș, și Crăciunoiu 1995).

Realinierea politică și ascensiunea comunismului

Perioada de după armistițiu a văzut transformarea rapidă a peisajului politic al României sub îndrumarea sovietică. Sovieticii au încurajat și au facilitat ascensiunea Partidului Comunist Român (PCR), care fusese o forță politică marginală înainte de război. Printr-o combinație de manevre politice, intimidare și constrângere totală, PCR a început să-și consolideze puterea.

În timpul Conferinței „Tolstoi” de la Moscova din octombrie 1944, Winston Churchill a propus un acord liderului sovietic Joseph Stalin cu privire la modul de împărțire a Europei de Est în sfere de influență după război. Uniunii Sovietice i s-a oferit o cotă de influență de 90% în România (Lee 1998, 100). La 25 octombrie, sunt eliberate ultimele localități românești, Carei și Satu-Mare. România participă în continuare la eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei, luând parte la asediul Budapestei și în luptele din Munții Tatra. Punctele cel mai occidentale eliberate de armata română au fost orașele Chotěboř și Humpolec, la 90 km est de Praga, în ziua de 4 mai 1945 (Pascu 1983).

La presiunile URSS, guvernul Sănătescu este dizolvat și înlocuit cu guvernul Rădescu (decembrie 1944 – martie 1945) Uniunea Sovietică a acționat în continuare în România ca într-un stat înfrânt. Reprezentatul URSS în România, Andrei Vyshinsky, a intervenit direct în treburile țării până la organizarea unei noi lovituri de stat la 6 martie 1945, când se impune un guvern, comunist.

În martie 1945, s-a format un nou guvern sub conducerea lui Petru Groza, un politician cu simpatii comuniste. Deși el însuși nu era comunist, guvernul lui Groza a inclus câțiva comuniști cheie în poziții cruciale. Acesta a marcat începutul sfârșitului pentru monarhia României și ordinea sa politică tradițională.

Comunicatele publicate după Conferințele de la Yalta (februarie 1945) și Potsdam (iulie-august 1945), ale conducătorilor U.R.S.S., S.U.A. și Marii Britanii, nu au făcut decât să dea un aspect de corectitudine înțelegerilor dintre aceste puteri și Uniunea Sovietică (Băjenaru 2016).

Regele Mihai I, care sperase că acțiunile sale din 1944 vor duce la o Românie democratică, s-a trezit tot mai izolat. Până în decembrie 1947, sub presiunea guvernului dominat de comuniști și cu trupele sovietice încă staționate în țară, regele Mihai a fost forțat să abdice și să plece în exil. România a fost declarată Republică Populară în 30 decembrie 1947, ferm sub control comunist.

Materialul arhivistic adunat la nivelul Președinției Consiliului de Miniștri (Cabinetele Civil și Militar) a fost sistematizat și, în mai 1945 a fost sechestrat de către URSS. Unele din aceste arhive au revenit la București după aproximativ 15 ani (Buzatu 2008). În perioada comunistă, istoriografia românească prezintă 23 august 1944 ca pe o revoluție proletară a țăranilor, muncitorilor români. și soldați sub conducerea luminată a Partidului Comunist Român răsturnând tirania fascistă și imperialistă a monarhiei burghezo-moșierească slujitoarea Germaniei lui Hitler. După Revoluția din decembrie 1989, istoricii și-au recâștigat libertatea de studiu și accesul la arhive (Constantiniu 2011).

Conferința de pace și tratatul de la Paris

În cadrul discuțiilor preliminare Tratatului de pace de la Paris, România a solicitat retrocedarea Basarabiei și Bucovinei, inclusiv prin documentul intitulat Principala revendicare a României: Basarabia și Bucovina de Nord prezentat de fostul ministru român la Moscova, Nicolae Dianu. Proiectul Tratatului de pace cu România a fost publicat la Moscova, Washington, Londra, Paris, la 31 iunie 1946. În Partea I (Frontiere), se stabileau frontierele existente la 1 ianuarie 1941, cu exceptia frontierei româno-ungară unde era restabilită frontiera de la 1 ianuarie 1938: „Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940 și cu Acordul sovieto-cehoslovac din 29 iunie 1945” (Dobrinescu și Constantin 1995). Delegația României, condusă de Gh. Tătărescu, a avut ca observații doar „ușoare erori în executarea traseului cartografic al frontierelor” la „Harta României” ca anexă la Tratat tipărită la Moscova. V. M. Molotov, care a supus articolul la vot a declarat: „Articolul 1. Vom trece la votarea articolului 1. Nimeni nu cere cuvântul. Articolul 1 este adoptat.” (Buzatu 1995, 63) (Agrigoroaiei 2015)

Comunitatea internațională a abordat oficial poziția României în ordinea postbelică la Conferința de Pace de la Paris din 1946. Conferința a avut ca scop stabilirea condițiilor de pace cu fostele puteri ale Axei, inclusiv cu România.

La 10 februarie 1947 are loc ceremonia semnării Tratatului de pace dintre Puterile Aliate și Asociate și România reprezentată de Gheorghe Tătărescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Ștefan Voitec, și Dumitru Dămăceanu. Pe 23 august 1947, Adunarea Deputaților a adoptat în unanimitate legea privind ratificarea Tratatului de pace, care a fost promulgată cu data de 15 septembrie 1947 (Agrigoroaiei 2015). Conform Tratatului de la Paris din 1947 (United Nations 1950), Aliații nu au recunoscut România ca națiune co-beligerantă, considerând-o „aliat al Germaniei hitleriste” și trebuind să plătească 300 de milioane de dolari Uniunii Sovietice drept reparații de război. Granița cu URSS și Bulgaria a fost fixată în statul său în ianuarie 1941. Dar faptul că guvernul fascist maghiar al lui Ferenc Szálasi a rămas fidel Axei până la final va ajuta România să recupereze Transilvaniei de Nord prin tratatul de pace de la Paris din 1947,  prin comisia internațională condusă de geograful francez Emmanuel de Martonne urmare a recunoașterii că România ”a acționat în interesul tuturor Națiunilor Unite” după data de 23 august 1944. (United Nations 1950)

Conform tratatului, României trebuia să cedeze Transilvania de Nord înapoi Ungariei, decizie care ulterior a fost anulată, restabilind regiunea României. Cu toate acestea, Basarabia, Bucovina de Nord și regiunea Herța au fost recunoscute oficial ca parte a Uniunii Sovietice, solidificând pierderile teritoriale pe care România le-a suferit mai devreme.

Tratatul a impus și despăgubiri României, deși acestea au fost oarecum atenuate față de cerințele inițiale formulate de Uniunea Sovietică. Cel mai semnificativ, tratatul a afirmat suveranitatea României, dar în contextul includerii acesteia în sfera de influență sovietică. Aceasta însemna că sistemele politice și economice ale României vor fi strâns aliniate cu cele ale Uniunii Sovietice, marcând începutul integrării României în Blocul de Est.

Concluzie

Actul de la 23 august 1944 a fost în mare măsură trecut cu vederea în istoriografia occidentală, care prezintă intrarea sovieticilor în Balcani în august-septembrie 1944 ca o simplă consecință a celei de-a doua ofensive Iași-Chișinău conduse de generalii Rodion Malinovsky și Fiodor Tolboukhine. În acest mod este sunt prezentate evenimente în aproape toate manualele Klaus Schönherr afirmă că „…retragerea României din Axă a nu a fost percepută de către germani ca fiind un eveniment la fel de grav precum invazia anglo-americană din Franța, pierderea Italiei centrale sau înaintarea Armatei Roșii în regiunea baltică” (Schonherr 2009). Istoriii vest-germani consideră că România nu a jucat un rol important nici ca aliat al Germaniei, nici ca inamic pe Frontul de Est. Memorialisticii germani din perioada respectivă, generalii FrieBner și Fretter-Pico, considerau că dezastrul din 1943-1944 de pe flancul sudic al Frontului de Est a fost cauzat de ”lipsa de voință a Armatei Române și de „trădarea” politicienilor români.” (Friessner 1956) (Schonherr 2009)

Generalul german Johannes Frießner, comandant al Grupului de Armate Sud, considera actul de la 23 august (73) drept o trădare a românilor (Friessner 1956). Alan Brooke, șeful statului major imperial britanic, declara că prin actul de la 23 august 1944 România a contribuit la eliberarea zonei Balcanilor scurtând războiul cu 6 luni și cruțând astfel sute de mii de vieți.(Churchill 2013)

Perioada dintre 23 august 1944 și semnarea Tratatului de Pace de la Paris în 1947 a fost una de schimbări profunde pentru România. A început cu o schimbare dramatică a alianțelor care a adus țara de la pragul distrugerii ca aliat nazist la o poziție de supunere în cadrul Blocului de Est dominat de sovietici. Consecințele acestei perioade s-au simțit timp de decenii, pe măsură ce sistemele politice, sociale și economice ale României au fost remodelate fundamental sub conducerea comunistă.

Bibliografie

• Agrigoroaiei, Ion. 2015. „De la pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) la tratatul de la Paris (10 februarie 1947): avatarurile unei frontiere”. 2015. https://ibn.idsi.md/ro/vizualizare_articol/37001.
• Aparaschivei, Sorin. 2021. „23 august 1944 – O afacere exclusiv militară”. 2021. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/23-august-1944-o-afacere-exclusiv-militara.
• Axworthy, Mark, Cornel I. Scafeș, și Cristian Crăciunoiu. 1995. Third Axis, Fourth Ally: Romanian Armed Forces in the European War, 1941-1945. Hailer Publishing.
• Baciu, Nicolas. 1990. Agonia Rom??niei: 1944-1948 : dosarele secrete acuza. Cluj-Napoca: Editura Dacia.
• Băjenaru, Carmen. 2016. „23 August 1944. Consecințele sale interne și externe – Hi-Story Lessons”. 2016. https://hi-storylessons.eu/ro/events/23-august-1944-consecintele-sale-interne-si-externe/.
• Buzatu, Gheorghe. 1995. România și războiul mondial din 1939-1945. Centrul de istorie și civilizație europeană.
• ———. 2008. Pace și război (1940-1944): jurnalul mareșalului Ion Antonescu : comentarii, anexe, cronologie. Casa Editorială Demiurg.
• Ceaușescu, Ilie, Florin Constantiniu, și Mihail E. Ionescu. 1985. A Turning Point in World War II: 23 August 1944 in Romania. East European Monographs.
• Churchill, Winston. 2013. The Second World War. Bloomsbury Academic.
• Constantinescu-Iasi, P. 1968. „L’insurrection d’Aout 1944”. Revue d’histoire de la Deuxième Guerre mondiale 18 (70): 39–55.
• Constantiniu, Florin. 2011. „O istorie sincera a poporului roman – editie revazuta si adaugita”. 2011. https://www.universenciclopedic.ro/o-istorie-sincera-a-poporului-roman-editie-revazuta-si-adaugita.
• Curtifan, Tudor. 2019. „23 august 1944. România și «trădarea» celui care deja a trădat”. 2019. https://www.defenseromania.ro/23-august-1944-romania-i-tradarea-celui-care-deja-a-tradat_598530.html.
• Deletant, D. 2006. Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-1944. Springer.
• Djuvara, Neagu. 2012. „Misterul telegramei de la Stockholm”. 2012. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/neagu-djuvara-misterul-telegramei-de-la-stockholm.
• Dobrinescu, Valeriu Florin, și Ion Constantin. 1995. Basarabia în anii celui de al doilea război mondial: 1939-1947. Institutul European.
• Dutu, Alesandru. 2009. „România nu avea, la 23 august 1944, altă soluţie decât trecerea de partea Naţiunilor Unite”. Revista de istorie militară, nr. 3–4. https://ispaim.mapn.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/RIM/rim%203-4%202009.pdf.
• Duțu, Alesandru. 2016. „România în cadrul războiului de coaliţie (1941-1945)”. Stusia Universitatis Moldaviae 4 (94): 218–23.
• Duțu, Alesandru, Mihai Retegan, și Marian Stefan. 1991. „România în al doilea război mondial”. Magazin istoric, nr. iunie.
• Erickson, John. 2015. The Road To Berlin. Hachette UK.
• Friessner, Hans. 1956. Verratene Schlachten, die Trag??die der deutschen Wehrmacht in Rum??nien und Ungarn. Hamburg: Holsten Verlag.
• Giurescu, Dinu C. 2009. „23 august 1944 a fost o schimbare de 180° dictată de o stringentă necesitate”. Revista de istorie militară, nr. 3–4. https://ispaim.mapn.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/RIM/rim%203-4%202009.pdf.
• Historia. 2014. „23 August 1944 – Salvarea României sau trădare naţională?” 2014. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/23-august-1944-salvarea-romaniei-sau-tradare-nationala.
• Hitchins, Keith. 1994. „România. 1866–1947”. Humanitas. 1994. https://humanitas.ro/humanitas/carte/rom%C3%A2nia-1866%E2%80%931947.
• ISPAIM. 2009. „Revista de Istorie Militară nr. 3-4/2009”. Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară. https://ispaim.mapn.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/RIM/rim%203-4%202009.pdf.
• Lee, Arthur Stanley Gould. 1998. Coroana contra secera și ciocanul: povestea regelui Mihai al României. Humanitas.
• Matei, Dorin. 2009. „România a avut numai de beneficiat din actul de la 23 august, inclusiv în problema Transilvaniei”. Revista de istorie militară, nr. 3–4. https://ispaim.mapn.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/RIM/rim%203-4%202009.pdf.
• Nagy-Talavera, Nicholas M. 1970. The Green Shirts and the Others: A History of Fascism in Hungary and Rumania. Hoover Institution Press, Stanford University.
• Opriş, Petre. 2020. „Controverse româno-sovietice privind importanţa loviturii de stat din România de la 23 august 1944”, august.
• Otu, Petre. 2009. „Strict juridic, la 23 august 1944, a avut loc o schimbare de guvern”. Revista de istorie militară, nr. 3–4. https://ispaim.mapn.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/RIM/rim%203-4%202009.pdf.
• Pascu, Ștefan. 1983. Atlas pentru istoria României. Editura Didactică și Pedagogică.
• Sănătescu, Constantin. 2006. Jurnalul generalului Sănătescu. Humanitas.
• Schonherr, Klaus. 2009. …„…retragerea României din Axă a nu a fost percepută de către germani ca fiind un eveniment la fel de grav”. Revista de istorie militară, nr. 3–4. https://ispaim.mapn.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/RIM/rim%203-4%202009.pdf.
• Scurtu, Ioan. 1984. „Pregătirea politică a actului istoric de la 23 August 1944”. Carpica XVI. https://biblioteca-digitala.ro/reviste/carpica/dl.asp?filename=16-carpica-XVI-1984.pdf.
• ———. 2009. …„…un act necesar, dar insuficient pregătit, ţara fiind lăsată la discreţia Armatei Roşii”. Revista de istorie militară, nr. 3–4. https://ispaim.mapn.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/RIM/rim%203-4%202009.pdf.
• Sfetcu, Nicolae. 2022. „Rolul Armatei Române în actul de la 23 august 1944”. MultiMedia. 19 decembrie 2022. https://www.telework.ro/ro/e-books/rolul-armatei-romane-in-actul-de-la-23-august-1944/.
• The Avalon Project. 2016. „The Armistice Agreement with Rumania; September 12, 1944”. 29 august 2016. https://web.archive.org/web/20160829123749/http://avalon.law.yale.edu/wwii/rumania.asp.
• Trașcă, Ottmar. 2009. „Ieşirea României din alianţa cu Germania a fost un act de salvare naţională”. Revista de istorie militară, nr. 3–4. https://ispaim.mapn.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/RIM/rim%203-4%202009.pdf.
• Troncotă, Cristian. 2009. „23 august 1944, o adaptare a strategiei româneşti la noua configuraţie politico-militară”. Revista de istorie militară, nr. 3–4. https://ispaim.mapn.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/RIM/rim%203-4%202009.pdf.
• United Nations. 1950. „Treaties and international agreements registered or filed and recorded with the Secretariat of the United Nations,Volume 49”. https://treaties.un.org/doc/Publication/UNTS/Volume%2049/v49.pdf.

Articol în Acces Deschis (Open Access) distribuit în conformitate cu termenii licenței de atribuire Creative Commons CC BY SA 4.0 (https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0/)