Tiberiu, Tănase (2024), Principii, metode și mijloace ale activității informative în Federația Rusă și Israel, Intelligence Info, 3:3, 11-28, https://www.intelligenceinfo.org/principii-metode-si-mijloace-ale-activitatii-informative-in-federatia-rusa-si-israel/
Principles, methods and means of intelligence activity in the Russian Federation and Israel
Abstract
Legislation regarding national security, intelligence activity for security, threats to national security differ greatly, in form and content, from one state to another, and from one space to another, as well as between states with old democratic traditions, the new states in the process of democratic stabilization, in the process of aligning to democratic standards and states outside the Euro-Atlantic area.
Keywords: intelligence, Russian Federation, Israel, principles, methods, intelligence activity
Rezumat
Legislaţiile privind securitatea naţională, activitatea de informaţii pentru securitate, ameninţările la adresa securităţii naţionale diferă foarte mult, ca formă şi conţinut, de la un stat la altul, şi de la un spaţiu la altul, ca şi între statelor cu vechi tradiţii democratice, noile state aflate în curs de stabilizare democratică, în curs de aliniere la standardele democrate şi statele din afara spaţiului euroatlantic.
Cuvinte cheie: intelligence, Federația Rusă, Israel, principii, metode, activitatea informativă
INTELLIGENCE INFO, Volumul 3, Numărul 3, Septembrie 2024, pp. 11-28
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159,
URL: https://www.intelligenceinfo.org/principii-metode-si-mijloace-ale-activitatii-informative-in-federatia-rusa-si-israel/
© 2024 Tănase TIBERIU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.
Principii, metode și mijloace ale activității informative în Federația Rusă și Israel
Tănase TIBERIU[1]
tanasetiberiu2@gmail.com
[1] Membru al Diviziei de Istoria Științei din cadrul Comitetului Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii – CRIFST al Academiei Române, lector univ Universitatea Româno – Americană , membru al Societății de Științe Istorice din Romania.
Federaţia rusă
În Federaţia Rusă, sarcinile activităţii de cercetare operativă[1] sunt:
– descoperirea, prevenirea, curmarea şi dezvăluirea infracţiunilor, precum şi identificarea persoanelor care le pregătesc, le făptuiesc sau le-au făptuit;
– căutarea persoanelor care se sustrag organelor de anchetă, de urmărire penală şi judecătoreşti, care se sustrag de la executarea pedepsei penale, precum şi căutarea persoanelor dispărute fără urmă;
– obţinerea de informaţii privind evenimentele sau acţiunile care constituie ameninţări pentru securitatea de stat, militară, economică sau ecologică.
Activitatea de cercetare operativă se bazează pe principiile constituţionale ale legalităţii, respectării drepturilor şi libertăţilor persoanei şi cetăţeanului, precum şi pe principiile conspirativităţii, îmbinării metodelor şi mijloacelor nesecrete cu cele secrete.
Organelor (funcţionarilor) care desfăşoară activitate de cercetare operativă le este interzis[2]:
– să întreprindă acţiuni în interesul vreunui partid politic, asociaţii sau orga-nizaţii religioase;
– să participe în secret la activitatea organelor federale ale puterii de stat, a organelor puterii de stat din subiecţii Federaţiei Ruse şi a organelor administraţiei locale, precum şi la activitatea partidelor politice înregistrate legal şi neinterzise, a organizaţiilor de masă şi religioase înregistrate legal şi neinterzise, a organizaţiilor de masă şi religioase înregistrate legal cu scopul de a influenţa caracterul activităţii acestora;
– să divulge informaţiile care aduc atingere inviolabilităţii vieţii private, secretului personal şi de familie, cinstei şi bunului renume al cetăţenilor şi care au devenit cunoscute în procesul desfăşurării acţiunilor de cercetare operativă, fără acordul cetăţenilor, cu excepţia cazurilor prevăzute de legea federală.
Organele de cercetare operativă pot însă crea şi folosi sisteme informa-ţionale şi pot deschide dosar de evidenţă operativă.
Dosarul de evidenţă operativă se deschide atunci când există motive[3], în scopul culegerii şi sistematizării informaţiilor, verificării şi aprecierii rezultatelor activităţii de cercetare operativă, precum şi al apărării pe baza lor a deciziilor, de către organul care desfăşoară activitate de cercetare operativă.
Israel
În Israel, pentru îndeplinirea atribuţiilor ce le revin, angajaţii Serviciului General de Securitate[4], stabiliţi prin Directive, pot face verificări, la graniţa israeliană[5], a persoanelor, instrumentelor, bagajelor, vehiculelor, altor bunuri aflate în posesia persoanelor, pot confisca obiecte, culege informaţii, toate acestea desfăşurându-se în prezenţa persoanei respective.
Premierul poate da autorizare scrisă angajaţilor agenţiei, stabiliţi prin Directivele Agenţiei, pentru a intra în vehicule sau locaţii în scopul de a face percheziţii şi culege informaţii în absenţa proprietarului şi fără ştirea sa (la care se face referire drept investigaţie secretă), dacă există motive să se creadă că în vehicul sau locaţie se află informaţii vitale pentru îndeplinirea atribuţiilor ISA[6] conform secţiunii 7 (B), şi că nu se poate obţine obiectul respectiv prin alte mijloace.
Şeful ISA poate da autorizare în scris pentru desfăşurarea unei astfel de investigaţii, dacă e convins că e de maximă importanţă, nu poate fi întârziată şi nu se poate primi la timp aprobarea conform secţiunii (A)[7]. Şeful ISA va prezenta Procurorului general un raport privind autorizările pe care le dă, lunar.
Premierul poate stabili, prin reguli, categoriile de informaţii ce se pot găsi în baza de date a unui deţinător de licenţă după cum se precizează în regulile Agenţiei, în scopul îndeplinirii atribuţiilor conform legii, iar deţinătorul de licenţă trebuie să transmită informaţii din aceste categorii Agenţiei[8].
De asemenea, premierul va stabili:
– prevederile privind protecţia categoriile de informaţii pe perioada stabilită, în ceea ce priveşte modalitatea de transmitere a informaţiilor către ISA[9];
– cu aprobarea Ministrului Justiţiei, prevederile privind modalitatea de păstrare şi protecţie a informaţiilor transmise Agenţiei conform acestei secţiuni şi privind ştergerea sau distrugerea informaţiilor care nu mai necesită protecţie.
Concluzii
►Legislaţiile privind securitatea naţională, activitatea de informaţii pentru securitate, ameninţările la adresa securităţii naţionale diferă foarte mult, ca formă şi conţinut, de la un stat la altul, şi de la un spaţiu la altul, ca şi între statelor cu vechi tradiţii democratice, noile state aflate în curs de stabilizare democratică, în curs de aliniere la standardele democrate şi statele din afara spaţiului euroatlantic.
Dar, din prezentarea principalelor reglementări avute la dispoziţie rezultă că:
– legislaţia din statele euroatlantice acoperă, într-o măsură mai mare sau mai mică, de la stat la stat, în cadrul legislativ general, domeniul securităţii (reprezentată prin domeniile subsumate, al activităţii serviciilor de informaţii şi al ameninţărilor), dar securitatea în sine nu este definită sau instituţionalizată în toate cazurile în documente oficiale sau norme juridice distincte;
– în legile statelor cu vechi tradiţii democratice, consolidate din punct de vedere instituţional, faptele sau situaţiile din care rezultă pericole la adresa securităţii naţionale sunt desemnate în formulări foarte cuprinzătoare, deschise unor interpretări libere şi unei maniere simple de aplicare la faptele concrete;
– în statele aflate în curs de stabilizare democratică, legislaţia se află în plin proces de clarificare conceptuală şi structurală, noţiunea de ameninţare nefiind instituţionalizată în toate cazurile, prin norme juridice distincte.
În statele euro-asiatice se încearcă o aliniere la standardele euroatlantice, dar numai în anumite aspecte, având în vedere deficitul de democraţie al acestora, precum şi unele situaţii specifice (cazul Israelului, confruntat cu o ameninţare teroristă cvasi-continuă).
► O privire generală asupra legislaţiei privind securitatea unor state din zona euroatlantică şi euro-asiatică[10] conduce la concluzia că nu se evidenţiază o pre-ocupare specială pentru conceptualizarea sau definirea noţiunii de securitate sau ameninţare (risc), reglementările limitându-se la stabilirea faptelor cărora li se atribuie acest caracter.
Astfel, cu unele excepţii. majoritatea legislaţiilor nu cuprind concepte sau/noţiuni (termeni) care să definească securitatea şi ameninţarea pentru a desemna faptele care pun în pericol sau lezează securitatea naţională, acestea fiind asimilate, în general, unor infracţiuni deosebit de grave, care implică pedepse privative de libertate pe termen lung.
În acest sens:
– unele legislaţii se raportează direct la instituţii juridice consacrate, aparţi-nând dreptului penal. Se disting, prin consacrarea şi folosirea efectivă a conceptului/noţiunii de securitate şi ameninţare, legislaţiile din SUA, Canada, Marea Britanie şi Federaţia Rusă. În alte cazuri (ex. Bulgaria sau Cehia) se folosesc diferiţi termeni fără rezonanţă juridică proprie (activităţi, acţiuni etc.);
– abordarea conceptului/noţiunii şi a faptelor ce sunt considerate ameninţări se realizează, de regulă, în legi sau texte juridice care au la bază rolul şi atribuţiile serviciilor de informaţii (Marea Britanie, Olanda, Italia, Cehia);
– în legislaţia Canadei şi a Federaţiei Ruse se face o abordare de sine stătătoare a faptelor şi situaţiilor ce constituie ameninţări. Observăm, în acest sens, că legislaţia care defineşte în mod expres noţiunea de ameninţare (indistinct, totuşi) este cea a Rusiei, potrivit căreia ameninţarea la adresa securităţii naţionale constă în „totalitatea condiţiilor şi factorilor care creează un pericol pentru interesele vitale ale persoanei, societăţii şi statului”;
– un alt mod de definire a faptelor ce pun în pericol securitatea naţională îl regăsim în legislaţia Belgiei, care, în Legea organică a serviciilor de informaţii şi de securitate din 30.11.1998, foloseşte noţiunea de „activitate care aduce atingere sau ar putea aduce atingere securităţii naţionale”, pe care o defineşte ca fiind „orice activitate individuală sau colectivă desfăşurată în interiorul ţării sau în exterior, care ar putea avea vreo legătură cu spionajul, ingerinţa în treburile interne, terorismul, extremismul, proliferarea nucleară, sectele ilegale, organizaţii criminale, aici fiind incluse şi propaganda, încurajarea sau sprijinirea directă sau indirectă, în special prin furnizarea de mijloace financiare, tehnice sau logistice, furnizarea de informaţii cu privire la potenţialele obiective, dezvoltarea de structuri şi de potenţial de acţiune în realizarea scopurilor propuse”[11].
– în toate legislaţiile care folosesc noţiunea de ameninţare, textele referitoare la asemenea fapte au formulări foarte generale şi cuprinzătoare, grupate în 4-5 categorii, corespunzătoare domeniilor în care se manifestă valorile şi interesele ce ţin de securitatea naţională.
Cea mai clară delimitare a acestor fapte şi situaţii se regăseşte în legislaţia Canadei, în care se defineşte în această categorie terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, statele anarhice sau în curs de a deveni anarhice, spionajul străin, dezastrele naturale, vulnerabilităţile din domeniul elementelor de bază ale infrastructurii, crima organizată şi pandemiile.
– la celălalt pol se află legislaţia Cehiei, care prezintă faptele ce pot pune în pericol securitatea naţională prin norme juridice care stabilesc „competenţele serviciilor de informaţii” (Serviciul de informaţii şi Securitate, Institutul pentru Relaţii Externe şi Informaţii; Serviciul de Informaţii Militare), nefiind folosit termenul de ameninţare.
► După cum se observă, există numeroase probleme în definirea juridică a crimei organizate şi terorismului transnaţional şi transfrontalier, în primul rând în statele occidentale, teama de a nu încălca drepturile omului şi prevederile constituţionale creând o reţinere pentru o definire pur tehnică a crimei organizate.
Pe de altă parte, în multe state, fenomenul este insuficient cercetat crimi-nologic şi juridic. Trebuie adăugată şi împrejurarea că, datorită schimbărilor de regim, în statele foste comuniste s-au produs importante schimbări legislative.
Toate definirile date s-au orientat, în primul rând, asupra noţiunilor de „autor al crimei”/terorist şi „organizaţie”, mai curând decât asupra celui de „act criminal” şi „crimă organizată”/acţiune teroristă.
În sfera doctrinei încă se mai discută şi se caută soluţii de definire a crimei organizate şi a terorismului ca ameninţări şi infracţiuni şi în sfera aplicării dreptului, astfel încât practicienii simt o nevoie acută de clarificare a acestei probleme, în special pentru o cooperare eficientă, care să ducă la acte probatorii valabile în documentarea unor infracţiuni. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu se poate opera în justiţie cu noţiuni cum sunt ameninţare teroristă, act terorist, organizaţii teroriste sau „crima organizată”, nedefinite juridic la nivel internaţional, lăsând libertate aspectului neoficial şi non-juridic.
►Din analiza de ansamblu a legislaţiilor existente care au stat la baza întocmirii prezentului studiu, se poate concluziona că serviciile de securitate pot reacţiona prin trei tipuri de măsuri pentru a proteja societatea şi instituţiile statului împotriva atacurilor teroriste:
– prin măsuri antiteroriste, care vizează reducerea vulnerabilităţii persoa-nelor, vieţii publice, clădirilor şi infrastructurii (în special a celei critice);
– prin măsuri de prevenire/contracarare a terorismului, destinate preve-nirii atacurilor teroriste prin identificarea şi arestarea teroriştilor, în faza preliminară a pregătirii atentatelor sau înainte ca acestea să-şi poată produce efectul dorit de iniţiatori şi executanţi;
– prin măsuri de intervenţie şi gestionare a crizelor, ce vizează soluţiona-rea şi stabilizarea situaţiei (dezastru, urgenţă) după producerea unui atac terorist (de exemplu, cele care se aplică în cazurile care implică luarea de ostatici).
Cele mai multe activităţi antiteroriste sunt legate de: adaptarea legislaţiei naţionale, coordonarea şi alocarea de fonduri; securitatea internă; monitorizarea alogenilor; controlul deplasărilor de persoane şi controlul de frontieră; controlul financiar; cooperarea internaţională şi ameninţarea nucleară, biologică şi chimică (NBC).
Această listă non-exhaustivă poate fi considerată un catalog al măsurilor de primă urgenţă împotriva terorismului, în spaţiul transatlantic şi euro-atlantic.
Prevenirea/contracararea ameninţărilor teroriste şi ale crimei organi-zate transfrontaliere necesită:
– adoptarea unor legi speciale împotriva terorismului şi crimei organizate sau adaptarea legislaţiei existente;
– alocarea de fonduri suplimentare pentru măsuri şi structuri de informaţii şi securitate (servicii de informaţii, poliţie, controlul frontierelor, companiile aeriene naţionale, autorităţile naţionale de sănătate, poşta naţională, armata);
– intensificarea schimbului de informaţii dintre sistemele interne de securitate[12];
– asigurarea accesului oficialilor din serviciile de informaţii şi de menţinere a ordinii publice la dosarele de informaţii despre persoane stabilite de serviciile de vamă şi de fisc.
În acelaşi sens, în domeniul securităţii interne, sunt necesare măsuri ca:
– supravegherea comunicaţiilor prin Internet, telefon şi fax, cu respectarea legislaţiei în vigoare în fiecare stat;
– solicitarea ca furnizorii de servicii de telecomunicaţii să conserve informaţiile privind traficul despre clienţii lor (pentru perioade de până la un an), pentru ca agenţiile de menţinere a ordinii să aibă acces la informaţiile transmise prin telecomunicaţii;
– obţinerea înregistrărilor electronice cu date despre persoane de la bănci, furnizori de servicii Internet şi birouri de credit;
– elaborarea de cercetări informatizate mai eficiente, prin combinarea mai multor baze de date cu informaţii civile;
– autorizarea consultării, de către responsabili care nu sunt din cadrul poliţiei, a dosarelor personale din sistemele de prelucrare a datelor ale poliţiei;
– reţinerea mai îndelungată a persoanelor suspectate, pentru a obţine mai multe informaţii;
– stabilirea de sisteme naţionale de identificare, de exemplu prin introducerea de cărţi de identitate.
În aria cooperării internaţionale, se preconizează:
– intensificarea cooperării internaţionale, în special pentru Mandatul de Arestare European sau pentru extrădarea în regim de urgenţă;
– introducerea acordurilor internaţionale împotriva terorismului în legislaţiile interne;
– semnarea şi ratificarea convenţiilor ONU referitoare la terorism;
– schimbul de informaţii dintre serviciile de securitate aliate la nivel internaţional;
– luarea de măsuri în privinţa cauzelor de bază ale terorismului, adică acordarea de asistenţă pentru dezvoltarea ţărilor care sunt cuiburi sau leagăne ale terorismului.
Provocarea principală care stă în faţa serviciilor de informaţii la ora actuală constă în garantarea eficienţei metodelor de luptă antiteroristă/ contra-teroristă, respectând în acelaşi timp statul de drept. Devierea de la aceste principii ar face jocul terorismului mondial. Respectând principiul de drept, lupta antiteroristă câştigă legitimitate şi eficienţă într-o perspectivă strategică pe termen lung, având la bază acţiunile serviciilor de informaţii şi un sprijin mai bine materializat al societăţii civile.
► Comparând structurile de informaţii de securitate sau pentru securitate din diverse state, se constată că acestea pot fi clasificate după câteva criterii:
– scopul: de informaţii propriu-zise, contrainformaţii, securitate;
– obiectivele şi aria/spaţiul de acţiune: servicii de informaţii interne, servicii de informaţii externe;
– modul de relaţionare faţă de putere şi/sau subordonarea acestor servicii/ agenţii, şi anume: servicii independente/autonome sau departamentale;
– structura resurselor umane ale acestora, putând fi civile, militare, mixte (având în componenţă atât civili cât şi militari).
Folosind cel puţin două sau trei dintre criteriile enunţate putem împărţii serviciile/agenţiile informative/pentru securitate în patru categorii:
– informaţii propriu-zise – interne şi externe,
– contrainformaţii – interne, care pot fi independente sau departamentale, cu structură civilă, militară sau mixtă;
– informaţii şi securitate – interne şi externe ;
– securitate – interne, cu structură militară;
– independente sau departamentale cu structură civilă, miliară sau mixtă.
Orice structură de informaţii, indiferent de categoria căreia îi aparţine, conţine în principal entităţi de: conducere/coordonare/control (management strategic), culegere, exploatare/analiză, tehnice, protecţie (centrate pe activităţile informative secrete), administrative/logistice, alături de alte structuri specifice (relaţionare-cooperare, centre de exploatare a surselor deschise, centre de cercetare de securitate specializată, unităţi juridice, unităţi/centre de educaţie-instrucţie şi resurse umane etc., în funcţie de profilul pentru care funcţionează).
Un aspect important este acela că un sistem sau un serviciu de informaţii şi securitate modern conţine, de regulă, una sau mai multe structuri de intervenţie şi centre operative.
►Dintre caracteristicile mai importante ale structurilor informative euroatlantice menţionăm:
– în SUA funcţionează o agenţie/serviciu de informaţii civilă guvernamentală – CIA, coordonată, la rândul său, de Directorul Serviciilor Naţionale de Informaţii, alături de alte şase structuri departamentele civile şi opt structuri informative militare ale Departamentului Apărării, cu ponderea cea mai importantă în cadrul structurilor de informaţii americane;
în timp ce în statele sud-est europene există situaţii diverse de subordo-nare şi coordonare ale serviciilor de informaţii, în statele membre ale UE cu democraţie consacrată funcţionează[13], de la caz la caz, organe şi structuri specializate în activitatea de informaţii, cuprinse în structuri departamentale (ministere), potrivit competenţelor repartizate fie preponderent Ministerelor Apărării (cazul Franţei, Spaniei, Portugaliei), fie echilibrat, între Ministerul Apărării şi de Interne (cazul Marii Britanii şi Germaniei). Coordonarea acestor servicii se face de la nivel guvernamental, prin structuri adecvate aparţinând comunităţii informative.
Controlul Comunităţii de informaţii
► „Comunitatea de informaţii” este o noţiune generică, prin care se desemnează funcţionarea coordonată a sistemului securităţii naţionale.
Nu trebuie confundată comunitatea de informaţii a unui stat (intelligence community) cu ansamblul serviciilor specializate în protejarea securităţii şi siguranţei naţionale (sistemul de securitate naţională – national security system/ sector), care, deşi însumează totalitatea organismelor cu componente în această sferă, nu au o conducere şi coordonare unitară, ci una disparată, în funcţie de îndatoririle fiecărei instituţii în parte.
Dacă Statele Unite au promulgat primele o lege care să prevadă în mod expres definirea „comunităţii de informaţii”, alte state cu democraţii consacrate nu au realizat acest lucru decât mult mai târziu, sau deloc. Acestea au înfiinţat, totuşi, structuri implicate în realizarea securităţi naţionale, care, în ansamblu, funcţionează după principiile „comunităţii de informaţii”.
Astfel, în Portugalia nu am întâlnit, printre actele normative consultate, nici unul în care să apară conceptul „comunitate de informaţii”, dar putem afirma că Sistemul de Informaţii al Republicii Portugheze (SIRP), creat prin Legea Cadru a Sistemului de Informaţii al Republicii Portugheze[14], îndeplineşte rolul şi funcţiile unei Comunităţii de Informaţii.
Faptul că acest sistem contribuie la acoperirea întregii problematici specifice domeniilor de realizare a securităţii naţionale, permiţând abordarea unitară a problemelor manageriale şi funcţionale ale structurilor de informaţii care îl compun, implică evitarea paralelismelor şi suprapunerilor în activitatea serviciilor de informaţii şi permite un control unitar, eficient şi calificat, pe domenii, probleme şi profiluri de activitate, în funcţie de competenţe şi misiunile încredinţate conturează ideea că în fapt (sistemul) a fost gândit şi reprezintă de facto o „comunitate de informaţii”[15].
Nu putem afirma acelaşi lucru despre Polonia, de exemplu, unde sintagma „comunitate de Informaţii” se referă la un grup de lucru ce include doar reprezen-tanţi la nivel înalt ai unor ministere şi şefii serviciilor, fără un management comun al obiectivelor şi sarcinilor pentru evitarea paralelismelor şi suprapunerilor.
În concluzie, putem afirma că existenţa „comunităţii de informaţii” într-o formă organizată şi funcţională presupune şi un management comun, care să permită serviciilor de informaţii, în ansamblul lor, să realizeze analize cât mai obiective şi să nu fie supuse, separat sau în totalitate, unor eventuale presiuni directe din partea factorului politic, pentru prezentarea sau „cosmetizarea” unor informaţii conform cu dorinţele acestuia.
►În ceea ce priveşte controlul Comunităţii de informaţii şi/sau compo-nente ale acesteia se poate afirma că există mai multe forme şi instituţii care realizează această funcţie esenţială în stat.
Se disting, în principal, patru forme principale de control, exercitate prin puterile statului şi prin societatea civilă:
– executivă – prin organisme instituite de guvern, îndeosebi în planul execuţiei bugetare, iar uneori şi prin coordonarea planificării strategice;
– legislativă – comisii parlamentare, de regulă, permanente;
– judecătorească – în cadrul procedurii de autorizare a obţinerii de informaţii prin operaţiuni ce implică restrângerea temporară a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale);
– al societăţii civile – de regulă prin informaţii şi petiţii provenite de la cetăţeni, adresate unei instituţii specializate (Avocatul Poporului – Ombudsman).
Puterea executivă realizează controlul în toate statele euroatlantice prin structuri desemnate şi organizate în acest scop.
Controlul executivului se realizează, la nivel tactic şi operativ, prin intermediul şefului serviciului, personalitate civilă numită de Executiv, căruia îi raportează, iar la nivel strategic prin structura specializată a Executivului pentru control al serviciilor de informaţii, care este Consiliul pentru Securitate Naţională[16], condus de preşedinte/primul-ministru.
În ceea ce priveşte controlul parlamentar, practica în materie a dovedit nevoia instituţionalizării acestuia şi funcţionării sale permanente.
Astfel controlul Parlamentar/al legislativului se realizează la nivel:
– tactic, prin interpelări permanente, la care şeful serviciului este obligat să răspundă şi care pot duce, datorită unor implicaţii de ordin politic, chiar la moţiuni de cenzură;
– operativ, activitatea fiind supervizată de o Comisie de Control aleasă de către Parlament, cu drept de control şi de iniţiere de anchete;
– strategic, controlul parlamentar realizându-se prin dezbateri asupra rapoartelor anuale ale serviciilor de informaţii[17].
►Iniţiativa constituirii unor mecanisme de control democratic asupra activităţii secrete de informaţii aparţine SUA. Ulterior, au procedat similar şi alte state democratice europene, astfel că, până la începutul anilor ’80, un număr de 12 democraţii occidentale au instituit proceduri specifice de control parlamentar asupra structurilor informative, prin comisii de specialitate, ale căror competenţe au fost precizate în timp.
După căderea ,,cortinei de fier”, în anii ’90, şi instaurarea democraţiei şi a statului de drept în fostele ţări socialiste din Europa Centrală şi de răsărit, structurile informative ale acestora au fost supuse controlului parlamentar.
Pe fond, activitatea mecanismelor de control parlamentar este similară, însă forma diferă chiar între statele cu democraţii consolidate[18].
Nici un sistem de control nu are atribuţii atât de largi ca organismele şi comisiile de control ale Congresului SUA.
Dacă în SUA comisiile Congresului sunt autorizate să controleze întreg spectrul activităţii de informaţii, inclusiv finanţarea de la buget a activităţii specifice, în majoritatea celorlalte ţări occidentale comisiile legislativului şi celelalte organisme independente de control au competenţe mai restrânse, care vizează îndeosebi respectarea legislaţiei şi alocaţiile bugetare, în timp ce culegerea informaţiilor externe, informaţiile militare şi operaţiunile secrete sunt, de regulă, excluse de la supraveghere.
Ţărilor anglofone le este caracteristică orientarea controlului asupra problemelor de contrainformaţii şi securitate, organismul de control legislativ şi juridic având atribuţii exclusive în acest sens. Aspectele referitoare la culegerea de informaţii externe, analize, bugete şi operaţiuni secrete sunt controlate la nivelul Cabinetului primului ministru.
În state europene cu democraţii consolidate, precum R.F. Germania, Italia, Danemarca, Olanda etc., controlul asupra activităţii de informaţii este reglementat prin lege şi se desfăşoară pe o arie mai largă, care include şi relaţiile cu societatea civilă, din perspectiva respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
În schimb, în state precum Franţa, Israel, Suedia, unde funcţiile infor-mative ale serviciilor specializate nu au fost separate în totalitate de cele poliţieneşti, controlul parlamentar este limitat.
În general, în toate statele democratice, normele legislative care reglemen-tează activitatea serviciilor de informaţii cuprind şi mecanisme de control parlamentar, astfel construite încât să nu intre în contradicţie cu raţiunea şi eficienţa acestora. După părerea unor experţi, problema esenţială în exercitarea controlului parlamentar constă în identificarea liniei de demarcaţie între competenţele Parlamentului şi cele ale Executivului[19]: în ce măsură ar trebui să se implice Parlamentul în activităţile Guvernului, şi până la ce limită este oportun ca politicul să intre în zona structurilor de securitate?
Desigur, controlul parlamentar implică transparenţă, adică aducerea în atenţia opiniei publice a activităţilor Executivului, dar în acelaşi timp activităţile serviciilor de informaţii au caracter secret, apreciindu-se de către specialişti că o operaţiune de supraveghere care este sesizată de către subiectul acesteia nu mai are nici un efect sau poate produce efecte perverse. Pe termen lung, activităţile informative ale statului pot fi afectate de scurgeri de informaţii la nivelul operaţiunilor individuale, iar asemenea detalii pot conduce la demascarea agenţilor, a domeniilor de investigaţii sau a metodelor de lucru.
►Cu toate acestea, există percepţia generală, susţinută cu putere de către societatea civilă din statele europene, conform căreia Parlamentul trebuie să-şi exercite dreptul constituţional de a controla şi acest domeniu al activităţii statale. Formele şi mijloacele prin intermediul cărora Parlamentul, în exercitarea prerogativelor sale, poate controla sau supraveghea activitatea serviciilor de informaţii şi securitate au cunoscut evoluţii diverse. Aceasta explică continua căutare a celor mai adecvate instrumente de control democratic.
În esenţă, organismele parlamentare de control al serviciilor de infor-maţii sunt:
– permanente – nu sunt desfiinţate o dată cu încheierea legislaturii (sau cu schimbarea parţială a reprezentării populare, acolo unde este prevăzut acest lucru) sau o dată cu expirarea termenelor fixate de lege;
– continue – operează pe întreaga perioadă a legislaturii; activarea lor nu este pusă în legătură cu confirmarea unor supoziţii specifice (sau cu situaţii considerate patologice sau de urgenţă), ci rămâne la latitudinea organismelor înseşi, care în felul acesta asigură un ,,flux de control constant” cu care serviciile de informaţii şi securitate trebuie să se confrunte permanent;
– se supun regimului secretizării (aşa-numitul ring of secrecy) atât şedinţele, procesele verbale, actele elaborate în exerciţiul funcţiunii de către organele în discuţie; la fel, cei care devin pe parcurs membri sunt obligaţi să păstreze secretul cu privire la faptele, actele şi circumstanţele în care au luat la cunoştinţă despre acestea, în exerciţiul funcţiunii. Aceste reguli sunt uneori stipulate în termeni absoluţi, uneori fiind necesară o majoritate absolută când este cazul ca activitatea să fie făcută publică;
– titularii funcţiilor de legătură cu Parlamentul (mai rar cu Executivul), prezintă referate sau rapoarte al căror conţinut este elaborat de un număr restrâns de persoane, care decid, în baza unor mecanisme proprii sau în funcţie de deciziile politice, cât, ce şi cum să dea publicităţii din rezultatele respectivei activităţi, după ce au depăşit ,,filtrul” preventiv al executivului în scopul protejării secretului de Stat (Statele Unite, Regatul Unit, Italia).
►Caracteristicile distinctive, confruntate cu piedicile pe care instrumentele tradiţionale parlamentare, de control şi cunoaştere le întâmpină când se recurge la acestea, în materie de servicii de intelligence, oferă argumente serioase pentru recurgerea la o instanţă ad-hoc care să asigure controlul parlamentar al serviciilor de informaţii şi securitate. Într-un cuvânt, se poate spune că:
– un organism specializat, care operează în mod obişnuit în regim de secretizare, făcând excepţie deci de la principiul general al transparenţei activităţii parlamentare, se află în situaţia de a primi informaţii mai ample şi mai semnificative decât cele pe care le-ar obţine celelalte organisme parlamentare, în procesul de exercitare a funcţiunilor;
– caracterul continuu al acţiunilor reprezintă un element de garanţie obiectivă atât pentru cetăţenii şi instituţiile reprezentative, cât şi pentru organismele controlate; acestea identifică, în existenţa şi modul lor de funcţionare, un factor decisiv pentru o mai solidă legitimare democratică a propriei activităţi şi pentru consolidarea încrederii opiniei publice în acestea, elemente vitale pentru continuitatea instituţiilor democratice.
Combinarea celor doi factori oferă cea mai bună soluţie instituţională, destinată controlului parlamentar al activităţilor încredinţate instituţiilor cu compe-tenţe în materia securităţii/siguranţei naţionale.
Standardele internaţionale impun ca Parlamentul să înfiinţeze un organism de control pentru toate serviciile de informaţii şi securitate importante („abordarea funcţională” a instituţiei controlului).
În sens larg, rolul comisiilor de control parlamentar poate fi reglemen-tat în două modalităţi.
Prima modalitate constă în a acorda un mandat larg, cu stabilirea ulteri-oară, în detaliu, a chestiunilor ce nu pot fi investigate; această opţiune se regăseşte în legislaţiile Marii Britanii şi Australiei.
A doua modalitate constă în a încerca stabilirea unei liste cuprinzătoare
de atribuţii.
Pentru eliminarea acestor inconveniente, în practică pot fi aplicate câteva strategii. Una dintre ele ar fi aceea de a înfiinţa oficii sau instituţii cărora li se poate permite să pătrundă în „cercul secretelor”, în numele Parlamentului, pentru ca apoi să raporteze în faţa acestuia. În unele ţări, acest rol revine inspectoratului general (deşi acestuia îi mai revine şi funcţia de a întări controlul parlamentar).
O a doua metodă constă în a oferi comisiei de control referinţe ad hoc asupra chestiunilor operative (ca şi corp de control cu expertiză în domeniu), fie de către Guvern, fie de către Parlament.
Pentru că activitatea de control al sectorului de informaţii şi securitate necesită expertiză şi timp, unele parlamente au ales varianta de a stabili un organ de control exterior parlamentului, ai cărui membri nu sunt parlamentari, dar sunt numiţi de parlament şi prezintă acestuia rapoarte (de exemplu Norvegia şi Canada – reforme propuse).
În privinţa numirii membrilor organelor de control, opţiunile variază, de la ţări unde şeful guvernului face numirile (după consultarea cu liderul opoziţiei, în cazul Marii Britanii), la ţări unde parlamentul face numirile la propunerea executivului (Australia), până la cazuri în care responsabilitatea legală rămâne strict la latitudinea legislativului (Germania şi Norvegia). Chestiunea numirilor este în strânsă legătură cu voturile şi verificările executivului.
Şeful unui organism de control va avea, în mod invariabil, un rol important în conducerea organismului şi trasarea liniilor directoare ca şi dirijarea legăturilor cu serviciile în afara întâlnirilor formale. În privinţa deţineri funcţiei de conducere a comisiei de control, opţiunile variază în cadrul sistemelor parlamentare. Fiind sensibil la diferitele tradiţii, legitimitatea corpului de control parlamentar va fi sporită dacă funcţia de conducere este deţinută de un membru al opoziţiei sau dacă aceasta se roteşte între reprezentanţi ai guvernului şi ai opoziţiei.
► Sistemul de control parlamentar american, care poate oferi un model este, în principal, compus din două comisii la nivelul Congresului, ai căror membri sunt numiţi pe o durată de 6 ani (a se vedea Anexa nr.1 de la capitolul IV).
► În ceea ce priveşte controlul juridic într-un stat democratic, legalitatea acţiunilor întreprinse trebuie supervizată de Înalta Curte de Justiţie, ai cărei judecători sunt singurii ce pot aproba mandate de ascultare a telefoanelor, pot face parte din orice comisie de anchetă iniţiată de Comisia Parlamentară de Control şi se pronunţă asupra legalităţii acţiunilor serviciilor de informaţii.
► Societatea civilă poate exercita controlul asupra activităţii serviciilor de informaţii prin Oficiul Avocatului Poporului, care centralizează şi anchetează eventuale plângeri privind încălcări ale legilor sau drepturilor omului de către serviciile de informaţii. Avocatul Poporului reprezintă unul dintre actorii instituţi-onali independenţi care monitorizează sectorul de securitate, sens în care ocupă o poziţie specială.
► Fiecare sistem democratic a avut o evoluţie unică, care afectează direct modalitatea de organizare a serviciilor de informaţii. Este important ca aceste diferenţe politice, legale şi culturale să fie avute în vedere atunci când se ia în considerare adoptarea modelelor străine de organizare a serviciilor de informaţii.
►În contextul măsurilor de reformă a serviciilor de informaţii, există tendinţa de exercitare a unui control mai extins. Este totuşi de reţinut că, în unele ţări, există puncte de vedere care susţin că reforma serviciilor de informaţii ar putea slăbi eficienţa acestora. Astfel, amiralul Pierre Lacoste, fostul şef al DGSE, referindu-se la controlul parlamentar asupra activităţii serviciilor speciale, deşi considera acest lucru indispensabil într‑o societate democratică, afirma: ,,prea mult control paralizează; se poate vorbi de o contradicţie în cazul serviciilor secrete dar, este necesar ca, înainte de a inventa un sistem de control, oamenii (societatea civilă) să ştie despre ce este vorba. Cetăţenii ar trebui să studieze şi să analizeze afacerile, istoria şi deontologia serviciilor secrete. Trebuie creată o nouă concepţie a societăţii în privinţa activităţii serviciilor de informaţii. Şi aceasta se realizează prin instaurarea unui climat de încredere[20]”.
►Desigur, o importanţă deosebită o are echilibrul pe care-l stabileşte o societate între securitate şi libertăţile civile. Acest echilibru va fi afectat direct de starea de securitate naţională[21].
Putem afirma că activitatea de informaţii pentru securitate este indispen-sabilă realizării securităţii naţionale şi colective, necesitând conceperea unor sisteme, metode şi tehnici de management şi relaţionare interinstituţională flexibile şi în acelaşi timp stabile, care să conducă la coordonarea şi conjugarea eficientă a activităţilor şi acţiunilor desfăşurate.
În acelaşi timp, se poate aprecia că, indiferent de gradul în care unele atribute importante ale suveranităţii naţionale vor fi afectate în anii viitori de procesul previzibil de consolidare a Uniunii Europene (în special prin dezvoltarea PESA şi PESC), stabilirea formei şi structurii sistemului de securitate al fiecărei ţări din cadrul UE, a componentelor comunităţii informative, precum şi a formelor de control al activităţii serviciilor de informaţii, contrainformaţii şi securitate va continua să rămână, pe termen nedefinit, un atribut al organismelor constituţionale (executive şi legislative) proprii din fiecare stat membru.
Acest lucru este legitimat de faptul că, dincolo de obiectivele comune ce privesc securitatea colectivă, regională şi, într-o accepţiune extrem de largă, cea globală, vor exista întotdeauna anumite interese individuale ale statelor, dictate de specificul naţional, particularităţile geostrategice, identitatea culturală şi învăţă-mintele istoriei.
Toate aceste valori şi elemente obiective determină ceea ce cuprinde interesul naţional, atât de dificil de definit în termeni abstracţi, dar prezent, de-a lungul tuturor generaţiilor, în forme diferite. La conturarea conţinutului său şi la garantarea realizării obiectivelor ce decurg din acesta contribuie, prin mijloace şi tehnici specifice, printr-o activitate continuă, tenace, nevăzută şi – în cea mai mare parte – necunoscută de către societate, în mod esenţial, serviciile de informaţii, componentă a oricărui sistem naţional de securitate. Ele sunt, au fost şi vor rămâne Eternul Anonim, fără care trecutul, prezentul şi viitorul unei naţiuni, precum şi al statului în care cetăţenii şi comunităţile sociale îşi află rădăcinile regeneratoare şi condiţiile de împlinire a aspiraţiilor specifice, nu ar mai avea sens şi continuitate.
Note
[1] Vezi, Legea privind activitatea de cercetare operativă în Federaţia Rusă din 1992, art. 2 (vezi Cap. V – anexa 10), p. 317.
[2] Vezi, art. 5 din aceiaşi lege.
[3] Prevăzute la art. 7, al. 1, punctele 1-6 din Legea privind activitatea de cercetare operativă în Federaţia Rusă din 1992.
[4] Serviciul General de Securitate (Shabak), fosta Agenţie Israeliană de Securitate (ISA sau Shin Beth), de contraspionaj şi securitate internă; conform Legii privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Israeliene de Securitate (ISA), conform secţiunii 7(B).
[5] Ibidem sec. 9.(D) ,,Graniţă” înseamnă punctul de control la trecerea dintre Israel şi altă regiune, în sensul implementării acordului ad interim dintre Malul de Vest şi Fâşia Gaza (Jurisdicţie şi alte prevederi) (amendamente statutare).
[6] Ibidem art. 10. (A).
[7] Atunci când şeful ISA dă autorizarea de percheziţie secretă conform acestei subsecţiuni, va raporta premierului cât mai repede posibil, nu mai târziu de 72 de ore de la momentul în care a dat autorizarea.
[8] Utilizarea informaţiilor din baza de date, conform subsecţiunii (H) se va face în baza unei autorizaţii emise de Şeful ISA, dacă este încredinţat că Agenţia solicită aceasta pentru îndeplinirea atribuţiilor sale conform legii; se vor specifica detalii privind informaţiile solicitate, scopul şi detalii privind baza de date; autorizaţia se va emite pentru cel mult 6 luni, iar Şeful Agenţiei o poate reînnoi conform acestei sub secţiuni, cf. legii, subsecţiunea (D).
[9] Manipulate de deţinătorul de licenţă, conform Legii, subsecţiunea (B).
[10] Vezi pe larg prof. univ. dr. Ioan Chiş, Drept penal cu aplicabilitate în activitatea de reali-zare a securităţii naţionale, p. 80-82.
[11] Art. 8 alin.1 din Legea organică a serviciilor de informaţii şi de securitate din 30.11.1998.
[12] Vezi necesitatea constituirii Comunităţii de informaţii pentru coordonarea diferitelor politici ale serviciilor de securitate (poliţie, armată, servicii de informaţii, grăniceri) la nivel local şi federal/naţional (n.n.).
[13] Vezi pe larg Cristian Troncotă, Horaţiu Blidaru, Careul de Aşi, Editura Elion, Bucureşti, 2004, p. 13 şi ,,Sfera Politicii”, din 30 septembrie 1998;
[14] Legea nr.30/5 septembrie 1984, modificată prin Legile nr.4/21.02.1995, 15/30.04.1996 şi 75-A/22.06.1997, din Portugalia.
[15] Tănase Tiberiu, Elena-Maria Nicolae, art. cit., p. 156-157.
[16] Printre altele, Consiliul armonizează acţiunile diferitelor servicii de informaţii şi împiedică vreun membru al Executivului (preşedinte sau ministru) să instituie un control exclusiv asupra unuia sau altuia dintre servicii.
[17] În SUA, responsabilii serviciilor de informaţii vor prezenta plenului Congresului rapoarte privind stadiul şi perspectivele îndeplinirii Planului de acţiune pentru realizarea siguranţei naţionale, în funcţie de care li se va aproba bugetul. Rapoartele pot fi aprobate sau respinse, antrenând demisia şefului serviciului. Execuţia bugetară va fi verificată de Curtea de conturi, ca la orice instituţie publică, iar constatările se aduc la cunoştinţa Congresului.
[18] Col. Rogojan Aurel, Sisteme de supraveghere a activităţii serviciilor de informaţii, în ,,Buletin de informare generală”, uz intern, nr.3/1998, p. 18;
[19] Răzvan Ionescu, Rolul Legislativului în securitatea naţională, în ,,Dosare ultrasecrete” din 17.04.2004.
[20] Apud, ,,L’evenement du Jeudi” (Franţa) din 19‑25.11.1998, p. 10.
[21] Cf. Todd Masse, specialist în servicii interne de informaţii şi contraterorism, Diviziunea Politică Socială Autohtonă, Serviciile interne de Informaţii din Regatul Unit: Aplicabilitatea modelului MI-5 în Statele Unite.
Lasă un răspuns