Tănase, Tiberiu; Muscalu, Bogdan (2023), Puncte de vedere privind tradițiile romane în istoria intelligence-lui, Intelligence Info, 2:1, 92-110, https://www.intelligenceinfo.org/puncte-de-vedere-privind-traditiile-romane-in-istoria-intelligence-lui/

 

Viewpoints on Roman traditions in history intelligence

Abstract

Republic of Rome and Roman Empire had intelligence structures/services  organized in two parts: one was military and the other one was civilian. These parts served indirectly the Emperor. The main troops engaged in the intelligence products were the frumentarii, the speculatores, exploratores and Praetorian Guard. The creation of the frumentarii like a component of Roman Intelligence  is mentioned in the Reign of Hadrianus and this form was perpetuated till Diocletianus. The last one transformed the troops in the agentes in rebus. We discuss in this material about Intelligence in republican period and in the Pricipate’s “Intelligence Service”.

Keywords: frumentarii, speculatores, exploratores, delatores, Roman Empire, Dacia province

Rezumat

Republica Roma și Imperiul Roman aveau structuri/servicii de informații organizate în două direcții: una militară și cealaltă civilă. Aceste părți au servit indirect împăratului. Principalele trupe angajate în produsele de informații au fost frumentarii, speculatores, exploratores și Garda Pretoriană. Crearea frumentariilor ca o componentă a inteligenței romane este menționată în timpul domniei lui Hadrianus și această formă s-a perpetuat până la Dioclețianus. Ultimul a transformat trupele în agentes in rebus. Discutăm în acest material despre intelligence-ul în perioada republicană și în „Serviciul de informații”.

Cuvinte cheie: frumentarii, speculatores, exploratores, delatores, Imperiul Roman, Dacia

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 2, Numărul 1, Martie 2023, pp. 92-110
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/puncte-de-vedere-privind-traditiile-romane-in-istoria-intelligence-lui/
© 2023 Tiberiu Tănase, Bogdan Muscalu. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Puncte de vedere privind tradițiile romane în istoria intelligence-lui

PhD Tiberiu Tănase, PhD Bogdan Muscalu

tanasetiberiu2@gmail.com

 

Introducere

Importanţa Intelligence-lui a fost şi este, în general, recunoscută de toţi oamenii de stat, deşi nu în măsura în care ar trebui. Progresul ştiinţei, tehnicii şi al comunicaţiilor a dus la creşterea eficienţei acestor servicii, contribuind la sporirea importanţei lor pentru securitatea statelor şi a regimurilor politice.

Datorită faptului că, numai în ultimul secol, unele acţiuni din Intelligence-ul modern au fost popularizate, s-ar putea crede că activitatea de culegere şi transmitere de informaţii aparţine epocii moderne, dar, aşa după cum se va vedea în continuare, germenii Intelligence-lui (structurilor de informaţii de informaţii au apărut şi au acţionat chiar şi în cea mai veche organizare umană, organizare care s-ar putea asemăna cu ceea ce se numeşte astăzi „stat”.

1. Perioada republicană

Când se analizează evoluţia rapidă a Intelligence-lui (agenţiilor/serviciilor de informaţii)  din imperiile Orientului Mijlociu şi marea importanţă pe care conducătorii Egiptului, Babilonului, Asiriei, Persiei, au acordat-o informaţiilor, atât pentru apărarea ţărilor lor, este surprinzător să se constate că romanii a căror diplomaţie s-a întins asupra celei mai mari părţi a imperiilor antice ale Orientului Mijlociu, au manifestat, în perioada de început a istoriei lor, un interes atât de scăzut pentru Intelligence.

Acest fapt este cu atât mai uimitor pentru aceea care cred că expansiunea romană asupra Italiei, Europei Occidentale, Adriaticii, Greciei, teritoriilor mediteraneene şi Orientului Mijlociu s-a datorat de la bun început unui dorinţe de cucerire şi setei de putere şi dominaţie.

Deoarece, în evoluţia sa timpurie, teritoriul statului roman putea să fie traversat doar într-o singură zi, înfiinţarea unei structuri de intelligence nu constituia o dificultate, dar se pare că romanii nu s-au gândit la avantajele intelligence-lui . Mărturii despre lipsa de interes manifestată de romani faţă de Inteligence ne aduce, în scrierile sale, istoricul roman Istoricul roman Titus Livius (59.î.e.n. – 17 e.n.) .

În anul 390 î.e.n., galii, înfuriaţi de faptul că romanii s-au aliat cu duşmanii lor, au pornit război împotriva Romei. Înfrângerea suferită de Romani s-ar fi soldat cu distrugerea totală a oraşului, dacă apărătorii Capitoliului Roman nu ar fi rezistat prelungitului asediu. Dacă romanii ar fi cunoscut caracterul, intenţiile şi mişcările vecinilor şi rivalilor lor, probabil că nu s-ar fi ajuns la această situaţie.

Cunoscutul accident din timpul asediului Capitoliului, când zgomotul făcut de gâşte i-a trezit pe romani, dându-le astfel posibilitatea să-i respingă pe galii care escaladau zidurile, poate fi citat ca exemplu al lipsei lor de experienţă în principiile de bază ale informaţiilor, în etapele timpurii ale istoriei lor.

În întreaga existenţa a Republicii Romane, nu se găseşte nici o urmă a vreunui sistem organizat de obţinere a informaţiilor despre popoarele vecine sau despre planurile duşmanilor ei. De asemenea, se vor căuta degeaba urme ale folosirii de către romani chiar şi a celor mai primitive mijloace de transmitere a informaţiilor, cum sunt semnalizarea prin aprinderea focurilor sau fumul. În perioada republicană timpurie, ei se bizuiau în mare măsură pe informaţiile referitoare la mişcările din tabăra potenţialilor lor inamici, primite de la aliaţii lor. Din descrierile lui Livius  rezultă că acest sistem de informaţii voluntar a funcţionat destul de bine, atâta timp cât informarea Romei era în interesul triburilor prietene, dar se întrerupea imediat ce, dintr-un motiv sau altul, acesta îi deveneau ostile. O altă sursă de informaţii erau coloniştii romani care s-au stabilit în centre mai importante din teritoriile ocupate.

Mai mult, nu se observă nici un progres marcant în domeniul informaţiilor militare. Legiunile romane foloseau o strategie comună tuturor popoarelor şi profitau  de informaţiile obţinute de trădători şi dezertori, legătura dintre Senat şi consulii săi, aflaţi pe câmpul de bătălie, se realiza foarte greu.

Subestimarea importanţei intelligence-lui fost compensată de superioritatea diplomatică şi militară, numai în măsura în care au avut de-a face cu triburile dezbinate din Italia. Dar, atunci când s-au confrunta cu un inamic care cunoştea avantajele unei bune informări, romanii s-au aflat în situaţii foarte neplăcute. De acest lucru şi-au dat seama în timpul marilor bătălii împotriva Cartaginei, aşa – numitele Războaie Punice.

Neglijarea de către romani a importanţei informaţiilor a făcut ca, de multe ori, în timpul primul Război Punic, aceştia să se afle în situaţii limită şi numai circumstanţele de ultim moment au făcut ca luptele să nu se transforme într-o tragedie. Desigur, cel de-al doilea Război Punic nu ar fi fost atât de scump plătit, dacă romanii şi-ar fi dat seama de necesitatea unui serviciu rapid de informaţii.

După Livius , primul care, în timpul celui de-al II-lea, Război Punic, a folosit un sistem de relee de semnalizare militară, a fost consulul Flavius, aceasta fiind considerată prima lecţie învăţată de romani de la Hanibal. Un alt exemplu despre progresul făcut de romani este şi acela al măsurilor de precauţie luate de aceştia în legătură cu posibilitatea trimiterii de către Hanibal a unor ordine false. După moartea în luptă a consulului Marcelus, Hanibal a pus mâna pe sigiliul acestuia. Informaţia respectivă a ajuns în oraşul Salapia înaintea dezertorului roman care aducea scrisoarea, sigilată cu acest sigiliu, prin care se cerea cetăţenilor oraşului să fie pregătiţi pentru primirea consulului. De aceea, când armata lui Hanibal a ajuns în oraş, porţile  s-au închis în urma ei şi a fost masacrată.

Scipio Africanul, generalul roman care a jucat un rol decisiv pentru victoria romanilor în cel de-al III-lea Război Punic, război care a dus la înfrângerea decisivă a Cartaginei – a făcut cele mai mari progrese în arta informaţiilor militare şi politice. El a profitata atât de lecţiile dure primite de la Hanibal, cât şi de cele ale prietenului său, scriitorul grec Polybius, învăţăminte pe care le-a pus în practică în timpul campaniei sale victorioase împotriva cartaginezilor.

Din scrierile uni alt istoric, Appian, se poate afla că, în timpul asediului oraşului Numantia (134-133 î.e.n.), un oraş important din nordul Spaniei, Scipio a folosit în mod inteligent sistemul de informaţii trimise prin relee, poştă, mesageri, semnale luminoase sau cu steguleţe în timpul zilei, care au înlocuit semnalizările cu fum. Sistemul a funcţionat perfect; mulţumită acestei metode de transmitere a informaţiilor militare, toate încercările spaniolilor de a străpunge liniile romane au eşuat. Ca mijloace de călătorie, trimişii şi mesagerii Senatului foloseau sistemul de rechiziţionare a acestora din oraşele aliate sau supuse Romei. Acest sistem, însă, încetinea mesajul şi reprezenta o povară pentru oraşe şi provincii.

Pentru transportul corespondenţei oficiale care conţinea informaţii pentru Senat şi magistraţii din Roma, magistraţii din provincii erau obligaţi să folosească mesageri speciali, numiţi „statores”, care erau ataşaţi pe lângă birourile lor. În birourile magistraturii centrale funcţia de „statores” era deţinută de „tabellarii”. În majoritatea cazurilor, atât „statores”, cât şi „tabellarii” erau sclavi. Fiind considerată munca grea, distribuirea corespondenţei făcându-se mergând pe jos, ceea ce reclamă o bună condiţie fizică, nimeni nu se mai bătea să ocupe această funcţii, ele fiind considerate ca o pedeapsă sau degradare.

Drumurile construite de romani aveau ca primă destinaţie mişcarea trupelor. Mesagerii erau obligaţi să le folosească, dar nu exista nici o prevedere specială care să le faciliteze călătoria.

2. Perioada războaielor civile

Către sfârşitul Republicii, o nouă perioadă s-a deschis în istoria Intelligence-lui . În secolul I î.e.n., puterea romană, nu numai că s-a implantat ferm în nordul Africii, Spania şi Galia, dar a înaintat departe în Orient, legiunile sale mergând pe drumul marcat cu câteva secole în urmă de Alexandru cel Mare. Conflictul cu Macedonia în vremea regelui Filip al V-lea şi a fiului acestuia, Perseu, s-a încheiat în anul 168 î.e.n. cu distrugerea Imperiului Macedonian, înfiinţarea provinciei romane Macedonia, extinderea influenţei romane asupra statelor – oraşe greceşti, unite în aşa – numita Ligă Ateniană şi, în final, cu supunerea completă a Greciei. În Asia, conflictul cu Antioch al III-lea, fostul aliat al lui Filip al V-lea şi al lui Hanibal, s-a soldat cu distrugerea imperiului Seleucid şi crearea a două provincii romane, cea a Asiei(129 – 126 î.e.n.) şi cea a Bitiniei (74 î.e.n.). Cuceririle din răsărit au fost încheiate prin supunerea Siriei în anul 64 î.e.n. şi a Egiptului în 30 î.e.n.

În decursul tratativelor şi luptelor duse cu Macedonia şi statele din răsărit, romanii au avut ocazia să dobândească cunoştinţe de primă mână asupra structurilor de Intelligence existente la aceste popoare. Curând, teritoriile cucerite au fost năpădite de negustorii romani, speculatori de terenuri, colectori de impozite şi agenţi ai magnaţilor finanţelor romane. Era natural deci ca, în propriul lor interes, aceştia să raporteze autorităţilor provinciale orice mişcare care ar fi pus în pericol atât interesele proprii, cât şi cele romane. Toate informaţiile politice şi militare erau transmise la Roma prin curieri particulari ai acestor cetăţeni romani.

În scrisorile adresate prietenilor săi, în timpul cât a fost guvernator al Ciliciei din Asia Mică, Cicero prezintă o imagine clară a modului în care guvernatorii provinciilor obţineau informaţii. Astfel, informaţiile cele mai demne de încredere proveneau, încă, de la aliaţii romanilor, ale căror interese naţionale ar fi fost periclitate de invazia unor trupe inamice.

Deci, nici în această perioadă, care încheia etapa Republicii romane, nu s-au făcut mari progrese în organizarea Intelligence-lui. Totuşi, a apărut un factor nou în evoluţia structurilor de intelligence  romane şi anume, întreprinderile private ale speculatorilor şi negustorilor romani, care, în mod voluntar, împiedicau şi finanţau aceste servicii.

Din păcate, transmiterea informaţiilor din provinciile de dincolo de mări era îngreunată din cauza numărului mare de piraţi care cutreierau mările şi care, de nenumărate ori, i-au capturat pe mesagerii ce transportau corespondenţa către Roma. Pompei a fost cel care a pus capăt pirateriei pe toate mările şi a asigurat securitatea rutelor marine. Dar, deşi a redeschis mările, ceea ce a fost de o mare importanţă precum transmiterea informaţiilor, el nu a făcut nimic pentru organizarea serviciului roman de informaţii. În acest sens, rivalul său politic, Cezar, a fost mult mai prevăzător. Marile succese militare pe care le-a repurtat Cezar s-au datorat atât tacticii şi strategiei sale, cât şi înţelegerii importanţei Intelligence-lui.

Înaintea oricărei campanii, Cezar făcea tot posibilul să obţină informaţii cât mai bune despre ţara unde să-şi conducă operaţiunile: obiceiurile localnicilor, instituţiile politice, istoria lor şi situaţia lor economică. În istoria războaielor împotriva galilor, „De belo, galico”, el începe prin a prezenta date despre geografia, etnogeneza acestui popor, ajungând până la descrierea situaţiei social – politice şi militare la zi din timpul războiului.

În vederea obţinerii acestor informaţii, Cezar a trimis în teritoriile ce urmau a fi cucerite agenţi care să culeagă date cât mai complete şi exacte despre obiceiurile galilor, hrana lor, îmbrăcămintea, viaţa zilnică şi din toate aceste observaţii a putut să evalueze puterea militară a acestora. Acelaşi lucru l-a făcut şi Cezar şi înaintea cuceririi Britaniei. Pe lângă această metodă  de observare directă, Cezar a folosit în timpul campaniei din Galia vechea metodă a obţinerii de informaţii de la aliaţii săi.

Un asemenea om, desigur, aprecia rapiditatea serviciului de informaţii şi era de aşteptat ca el să-l reorganizeze. Dar renunţarea la vechile obiceiuri era dificilă. Aşa că, datorită faptului că nu existau spaţii de poştă, Cezar folosea pentru călătoriile sale căruţe închiriate de la cetăţenii întreprinzători, pentru care furnizarea echipamentului de călătorie a devenit o afacere foarte rentabilă.

Se poate spune că Cezar ar fi avut o viaţă mai lungă dacă ar fi organizat la timp întregul sistem de obţinere şi transmitere a informaţiilor.

3. Perioada imperială

Imperiul Roman, prima mare putere din istorie, cu evoluţie seculară, nu putea atinge stadiul de superputere militară fără un serviciu de informaţii. Despre existenţa lui s-au făcut puţine referiri în literatura istorică de specialitate, iar pentru prezenţa unor elementele ale „serviciului secret roman” în mediul provincial se cunosc doar câteva studii.

Cu toate acestea, vom încerca să trasăm principalele structuri angrenate în activitatea de intelligence, în baza izvoarelor antice – epigrafice / arheologice, literare – şi a istoriografiei moderne şi contemporane.

„Intelligence-ul ”  Imperiului Roman are drept componente: o parte militară şi una civilă, amândouă supuse indirect împăratului. Au fost identificate la nivelul activităţii de intellicence un număr de categorii militare implicate în culegerea de informaţii, transmiterea lor, cât şi în măsurile luate atunci când situaţia o cerea. În această categorie se încadrează frumentarii, speculatores, garda pretoriană, exploratores.

Rolul cel mai important revenea frumentarii-lor. Părerile referitoare la activitatea, atribuţiile şi organizarea lor sunt împărţite, istoriografia contemporană înregistrând vii dispute. Cercetătorii au conchis că ei reprezentau o structură de Intelligence / „serviciu secret”. Studiile întreprinse de R. Paribeni[1], Alfred von Domaszewki[2], W. Sinnigen[3], J. C. Mann[4] şi N. B. Rankov[5] au trasat liniile de studiu şi organizarea acestei categorii speciale ale structurilor statului roman. Pentru spaţiul românesc, o contribuţie lăudabilă este cea a lui S. Pribac, care reuşeşte un prim studiu exhaustiv asupra menţiunilor epigrafice despre frumentarii şi a rolului lor din provincia Dacia[6].

Inscripţiile care pomenesc rangul de frumentarius sunt reduse numeric, fiind descoperite, în general, în jurul castrelor diferitelor legiuni. Perioada lor de datare este cuprinsă cronologic pe parcursul secolului II şi secolul III p.Chr.

Indiciile asupra unei activităţi informative (spionaj şi culegere de informaţii)  existau încă dinaintea Principatului, dar nu în modul organizat, cu înţelesul modern. Situaţia politică complexă din secolului I p.Chr., teama unor împăraţi de a nu cădea pradă unor comploturi sau autoritarismul, au dus de multe ori spre paranoia, fiind utilizate informaţii false sau neverificate, ce însemnau pentru acuzat, de obicei, condamnarea la moarte. Mijloacele de coerciţie ale împăratului erau armata, garda pretoriană şi asasinii plătiţi. Crimele abominabile, eliminarea presupuşilor opozanţi sau a contracandidaţilor coincide cu înţelesul actual al poliţiei politice. Augustus, Tiberius, Caligula, Nero, Domitianus sunt câteva exemple dintr-un şir lung de împăraţi romani care au folosit informaţii sau au creat informaţii în servirea intereselor proprii sau pentru menţinerea frâelor Imperiului Roman.

Situaţia incertă şi fragilitatea poziţiei de la începutul domniei lui Hadrianus, până la anihilarea „complotului celor patru consulari”, îl fac pe urmaşul lui Traian să pună bazele unui structuri de intelligence/serviciu, iniţial de curierat, care să înlocuiască utilizarea gărzii pretoriene în scopul amintit, printr-o reţea de ataşaţi militari cu rol de spioni, specializaţi în culegerea de informaţii, destabilizării de situaţii în câmpurile operative şi manipularea unor persoane din conducerea teritoriile vizate[7].  Rose Mary Sheldon susţine înfiinţarea serviciului secret roman organizat militar de către Domitianus. Ipoteza este interesantă datorită utilizării unor elemente de poliţie secretă de către împăratul amintit împotriva opozanţilor, dar nu se cunosc izvoare scrise şi arheologice care să confirme supoziţiile autoarei[8]. Conversia frumentarii-lor în intelligence-ul roman şi teama pe care aceştia o inspirau oamenilor sunt indicii ale folosirii lor pentru represiune politică. Aceste lucruri vor fi uitate în timpul domniei lui Antoninus Pius, domnie caracterizată prin libertate şi încredere[9]. Stilul de guvernare al lui Antoninus Pius şi ulterior al lui Marcus Aurelius par să fi influenţat transformarea frumentarii-lor din poliţie politică într-o „ structură de intelligence” , cu limitele temporale ale termenului în sine. Etimologia termenului de frumentarii indică rolul iniţial al categoriei militare, asigurarea cu frumentum a armatei romane – aprovizionarea cu cereale[10]. Faptul în sine va reprezenta o acoperire în activitatea de informaţii a militarilor amintiţi.

Tot Hadrianus a dat o lege prin care centurionii să fie strict de origine italică. În timpul domniei lui Septimius Severus, un centurio frumentarius putea deveni hastatus, iar rigurozitatea privind originea frumentarilor încetează[11].

La început, rolul fundamental al frumentarii-lor era cel de a transmite mesajele între împărat şi provincii, după cum reiese din opera lui Casius Dio şi dintr-o inscripţie funerară de la Salona: grammatoforoi sau aggeliaforoi la istoricul roman[12]; şi cucurrit frumentarius în piatra tombală[13]. În relatările despre vieţile lui Maximus şi Balbinus, Scriptores Historiae Augustae amintea „scriptum est praeterea ad omnes provincias missis frumentariis”[14], iar o inscripţie din Appia (Asia) se referea la o scrisoarea a împăratului Phillipus Arabs către M. Aurelius Eglectus transmisă de un frumentarius[15]. În SHA, Vita Hadriani este amintit un frumentarius trimis să îl spioneze pe un proeminent senator roman, iar în biografia lui Macrinus şi Claudius, militarii sunt asimilaţi spionilor imperiali. Ei apar ca asasini în serviciul împăratului în relatările despre Commodus, Iulianus şi Pescenius Niger, fenomen amintit şi de Herodian despre încercarea lui Septimius Severus de a-l elimina pe Clodius Albinus[16]. În secolul III p.Chr., numele acestui corp special acumulase o reputaţie negativă[17], care va duce în final la reforma lui Diocleţian[18].

Studiile întreprinse de cercetătorii epocii romane imperiale au stabilit unele elemente specifice. Astfel, cartierul general al numerus frumentariorum era Castra Peregrina, aflată pe Mons Caelius, în Roma[19]. Săpăturile arheologice au reliefat dimensiunile barăcilor din Castra Peregrina, care puteau adăposti aproximativ 400 de militari, deci 12-13 din fiecare legiune a Imperiului[20]. Comandantul lor era un princeps peregrinorum, militar cu gradul şi statutul unui centrurion senior. Următorii în ierarhia „serviciului” se situau subprinceps cu grad de centurion, celelalte oficii atestate epigrafic în Roma incluzând gradele de optio peregrinorum, canaliclarius şi aedilis castrorum. Ofiţerii de informaţii, frumentarii, erau trimişi în provinciile Imperiului, unde operau sub conducerea propriilor centurioni (sau şefi direcţi), centuriones frumentarii[21].

Avem indicii despre existenţa unor stationes, în apropierea Romei Aeterna, atribuite frumentarii-lor, dar acestea lipsesc cu desăvârşire în provincii. Baze ale serviciului existau în capitalele provinciilor sau pe lângă sediile de legiuni din capitalele militare provinciale: un frumentarius pus în fruntea unei închisori din Ephesus[22]; un frumentarius servind în staff-ul guvernatorului Pannoniei Inferior, aparent însărcinat cu construcţia unei schola la Aquincum pentru speculatores din legio I Adiutrix şi legio II Adiutrix[23]; un centurio frumentarius pus de detaşamentele legionare să se îngrijească de refacerea zidurile oraşului Salona, capitala provinciei Dalmatia[24].

O vie dispută a creat ipoteza că frumentarii au servit în officium consularis al  guvernatorilor de provincie, A. Von Domaszewski aducând argumente în favoarea acesteia, iar Mann şi Rankov susţinând că nu sunt destule dovezi, în ciuda faptului că ei au fost transferaţi în officium după lăsarea la vatră sau pentru merite deosebite. Asemănătoare este şi avansarea unui frumentarius în officium tribunus legionis: doi frumentarii din legio VIII Gemina şi legio XXII Primigenia, înregistraţi ulterior drept centurioni în cadrul aceloraşi legiuni[25]. Nici cartierul general al „structurii de inteligence ”, Castra Peregrina, nu face excepţie. Sunt atestaţi frumentarii ridicaţi la rangul de optio peregrinorum şi centurio frumentarius[26]. Prin merite deosebite şi loialitate, frumentarii erau avansaţi din anturajul guvernatorului direct de către împărat. Aceştia puteau fi promovaţi prin statutul de speculator în centrurionat, devenind eligibili pentru avansare în Castra Peregrina, alături de alţii care nu fuseseră implementaţi ca şi spioni („cârtiţe”) în anturajul guvernatorului provinciei. Frumentarii care operau sub ordinele directe ale unui centurio, care răspundea în faţa împăratului, puteau nu doar să aresteze[27], ci şi să ucidă la ordin[28]. Promovarea unui centurion îi garanta accesul la o funcţie deschisă ordinului ecvestru.

Mann îşi fundamentează teoria pe o listă de la Lambaesis, păstrată parţial şi care cuprindea persoanele din officium-ul legatului Numidiei, datată la începutul secolului III p.Chr[29]. După patru speculatores şi 30 de beneficiarii consularis sunt enumeraţi şase candidati şi cinci ex-frumentariis, quaestionarii, cinci beneficiarii sexmestris şi un haruspex[30]. Alte epigrafe latine înregistrează promovări ale unor persoane de la rangul de frumentarius la cel de beneficiarius consularis, indicând o promovare în officium consularis[31]. Acei candidati sunt văzuţi a fi pe lista de aşteptare pentru eliberarea unui post de beneficiarius, asemeni foştilor frumentarii[32].

Considerăm că, deşi aparenţele indică apartenenţa lor la officium-ul guvernatorilor, rostul lor era altul. Ei răspund doar în faţa persoanei împăratului, pentru care realizau culegerea de informaţii, aveau misiuni secrete sau asigurau curieratul sarcinilor specifice pentru guvernatorul provinciei. Nu negăm faptul că beneficiarul unor informaţii preţioase era şi guvernatorul, reprezentantul împăratului în teritoriu.

Revenind la trimiterea în teritoriul Imperiului Roman al „ofiţerilor de informaţii”, au fost cercetate mai multe astfel de cazuri fiind amintiţi în: legio VII Gemina (Hispania Tarraconensis), un centurio frumentarius în I Adiutrix (Pannonia Superior), în Noricum, unde a fost transferată legio II Italica în 171 p.Chr.; un  frumentarius al legiunii I Adiutrix şi un centuriones frumentarii din legio III Cyrenaica (Arabia) şi legio II Traiana (Egipt) în Dalmatia; frumentarii din legio I Italica (Moesia Inferior) şi legio X Fretensis (Syria Palaestina) în Achaia; frumentarii din legio VIII Augusta (Germania Superior), X Gemina şi I Adiutrix (Pannonia Superior), din legio VI Ferrata (Syria Palaestina), un centurio frumentarius al legio XIII Gemina (Dacia) in Asia[33]. Precizăm că fiecare provincie militarizată avea, aproape întotdeauna, câte un frumentarius la una din legiunile staţionate[34].

În Dacia romană nu lipsesc menţiunile membrilor serviciului secret roman. Prima atestare documentară a unui frumentarius în provincia Dacia este reprezentată de epigrafa de la Apulum, care îl pomeneşte pe Ti. Claudius Vibianus, centurion frumentarius în legio XIII Gemina. Inscripţia se datează în timpul domniei împăratului Publius Aelius Hadrianus, deci între anii 117-138 p.Chr[35]. Pentru legio IIII Flavia este atestat un centurion frumentarius, C. Titius lanuarius, originar din Camulodunum (Britannia), răposat la Drobeta. Inscripţia datează din perioada domniei împăratului Hadrian[36]. La Ulpia Traiana Sarmizegetusa întâlnim într-o inscripţie funerară un miles frumentarius, răposat la 19 ani, Publius Antonius Victor, din legio VI Victrix. Inscripţia poate fi încadrată cronologic pe baza analizei onomastice, în perioada de domnie a împăratului Gordian Tres, deci în intervalul 239-244[37].

Considerăm că divulgarea identităţii ofiţerilor în timpul activităţii nu era dorită din cauza riscului deconspirării. Acest fapt reiese din menţiunile acestei ocupaţii în inscripţii funerare, mai rar în inscripţii onorifice, şi aceasta numai după părăsirea armatei sau îndeplinirea unei misiuni la sediul unei legiuni. Membrii acestei categorii militare specializate care au decedat la Roma au fost comemoraţi de frumentarii legiunilor din provincia în care au servit[38]. Asemănările cu speculatores, cu care îşi desfăşoară activitatea în strânsă legătură, reprezintă indicii ale apartenenţei lor la serviciul secret roman şi la activităţi specifice frontului secret.

Cealaltă categorie implicată în inteligence-ul roman  ca şi componentă militară este reprezentată de speculatores. Aceştia reprezentau un departament special al gărzii pretoriene, care a fost creat iniţial în scopul curieratului, cercetării şi spionajului. Era echivalentul serviciului intern de informaţii, angrenaţi în contraspionaj, interceptări, informări. Speculatores, alături de compartimentul format din questionarii au primit o reputaţie sinistră, aceea de asasini plătiţi şi torţionari în slujba împăratului roman[39]. Nevoia unui asemenea corp special era una firească, cunoscând numeroasele funcţii non-militare ale gărzii imperiale. Se pare că împărţeau cartierul general – Castra Peregrina, cu frumentarii.

Cu timpul, speculatores au devenit familiari cu intrigile de la palat datorită informaţiilor accesate. De numele lui Lucius Aelius Seianus, prefectul praetoriului în timpul lui Tiberius este legată şi prima utilizare a acestui corp militar în spionaj, asasinat politic ori pentru torturi crude.

Accesul în rândul speculatores era condiţionat de provenienţa din rândul veteranilor cu mai mult de cinci ani în serviciu[40]. În timpul lui Nero, prefectul paetoriului – Ofonius Tigellinus s-a folosit de speculatori pentru a-şi vâna inamicii, mai ales pe membri conspiraţiei lui Piso. Pentru folosirea lor în intervenţiile dure există menţiuni în timpul lui Vespasian, Titus şi Hadrianus. După apariţia frumentarii-lor, speculatores nu au mai fost implicaţi decât rar în culegerea de informaţii, ei acţionând drept poliţie politică. Se constată că pe baza informaţiilor culese de frumentari, speculatores luau măsurile pugnitive[41]. Un fapt istoric aminteşte utilizarea de către Publius Attianus Acilus, prefectul pretorienilor lui Traian şi a urmaşului său, a unor agenţi speculatori trimişi împotriva rebelilor în timpul lui Hadrianus. Prin folosirea lor au fost executaţi cei patru generali participanţi la acel „complot al consularilor”[42]. Şi exemplele ar putea continua.

În cadrul officium-ului guvernatorului de provincie, speculatorii au servit drept curieri, spioni, dar şi forţă de represiune împotriva oricărui act de nesupunere. Proveniţi din garda pretoriană, deci soldaţi de elită, se raportau mereu la conducătorul suprem – împăratul. Din multele exemple de măsuri punitive din operelor antice observăm că  aceşti speculatores îndeplineau ordinele cu promptitudine[43].

În Dacia romană sunt menţionaţi epigrafic un număr de aproximativ cinci speculatores, la Apulum funcţionând o schola speculatorum la sfârşitul secolului II p.Chr, o asociaţie  sau colegiu al militarilor activi pe lângă castrele legionare[44]. Celelalte patru epigrafe din Dacia sunt databile în secolul III p.Chr.

Din studierea izvoarelor literare şi a izvoarelor epigrafice a rezultat faptul că acţiunile celor două mari categorii de agenţi (de intelligence), componente ale structurii de intelligencei roman sunt strâns legate: frumentarii acţionând, în principal, în culegerea informaţiilor, iar speculatores în cele represive.

Nu vom insista prea mult asupra celorlalte unităţi implicate în culegerea de informaţii şi le vom trece în revistă rolul, ele fiind subiectul de discuţie penru o viiotare comunicare . Astfel, categoriile prezentate anterior au ca beneficiar al activităţii informative persoana împăratului şi aparatul de stat, unităţile militare specializate de mai jos având rol pe câmpurile de bătaie.

Exploratores par a aparţine mai degrabă intelligence-ului extern sau militar /armatei. Ei erau organizaţi în unităţi de cavalerie uşoară compuse din barbari, servind sub conducere militară romană[45]. Exploratores sau numeri exploratorum erau cercetaşi, desfăşurând acţiuni de informare, recunoaştere şi patrulare în timpul expediţiilor militare, în zonele de frontieră ale Imperiului, în Barbaricum şi alte teritorii inamice ţineau sub observaţie triburile sau statele vecine[46]. În Dacia sunt cunoscute trupele de cercetaşi organizate în numeri: Numerus Exploratorum Germanicianorum (Orăştioara de Sus) şi Numerus Exploratorum Britannicianorum (Cigmău), ultimii fiind transformaţi în enigmatica pedites et equites singulares de la Apulum (posibil Numerus Singulariorum Britannicianorum, garda guvernatorului Daciei)[47]. Unităţile de tip numerus, nu erau numai unităţi neregulate formate pe principiu etnic, ele constituind şi unităţi cu misiuni speciale, după cum rezultă din exemplele redate anterior: frumentarii, pedites et equites singulares, statores etc[48].

Garda pretoriană şi equites singulares asigurau corpul de pază al împăratului, respectiv al guvernatorilor de provincii, fiind trupe de elită. Garda pretoriană cuprindea zece cohorte milliaria şi număra aproximativ 10000 de soldaţi. Pe lângă rolul de pază şi protecţie a împăratului, participau la parade militare, dar s-au dedat şi la asasinate şi crime. Conducătorul lor era praefectus praetorio, care răspundea în faţa împăratului. Puterea acumulată în timp de praefectul praetoriului a fost cauza multor uzurpări şi comploturi, căzând victime împăraţii pe care îi aveau în pază. Garda pretoriană a fost creată de Octavian Augustus, având garnizoana în Castra Praetoria din Roma. Implicaţiile permanentelor comploturi şi uzurpări, venalitatea pretorienilor, a dus la desfiinţarea ei şi distrugerea castrului din Roma de către Constantin cel Mare[49].

Pe câmpul de luptă sunt documentate şi alte unităţi militare cu rol de culegere de informaţii strategice, necesare succesului militar. Informaţiile culese la faţa locului erau apoi adunate şi diseminate în cadrul statului major roman[50].

Atragem atenţia asupra unor personaje a căror importanţă poate fi presupusă, nu şi demonstrată clar. Interpretes erau persoane care intermediau tranzacţii comerciale, utilizaţi şi ca translatori în relaţiile Imperiului cu populaţiile translimitane. Recrutaţi pe plan local, interpretes sunt prezenţi atât în mediul civil, cât şi în mediul militar, în Roma şi în mediul provincial[51]. În provincii, mai ales cele de graniţă, aceştia erau integraţi corpului de apparitores de pe lângă guvernatori. Itinerarium Antonini aminteşte acei interpretes singularum linguarum. Alte atestări apar la Quintus Curtius Rufus, Rufinus, Isidor din Sicilia, Orosius şi Ulpian. Pentru interpreţii din sfera armatei romane sunt revelatoare informaţiile autorilor antici. Un pasaj din Caesar aminteşte cazul lui C. Valerius Procillus şi M. Metius, trimişi să discute cu Ariovistus, dar şi să culeagă informaţii, pe care să le raporteze. Relatarea omului de stat roman precizează şi pericolul la care au fost expuşi cei doi[52]. Relevanţi în prezenta dezbatere sunt interpreţii din zona de limes cu Barbaricum: limesul renan şi limesul danubian. Cazul lui Marcus Ulpius Celerinus, atestat într-o inscriptie de la Brigetio (Pannonia Inferior), constituie un argument al prezenţei dacilor până în Slovacia, dar şi rolul său deosebit: „sal(ariarius) legionis I Ad(iutricis) p(ia) f(idelis) interprex Dacorum”[53]. Celerinus este pus în contextul luptelor cu barbarii din timpul lui Caracalla şi Maximinus Trax, el fiind angajat civil al legiunii[54].

Pe baza surselor narative despre utilizarea lor în mediul militar, se observă că activitatea interpreţilor nu se limita doar la tradus, ei putând fi folosiţi şi în scop de spionaj. Avantajele sunt lesne de înţeles: deşi romanizaţi, provin din aceste populaţii barbare; cunoscându-le limba, portul şi obiceiurile, se puteau integra conspirat în mediul barbar şi astfel, informaţiile culese „la cald”, putând avea un caracter deosebit pentru armata şi diplomaţia romane. Din lipsa unor dovezi clare privitoare la activitatea interpreţilor, ideea o propunem ca ipoteză de lucru.

În culegerea de date despre teritoriile din afara orbis Romanus, un rol l-au avut negustorii, angrenaţi în comerţul transfrontalier cu populaţiile barbare. Negotiatores se deplasau în scopuri materiale în afara graniţei, dar permanentizarea acestor rute comerciale a creat necesitatea marcării lor pe suporturi cartografice – hărţile. Aceste itinerarii aveau marcate distanţele dintre localităţi, cursurile de apă, drumuri de acces. Este foarte posibil ca negotiatores să fi furnizat autorităţilor militare romane informaţiile necesare întocmirii acelor itinerarii picti. Acţiunile militare romane în teritoriul inamic în scopul cuceririi sau pedepsirii, indică o cunoaştere precisă a terenului, ale căilor de comunicaţii, ale centrelor fortificate inamice şi distanţelor calculate în milia passum[55]. Un exemplu relevant îl avem în cele două războaie daco-romane, când armatele lui Traian înaintează spre pe coloane spre centrul de putere din zona Munţilor Şureanu.

Componenta civilă este bine documentată în istoriografia antică, fiind bazată pe delatori şi delaţiune. Autorii latini amintesc numeroasele acte de delaţiune, unele veridice, altele inventate, îndreptate împotriva unor demnitari, a unor persoane publice, a creştinilor din Imperiul Roman. Delatores erau informatori sau acuzatori în Roma, iar acţiunile lor se bazau pe două legi – lex Papia Poppaea (legea privind conspiraţiile) şi lex Iulia de maiestate (lege trădării). Civilii sesizau autorităţilor: fapte şi informaţii care puneau în pericol persoana împăratului[56]. Pe lângă sesizarea iniţială, ei ofereau probe şi depuneau mărturie în procesele de delaţiune. Aşa se face că în perioada Principatului, în urma sesizărilor unor delatori, făptuitorii erau acuzaţi de trădare sau complot, în conformitate cu „lex maiestatis”, acuzaţii fiind, de cele mai multe ori, judecaţi şi condamnaţi[57]. Pedepsele erau extrem de dure: de la condamnarea la moarte şi confiscarea averii sau a unei părţi din aceasta, exilul, amenzi usturătoare. Procentul din averea condamnaţilor (până la 25% din avere), pe care îl obţineau delatorii, a dus la multe acte de denunţ mincinos sau la apariţia unor delatori de profesie. Aceştia serveau ca agenţi de informaţii ai împăratului, ai praefectului praetoriului sau ai unor demnitari influenţi[58]. W. T. Sinningen îi numea pe cei care culegeau informaţii – curiosi, echivalând cu delatorii, şi nu cu frumentarii, cum credea autorul[59]. Mulţi împăraţi romani, au luat măsuri împotriva denunţurilor false şi, în sensul acesta, există numeroase menţiuni ale autorilor antici. Ofiţerii romani şi delatorii implicaţi în actele de mai sus, practicau, în fapt, poliţia politică aflată în slujba împăratului.

În viziunea noastră, categoriile militare romane cu caracter special, implicate în munca de informaţii, au îndeplinit acţiuni împotriva duşmanilor interni şi externi, dar au acţionat şi ca o poliţie politică. Misiunile lor complexe au necesitat să abordeze forme noi cu reminiscenţe în contemporaneitate, iar când condiţiile istorice au cerut-o s-a trecut la reorganizarea segmentelor informative ale Imperiului Roman. Considerăm că „Inteligence-ul ” roman şi-a pus amprenta asupra vieţii politice şi militare a Imperiului, influenţând evoluţia instituţională şi istorică a statului roman. Deşi intelligence-ul modern este mai complex şi desigur net superioe celor dezbătute, observăm cutume perpetuate din secolele I-III p.Chr. şi menţinute într-un mod sau altul de-a lungul secolele de către moştenitorii latinităţii europene.

Bibliografie

• J. E. Austin, N. B. Rankov (1995) Exploratio: Military and Political Intelligence in the RomanWorld from the Second PunicWar to the Battle of Adrianople, London.
• R. Birley, Hadrian to the Antonines (2008) în CAH, 11, p. 132-194.
• Campbell (2006) The Roman Army. 31 B.C. – 337 A.D., London – New York.
• Clauss (1973) Untersuchungen zu den principales des römischen Heeres von Augustus bis Diocletian. Cornicularii, speculatores, frumentarii, Bochum.
• Coulston (2001) Transport and Travel on the Coloumn of Trajan, în Travel and Geography in the Roman Empire, London – New York, p.106-137.
• Dvornik, Francis Origins of Intelligence Services, Rutgers University Press, New Jersey, 1974.
• W. Davies (1976) Singulares and Roman Britain, în Britannia, 7, p. 134-144.
• von Domaszewski (1967) Die Rangordnung des römischen Heeres, Koln – Graz.
• Bunson, Encyclopedia of The Roman Empire, ediţie revizuită, New York, 2002.
• Faure, Les Centurions Frumentaires et le Commandment des Castra Peregrina, în Mélanges de l’Ecole française de Rome, Antiquité, 115,  p. 377-427.
• Goldsworthy, The Complete Roman Army, London.
• W. Jones, The Emperor Domitian, London-New York-Routledge.
• C. Mann, The Castra Peregrina and the „peregrini”, în ZPE, 74, p. 148.
• C. Mann, The Organization of Frumentarii, în ZPE, 74, p. 149-150.
• Paribeni, Dei Milites Frumentarii dell’ Approvvigionamento della Corte Imperiale,în Röm Mitt, 20, p. 310–320.
• Pribac, Despre frumentari în Dacia Romană, în BCSS, 2, p. 123-127.
• B. Rankov, R. Hook, The Praetorian Guard, în Osprey Military. Elite Series, 50, London.
• B. Rankov, Frumentarii, The Castra Peregrina and The Provincial officia, în ZPE, 80, p. 176-182.
• B. Rankov, Singulares Legati Legionis: A Problem in the Interpretation of the Ti. Claudius Maximus Inscription from Philippi, în ZPE, 80, p. 165-175.
• B. Rankov, Military Forces, în The Cambridge History of Greek and Roman Warfare, vol. II, p. 30-75.
• Salway, Travel, Itineraria and Tabellaria, în Travel and Geography in the Roman Empire, London – New York, p. 22-66.
• G. Sinnigen, Two Branches of the Late Roman Secret Service, în AJPh,  80, p. 238-254
• G. Sinnigen, The Roman Secret Service, în CJ, 57, p. 65-72
• G. Sinnigen, The origins of the frumentarii, în MAAR, 27, p. 213-224.
• Southern, The Numeri of the Roman Imperial Army, în Britannia, 20, p. 81-140.
• Southern, The Roman Army, Santa Barbara.
• Speidel, Exploratores: mobile elite units of Roman Army, în Epigraphische Studien, 13, p. 63-78.
• Stoian, Interpretes în lumea romană, în SCIVA, 58, nr. 1-2, p.165-169.

Note

[1] Paribeni 1905, p. 310-320.

[2] Domaszewki 1967, p. 34-35, 104.

[3] Sinnigen 1959, p. 238-254; Sinnigen 1961, p. 65-72; Sinnigen 1962, p. 213-224.

[4] Mann 1988, p. 148; Mann 1988a, p. 149-150.

[5] Rankow 1990, p. 176-182.

[6] Pribac 1996, p. 123-127.

[7] SHA, Vita Hadriani, 10, 2 – 11, 1; Syme 1988, p. 159-160; Birley 2008, p. 137.

[8] Sheldon 2005, p. 250-251, bazându-se probabil pe informaţiile lui Tacitus, Agricola, 40, 1; 41, 4.

[9] Birley 2008, p. 153.

[10] ERE, s.v. frumentarii, p. 211.

[11] Pribac 1996, p. 124-125.

[12] Cassius Dio, Istoria Romană, LXXIX, 14.1; 79, 15.1; 79, 39.3.

[13] CIL III, 2063 = ILS 2370.

[14] SHA, Vita Maximi et Balbini, 10.3; cf. Herodian, Istoria Imperiului Roman după moartea lui Marcu Aureliu, VII, 7.5; În secolul IV, frumentarii sunt identificaţi de agentes in rebus sau veredari, cf. Sancti Hieronymus, Abdiam, 1 în http://www.thelatinlibrary.com/Hieronymus.html (20.11.2009).

[15] CIL III, 14191: „Iulius P]hi[lippus P. F. Aug.] …. M. Au[r. Eglecto] pe[r] Didymum mili[t]e[mf]rum(entarium)”.

[16] Spioni: SHA, Vita Hadriani, 11; Vita Macrini, 12; Vita Claudi, 17.1; cf. Cassius Dio, Istoria Romană, LXXVIII, 17.1.; asasini: SHA, Vita Commodi, 4.5; SHA, Vita Iuliani, 5.8; SHA, Pescenius Niger, 2.6, cf. CIL X, 6657 = ILS 1387; Herodian, III, 5.4-5.

[17] Cassius Dio, Istoria Romană, LXXIX, 15.1.

[18] Aurelius Victor, Liber de Caesaribus, 29, 44.

[19] Ammianus Marcellinus, Istoria Romană, XVI, 12, 66: „in castris peregrinis, quae in monte sunt Caelio”.

[20] Sheldon 2005, p. 251.

[21] Mann 1988a, p. 149.

[22] Ephesus, capitala Asiei cf. CIL III, 433 = ILS 2368.

[23] CIL III, 3524 = ILS 2375.

[24] CIL III, 1980 = ILS 2287.

[25] CIL XIII, 8282; ILS 9279; AE 1930, 151 = AE 1938, 20; CIL XIII, 668.

[26] Pentru optio peregrinorum a se vedea CIL XI,1322; pentru centurio frumentarius: CIL III, 2063; CIL VI, 36853 (posibil centurion în legiune).

[27] Eusebius, Istoria Ecleziastică, VI, 40.

[28] SHA, Didius Iulianus, 5, 8 cu CIL X 6657 = ILS 1387, AE 1945,80

[29] Domaszewski 1967, p.34; Mann 1988a, p. 149-150.

[30] AE 1917, 18,57.

[31] CIL II, 4154 = ILS 2369; CIL III, 3020; CIL VIII, 17627.

[32] Trei inscripţii atestă existenţa unui beneficiarius consularis ex frumentario. Promovarea în cadrul officium consularis: la rangul de beneficarius consularis: CIL II, 4154; CIL III, 3020 = ILS 10057 (ex fru(mentario) bf. cos.); CIL VIII, 17627 (e]x frumen[ta]rio bf cos); AE 1917/18, 57 indică cinci ex frum(entariis); Spomenik 71, 1931, no. 209 (bf cos ex fru(mentario)); la rangul de commentariensis: CIL XIII, 1771, apud Rankov 1990, nota 19, p. 180.

[33] Rankov 1990, nota 6 cu toate menţiunile epigrafice, p. 177.

[34] Singura excepţie de la regulă apare în Dacia, cf. CIL III, 1474 (VI Victrix from Britain); IDR II, 35 (un centurion al legio IIII Flavia – Moesia Superior) şi în Numidia, cf. CIL VIII, 2867 (legio V Macedonica din Dacia); un militar din legio VI Victrix a fost comemorat de tatăl său, ceea ce denotă o comemorare din partea familiei, cum apare şi în inscripţia de la Drobeta, apud Rankov 1990, nota 7, p. 177.

[35] CIL III, 7041.

[36] IDR III, 35.

[37] IDR III/2, 379.

[38] Rankov 1990a, p. 167; Faure 2003, p. 411.

[39] ERE, s.v. speculatores, p. 512.

[40] Clauss 1973, p. 82-109.

[41] Sheldon 2005, p. 278.

[42] SHA, Vita Hadriani, 10, 2 – 11, 1; Birley 2008, p. 137-138.

[43] Rankov 1990, nota 26 cu toată bibliografia, p. 180-181.

[44]  CIL III, 7741 = 14479: schola speculatorum (Apulum).

[45] Southern 1989, p. 110-112, 124-126; Southern 2006, p. 227, cu toate discuţiile.

[46] ERE, s.v. exploratores, p. 205.

[47] Davies 1976, p. 134-144; Speidel 1983, p. 63-65; Rankov 2007, p. 55, 72.

[48] Southern 1989, p. 84.

[49] Rankov – Hook 1994, p. 4-62.

[50] Informaţiile adunate de venatores şi exploratores.

[51] Stoian 2007, p. 165.

[52] Caesar, De Bello Gallico, 47, 4-6.

[53] IDRE, II, 273.

[54] Stoian 2007, p. 168-169.

[55] Salway 2001, p. 22-26; Coulston 2001, p. 125-126.

[56] ERE, s.v. delatores, p. 171.

[57] Maiestas reprezintă conceptul roman de trădare, iar din secolul I a.Chr. este arma tiraniei imperiale. Maiestas a fost inclusă în Lex Appuleia (103 sau 100 a.Chr.), iar mai apoi în Lex Iulia maiestatis. Din epoca augustană, maiestas era asociată şi cu persoana împăratului, insulta directă a acestuia echivala cu o crimă egală cu perduellio.

[58] ERE, s.v. delatores.

[59] Tertullian, De fuga in pers.,13, 3, susţine că aceşti curosi şi beneficiarii aveau liste ale creştinilor; Sinningen 1961, p. 72.