4 mart. 2023

Mecanisme de control democratic al activității serviciilor de informații

de | postat în: Arhiva, Intelligence, Numărul 2, Open Access, Volumul 2 | 0

Intelligence Info - Descarcă PDFTănase, Tiberiu (2023), Mecanisme de control democratic al activității serviciilor de informații, Intelligence Info, 2:2, 56-66, https://www.intelligenceinfo.org/mecanisme-de-control-democratic-al-activitatii-serviciilor-de-informatii/

 

Mechanisms of democratic control of the activity of intelligence agencies

Abstract

The comparative analysis of the different mechanisms of parliamentary control or supervision of the intelligence activity highlights the analogies, but also the differences, due to the political systems and legislative acts that underpin this activity. The initiative to establish democratic control mechanisms over secret intelligence activity belongs to the U.S. Later, other European democratic states proceeded similarly, so that, until the beginning of the 80s, a number of 12 Western democracies instituted specific parliamentary control procedures over the information structures, through specialized commissions, whose competences were specified over time . After the fall of the „iron curtain” in the 1990s and the establishment of democracy and the rule of law in the former socialist countries of Central and Eastern Europe, their information structures were also subject to parliamentary control.

Keywords: democratic control, parliamentary control, intelligence agencies

Rezumat

Analiza comparativă a diferitelor mecanisme de control sau supraveghere parlamentară a activităţii de informaţii scoate în evidenţă analogii, dar şi deosebiri, datorate sistemelor politice şi actelor legislative care fundamentează această activitate. Iniţiativa constituirii unor mecanisme de control democratic asupra activităţii secrete de informaţii aparţine S.U.A. Ulterior, au procedat similar şi alte state democratice europene, astfel că, până laînceputul anilor ’80, un număr de 12 democraţii occidentale au instituit proceduri specifice de control parlamentar asupra structurilor informative, prin comisii de specialitate, ale căror competenţe au fost precizate în timp. După căderea „cortinei de fier” în anii ’90 şi instaurarea democraţiei şi a statului de drept în fostele ţări socialiste din Europa centrală şi de răsărit, structurile informative ale acestora au fost supuse, de asemenea, controlului parlamentar.

Cuvinte cheie: control democratic, control parlamentar, servicii de informații

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 2, Numărul 2, Iunie 2023, pp. xxx
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/mecanisme-de-control-democratic-al-activitatii-serviciilor-de-informatii/
© 2023 Tiberiu Tănase. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Mecanisme de control democratic al activității serviciilor de informații

Dr Tănase Tiberiu

tanasetiberiu2@gmail.com

 

Analiza comparativă a diferitelor mecanisme de control sau supraveghere parlamentară a activităţii de informaţii scoate în evidenţă analogii, dar şi deosebiri, datorate sistemelor politice şi actelor legislative care fundamentează această activitate. Iniţiativa constituirii unor mecanisme de control democratic asupra activităţii secrete de informaţii aparţine S.U.A. Ulterior, au procedat similar şi alte state democratice europene, astfel că, până laînceputul anilor ’80, un număr de 12 democraţii occidentale au instituit proceduri specifice de control parlamentar asupra structurilor informative, prin comisii de specialitate, ale căror competenţe au fost precizate în timp. După căderea „cortinei de fier” în anii ’90 şi instaurarea democraţiei şi a statului de drept în fostele ţări socialiste din Europa centrală şi de răsărit, structurile informative ale acestora au fost supuse, de asemenea, controlului parlamentar.

Pe fond, activitatea mecanismelor de control este similară, însă forma diferă chiar în rândul statelor cu democraţii consolidate. Dacă în S.U.A. comisiile Congresului sunt autorizate să controleze întreg spectrul activităţii de informaţii, inclusiv finanţarea de la buget a activităţii specifice, în majoritatea celorlalte ţări occidentale comisiile legislativului şi celelalte organisme independente de control au competenţe mai restrânse, care vizează îndeosebi respectarea legislaţiei şi alocaţiile bugetare, în timp ce culegerea informaţiilor externe, informaţiile militare şi operaţiunile secrete sunt, de regulă, excluse supravegherii. Nici un sistem de control nu are atribuţii atât de largi ca organismele şi comisiile de control ale Congresului S.U.A.

Ţărilor anglofone le este caracteristică orientarea controlului asupra problemelor de contrainformaţii şi securitate, organismul de control legislativ şi juridic având atribuţii exclusive în acest sens. Aspectele referitoare la culegerea de informaţii externe, analize, bugete şi operaţiuni secrete sunt controlate la nivelul Cabinetului primului-ministru. în state europene cu democraţii consolidate, precum R.F. Germania, Italia, Danemarca, Olanda etc., controlul asupra activităţii de informaţii este reglementat prin lege şi se desfăşoară pe o arie mai largă, care include şi relaţiile cu societatea civilă, din perspectiva respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. în schimb, în acele state, precum Franţa, Israel, Suedia, unde funcţiile informative ale serviciilor specializate nu au fost separate în totalitate de cele poliţieneşti, controlul parlamentar este limitat.

Tendinţa de exercitare a unui control mai extins a apărut în contextul măsurilor de reformă a serviciilor de informaţii, fiind ireversibilă. Este totuşi de reţinut că în unele ţări există puncte de vedere care susţin că reforma serviciilor de informaţii ar puteaslăbi eficienţa acestora. De pildă, amiralul Pierre Lacoste, fostul şef al D.G.S.E. (Direction Generale de la Securite Exterieure), referindu-se la controlul parlamentar asupra activităţii serviciilor speciale, deşi considera acest lucru indispensabil într-o societate democratică, susţinea că „prea mult control paralizează; se poate vorbi de o contradicţie în cazul serviciilor secrete dar, este necesar ca, înainte de a inventa un sistem de control, oamenii (societatea civilă) să ştie despre ce este vorba. Cetăţenii artrebui să studieze şi să analizeze afacerile, istoria şi deontologia serviciilor secrete. Trebuie creată o nouă concepţie a societăţii în privinţa activităţii serviciilor de informaţii. Iar acest lucru se realizează prin instaurarea unui climatdeîncredere”.

în general, în toate statele democratice, normele legislative care reglementează activitatea serviciilor de informaţii cuprind şi mecanisme de control parlamentar, astfel construite încât să nu intre în contradicţie cu eficienţa acestora. Problema esenţială în exercitarea controlului parlamentar constă în identificarea liniei de demarcaţie între competenţele Parlamentului şi cele ale Executivului: în ce măsură ar trebui să se implice Parlamentul în activităţile Guvernului şi până la ce limită este oportun ca politicul să intre în zona structurilorde securitate?

Controlul parlamentar implică transparenţă, adică aducerea în atenţia opiniei publice a activităţilor Executivului, însă activităţile serviciilor de informaţii au caracter secret, apreciindu-se de către specialişti că o operaţiune de supraveghere care este sesizată de către subiectul acesteia nu mai are nici un efect sau poate produce efecte perverse. Pe termen lung, activităţile informative ale statului potfi afectate de către scurgeri de informaţii la nivelul operaţiunilor individuale, deoarece asemenea detalii pot conduce la deconspirarea agenţilor, a domeniilor de investigaţii sau a metodelorde lucru.

Cu toate acestea, există percepţia generală, susţinută cu putere de către societatea civilă, conform căreia Parlamentul trebuie să-şi exercite dreptul constituţional de a controla şi acest domeniu al activităţii statale. Formele şi mijloacele prin intermediul cărora Parlamentul, în exercitarea prerogativelor sale, poate controla sau supraveghea activitatea serviciilor de informaţii şi securitate, au cunoscut evoluţii diverse. Aceasta explică continua căutare a celor mai adecvate instrumente de control democratic.

în esenţă, se poate aprecia că un organism specializat, care operează în mod obişnuit în regim de secretizare, făcând excepţie deci de la principiul general al transparenţei activităţii parlamentare, se află în situaţia de a primi informaţii mai ample şi mai semnificative decât cele pe care le-ar obţine celelalte organisme parlamentare, în procesul de exercitare a funcţiunilor.

Statele Unite ale Americii

Potrivit Legii securităţii naţionale a S.U.A., adoptate în anul 1947, cu numeroase amendamente ulterioare, componentele ansamblului structurilor informative coordonate de către Consiliul Securităţii Naţionale nu au fost cunoscute cu exactitate, deoarece Preşedintele, direc­torul C.I.A. şi Secretarul Departamentului Apărării aveau competenţa de a constitui şi alte departamente sau agenţii de informaţii, în funcţie de interes şi necesităţi.

Legea respectivă a stabilit două categorii de responsabilităţi ale Congresului faţă de activitatea de informaţii şi fondurilenecesare agenţiilorde informaţii:

  • prima categorie privea: rapoartele care se prezintă în faţa comisiilor; conţinutul şi excepţiile în ceea ce priveşte informarea comisiilor, procedurile pentru transmiterea informaţiilor şi protecţia împotriva dezvăluirilor neautorizate a informaţiilor secrete şi a tuturor informaţiilor referitoare la sursele şi metodele de informare;
  • a doua categorie se referea la fondurile pentru activitățile de informaţii, având in vedere obligaţiile şi cheltuielile în acest domeniu şi activităţile pentru care Congresul refuză fonduri.

După o serie de transformări survenite în decursul timpului, prin Executive Order 12333 din 4 decembrie 1981 al preşedintelui SUA, Comunitatea de Informaţii (Intelligence Community) a fost plasată sub autoritatea Consiliului Naţional de Securitate. Aceasta este coordonată direct de către preşedintele SUA, în calitate de şef al executivului, cu ajutorul a două organe consultative principale în materie de informaţii: Comitetul de consilieri ai Preşedintelui pentru informaţii externe, aflat în subordinea directă a Preşedintelui SUA şi Grupul Operativ Superior de Cooperare, care depinde de Consiliul Naţional de Securitate.

Conducerea executivă aparţine Directorului Agenţiei Centrale de Informaţii (Central Intelligence Agency- C.I.A.), care cumulează şi funcţiile de consilier principal al preşedintelui şi de şef al Comunităţii de Informaţii, reprezentând, deci, „personajul-cheie” al acesteia.

Ca urmare a evenimentelor teroriste de la 11 septembrie 2001, preşedintele George W. Bush a semnat, la 25 noiembrie 2002, Legea privind înfiinţarea Departamentului de Securitate Internă (D.H.S.), format din mai multe agenţii specializate (22 de unităţi din 12 departamente diferite, fiind structurat în 4 Direcţii principale), care a devenit funcţional începând cu 1 martie 2003. Principala sarcină a Departa­mentului de Securitate Internă constă în dezvoltarea şi coordonarea implementării unei vaste strategii naţionale destinată să apere SUA de atacuri sau ameninţări teroriste, dispunând, în acest sens, de buget propriu. Legea nu prevede exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii acestui Departament.

Marea Britanie

În Marea Britanie, ţară cu tradiţii în activitatea de informaţii, au funcţionat, vreme îndelungată, fără bază legală, Serviciul de Securitate (Military Intellingence – Ml 5), Serviciul Secret de Informaţii (Intelligence Service • Ml 6), Serviciul de informaţii al Apărării (D.I.S.) şi Centrul Guvernamental de Comunicaţii (G.C.H.Q.). Primul-Ministru răspunde în faţa Paria nri&riMtif fie întreaga activitate a serviciilor de informaţii şi securitate (cîvîle şi militare), asigurând, totodată, şi buna funcţionare a altor instituţii guvernamen­tale cu sarcini de control şi coordonare. Ideea supravegherii serviciilorde informaţii şi securitate a fost ridicată în Parlament în nenumărate rânduri, mai ales de către partidul aflat în opoziţie, încercându-se instituirea unui control după modelul SUA, Australiei sau Canadei.

Abia în anul 1989 guvernul a promovat Legea Serviciului de Securitate (Ml 5), punând, pentru prima dată, bazele legale ale acestuia. Legea are un capitol conform căruia cetăţenii au dreptul să facă o reclamaţie oficială la tribunal, dacă ei cred că Ml 5 s-a comportat ilegal faţă de ei.

În anul 1994 a fost adoptată Legea privind Serviciile de Informaţii (Intelligence Service Act), care cuprinde 3 structuri specializate: Serviciul de Securitate (Military Intellingence – Ml 5), Serviciul Secret de Informaţii (S.I.S.) şi Centrul Guvernamental de Comunicaţii (G.C.H.Q.).

Această lege a supus serviciile de informaţii şi de securitate britanice controlului parlamentar prin Comisia Parlamentară pentru Serviciile de Informaţii şi Securitate (Parliamentary Intelligence and Security Committee). Aceasta este formată din 9 parlamentari numiţi de Primul-Ministru după consultări cu opoziţia (dintre care unul este preşedinte), care provin atât din Camera Comunelor, cât şi din Camera Lorzilor (nici unul nu este ministru), cu misiunea de a controla cheltuielile, administrarea şi strategia Ml 5, S.I.S. şi G.C.H.Q. Comisia întocmeşte pentru Primul-Ministru un raportanual privindîndeplinirea atribuţiilor sale şi poate să-i raporteze oricând orice problemă referitoare la îndeplinirea acestor atribuţii. Comisia îşi poate stabili propria procedură de lucru, iar dacă într-o problemă există egalitate de voturi ale membrilor Comisiei, preşedintele va da votul hotărâtor.

Primul-Ministru prezintă în faţa fiecărei Camere a Parlamentului o copie a fiecărui raport anual făcut de Comisie, împreună cu precizarea că, după consultări cu Comisia, pot fi eliminate unele aspecte informative care, dacă ar fi publicate, ar aduce prejudicii exercitării în continuare a atribuţiilor Serviciului de Securitate, S.I.S. sau G.C.H.Q. Primul-Ministru poate elimina acea problemă din copia raportului prezentată în fiecare Cameră 8 Parlamentului.

RF Germania

Controlul parlamentar asupra activităţii structurilor informative ale Republicii Federale Germania a fost instituit prin legea specială din 11 aprilie 1978. După reunificarea Germaniei, la 12 martie 1992, această lege a fost modificată, fiind adoptată Legea privind controlul parlamentarasupraactivităţiiinformativea Republicii Federale Germania, care prevede cadrul constituţional al controlului politic asupra activităţii serviciilor de informaţii, în privinţa activităţilor şi opera­ţiunilor desfăşurate. Legea stipulează obligaţia Guvernului federal de a se supune Comisiei Parlamentare de Control (formată din 9 membri, fiecare fiind ales cu sprijinul majorităţii membrilor Parlamentului German – conform amendamentului la Legea din 28 aprilie 1995).

Conform legislaţiei în vigoare, Guvernul Federal este obligat să întocmească rapoarte complete cu privire la activităţile generale ale serviciilor de informaţii germane, precum şi asupra operaţiunilor de importanţă deosebită. De asemenea, poate fi solicitat să întocmească rapoarte cu privire la alte operaţiuni, în conformitate cu scopul controlului. în cadrul responsa­bilităţilor legale de informare, Guvernul Federal este obligat, ca, la cerere, să permită studierea dosarelor, audierea membrilor şi vizitarea sediilor serviciilor de informaţii. Comisia poate desemna unul sau mai mulţi membri pentru a-şi exercita aceste drepturi. Legea oferă Comisiei şi un alt mijloc de auto-informare: dreptul de numire a unui expertîn acest sens.

Deliberările Comisiei parlamentare de control sunt confidenţiale. Membrii au obligaţia – chiar şi după părăsirea Comisiei – să păstreze secretul cu privire la toate aspectele de care au luat cunoştinţă pe parcursul activităţii lor. Din acest motiv, membrilor Comisiei nu li se permite să aibă iniţiative parlamentare pe baza informa­ţiilor obţinute sau să divulge aceste informaţii celorlalţi membri din grupul parlamentar sau din partidul politic din ca re fac parte.

Cu toate acestea, amendamentul la Legea privind controlul parlamentar a introdus o excepţie la prevederea privind confidenţi­alitatea. Excepţia se aplică la evaluarea analitică a operaţiunilor curente şi este necesară aprobarea a 2/3 din majoritatea membrilor Comisiei prezenţi pentru publicarea unei astfel de analize.

Comisia de control prezintă două rapoarte privind activitatea de control a Bundestagului german, unul la mijlocul şi altul la sfârşitul perioadei legislative, cu obligaţia păstrării confidenţialităţii.

Franţa

Deşi dispune de o comunitate informativă complexă şi bine dezvoltată, formată din servicii de informaţii civile (Direcţia pentru Supravegherea Teritoriului – D.S.T. şi Direcţia Centrală a Informaţiilor Generale – D.C.R.G.) şi militare/ militarizate (în care intră inclusiv Centrul de Transmisiuni Guvernamentale – C.T.G. şi Direcţia Generală pentru Securitate Externă –

D.G.S.E), nici una dintre componentele sale nu rezultă să fi fost constituită în baza unei legi, ci pe baza unor decrete prezidenţiale sau hotărâri de guvern.

Comunitatea informativă franceză este controlată de trei organisme prezidenţiale sau guvernamentale:

  • Comitetul Interministerial pentru Infor­maţii (C.I.R.), subordonat Primului- Ministru;
  • Comisia Naţională pentru Controlul Interceptărilorde securitate (înfiinţată la 10 iulie 1991), autoritate administrativă independentă, al cărui şef este numit de către preşedintele Republicii, pe o durată de 6 ani;
  • Grupul Interministerial de Control (G.I.C.), organism subordonat Primului- Ministru, înfiinţat printr-o hotărâre secretă în anul 1960, atribuţiile sale fiind precizate prin Decretul nr. 2002- 497 din 12 aprilie 2002. Franţa nu dispune practic de organisme de control parlamentar (comisii specializate) asupra structurilorsale informative.

Italia

După al doilea război mondial, serviciile de informaţii italiene au trecut prin mai multe procese de restructurare şi reformă. Potrivit Legii nr. 801 din 24 octombrie 1977, privind înfiinţarea şi organizarea serviciilor de informaţii şi securitate şi disciplina secretului de stat, Parlamentul exercită un control asupra aplicării principiilorstabilite prin lege prin Comisia Parlamentară de Control asupra Serviciilor Secrete şi Secretului de Stat (Comitato Parlamentar di Controllo sui Servizi Segreti e il Segreto di Stato) asupra celor două servicii naţionale de informaţii: Serviciul de informaţii şi securitate militară (S.I.S.M.I.) şi Serviciul pentru Informaţii şi Securitate Democratică (S.I.S.D.E.).

În subordinea directă a preşedintelui Consiliului de Miniştri funcţionează Comitetul Executiv pentru Serviciile de Informaţii şi Securitate (C.E.S.I.S.). Acesta are obligaţia de a-i furniza Preşedintelui Consiliului de Miniştri toate elementele necesare pentru coordonarea activităţii serviciilor, în sarcina sa intrând şi coordonarea relaţiilor cu serviciile de informaţii şi securitate ale altor state.

Guvernul prezintă, în fiecare semestru, în faţa Parlamentului, un raport scris privind politica informativă şi de securitate şi rezultatele obţinute.

Comisia parlamentară de control este compusă din 4 deputaţi şi 4 senatori numiţi de preşedinţii celor două Camere, după criteriul proporţionalităţii. Aceasta poate solicita preşedintelui Consiliului de Miniştri şi informaţii despre structura şi activităţile serviciilor de informaţii şi poate formula propuneri şi critici.

Comisia de control nu are acces la sursele de informaţii, identitatea operatorilor, operaţiunile în curs de derulare şi nici la informaţiile obţinute prin parteneriat cu serviciile străine. Membrii acesteia au obligaţia de a păstra secretul în ceea ce priveşte informaţiile primite, propunerile şi observaţiile formulate, documentele aflate în posesia Comisiei având caractersecret.

Spania

Comunitatea informativă a Spaniei include structuri informative civile şi militare, subordonate Ministerului de Interne, Ministerului Apărării şi Ministerului de Externe. în toată perioada războiului rece, asupra serviciilorde informaţii şi securitate nu a existat nici un fel de control parlamentar. Abia prin Legea nr. 11 din 6 mai 2002, Centrul Superiorde Informaţii al Apărării (C.E.S.I.D.) a fost reformat şi transformat în Centrul Naţional de Informaţii.

Legea respectivă a prevăzut controlul acestei structuri informative prin Comisia Congresului Deputaţilor de control asupra Centrului Naţional de informaţii. Aceasta prezintă anual guvernului un raport cu privire la modul în care Centrul îşi îndeplineşte atribuţiile legale şi verifică modul de utilizare a resurselor bugetare.

Administrarea fondurilordestinate nevoilor serviciilor secrete este supusă controlului Congresului Deputaţilor, care îl exercită prin intermediul unei comisii speciale, formate din preşedintele Congresului, care este şi preşedinte al Comisiei, şi din deputaţii care, conform dispoziţiilor parlamentare, au acces la secrete oficiale. Comisia Congresului Deputaţilor are acces la informaţiile clasificate, cu excepţia celor privind sursele şi mijloacele Centrului

Naţional de Informaţii, precum şi cele care provin de la serviciile străine şi de la organizaţiile internaţionale, în cadrul acordurilor stabilite în domeniul schimbului de informaţii clasificate.

Membrii Comisiei sunt obligaţi, conform regulamentului Congresului Deputaţilor, să păstreze secretul privind informaţiile şi documentele pe care le primesc. După ce au fost examinate, documentele sunt returnate Centrului Naţional de Informaţii în vederea păstrării lor, cu excepţia cazului în care se pot reţine originalele, copiile sau reproducerile. Comisia este informată cu privire la obiectivele activităţii de informaţii stabilite anual de Guvern, dar şi prin raportul anual, elaborat de directorul Centrului Naţional de Informaţii privind evaluarea activităţilor, situaţiei şi gradului de îndeplinire a obiectivelor fixate pentru perioada anterioară.

Olanda

Comunitatea informativă a Olandei iii de informaţii şi securitate, civile şi militare. Legea  7 februarie 2002 privind regulile referitoare la Serviciile de Informaţii şi Securitate prevede organizarea, funcţionarea şi controlul parlamentar al Serviciului General de Informaţii şi Securitate şi Serviciului Militar de Informaţii şi Securitate, prin Comisia de supervizare a Serviciilor de Informaţii şi Securitate. Aceasta este constituită din trei membri, numiţi prin hotărâre a reginei, la propunerea ministrului responsabil, pentru o perioadă de şase ani. Cel puţin doi dintre cei trei membri ai Comisiei trebuie să aibă doctoratul în drept sau masterat în domeniu. înainte de a accepta numirea în cadrul Comisiei, fiecare membru al acesteia trebuie să prezinte Primului- Ministru jurământul faţă de Constituţie şi angajamentul conform căruia în timpul exercitării funcţiei nu va furniza informaţii contrare jurământului şi angajamentului luat.

Comisia are în competenţă:

  • supravegherea legalităţii desfăşurării activităţilor prevăzute de legea specială şi legea anchetelor legate de securitate;
  • informarea ministrului responsabil despre orice constatare făcută de comisie; comisia poate să ceară ministrului responsabil să informeze una sau ambele Camere ale Parlamentului (Statele Generale);
  • consilierea ministrului responsabil în ceea ce priveşte cercetarea şi rezolvarea plângerilor.

Comisia de supervizare întocmeşte în fiecare an, înainte de 1 mai, un raport public despre activităţile sale, care este prezentat ambelor Camere ale Parla­mentului şi miniştrilor responsabili. Raportul anual devine informaţie publică. Cheltuielile Serviciului de Informaţii şi Securitate Internă (BVD) sunt supuse controlului Curţii de Conturi, iar sesizările vizând activitatea acestuia sunt cercetate şi analizate de către Avocatul Poporului, însărcinat să primească toate informaţiile relevante. Prin diferite metode, cum arfi de pildă raportul anual, BVD realizează informări publice privind activitatea sa organizarea şi modul de lucru.

Cehia

Potrivit Legii nr. 153 din 1994. privind serviciile de informații, în Republica Cehă funcţionează 3 structuri  informative:

Serviciul Secret de Informaţii (S.I.S.), al cărui director este numit de guvern şi care răspunde în faţa guvernului de modul în care îşi desfăşoară activitatea, Serviciul de Informaţii şi Relaţii Externe, al cărui director este numit şi destituit de Ministerul de Interne cu acordul guvernului şi Serviciul de Informaţii Militare, subordonat Ministe­rului Apărării. Modul şi măsura în care se exercită supravegherea activităţii servi­ciilor de informaţii de către Parlament sunt menţionate de o lege specială.

Potrivit Legii nr. 154 privind Serviciul Secret de Informaţii (S.I.S.), din 7 iulie 1994, activităţile S.I.S. sunt supravegheate de Camera Deputaţilor, printr-un organ special de supraveghere, format din 7 membri, aleşi dintre membrii săi. Aceştia pot intra în sediile SIS, însoţiţi de director sau unofiţerautorizatdeacesta.

Organul de supraveghere nu este autorizat să se amestece în exercitarea atribuţiilor ofiţerilor superiori ai S.I.S. şi să îi înlocuiască în activitatea de conducere. în schimb, este obligat să comunice directorului şi procurorului general orice constatări de încălcare a legii de către cadre ale Serviciului. în cazul în care organul de supraveghere consideră că activitatea S.I.S. încalcă drepturile şi libertăţile cetăţenilor, acesta este autorizat să solicite directorului S.I.S. explicaţiile necesare.

Ungaria

Guvernul asigură coordonarea serviciilor civile de siguranţă naţională prin ministrul desemnat (ministru fără portofoliu), iar serviciile militare de siguranţă naţională prin ministrul Apărării Patriei. Suprave­gherea parlamentară a activităţii serviciilor civile de siguranţă naţională este asigurată prin Comisia de Siguranţă Naţională din cadrul Parlamentului ungar. Președintele

comisiei este un parlamentar  din cadrul Procedura Comisiei de Siguranţă Naţională, prevăzută prin lege, referitoare la controlul parlamentar, nu afectează altă procedură legală, judecătorească sau de altă natură.

Guvernul informează Comisia, prin minis­tru, despre hotărârile pe care le ia referitor la serviciile de siguranţă naţională. La rândul său. ministrul informează comisia în mod sistematic despre activitatea generală  serviciilor de siguranţă naţională,  mai puţin de două ori pe an. Ministrul este obligat să anunţe neîntârziat Comisia în situaţia culegerii de informaţii despre un parlamentar sau despre un membru al familiei acestuia, însă parlamentarul respectiv nu este informat despre această activitate a serviciilor.

Îndeplinirea sarcinilor serviciilor militare de siguranţă naţională este controlată de către Comisia de Apărare a Parlamentului, ai cărei membri pot fi (aleşi) numai parlamentarii, care corespund în urma procedurilor de verificare, potrivit normelor de siguranţă naţională şi care, pe timpul îndeplinirii însărcinărilor, se bucură de protecţie din punct de vedere al siguranţei naţionale.

3 mart. 2023

Cunoașterea Științifică, Volumul 1, Numărul 1, Septembrie 2022

de | postat în: Media | 0

Revista Cunoașterea Științifică este o publicație trimestrială din domeniile științei și filosofiei, și domenii conexe de studiu și practică.

Cuprins:

EDITORIAL
Cunoașterea, de Nicolae Sfetcu
Cuvânt introductiv pentru (și despre) „Cunoașterea Științifică”, de Adrian Klein

ȘTIINȚE NATURALE
Teste gravitaționale, de Nicolae Sfetcu
Inside, and Beyond „Nothingness”, de Adrian Klein și Robert Neil Boyd

ȘTIINȚE SOCIALE
Fondarea Uniunii Europene și evoluția tratatelor comunității europene, de Alexandru Cristian
Istoria eugeniei, de Nicolae Sfetcu
Contextul intrării României în al Doilea Război Mondial, de Nicolae Sfetcu

ȘTIINȚE FORMALE
Ontologii de intreprindere în tehnologia blockchain, de Nicolae Sfetcu

FILOSOFIE
Platon: Biografia, de Nicolae Sfetcu

RECENZII CĂRȚI
Lebăda Neagră, un risc asumat – Merită?, de Nicolae Sfetcu

ISSN 2821– 8086 ISSN – L 2821 – 8086, DOI: 10.58679/CS18266

EAN 743837007520 , Cod CS11P , ID 11130

Cunoașterea Științifică (PDF, EPUB, MOBI pentru Kindle) https://www.cunoasterea.ro/revista/cunoasterea-stiintifica-volumul-1-numarul-1-septembrie-2022/

3 mart. 2023

Epistemologia activității de intelligence

de | postat în: Arhiva, Editoriale, Numărul 2, Open Access, Volumul 2 | 1

Intelligence Info - Descarcă PDFSfetcu, Nicolae (2023), Epistemologia activității de intelligence, Intelligence Info, 2:2, 3-10, DOI: 10.58679/II34081, https://www.intelligenceinfo.org/epistemologia-activitatii-de-intelligence/

 

Epistemology of intelligence

Abstract

In intelligence, epistemology is the study of threat knowledge and how threat is understood in the field of intelligence analysis. Most definitions of intelligence activity do not take into account the fact that the normative epistemic status of the analyzed information is knowledge and not an inferior alternative. The counter-arguments to the epistemological status of intelligence activity are their action-oriented purpose, and their future-oriented content.

Keywords: epistemology, intelligence, information, intelligence analysis, intelligence services, threats

Rezumat

În activitatea de intelligence, epistemologia este studiul cunoașterii amenințării și a modului în care se înțelege amenințarea în domeniul analizei intelligence. Majoritatea definițiilor activității de intelligence nu iau în considerare faptul că statutul normativ epistemic al informațiilor analizate este cunoașterea și nu o alternativă inferioară. Contra-argumentele la statutul epistemologic al activității de intelligence sunt scopul acestora orientat spre acțiune, și conținutul lor orientat spre viitor.

Cuvinte cheie: epistemologia, intelligence, informații, analiza informațiilor, analiza intelligence, servicii de informații, amenințări

 

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 2, Numărul 2, Iunie 2023, pp. xxx
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159, DOI: 10.58679/II34081
URL: https://www.intelligenceinfo.org/epistemologia-activitatii-de-intelligence/
© 2023 Nicolae Sfetcu. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Epistemologia activității de intelligence

Nicolae Sfetcu

nicolae@sfetcu.com

 

În activitatea de intelligence, epistemologia este studiul cunoașterii amenințării și a modului în care se înțelege amenințarea în domeniul analizei intelligence.

Majoritatea definițiilor activității de intelligence nu iau în considerare faptul că statutul normativ epistemic al informațiilor analizate este cunoașterea și nu o alternativă inferioară. Contra-argumentele la statutul epistemologic al activității de intelligence sunt scopul acestora orientat spre acțiune, și conținutul lor orientat spre viitor. (Rønn and Høffding 2013)

În urma atacurilor din 11 septembrie, a fost înființată o Comisie de terorism pentru a identifica eșecurile și punctele slabe ale agențiilor americane de intelligence, pentru a învăța din vulnerabilitățile de securitate și a evita viitoare atacuri asupra siguranței și securității naționale. Concluzia a fost că instituțiile de intelligence americane nu aveau imaginația și abilitatea de a realiza predicții relevante – adică să conecteze „punctele” relevante și să ajungă la concluzii relevante.(Anderson, Schum, and Twining 2009)

Sherman Kent, în Strategic Intelligence (1949), împarte domeniul în trei componente:(Kent 1966) cunoaștere, organizație, și activitate. În opinia lui Michael Herman, în Intelligence Services in the Information Age (2001), domeniul activității de intelligence poate fi împărțit în: activitatea, subiecții, produsul, și funcția. (Herman 2001)Scott și Jackson, în ‘The Study of Intelligence in Theoryand Practice’, articolul introductiv din jurnalul Intelligence and National Security nr. 19 din 2010, (Scott and Jackson 2004)completează diviziunile lui Kent și Herman oferind o analiză a modului în care să se formeze distincții semnificative în domeniul activității de intelligence.

Informația prelucrată (”intelligence”) contrastează cu informațiile și cunoașterea și poate fi plasată într-un continuum piramidal format din date, informații și cunoaștere.(Dean and Gottschalk 2007) Informația prelucrată poate fi inserată în două poziții diferite: fie între informație și cunoaștere, fie în partea de sus a ierarhiei după cunoaștere. (Rønn and Høffding 2013)

În primul caz, intelligence este cu o treaptă epistemică deasupra informației: Geoff Dean și PetterGottschalk consideră că ” intelligence este plasată între informație și cunoaștere în continuum, deoarece intelligence reprezintă (…) o formă de informație validată.” (Dean and Gottschalk 2007)Înțelegerea normativă a intelligence poate fi văzută ca cea mai „plauzibilă informație”. Intelligence este adesea menționată ca o „cunoaștere prealabilă” înțeleasă ca intelligence și evaluare a activităților viitoare.(Wheaton and Beerbower 2006) Mai exact, atributul preștiințific al intelligence este caracterizat ca avertismente despre evenimente și acțiuni potențial dăunătoare. Întrebarea este atunci dacă aceasta descalifică inteligența ca fiind cunoaștere?(Rønn and Høffding 2013)

În cazul în care intelligence este plasată deasupra cunoașterii, aceasta este mai mult decât o simplă cunoaștere. Jerry Ratcliffe justifică această clasare astfel:

”Deci, de ce s-ar situa intelligence deasupra cunoașterii în continuum? Aceasta se datorează faptului că produsele activității de informații sunt produse de acțiune inerente. Cu alte cuvinte, produsele de cunoaștere pot genera înțelegere, dar produsele activității de intelligence ar trebui să genereze acțiuni.” (Ratcliffe 2008)

Aceasta înseamnă că activitatea de intelligence generează „cunoaștere acționabilă”. Dar această interpretare, deși susține că intelligence este un tip de cunoaștere, pare să confunde statutul său epistemic cu funcția sa normativă, aceea a acțiunilor și deciziilor de orientare.

Conform lui Simon Høffding, când comparăm statutul epistemic al inteligenței în conformitate cu poziționările de mai sus, relația dintre intelligence și cunoaștere în continuum este asimetrică datorită nivelului diferit de plauzibilitate și relevanță. (Rønn and Høffding 2013)Totuși, ceea ce contează este atitudinea propozițională a unui agent față de conținutul unei informații. În acest sens, informațiile și cunoașterea sunt interdependente și ambele ar putea astfel să constituie intelligence.

Conceptul principal pentru activitatea de intelligence este cel de amenințare. Acesta este reflectat în lucrarea seminală a lui J. David Singer din 1958, Threat Perception and the Armament-Tension Dilemma, (Singer 1958)printr-un model cvasi-matematic:

 

Percepția amenințării = Capabilitatea estimată x Intenția estimată.

 

Parametrii de intenție și de capabilitate pot fi descriși ca epistemul dominant folosit pentru a înțelege amenințarea în domeniul analizei intelligence. (Vandepeer 2011)Întrucât din punct de vedere ontologic este important doar actorul de amenințare, înseamnă că pentru Singer contează doar intențiile și capacitățile actorului de amenințare.

Samuel Huntington, în The Soldier and the State (1957), susține că personalul militar este calificat să evalueze capabilitățile, dar nu și intențiile. (Huntington 1981)În ciuda schimbărilor care includ evaluările actorilor nestatali ca o prioritate, amenințarea rămâne definită folosind doar un singur model, axat în special pe actorul de amenințare. Aceasta presupune că analiștii cunosc deja și înțeleg actorul de amenințare pe care încearcă să-l evalueze. Evaluarea amenințării se bazează pe cunoașterea și înțelegerea unui actor. Identificarea este presupusă.

Modelul Singer a fost ulterior extins prin adăugarea de noi parametri, dintre care cei mai obișnuiți sunt vulnerabilitatea și oportunitatea. Parametrul vulnerabilității se concentrează mai degrabă pe referentul amenințării, rezultând că vulnerabilitatea poate fi definită ca susceptibilitatea unui referent la un atac. Richard Pilch folosește următoarea formulă: (Howard and Sawyer 2003)

 

Amenințarea = Vulnerabilitatea x Capabilitatea x Intenția

 

Una dintre problemele parametrului vulnerabilitate este că, cu cât mai generic este potențialul țintă (referent), cu atât mai puțin corectă va fi evaluarea amenințării.

Parametrul oportunității apare și ca o completare la modelul convențional:

 

Amenințarea = Oportunitatea x Capabilitatea x Intenția

 

Oportunitatea încorporează o înțelegere atât a actorului de amenințare, cât și a referentului, putând fi definită ca un timp sau ocazie favorabilă pentru un actor de amenințare în raport cu un referent. (Vandepeer 2011)

În ciuda eforturilor de a încorpora parametri adiționali, ipoteza principală este că epistemul dominant, cu accent primar asupra actorului de amenințare, rămâne esențial pentru evaluarea amenințării.

Teoria investigației are în vedere diferite moduri în care fiecare tip de anchetă își atinge scopul. Bennets(Holsapple 2004)distinge între date, informații și cunoștințe, declarând că:

”datele sunt discrete, fapte obiective despre evenimente care include numere, litere și imagini fără context, în timp ce informațiile sunt date cu un anumit nivel de semnificație, deoarece descriu o situație sau o condiție. Cunoașterile sunt construite pe date și informații și sunt create în cadrul individului. Aceste cunoașteri reprezintă o înțelegere a contextului, o înțelegere a relațiilor într-un system și capacitatea de a identifica punctele de punere în aplicare și punctele slabe și de a înțelege implicațiile viitoare ale acțiunilor întreprinse pentru a rezolva problemele „.

Pentru a produce informația obiectivă, analistul trebuie să utilizeze un proces adaptat naturii problemei, apelând la una din modalitățile fundamentale de raționament: (Krizan 1999)inducția (căutarea cauzalității, descoperirea relațiilor dintre fenomenele studiate), deducția (aplicarea generalului, de la general la specific), intuiția instruită (aplicarea unei perspective spontane, validată cu faptele și instrumentele disponibil), metoda științifică (falsificarea ipotezelor și testarea scenariilor fictive).

Inducția: Când analiștii fac o generalizare sau descoperă relații între fenomene pe baza observațiilor sau a altor dovezi.

”Inducția constă în stabilirea unei relații între un termen extrem și termenul de mijloc cu ajutorul celuil alt termen extrem; de exemplu, în cazul în care B este termenul de mijloc al lui A și C, dovedind prin intermediul lui C că A se aplică lui B; aceasta este modalitatea în care aplicăm inducțiile.” (Aristotle 1989, chap. 2.23)

Stephen Marrin extinde abordarea inductivă, indicând faptul că analiștii au o abordare analitică în două etape.(Marrin 2012) Ei folosesc „analiza modelelor și tendințelor” intuitive – constând în identificarea comportamentului repetat în timp, apoi se bazează pe reguli ad-hoc sau modele mentale derivate din studiul din teoria relevantă – de exemplu, economie, științe politice sau psihologie – pentru a determina semnificația modelului. (Duvenage 2010) Michael Colliersusține că metoda inductivă lasă prea mult spațiu pentru conjectură, superstiție și opinie.

Deducția: Raționamentul pornind de la reguli generale la cazuri specifice, în cazul în care ipoteza este testată, contrar raționamentului inductiv unde ipoteza este creată.

”Atunci când trei termeni sunt atât de legați unul de altul încât ultimul este conținut în întregime în cel din mijloc și cel din mijloc este conținut în întregime sau exclus în întregime din primul, extremele trebuie că se conformează silogismului perfect. Prin „termen din mijloc” se înțelege acel termen care este inclus în altul și conține un altul în sine, și este la mijloc prin poziția sa; de asemenea este acel termen cu „extreme” cel (a) care este conținut în alt termen, și (b) în care este conținut un alt termen. Căci dacă A este adevărat pentru tot B, și B pentru tot C, A trebuie să fie în mod necesar adevărat pentru tot C.” (Aristotle 1989, chap. 1.4)

Krizan citează pe Clauserși Weir (Krizan 1999)care avertizează că raționamentul deductiv ar trebui folosit cu grijă în analizei intelligence, deoarece aici există rareori sisteme închise, așadar premise bazate pe un alt set de fapte, aplicate unei noi probleme și presupuse a fi adevărate pot să fie false și să ducă la concluzii incorecte.

Spre deosebire de argumentele deductive, în raționamentul inductiv există posibilitatea ca concluzia să fie falsă, chiar dacă toate premisele sunt adevărate. În loc să fie valide sau invalide, argumente inductive sunt puternice sau slabe, ceea ce arată cât de probabil este faptul că concluzia este adevărată.

Abducția: Modul neoficial sau pragmatic al raționamentului pentru a descrie modul în care „justificăm cea mai bună explicație” din viața de zi cu zi.

”Avem Reducție (απαγωγη, abducție):

  1. Atunci când este evident că primul termen se aplică celui din mijloc, dar nu este evident că cel din mijloc se aplică ultimului termen, cu toate acestea este oricum mai probabil sau nu mai puțin probabil decât concluzia;
  2. Sau dacă nu există mulți termeni intermediari între ultimul și cel din mijloc;

Pentru că în toate aceste cazuri, efectul este de a ne aduce mai aproape de cunoaștere.” (Aristotle 1989, chap. 2.25)

Waltz afirmă că abducția este, în activitatea de intelligence, o descriere practică a unui set interactiv de analiză și sinteză pentru a ajunge la o soluție sau la o explicație, creând și evaluând mai multe ipoteze. (Waltz 2003, 173)În abducție, analistul generează în mod creativ un set de ipoteze și stabilește să le examineze dacă dovezile disponibile se susțin neechivoc reciproc. Ultimul pas, și anume testarea probelor, este o inferență deductivă. Abducția poate fi asemănată cu intuiția în cazul analistului. Acest raționament este eronat deoarece este supus unor erori cognitive, dar are capacitatea de a extinde înțelegerea problemei intelligence dincolo de premisele originale.

Metoda științifică: Folosește inducția pentru a dezvolta ipoteza, iar deducția este utilizată pentru a fi testată. Dacă testarea nu validează ipoteza, trebuie formulată o ipoteză nouă și să se proiecteze noi experimente pentru a valida această ipoteză. (Marrin 2012)În analiza intelligence nu există experimente și observații directe ale subiectului, dar analistul poate dezvolta ipoteze sau explicații din informațiile obținute din diferite surse. Ipotezele pot fi apoi examinate pentru plauzibilitate și testate iterativ împotriva informațiilor noi. (Duvenage 2010)

Analiza structurală: Reprezintă instrumente suplimentare metodelor tradiționale și intuitive de analiză și nu sunt doar alternative. Folosirea metodelor de analiză structurală ar putea nu numai să îmbunătățească calitatea analizei intelligence, ci și să consolideze credibilitatea analizei care este adesea predispusă la criticile politizării reale sau percepute și la alte presiuni organizaționale. Heuerși Pherson(Heuer and Pherson 2010) clasifică 50 de metode analitice structurale în opt categorii care se corelează cu capcane cognitive comune și indică funcțiile pe care analiștii trebuie să le îndeplinească pentru a depăși aceste capcane. Unele dintre aceste metode sunt:

  • Descompunere și vizualizare: pentru a depăși limitele memoriei de lucru
  • Tehnici de generare a ideilor: stimularea minții analistului cu noi posibilități de investigare și vizualizare a unei probleme de inteligență din diferite unghiuri
  • Scenarii, indicatori, marcaje: identificarea celor care ar putea schimba o situație și precizarea diferitelor scenarii posibile
  • Generarea și testarea ipotezelor: analiștii, în subconștient fac ipoteze despre fiecare informație și le validează intuitiv; instrumentele analitice structurate ajută la examinarea unei game mai largi de ipoteze, posibilități și explicații alternative
  • Analiza cauzelor și a efectelor: analiștii trebuie să fie precauți în presupuneri și concluzii netestate riscante cu privire la cauza și efectul anumitor evenimente sau indicatori
  • Tehnici de recadrare: ajută analiștii să-și schimbe cadrele de referință/mentalitate despre o problemă analitică prin schimbarea întrebărilor sau a perspectivelor
  • Tehnici de analiză a provocărilor: ajută la furnizarea celui mai bun produs posibil clienților acolo unde există diferențe majore de puncte de vedere, prin evidențierea și a punctelor de vedere minoritare
  • Analiza suportului decizional: permit analiștilor să vadă problema din perspectiva factorilor decizionali.

Prejudecăți: Prejudecățile pot denatura aplicarea corectă a argumentării inductive, împiedicând astfel formarea concluziei celei mai logice bazată pe indicii. Exemple de astfel de prejudecăți includ euristica disponibilității, prejudecățile de confirmare, și prejudecățile din domeniul predicțiilor.

Bibliografie

  • Anderson, Terence, David Schum, and William Twining. 2009. Analysis of Evidence. 2 edition. Cambridge; New York: Cambridge University Press.
  • Aristotle. 1989. Prior Analytics. Hackett Publishing.
  • Dean, Geoff, and Petter Gottschalk. 2007. Knowledge Management in Policing and Law Enforcement: Foundations, Structures and Applications. Oxford, New York: Oxford University Press.
  • Duvenage, Magdalena Adriana. 2010. “Intelligence Analysis in the Knowledge Age : An Analysis of the Challenges Facing the Practice of Intelligence Analysis.” Thesis, Stellenbosch : University of Stellenbosch. https://scholar.sun.ac.za:443/handle/10019.1/3087.
  • Herman, Michael. 2001. Intelligence Services in the Information Age: Theory and Practice. Taylor & Francis.
  • Heuer, Richards J., and Randolph H. Pherson. 2010. Structured Analytic Techniques for Intelligence Analysis. CQ Press.
  • Holsapple, Clyde, ed. 2004. Handbook on Knowledge Management 1: Knowledge Matters. International Handbooks on Information Systems. Berlin Heidelberg: Springer-Verlag. //www.springer.com/gp/book/9783540435273.
  • Howard, Russell, and Reid Sawyer. 2003. Terrorism and Counterterrorism: Understanding the New Security Environment, Readings and Interpretations, Revised & Updated 2004. 1 edition. Guilford, Conn.: McGraw-Hill/Dushkin.
  • Huntington, Samuel P. 1981. The Soldier and the State: The Theory and Politics of Civil–Military Relations. Revised edition. Cambridge, Mass: Belknap Press: An Imprint of Harvard University Press.
  • Kent, SHERMAN. 1966. Strategic Intelligence for American World Policy. Princeton University Press. https://www.jstor.org/stable/j.ctt183q0qt.
  • Krizan, Lisa. 1999. “Intelligence Essentials for Everyone.” ResearchGate. 1999. https://www.researchgate.net/publication/235073074_Intelligence_Essentials_for_Everyone.
  • Marrin, Stephen. 2012. Improving Intelligence Analysis: Bridging the Gap between Scholarship and Practice. Routledge.
  • Ratcliffe, Jerry H. 2008. Intelligence-Led Policing. 1 edition. Cullompton, Devon: Willan.
  • Rønn, Kira Vrist, and Simon Høffding. 2013. “The Epistemic Status of Intelligence: An Epistemological Contribution to the Understanding of Intelligence.” 2013. https://www.researchgate.net/publication/263573379_The_Epistemic_Status_of_Intelligence_An_Epistemological_Contribution_to_the_Understanding_of_Intelligence.
  • Scott, Len, and Peter Jackson. 2004. “The Study of Intelligence in Theory and Practice.” Intelligence and National Security 19 (2): 139–69. https://doi.org/10.1080/0268452042000302930.
  • Singer, J. David. 1958. “Threat-Perception and the Armament-Tension Dilemma.” The Journal of Conflict Resolution 2 (1): 90–105. https://www.jstor.org/stable/172848.
  • Vandepeer, Charles. 2011. “Rethinking Threat: Intelligence Analysis, Intentions, Capabilities, and the Challenge of Non-State Actors.” Thesis. https://digital.library.adelaide.edu.au/dspace/handle/2440/70732.
  • Waltz, Edward. 2003. Knowledge Management in the Intelligence Enterprise. Artech House.
  • Wheaton, Kristan J., and Michael T. Beerbower. 2006. “Towards a New Definition of Intelligence.” Stanford Law School. 2006. https://law.stanford.edu/publications/towards-new-definition-intelligence/.

 

Acesta este un articol cu Acces Deschis (Open Access) distribuit în conformitate cu termenii licenței de atribuire Creative Commons CC BY 4.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/4.0/)

2 mart. 2023

Paradigme în mediul internațional de securitate

de | postat în: Arhiva, Numărul 2, Open Access, Securitate, Volumul 2 | 0

Intelligence Info - Descarcă PDFCristian, Alexandru (2023), Paradigme în mediul internațional de securitate, Intelligence Info, 2:2, 93-97, https://www.intelligenceinfo.org/paradigme-in-mediul-international-de-securitate/

 

Paradigms in the international security environment

Abstract

The totality of ideas and theories is an accumulation that, when harmonized, can give birth to a unitary thought. A paradigm is a scientific model that gives solutions to concrete, real and immediate problems in a certain discipline. A paradigm is the answer to several queries. A security paradigm is a unitary theory that provides problems and solutions on the international security system. It is what American scholars call the mainstream, the main stream of thought of the moment. A security paradigm is a unique, ordered framework that contains assumptions, hypotheses, axioms about the international security system.

Keywords: paradigm, security, politics, geopolitics

Rezumat

Totalitatea ideilor şi a teoriilor este un cumul care armonizat poate da naştere unei gândiri unitare. O paradigmă este un model ştiinţific care dă soluţii unor probleme concrete, reale şi imediate într-o anumită disciplină. O paradigmă este răspunsul la mai multe interogaţii. O paradigmă de securitate este o teorie unitară ce oferă probleme şi soluţii asupra sistemului internaţional de securitate. Este ceea ce savanţii americani numesc mainstream, curentul principal de gândire al momentului. O paradigmă de secu¬ritate este un cadru unic, ordonat care conţine asumpţii, ipoteze, axiome despre sistemul internaţional de securitate.

Cuvinte cheie: paradigmă, securitate, politica, geopolitica

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 2, Numărul 2, Iunie 2023, pp. xxx
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/paradigme-in-mediul-international-de-securitate/
© 2023 Alexandru Cristian. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Paradigme în mediul internațional de securitate

Dr. Alexandru Cristian

alexandrucristian87@yahoo.com

 

Totalitatea ideilor şi a teoriilor este un cumul care armonizat poate da naştere unei gândiri unitare. O paradigmă este un model ştiinţific care dă soluţii unor probleme concrete, reale şi imediate într-o anumită disciplină. O paradigmă este răspunsul la mai multe interogaţii.

Conceptul ştiinţific de paradigmă

Thomas S. Kuhn spunea că paradigma este o realizare ştiinţifică universal cunoscută care, pentru o perioadă anume de timp, oferă probleme şi soluţii model unei comunităţi de practicieni[1]. Atunci când istoria ştiinţei şi a tehnicii trec de la o paradigmă la alta, perioada se numeşte preparadigmatică[2]. După definiţia academicianului Gleb Drăgan, paradigma este o realizare ştiinţifică ce formulează şi rezolvă probleme unui grup de cercetători, paradigmele sunt entităţi complexe ce prezintă un melanj între partea teoretică, instrumentală şi metodologică[3].

Pentru filosoful ştiinţei Thomas S. Kuhn cunoaşterea este anistorică, forma­listă şi narativă[4]. Cunoaşterea este un lucru profund şi este o combinaţie între date empirice şi filtrul mental propriu. După foarte mulţi cercetători, când ne naştem avem cunoştinţe arhaice sedimentate prin moştenirea lanţului trofic. Richard Dawkins spunea că nemurirea este în noi prin codul genetic.

Paradigma este un cadrul larg, teoretic şi practic, în care o serie de asum­pţii, ipoteze şi axiome răspund unor întrebări. Dilemele paradigmatice se ivesc atunci când din două paradigme nu ştim evoluţia exactă a uneia sau a alteia. Aceste dileme apar doar în ştiinţele socio-umane.

Paradigmele în ştiinţele socio-umane sunt mai volatile, au graniţe permea­bile şi conceptualizări aparent asemănătoare. Teoriile literare sunt asemănătoare prin faptul că operează cu aceleaşi instrumente, operele literare. Teoriile de secu­ritate operează cu acelaşi instrumente, state, nonstate, popoare, resurse. Teoriile ştiinţelor exacte operează cu instrumente diferite, bosoni, quarci, atomi.

O situaţie paradigmatică este atunci când avem un model unificator şi nu ştim unde să-l încadrăm. Ca exemplu, ne gândim la state şi comportamentul lor. Unde putem încadra comportamentul statelor, într-o lume a competiţiei, a recu­noaş­terii, a cooperării. Paradigmele de securitate principale sunt, după definiţia lui Joseph S. Nye Jr.: sistemul internaţional imperial, sistemul internaţional feudal şi sistemul internaţional anarhic. După Immanuel Wallerstein, lumea se împarte între centru şi periferie, în care centrul este dezvoltat şi beneficiază de resursele pri­mare ale periferiei subdezvoltate şi incapabile să le optimizeze pentru a progresa.

Definirea paradigmei securităţii

O paradigmă de securitate este o teorie unitară ce oferă probleme şi soluţii asupra sistemului internaţional de securitate. Este ceea ce savanţii americani numesc mainstream, curentul principal de gândire al momentului. O paradigmă de secu­ritate este un cadru unic, ordonat care conţine asumpţii, ipoteze, axiome despre sistemul internaţional de securitate.

Există două mari viziuni de analiză a Relaţiilor Internaţionale. Prima viziune este cea pozitivistă. Pozitivismul este o viziune obiectivă, nepărtinitoare a relaţiilor internaţionale. A doua viziune este cea post-pozitivistă care se referă la o analiză subiectivă, criteriile analitice sunt influenţate de poziţii sociale, valori şi felul cum vedem lumea cu adevărat[5].

Dintre paradigmele de securitate prezente de-a lungul istoriei referitoare la sistemul internaţional, s-au detaşat trei curente principale liberalism, realism şi con­structivism social.

Liberalismul a apărut în secolul al XVIII-lea şi are ca principale idei; raţio­nalitatea este caracteristica definitorie a neamului omenesc, oamenii au un interes după care se ghidează pentru a-şi atinge scopul, cooperarea este trăsătura princi­pală a relaţiilor omeneşti dar şi a relaţiilor internaţionale, guvernarea este necesară dar centralizarea este dăunătoare iar libertatea individuală are o importanţă politică supremă[6]. Fondatorii acestui curent sunt Immanuel Kant, Adam Smith, David Ricardo, Jeremy Bentham, John Stuart Mill iar ca teoretician de marcă John Maynard Keynes.

Immanuel Kant vede sistemul internaţional ca pe o federaţie de state libere guvernată de domnia legii[7]. Viziunea universală iluministă kantiană a dezvoltat conceptul de lume kantiană. O lume a păcii, a colaborării, a cooperării.

Internaţionalismul liberal este activitatea politică internaţională care vede lumea în termenii unei condiţii umane universale, fiecare naţiune are particu­larită­ţile ei socio-istorice[8]. Viziunea liberală asupra lumii este una universală, paşnică, cooperantă. Este o viziune izvorâtă din filosofia iluministă, unde progresul are un rol covârşitor în istoria omenirii. Iluminismul a adus formula progresului în istorie şi dezrădăcinarea de Evul Mediu mistic şi mitologic.

Principalele ipoteze ale liberalismului sunt: libertatea individuală, viziunea pozitivă sau progresivă asupra lumii, lumea trăieşte într-o interdependenţă unde frontierele sunt permeabile rezultând o lume mondială şi interdependentă[9]. Pentru gândi­torii liberali omul are drepturi inalienabile în virtutea capacităţii universale de a gândi raţional[10].

Instituţionalismul neoliberal îşi propune să explice procesele cooperării şi rolul instituţiilor internaţionale în relaţiile internaţionale, explică Robert. O. Keohane[11]. Viziunea liberală este una orientată spre universalism, libertate, coo­perare. Paradigma internaţională de securitate este o lume liberă dar guvernată de simţă­minte etice. Statele sunt libere, suverane dar se supun dreptului interna­ţional şi cutumelor acestuia. Este o lume a dreptului.

Realismul este o viziune, catalogată de mulţi, pesimistă. O lume hobbe­siană care este într-o continuă competiţie, într-o luptă pentru afirmare şi resurse. O lume plină de insecuritate, fără o speranţă de a se normaliza. Thomas Hobbes spu­nea că omul este o fiară pentru ceilalţi, homo homini lupus sau forma arhaică de la Plaut, Lupus est homo homini. Astfel omul nu poate avea o convieţuire paşnică cu ceilalţi oameni. Trăsătura generală a realismului este competiţia într-un mediu anar­hic de securitate. Sistemul internaţional realist este unul al unei jungle, al com­pe­tiţiei acerbe pentru putere şi resurse. Puterea este cheia înţelegerii comportamen­tului internaţional şi a motivaţiei de stat[12].

Bibliografie

[1] Acad. Gleb Drăgan, „Despre contribuţia lui Thomas Kuhn în istoria ştiinţei”, în Revista Noema, Volumul VIII, Academia Română, Bucureşti, 2009, p.272.

[2] Idem.

[3] Idem.

[4] Idem.

[5] Jill Steans, Lloyd Pettiford, colaborare Thomas Diez, op.cit., p.3.

[6] Idem, p.34.

[7] Ibidem, p.35.

[8] Idem.

[9] Ibidem, p.41.

[10] Ibidem, p.57.

[11] Ibidem, p.83.

[12] Ibidem, p.67.

1 … 71 72 73 74 75 76 77 … 94