1 mart. 2023

Controlul parlamentar al serviciilor de informații

de | postat în: Arhiva, Intelligence, Numărul 2, Open Access, Volumul 2 | 0

Intelligence Info - Descarcă PDFTănase, Tiberiu (2023), Controlul parlamentar al serviciilor de informații, Intelligence Info, 2:2, 43-55, https://www.intelligenceinfo.org/controlul-parlamentar-al-serviciilor-de-informatii/

 

Parliamentary control of intelligence services

Abstract

The debates regarding the establishment of forms of democratic supervision and control over the intelligence services of the Romanian state led, over time, to the identification of those that correspond to the social rationale for which they were created. The democratic development framework of Romania, configured by the Constitution and all national legislation, created the conditions for the exercise of concrete and permanent parliamentary control over the intelligence services, as well as other forms of supervision, specific to the rule of law.

Keywords: parliamentary control, intelligence services, intelligence agencies, intelligence community

Rezumat

Dezbaterile privind instituirea formelor de supraveghere şi control democratic asupra serviciilor de informaţii ale statului român au condus, în timp, la identificarea celor care corespund raţiunii sociale pentru care acestea au fost create. Cadrul democratic de dezvoltare a României, configurat de Constituţie şi ansamblul legislaţiei naţionale, a creat condiţiile exercitării controlului parlamentar concret şi permanent asupra serviciilor de informaţii, precum şi a altor forme de supraveghere, specifice statului de drept.

Cuvinte cheie: control parlamentar, servicii de informații, agenții de informații, comunitatea de informații

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 2, Numărul 2, Iunie 2023, pp. xxx
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/controlul-parlamentar-al-serviciilor-de-informatii/
© 2023 Tiberiu Tănase. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Controlul parlamentar al serviciilor de informații

Dr. Tănase Tiberiu

tanasetiberiu2@gmail.com

 

Dezbaterile privind instituirea formelor de supraveghere şi control democratic asupra serviciilor de informaţii ale statului român au condus, în timp, la identificarea celor care corespund raţiunii sociale pentru care acestea au fost create.

Cadrul democratic de dezvoltare a României, configurat de Constituţie şi ansamblul legislaţiei naţionale, a creat condiţiile exercitării controlului parlamentar concret şi permanent asupra serviciilor de informaţii, precum şi a altor forme de supraveghere, specifice statului de drept. În instituirea acestora s-a ţinut seama, pe baza experienţei acumulate şi printr-un transfer de expertiză din partea statelor cu democraţii consolidate, de marile provocăriîn domeniu:

  • necesitatea asigurării transparenţei activităţii serviciilor de informaţii, concomitent cu păstrarea secretului surselor de informare, a metodelor şi tehnicilor folosite şi adoptării legislaţiei specifice;
  • crearea unei culturi de securitate în I societăţii civile şi asigurarea unei : securitate, inclusiv în sfera legislativului; .
  • realizarea unei cooperări eficiente cu structurile informative ale statelor democratice, în vederea cunoaşterii, prevenirii şi contracarării ameninţărilor comune la adresa democraţiei şi statului de drept.

Astfel, au fost depăşite unele mentalităţi învechite, potrivit cărora politica de securitate este sarcina exclusivă a Executivului, în virtutea faptului că acesta deţine cunoştinţele necesare şi are capacitate de reacţie rapidă, Parlamentul fiind mai puţin acceptat ca o instituţie adecvată pentru problemele de securitate. Democraţia şi statul de drept au readus Parlamentului rolul şi sarcina de a examina şi monitoriza activitatea guvernului, ca o garanţie a prevenirii instaurării oricăror forme de conducere politică autoritară sau totalitară.

Practica politico-statală a României democratice a confirmat faptul că, deşi Parlamentul şi Guvernul reprezintă puteri diferite ale statului român, ele au responsabilitate comună pentru asigurarea securităţii cetăţenilor, comunităţilor şi naţiunii. Aceeaşi idee de responsabilitate comună a fost implementată şi în relaţiile dintre liderii politici şi cei militari în procesul de tranziţie spre democraţie şi statul de drept. Controlul democratic asupra activităţii structurilor cu funcţii de cunoaştere a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale a fost fundamentat printr-un dialog continuu între liderii politici şi societatea civilă, contribuind la consolidarea stării de securitate a României.

Un rol decisiv în realizarea controlului democratic asupra serviciilor de informaţii ale statului îl au puterile statului (Legislativul, Executivul şi Puterea judecătorească), precum şi societatea civiîă^heltjslvrnass-med ia. care contribuie permanent, prin informarea publicului, te. susţinerea largă a unui asemenea demers. La acestea se adaugă doi actori instituţionali cu rol deosebit în controlul aplicării politicii naţionale de securitate şi al bugetului corespunzător: Avocatul Poporului şi Curtea de Conturi.

Controlul democratic şi parlamentar asupra activităţii de informaţii a fost fundamentat, prin voinţă politică, pe baza următoarelor principii:

  • Parlamentul – este suveran în ceea ce priveşte elaborarea legislaţiei în materie de securitate naţională şi în ceea ce priveşte controlulactivităţii informative a statului român. Acesta are un rol constituţional unic în autorizarea şi controlul cheltuielilorde securitate;
  • Serviciile de informaţii răspund numai în faţa autorităţilor naţionale abilitate prin lege, sunt neutre din punct de vedere politic, iar personalul specializat este răspunzător în mod individual în faţa justiţiei pentru încălcarea legilor naţionale sau internaţionale.

Parlamentul a devenit, potrivit prevederilor Constituţiei, instituţia fundamentală a statului român, capabilă să asigure elaborarea unei legislaţii conforme cu valo­rile, interesele şi necesităţile de securitate, în concordanţă cu legislaţia internaţională privind drepturile omului, în special Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Internaţională privind Drepturile Civile şi Politice.

Modalitățile de control asupra activităţii serviciilor de informaţii au fost influenţate de tradiţiile legislative atestatului, darşide experienţa în materie a statelor democratice, fiind evidente tendinţele de a acorda Parlamentului o libertate cât mai mare de acţiuneîn acest domeniu,în cadrul legal instituitîn procesul de legiferare. Astfel, a fost instituit cadrul democratic şi juridic necesar;

  • Asugurarii unei legislaţii care să prevadă statutul, funcţionarea, cooperarea, sarcinile şi controlul serviciilor de informaţii, folosirea metodelor specifice de obţinere a informaţiilor şi de păstrare a informaţiilor clasificate;
  • menţinerii neutralităţii politice a serviciilor de informaţii şi funcţionării acestora conform codului etic profesional, ce include respectarea normelordemocratice. k.funcţionării comisiilor parlamentare de control al activităţii serviciilor de informaţii în conformitate cu legislaţia în materie.

Aria de cuprindere a controlului parlamentar

Potrivit Legii Siguranţei Naţionale, serviciile de informaţii ale statului român sunt incluse în categoria organelor de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale şi cuprind:

  • organe de stat autonome: Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.) – organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării; Serviciul de Informaţii Externe (S.I.E.) – organul de stat specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la siguranţa naţională şi Serviciul de Protecţie şi Pază (S.P.P.) – organul de stat specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români şi a demnitarilor străini pe timpul prezenţei lor în România, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi reşedinţelor destinate. Aceste organe de stat funcţionează potrivit legii şi sunt finanţate de la bugetul de stat. Serviciul Român de Informaţii şi Serviciul de Informaţii Externe sunt controlate de către Parlament prin comisii comune permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, iar Serviciul de Protecţie şi Pază este controlat de către Parlament prin comisiile de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Ulterior, pe baza Hotărârii de Guvern nr. 229/1993 a fost înfiinţat Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, care funcţionează în baza Legii nr. 92/1996. Activitatea sa este controlată de către Parlamentul României, prin comisiile pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.
  • structuri departamentale, în cadrul unor ministere, cu atribuţii specifice domeniilor lor de activitate: în cadrul Ministerului Apărării Naţionale (Direcţia Generală de Informaţii a Apărării); în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă), în cadrul Ministerului Justiţiei (Direcţia Generală de Protecţie şi Anticorupţie). Activitatea de informaţii a acestor organe se desfăşoară în conformitate cu prevederile Legii nr. 51/1991, ale legilor de organizare şi funcţionare, fiind controlată de Parlament, prin comisiile de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Activitatea pentru realizarea siguranţei naţionale este organizată şi coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, al cărui preşedinte este preşedintele României.

Informaţiile care necesită adoptarea unor măsuri urgente pot fi comunicate şi înlocuitorilor delegaţi ai beneficiarilor, în măsura în care au autorizarea de acces, potrivit Legii privind protecţia informaţiilor clasificate. Comunicarea informaţiilor şi conţinutul documentelor de informare se aprobă de directorii serviciilor de informaţii. După luarea la cunoştinţă, acestea se restituie emitenţilor.

Beneficiarii şi utilizatorii legali de informaţii pentru securitate pot solicita în scris informaţiile pe care le consideră necesare bunei desfăşurări a activităţii lor,în cazulîn care acestea nu pot fi obţinute din alte surse şi fac obiectul activităţii serviciilor de informaţii pentru securitate. Beneficiarii şi utilizatorii legali, cărora le-au fost comunicate informaţii din domeniul securităţii naţionale, vor dispune oportun şi în cadrul competenţelor pe care le au, măsuri de prevenire şi înlăturare a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale evidenţiate de informaţiile primite. Beneficiarii şi utilizatorii informaţiilor din domeniul securităţii naţionale vor asigura confidenţialitatea şi protecţia sursei de informare.

În momentul de faţă, cele patru structuri autonome şi cele trei structuri departamentale desfăşoară, potrivit competenţelor, activităţi de culegere şi valorificare a informaţiilor care privesc siguranţa naţională a României, activitatea lor fiind controlată de Parlamentul României. Pentru realizarea prerogativelor şi competenţelor conferite de lege, instituţiile cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale au fost supuse controlului civil democratic, care se realizează printr-un sistem complex, specific mecanismelorstatului de drept, pe mai multe dimensiuni. Modalităţile cele mai adecvate de realizare a controlului democratic sunt informările, rapoartele şi analizele periodice înaintate de acestea Parlamentului, controalele şi vizitele de lucru ale membrilor comisiilor parlamen­tare în unităţile de profil, precum şi informarea societăţii civile prin mass- media,în limitele determinate de specificul muncii şi de legislaţia în vigoare, cu date şi informaţii de interes public.

În scopul realizării siguranţei naţionale, ministerele, toate celelalte organe ale statului, organizaţiile din sectoarele public sau privat au, potrivit legii în vigoare, următoarele îndatoriri:

  • să acorde sprijinul necesar la cererea organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin şi să permită accesul acestora la datele det1 pot furniza .uiormaţii privitoare la ranţa naţională;
  • să ia măsurile necesare pentru aplicarea legii privind  siguranța naționață în domeniile în care îşi desfăşoară activitatea sau în problemele de care se ocupă;
  • să solicite sprijinul organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale pentru realizarea măsurilor necesare înfăptuirii siguranţei naţionale în domeniul lor de activitate.

Comisiile Senatului

Comisiile Senatului sunt organe de lucru, constituite pentru pregătirea activităţii de legiferare, precum şi pentru realizarea funcţiei de control parlamentar. Senatul îşi constituie comisii permanente, comisii de mediere sau alte comisii comune cu Camera Deputaţilor, sau poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Numărul, denumirea şi compe­tenţa fiecărei comisii, precum şi numărul membrilor acestora se hotărăsc de către Senat, la propunerea Biroului permanent.

Componenţa comisiilor se stabileşte potrivit configuraţiei politice a Senatului rezultată din constituirea iniţială a grupurilor parlamentare sau prin negocieri între reprezentanţii grupurilor parlamen­tare. Senatul aprobă componenţa nomi­nală a fiecărei comisii cu votul deschis al majorităţii senatorilor prezenţi. Comisiile adoptă propriul regulament de organizare şi funcţionare, care se supune aprobării Biroului permanent. Comisiile lucrează legalîn prezenţa majorităţii membrilorlor.

Şedinţele comisiilor nu sunt publice. în interesul desfăşurării lucrărilor, comisiile pot invita să participe la dezbateri specialişti sau reprezentanţi ai autorităţilor publice şi ai unor organizaţii neguverna­mentale. Reprezentanţii Guvernului au acces la lucrările comisiilor. Comisiile pot solicita participarea la lucrările lor a unor membri ai Guvernului sau a conducătorilor unor instituţii publice, situaţie în care prezenţa acestora este obligatorie; data la care are loc şedinţa comisiei va fi adusă la cunoştinţa invitaţilor cu cel puţin 3 zile înainte. La şedinţele comisiilor pot participa și senatori din alte comisii, făra a avea drept de vot.

Hotărârile comisiilor se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți. În caz de paritate, votul președintelui sau, după caz, al înlocuitorului acestuia este hotărâtor. Votul în comisie este deschis. Comisia poate decide ca anumite hotărâri să fie luate prin vot secret. Lucrările comisiilor se consemnează în procese- verbale și pot fi stenografiate.

După încheierea dezbaterilor sau a efectuării lucrării aflate în examinare, comisia desemnează dintre membrii săi, la propunerea preşedintelui, unul sau mai mulţi raportori. Raportorii se vor îngriji de întocmirea raportului sau avizului comisiei, care va fi supus aprobării acesteia prin vot. Rapoartele şi avizele vorcuprinde, pe lângă opinia majorităţii membrilor comisiei, şi părerile contrare, motivate, ale celorlalţi senatori din comisie, la cererea expresă a acestora.

Comisiile Camerei

Comisiile Camerei Deputaţilor sunt organe de lucru ale Camerei Deputaţilor, înfiinţate cu scopul de aîndepliniînsărcinările care le sunt încredinţate în vederea pregătirii lucrărilor Camerei. Camera Deputaţilor îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă, comisii de mediere, comisii speciale sau alte comisii comune cu Senatul.

Pentru fiecare comisie, numărul de locuri care revine fiecărui grup parlamentar sau deputaţilor independenţi se stabileşte de Camera Deputaţilor, la propunerea Biroului permanent. Membrii comisiilor sunt desemnaţi prin acordul liderilor grupurilor parlamentare, cu respectarea configuraţiei politice a Camerei.

Comisiile permanente sunt formate dintr- un număr de 13 – 40 deputaţi, stabilit, pentru fiecare în parte, de Camera Deputaţilor. Numărul membrilor şi componenţa nominală a comisiilor de anchetă sau speciale se aprobă o dată cu constituirea acestora. Un deputat face parte obligatoriu dintr-o singură comisie permanentă, cu excepţia membrilor Biroului permanent.

Comisia este condusă de un birou ales, compus dintr un preşedinte, 2 vicepreşe­dinţi şi 2 secretari, componenţa sa fiind : Hotărârile comisiilor se adoptă cu votul stabilită prin negocieri între liderii grupurilor parlamentare. Revocarea unui membru din biroul comisiei se hotărăşte cu votul majorităţii deputaţilor din comisie, la cererea grupului parlamentar care t-a propus sau a unei treimi din numărul membrilor comisiei. Participarea deputaților la ședințețe comisiilor este obligatorie.

Şedinţele comisiilor nu sunt publice. In mod excepţional, comisiile pot hotărî invitarea la dezbateri a reprezentanţilor presei, precum şi condiţiile în care lucrările pot fi transmise la radio sau televiziune, dacă acest lucru nu aduce atingere unor interese de stat care recomandă păstrarea secretului acestor dezbateri. Miniştrii au acces la lucrările comisiilor. Dacă li se solicită participarea, prezenţa lor devine obligatorie. Guvernul trebuieînştiinţat, prin preşedintele Camerei, de data la care au loc şedinţele acestora.

La şedinţele comisiilor au dreptul să participe deputaţii care au făcut propuneri care stau la baza lucrărilor acestora (autori de propuneri legislative, de amendamente etc.), precum şi, la cererea preşedintelui comisiei, specialişti ai Consiliului Legislativ.

Comisiile pot invita să participe la şedinţe persoane interesate, reprezentanţi ai unor organizaţii neguvernamentale şi specialişti din partea unor autorităţi publice sau a altor instituţii specializate. Persoanele interesate şi reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale pot solicita partici­parea la lucrările comisiei printr-o cerere care se aprobă de membrii acesteia.

Pentru ca şedinţele comisiilor să aibă loc în mod legal, este necesară participarea majorităţii membrilor care le compun. Hotărârile comisiilor se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Votul în comisie este, de regulă, deschis. în anumite situaţii, hotărâte prin vot de membrii acesteia, se poate recurge şi la vot secret. La sfârşitul fiecărei şedinţe se încheie un proces-verbal, care poate fi consultat de deputaţi şi se redactează un comunicat de presă. Sinteza lucrărilor fiecărei comisii se publică săptămânal în Monitorul Oficial al României, partea a ll-a, specificându-se problemele dezbătute, rezultatul votului asupra articolelor şi a proiectelor de legi, numele şi prenumele celor absenţi. în cazuri justificate, Comisia va putea hotărî stenografierea dezbaterilor acesteia.

Atribuţii specifice ale comisiilor permanente

Comisia de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională a Camerei Deputaţilor se alege pentru întreaga durata a legislaturii, având ca atribuţii examinarea proiectelor de legi, propuneri legislative şi amendamente în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, în vederea elaborării rapoartelor sau avizelor. De asemenea, poate efectua anchete parlamentare, în cadrul competenţei sale, cu încuviinţarea Camerei Deputaţilor, privitoare la activitatea desfăşurată de instituţiile cu atribuţii în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale.

În situaţia în care se consideră competentă cu privire la un proiect de lege, o propunere legislativă sau un amendament, trimis de Biroul permanent altei comisii, Comisia poate solicita Biroului permanent să îi fie transmise spre avizare. în caz de refuz din partea Biroului permanent, Senatul hotărăşte asupra solicitării comisiei prin votul majorităţii senatorilorprezenţi.

Comisia are dreptul să desfăşoare şedinţe comune cu alte comisii permanente, situaţie în care raportul sau avizul este comun, precum şi să iniţieze o anchetă parlamentară, în limitele competenţelor sale materiale, privitoare la activitatea desfăşurată de autorităţile publice cu atribuţii în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale. Persoanele invitate pentru audiere trebuie înştiinţate despre aceasta cu cel puţin 5 zile înainte, cheltuielile de deplasare şi de cazare urmând a fi suportate din bugetul Senatului. Prezenţa la audieri este obligatorie, iar procedura audierii este cea prevăzută în regulamentul comisiei.

Camera Deputaţilor şi Comisia de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională pot cere Guvernului şi celorlalte organe ale administraţiei publice informaţii şi documente, în cadrul controlului parlamentar al activităţii acestora. în cazul în care informaţiile sau documentele solicitate privesc, potrivit legii, secrete de stat, Guvernul informează Camera Deputaţilor despre aceasta, iar Camera decide în şedinţă secretă. Documentele se restituie după consultare.

Comisia de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională a Senatului face parte din categoria comisiilor permanente şi îşi desfăşoară activitatea pe perioada unei legislaturi (4 ani), pe baza hotărârilor privind regulamentul Senatului. Comisia funcţionează pe baza unui regulament propriu, aprobat de Biroul permanent ai Senatului, având următoarele atribuţii:

  • examinează proiecte şi propuneri legislative, în vederea elaborării rapoartelor sau avizelor;
  • solicită rapoarte, informaţii şi documente de la autorităţile publice cu atribuţii în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale:
  • controlează modul în care autorităţile publice cu atribuţii în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale îndeplinesc sarcinile specifice domeniilor de activitate ;
  • dezbate și hotărăște asupra altor probleme transmise de Biroul permanent;
  • rezolvă şi alte sarcini potrivit regulamentului propriu.

Orice membru al Comisiei poate solicita de la instituţiile cu atribuţii în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, printr-o cerere adresată preşedintelui Camerei Deputaţilor sau preşedintelui Comisiei, orice informaţii sau documente, în copie certificată, utile pentru desfăşurarea activităţii sale; cererea poate fi refuzată în cazul în care aceasta priveşte secrete de stat de importanţă deosebită, iar refuzul se aduce la cunoştinţa Camerei Deputaţilor care va decideîn şedinţă secretă.

CONTROLUL PARLAMENTAR AL SERVICIULUI ROMÂN DE INFORMAȚII

Baza juridică a controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii este de natură constituţională, rezultând din Constituţia României, art. 62 alin. 2, lit. „g”, care prevede: „Camerele se întrunesc în şedinţă comună pentru numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorului Serviciului Român de Informaţii şi exercitarea controlului asupra activitătii acestui serviciu”.

La rândul său, cadrul legislativ special al activităţii de realizare a siguranţei naţionale stipulează următoarele:

Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, în art. 8 alin. 1, stabileşte că activitatea de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale se desfăşoară de către Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe şi Serviciul de Protecţie şi Pază, iar în alin. 3 prevede că „Activitatea organelor de stat prevăzute la alin. 1 este controlată de către Parlament”.

Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, art. 2, alin. 2-4 stipulează „Activitatea Serviciului Român de Informaţii este controlată de către Parlament”. Anual sau când Parlamentul hotărăşte, directorul Serviciului Român de Informaţii prezintă acestuia rapoarte referitoare la îndeplinirea atribuţiilor ce revin Serviciului Român de Informaţii. În vederea exercitării controlului concret şi permanent, în temeiul art. 61 alin. 4 şi al art. 64 din Constituţia României, al art. 8 alin. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României şi al art. 1 alin. 2-4 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, prin Hotărârea nr. 30 din 23 iunie 1993, a fost constituită Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii; primul preşedinte al acesteia a fost senatorul Vasile Văcaru. Comisia îşi exercită mandatul pe durata legislaturii în care a fost desemnată. Controlul parlamentarvizează cu prioritate:

  • legalitatea actelor normative cu caracter intern;
  • modul de utilizare a fondurilor repartizate de la bugetul de stat;
  • corectitudinea cu care unităţile Serviciului Român de Informaţii au aplicat prevederile legale în ceea ce priveşte desfăşurarea de activităţi care presupun restrângerea temporară a exercitării unor drepturi şi libertăţi constituţionale,
  • modul de organizare a arhivelor instituţiei, regulile de acces, consultare şi documentare, precum şi măsurile destinate depozitării, păstrării şi protecţiei fondurilor arhivistice existente.

Constituirea şi componenţa comisiei

Comisia este alcătuită din 9 membri, aleşi în şedinţa comună a celordouă Camere, la propunerea birourilor permanente ale acestora, prin consultarea liderilor grupurilor parlamentare, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Preşedintele, vicepreşedintele şi secretarul comisiei sunt aleşi, în aceeaşi şedinţă, la propunerea birourilor permanente, prin consultări cu liderii grupurilor parlamentare, cu majoritate de voturi. Vicepreşedintele Comisiei este ales dintre parlamentarii principalului partid de opoziţie. Membrii comisiei nu pot face parte, în acelaşi timp, din alte comisii parlamentare şi nici din Guvern. După alegere, membrii comisiei depun în faţa celor două Camere următorul jurământ: „Eu  jur să păstrez secretul asupra documentelor, datelor şi informaţiilor de care voi lua cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor, atât pe timpul mandatului, câtşi dupăîncetarea acestuia. Jur pe propria răspundere că nu am făcut parte din structurile fostei securităţi şi că nu fac parte din cadrele Serviciului Român de Informaţii sau ale altor servicii secrete de informaţii”.

Serviciul Român de Informații:

  • Este serviciul naţional de informaţii şi securitate internă, cu statut autonom (nefiind plasat în structura vreunui minister sau a altei autorităţi executive) şt competenţe generale, trans-sectoriale, pe întreg teritoriul ţării;
  • Este pus sub autoritatea şi controlul Parlamentului României;
  • Este coordonat, în pianul funcţionării curente, de către Consiliul Suprem de ApârareaTăriî(CSAŢ):
  • Este condus de un Director, cu rangde ministru;
  • Furnizează informaţii tuturor instituţiilor statului, aflate sub autoritatea puterilor legislativă, executivă ţi judecătorească;
  • Cooperează – prin schimburi de informaţii şi prin alte modalităţi – cu toate structurile ce compun sistemul de securitate naţională.

Atribuţiile Comisiei de control asupra activităţii SRI

Comisia exercită controlul concret şi permanent asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii şi are următoarele atribuţii:

  • verifică dacă în exercitarea atribuţiilor care revin Serviciului Român de Informaţii în cadrul siguranţei naţionale sunt respectate prevederile actelor normative în vigoare;
  • examinează cazurile în care s-au semnalat încălcări ale prevederilor constituţionale şi ale altor dispoziţii legale în activitatea Serviciului Român de Informaţii şi se pronunţă asupra măsurilorce se impun pentru restabilirea legalităţii;
  • analizează şi cercetează, la cererea oricăreia dintre Comisiile permanente pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională ale celor două Camere, sesizările cetăţenilor care se consideră lezaţi în drepturile şi libertăţile lor prin mijloacele de obţinere a informaţiilor privind siguranţa naţională; examinează şi soluţionează celelalte plângeri şi sesizări ce-i sunt adresate în legătură cu încălcarea legii de către Serviciul Român de Informaţii;
  • audiază persoana propusă de Preşedintele României pentru funcţia de director al Serviciului Român de Informaţii,în legătură cu care prezintă un raport în faţa celor două Camere ale Parlamentului;
  • examinează rapoartele prezentate Parlamentului, potrivit legii, de către directorul Serviciului Român de Informaţii şi întocmeşte un raport propriu asupra acestora, pe care îl înaintează Birourilor permanente ale celordouă Camere;
  • examinează proiectele de buget pentru Serviciul Român de Informaţii şi prezintă comisiilor parlamentare de specialitate observaţiile şi propunerile sale cu privire la alocaţiile bugetare;
  • controlează modul de utilizare a fondurilor băneşti destinate prin bugetul de stat, precum şi constituirea şi folosirea mijloacelor extrabugetare pentru Serviciul Român de Informaţii;
  • verifică modul de respectare a dispoziţiilor legale privind funcţionarea regiei autonome, societăţilor comerciale de producţie, instituţiilor sanitare şi societăţilor cu caracter cultural-sportiv din cadrul Serviciului Român de Informaţii.

În exercitarea atribuţiilor, Comisia poate solicita Serviciului Român de Informaţii rapoarte, informări şi explicaţii scrise, documente, date şi informaţii şi poate audia persoane în legătură cu problemele analizate.

Serviciul Român de Informaţii este obligat să pună la dispoziţia Comisiei, în termen util, rapoartele, informările, explicaţiile, documentele, datele şi informaţiile solicitate, precum şi să permită audierea persoanelor indicate de Comisie. Fac excepţie de la aceste obligaţii acţiunile informative aflate în curs de executare, alte activităţi operative privind siguranţa naţională, apreciate ca atare de Comisie, la recomandarea Biroului Executiv al Consiliului Directoral Serviciului Român de Informaţii, precum şi mijloacele şi metodele concrete folosite în munca de informaţii, în măsura în care nu contravin Constituţiei şi legilorîn vigoare.

 Îndatoririle membrilor Comisiei de control asupra SRI

Anual, în şedinţă comună a celor două Camere, Comisia prezintă un raport referitor la activitatea desfăşurată. La cererea birourilor permanente ale celor două Camere, sau când consideră, Comisia întocmeşte şi prezintă acestora rapoarte cu privire la constatările şi concluziile rezultate în exercitarea atribuţiilor care îi revin.

Dat fiind caracterul secret al informaţiilor care-i sunt furnizate, Comisia are obligaţia să garanteze protecţia acestor informaţii. Membrii Comisiei depun un jurământ prin care se obligă la păstrarea secretului, chiar şi după părăsirea funcţiei, având obligaţia de a respecta legislaţia privind apărarea secretului de stat. Comisia are un program propriu de prevenire a scurgerii de informaţii. Documentele sunt păstrate în arhiva proprie, iar la finalul legislaturii arhiva se predă Comisiei constituite de noul Parlament. De asemenea, unele şedinţe ale Parlamentului potfi declarate secrete dacă sunt în discuţie probleme ale acestei Comisii. Toate lucrările şi documentele emise de această Comisie au caracter secret de stat. Nerespectarea obligaţiilor menţionate mai sus atrage ridicarea imunităţii parlamentare în vederea cercetării şi sancţionării, chiar penale, conform prevederilor legale.

Procedura de lucru a Comisiei de control asupra SRI

Solicitarea datelorşi informaţiilor necesare Comisiei, precum şi orice alt demers în relaţiile acesteia cu Serviciul Român de Informaţii, se realizează prin intermediul preşedintelui Comisiei. Oricare alt membru al Comisiei poate solicita date şi informaţii numai dacă există acordul Comisiei în plenul său. Solicitările se adresează numai directorului Serviciului Român de Informaţii şi, după caz, înlocuitorului legal al acestuia. Comisia adoptă decizii cu votul majorităţii membrilor săi. La şedinţele Comisiei potfi invitaţi preşedinţii Birourilor permanente ale celor două Camere, preşedinţii Comisiilor pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi membri ai Consiliului Suprem de Apărare aŢării.

Comisia dispune de un aparat tehnic şi, de asemenea, poate folosi serviciile unor specialişti în domeniu, angajaţi ai autorităţilor publice de profil. Aceştia sunt obligaţi să respecte dispoziţiile legale cu privire la apărarea secretului de stat, să protejeze datele şi informaţiile de care iau cunoştinţă. încălcarea dispoziţiilor legale atrage răspunderea materială, discipli­nară, contravenţională sau penală, după caz. Lucrările şi actele Comisiei fac parte din categoria secretelorde stat, cu excepţia concluziilor cuprinse în rapoartele Comisiei care sunt autorizate de a fi făcute publice de către Birourile permanente ale celor două Camere. Membrii Comisiei au obligaţia să respecte reglementările legale privind apărarea secretului de stat. Nerespectarea acestor obligaţii poate atrage, potrivit Regulamentului celor două Camere, ridicarea imunităţii parlamentare în vederea aplicării sancţiunilor prevăzute del ege.

Comisia are un program propriu de prevenire a scurgerii de informaţii. Cazurile de încălcare a prevederilor legale sunt cercetate de către Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor şi Comisia juridică de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului.

Acestea prezintă birourilor permanente ale celor două Camere concluziile şi propunerile care se impun. Preşedintele care conduce lucrările şedinţelor comune ale celor două Camere in care se dezbat probleme ce intră în competenţa comisiei poate cere, din oficiu, la solicitarea unui grup parlamentar, a preşedintelui comisiei sau a directorului Serviciului Român de Informaţii, ca lucrările respective să se desfăşoare în şedinţă secretă. Hotărârea se ia cu votul majorităţii parlamentarilor prezenţi.

În practică, controlul este mai amplu decât rezultă din Hotărârea Parlamentului, deoarece supravegherea exercitată de Comisie se integrează într-un sistem complex, care cuprinde:

  • controlul general – realizat prin dezbateri şi interpelări în parlament cu ocazia adoptării bugetului şi prin activităţile celorlalte comisii parlamentare, îndeosebi ale celor care anchetează abuzurile, examinează şi soluţionează petiţiile;
  • controlul parlamentar special – realizat de Comisia comună permanentă a Senatului şi Camerei Deputaţilor;
  • controlul autorităţilor judecătoreşti – exercitat prin procedura de autorizare a obţinerii de informaţii prin operaţiuni ce implică restrângerea temporară a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale;
  • controlul Executivului – care, deşi nu rezultă expres din Constituţie sau alte legi, se realizează în mod indirect în procesul valorificării informaţiilor puse la dispoziţie prin confirmarea sau infirmarea acestora, precum şi prin cererile de informaţii care, în fond, vizează unele aspecte ce ţin de conţinutul şi eficienţa activităţii desfăşurate de Serviciu. Totodată, Executivul realizează controlul execuţiei bugetare;
  • controlul public – care se realizează, în principal, pe două căi: prin informaţii şi petiţii provenite de la cetăţeni şi prin mass-media;
  • controlul judiciar – care se realizează în situaţii particulare, în care cadre ale Serviciului Român de Informaţii au utilizat mijloace specifice de obţinere a informaţiilor şi au lezat drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, viaţa particulară, onoarea sau reputaţia acestora, şi urmează să fie trimise în instanţă pentru faptele săvârşite;
  • controlul realizat de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării – în virtutea atribuţiilor sale privind organizarea şi coordonarea activităţii de realizare a siguranţei naţionale, prin analiza şi evaluarea stării de siguranţă naţională, stabilirea principalelor direcţii de activitate şi a modalităţilor de valorificare a informaţiilor, analiza rapoartelor şi informărilor, aprobarea structurilor, efectivelor, regulamentelor de funcţionare şi a cheltuielilor operative.

 

 

Pe scurt

Controiul parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de informaţii se realizează, pe fond. prin mai multe mijloace decât cele stipulate explicit în Legea Siguranţei Naţionale şi în Legea de Organizare şl funcţionare a Instituţiei. Reamintim principalele căi de control parlamentar asupra activităţii SRI:

  • comisiile parlamentare;
  • dări de seamă, rapoarte, programe prezentate parlamentului;
  • interpelări adresate Directorului SRI în Parlament;
  • rezolva rea petiţiitorcetăţenilor;
  • numirea sau eliberarea din funcţie a Directorului SRI.
27 feb. 2023

Informația și nevoia de gestionare a resurselor informaționale

de | postat în: Arhiva, Intelligence, Numărul 2, Open Access, Volumul 2 | 1

Intelligence Info - Descarcă PDFTănase, Tiberiu (2023), Informația și nevoia de gestionare a resurselor informaționale, Intelligence Info, 2:2, 32-42, https://www.intelligenceinfo.org/informatia-si-nevoia-de-gestionare-a-resurselor-informationale/

 

Information and the need to manage information resources

Abstract

Information became one of the great facts of thought only at the beginning of the 20th century, characterized by the intensification of scientific discoveries and the offensive application of technical innovations in the productive sphere. In this context, information has massively entered the language of some sciences (natural, exact, social), in order to then impose itself as a specialized operative term in the technological language, with different meanings, depending on the field in which it was used.

Keywords: information, intelligence, informational resources

Rezumat

Informaţia a devenit una din marile fapte ale gândirii abia la începutul secolului al XX-lea, caracterizat prin intensificarea descoperirilor ştiinţifice şi ofensiva aplicării inovaţiilor tehnice în sfera productivă. În acest context, informaţia a intrat masiv în limbajul unor ştiinţe (naturale, exacte, sociale), pentru ca apoi să se impună ca termen operaţional de specialitate în limbajul tehnologic, cu accepţiuni diferite, în funcţie de domeniul în care era utilizat.

Cuvinte cheie: informația, intelligence, resurse informaționale

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 2, Numărul 2, Iunie 2023, pp. xxx
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/informatia-si-nevoia-de-gestionare-a-resurselor-informationale/
© 2023 Tiberiu Tănase. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Informația și nevoia de gestionare a resurselor informaționale

Dr Tănase Tiberiu

tanasetiberiu2@gmail.com

 

Informaţia a devenit una din marile fapte ale gândirii abia la începutul secolului al XX-lea, caracterizat prin intensificarea descoperirilor ştiinţifice şi ofensiva aplicării inovaţiilor tehnice în sfera productivă. În acest context, informaţia a intrat masiv în limbajul unor ştiinţe (naturale, exacte, sociale), pentru ca apoi să se impună ca termen operaţional de specialitate în limbajul tehnologic, cu accepţiuni diferite, în funcţie de domeniul în care era utilizat.

De maximă însemnătate pentru pătrunderea informaţiei în toate sferele socialului a fost dezvoltarea şi diversificarea mijloacelor de comunicare interpersonală (telefon, telegraf etc.) şi a mijloacelor de comunicare în masă (presă scrisă, radio), care au făcut ca ea să fie produsă, aşteptată, căutată, vândută şi consumată pe noi dimensiuni spaţio-temporale.

Diversitatea contextelor în care a fost folosită informaţia şi excepţionalele sale virtuţi cognitive au atras atenţia filosofilor, care au introdus-o ca atare în sistemele lor de gândire. Astfel s-a ajuns la concluzia că informaţia poate fi:1

– o calitate imanentă a materiei, pe care omul, ca fiinţă socială, o descoperă şi o exprimă ori o anticipează şi o formulează;

– de natură subiectivă, pură reflectare a materiei;

– legătură între subiecţi, mijlocită de un purtător material, o însuşire a unei realităţi interacţionale (obiectivă şi subiectivă în acelaşi timp).

Deci, indiferent de curentul de gândire, oamenii au simţit nevoia stabilirii reperelor şi normării informaţiei pentru a-i conferi o valoare socială, cu caracter de universalitate.

 În  procesul interrelaţionării umane, informaţia şi-a păstrat şi întărit cele două conotaţii utilitare în activitatea productivă. În primul rând, ea a fost şi este apreciată ca resursă economică, în aceeaşi măsură ca munca, produsul acesteia şi capitalul rezultat din activităţile productive. Oamenii au conştientizat că posesia, manipularea şi folosirea informaţiei pot duce la creşterea eficienţei proceselor cognitive şi fizice, iar atenţia acordată procesării informaţiei, începând cu activitatea industrială, a accelerat progresul tehnic şi a determinat aplicarea noilor tehnologii în cele mai diverse sfere ale activităţii sociale.

De asemenea, ea are calitatea de a se substitui altor resurse economice, de a fi transportată cu mare viteză, conferind avantaje celui care o posedă.  Societăţile care au acordat atenţie procesării şi utilizării informaţiei au evoluat rapid spre societatea informaţională, devansând, în timp scurt, societăţile rămase în etapa “coşului de fum”. Aceasta s-a datorat şi faptului că informaţia, spre deosebire de alte resurse economice, este extensibilă până la limitele capacităţilor umane şi de timp, datorită puterii ei naturale de difuzie, capacităţii de a fi reprodusă în timpul utilizării ei, posibilităţii de a fi transmisă, dar şi de a fi folosită ca valoare de schimb în tranzacţii. În acelaşi timp, informaţia este comprehensibilă (clară, inteligibilă, limpede), atât sintactic, cât şi morfologic.

            În al doilea rând, informaţia a devenit marfă, ea ajutând la stimularea creşterii economice, prin apariţia şi dezvoltarea unei pieţe a informaţiilor. Aceasta, profitând de avantajele oferite de proprietăţile, utilitatea şi valoarea informaţiei oferă o gamă largă de produse şi servicii. Aşa s-a ajuns, de pildă, la nivel mondial, ca cifra tranzacţiilor de pe piaţa de produse informaţionale să fie impresionantă, fapt ce a făcut ca oamenii să vorbească, încă din a doua jumătate a secolului XX, de o adevărată industrie a informaţiei. Valoarea şi utilitatea informaţiei, preţul ridicat al luptei pentru obţinerea ei i-au conturat, de-a lungul istoriei, calitatea de mijloc de agresiune sau de apărare (armă), pe care s-a clădit triada activităţii informative: ,,a şti” – adică a culege informaţii, ,,a împiedica pe adversar să te cunoască” – adică a desfăşura activitate de contrainformaţii şi ,,a face ca adversarul să fie greşit sau prost informat” – adică a-l dezinforma.2 Această triadă confirmă dimensiunea şi complexitatea mijloacelor folosite pentru păstrarea priorităţii, menţinerea exclusivităţii asupra informaţiei şi protecţia ei severă prin păstrarea secretului privind informaţia de interes vital pentru o comunitate.

Prin ,,arma informaţie” comunităţile sunt capabile, într-o măsură tot mai mare, să contracareze armele extrem de performante generate de mediul informaţional: arma psihologică, intoxicarea informaţională, subversiunea etc. Practica politico-statală confirmă că, în condiţiile exploziei tehnologiei informaţionale, aceste arme produc pagube mai mari decât un război convenţional. Prin ,,arma informaţie” statele sunt capabile să facă faţă războiului informaţional1 numai în măsura în care conştientizează că “în ziua de azi, nu se mai cuceresc teritorii pentru a stăpâni oamenii, azi, se cuceresc sufletele, se cucereşte psihicul” şi că “o dată ce ai psihicul, ai omul, iar când ai omul, teritoriul vine de la sine.”2

 

Orice activitate umană este dependentă de resurse, definite ca “rezerve” sau “surse de mijloace susceptibile de a fi valorificate într-o împrejurare dată“ 1 şi de modul de utilizare a acestora în procesul de producere a valorilor sociale. Specialiştii în economie susţin că dezvoltarea însemnă conducere bazată pe ştiinţă+resurse – percepute, în primul rând, ca materii prime, dar şi produse finite, abordate în raport de spaţiu şi timp, de modalităţile de gestionare şi de capacitatea omului de menţinere a raportului necesitate-disponibilitate în valorificarea lor.

Problema resurselor este abordată multidimensional, în cadrul tuturor ştiinţelor sociale printr-o investigare interdisciplinară, având în vedere importanţa capitală, definitorie, pentru toate domeniile vieţii sociale. Diferitele teorii şi metode de investigare au condus la identificarea, în funcţie de interese şi necesităţi, a doua mari categorii de resurse: resurse umane şi resurse materiale şi financiare (economice), la care, în ultimul timp, se adaugă resursele informaţionale.

Resursele umane semnifică totalitatea persoanelor capabile de a produce valori sociale, de care dispune societatea la un moment dat. Omul are capacitatea de a asigura raporturi echilibrate între resurse şi nevoi, între producţie şi consum în folos propriu, dar şi favoarea societăţii. Omul utilizează toate celelalte categorii de resurse, el prognozează evoluţia raportului nevoi-resurse, el găseşte căile optimizării resurselor în cadrul complexului proces de management, care cuprinde atât activitatea de alocare a resurselor, cât şi administrarea acestora. De aceea, rolul resurselor umane, care sunt regenerabile, este covârşitor în identificarea şi utilizarea tuturor celorlalte categorii de resurse. Ele sunt incluse de specialişti în categoria resurselor economice, care sintetizează potenţialul de muncă a unei ţări, zone geografice etc. şi pot fi apreciate, la modul general, cu ajutorul unor indicatori, precum populaţia aptă disponibilă, populaţia activă, populaţia în vârstă aptă de muncă etc., nivelul de instruire, starea de sănătate, ponderea diferitelor categorii profesionale din totalul populaţiei. Acestea se află sub incidenţa unor determinări multiple, generate de acţiunea unor factori economici, psiho-sociali şi demografici. Ele sunt mai mult decât o simplă marfă, se constituie în stoc de capital uman, potenţial creativ, întrucât omul are capacitatea de iniţiativă, de asimilare şi de folosire a tehnologiilor informaţionale şi neotehnologiilor.

Resursele materiale cuprind totalitatea “materiilor prime” şi materialelor generatoare de produse finite, necesare societăţii. Acestea, împreună cu bogăţiile solului şi subsolului, cu tehnicile şi tehnologiile formează capitalul care constituie factor şi premisă necesară obţinerii de bunuri economice. Ele pot fi reproductibile/nereproductibile, regenerabile/neregenerabile, abundente sau deficitare, recuperabile/nerecu-perabile. Resursele materiale sunt abordate în conexiune cu resursele financiare, care cuprind totalitatea mijloacelor, fondurilor băneşti de care dispune societatea la un moment dat şi care pot fi utilizate pentru dezvoltare şi pentru alte nevoi specifice.

Astăzi, complexitatea proceselor economico-sociale, consecinţă a noilor tehnologii specifice erei informaţionale şi necesităţile privind accesul în timp real la resurse materiale, au determinat mutaţii în planul gândirii şi acţiunii, prin reconsiderarea rolului informaţiei în activitatea managerială. Astfel, informaţiile care, prin conţinut, mod de organizare şi regăsire, prezintă utilitate şi disponibilitate pentru folosirea lor de către factorul uman în scopul de cunoaştere, decizie sau acţiune, devin resursele informaţionale. Aşa se explică preocuparea, la toate nivelurile de asistare managerială, pentru obţinerea de informaţii actuale, complete, exacte, necesare, oportune şi veridice, pentru prelucrarea analitică şi sintetică a acestora de către personal specializat şi pentru transmiterea operativă a produselor informaţionale obţinute factorilor de decizie abilitaţi în vederea valorificării flexibile şi eficiente.

Pentru valorificarea tuturor categoriilor de resurse, în funcţie de interese şi necesităţi, este nevoie ca ele să fie gestionate. Într-o accepţiune generală, gestiunea este considerată ca fiind administrarea unei entităţi productive autonome şi active, în principal prin sesizarea şi corectarea abaterilor constatate faţă de o serie de condiţii sau parametri de referinţă, sub controlul unui factor de autoritate şi cu respectarea unor reguli juridice, metodologice şi procedurale.1 Ea se află sub impactul necesităţii abordării prospective faţă de cea retrospectivă, al diminuării elementelor de control formal în favoarea celor de concepţie, al trecerii de la perspectiva analitică la cea interactivă şi integratoare, de la promovarea continuităţii la gestionarea inteligentă a schimbărilor condiţionate de timp, informaţie, competenţe, învăţarea şi cunoaşterea organizaţională, succesul şi performanţele, precum şi situaţiile de criză.

În acest sens, gestionarea resurselor poate fi definită ca acţiunea sau ansamblul de operaţii privind identificarea, obţinerea, prelucrarea şi utilizarea celor disponibile în funcţie interese sau de necesităţi. În condiţiile actuale mai este denumită şi management – cu multiple înţelesuri, precum mânuire, manevrare, îndrumare, conducere, administrare, negociere, tranzacţie,2 semnificând, deci “conducere pe bază de abilitate” sau dirijarea eforturilor în vederea folosirii tuturor resurselor în modul cel mai adecvat şi cu maximă eficienţă, pentru realizarea obiectivelor propuse.

Gestionarea (managementul)  este un proces cognitiv şi acţional, ale căror elemente definitorii sunt oamenii cu responsabilităţi în gestionarea resurselor umane, materiale şi informaţionale (denumiţi conducători sau manageri, care concep, înfăptuiesc şi execută activităţii cu funcţii gestionare), ideile din care rezultă strategii, obiective, programe şi politici de acţiune, şi faptele sau acţiunile care produc valori sociale. În acest context, gestionarea (managementul) devine funcţie şi profesie, care se relevă, în ultimă instanţă, ca “arta gestionării factorului uman, a folosirii resurselor”.1 Aceasta determină sporirea eficienţei deciziilor luate (calitate, rapiditate, comunicabilitate), înţelegerea comportamentului personalului specializat în obţinerea, prelucrarea şi valorificarea resurselor şi posibilitatea stabilirii unor criterii obiective de evaluare şi control a performanţelor activităţii manageriale.2

 

Resursele informaţionale constituie elementul definitoriu al conducerii şi organizării oricărei activităţi cu scop productiv, utilizat în realizarea şi funcţionarea tuturor sistemelor sociale producătoare de valori sociale.

a) Definirea resurselor informaţionale

Preocupările privind identificarea, definirea şi cuantificarea resurselor informaţionale au condus la interpretări omogene ca fond, dar diverse ca formă. Cele mai elocvente sunt cele oferite de ştiinţele economice, unde resursele informaţionale sunt definite ca “informaţii care, prin conţinutul şi modul lor de organizare şi regăsire, prezintă utilitate şi disponibilitate pentru folosirea lor, de către factorul uman, în scopuri de cunoaştere, decizie sau acţiune”.3  Importanţa lor relevată pe planul conducerii şi organizării oricărei entităţi productive a evidenţiat şi alte elemente definitorii, conform cărora resursele informaţionale sunt percepute ca “date, informaţii, circuite informaţionale, modele, metode, tehnici şi proceduri, echipamente, suporţi purtători de informaţii, instalaţii şi obiecte de inventar, personal  muncitor de conducere şi execuţie”.4 Coroborarea celor două abordări, conduce la concluzia că resursele informaţionale sunt expresia capacităţii instituţiilor (organizaţiilor) de a crea produse informaţionale, prin posibilităţi umane şi tehnice proprii, precum şi prin relaţionarea cu mediul extern, în raport de interese şi necesităţi. Astfel, informaţia îndeplineşte funcţia de operator de bază al procesului de cunoaştere, decizie şi acţiune şi substanţă a comunicării interumane.

Resursele informaţionale, al căror element comun este informaţia, există sub formă de fişiere pe suport clasic, magnetic sau electrono-optic, baze de date şi bănci de date gestionate cu ajutorul calculatorului, colecţii documentare (inclusiv pe microfişe şi microfilme), registre informaţionale computerizate, fonduri de brevete, proiecte şi patente, precum şi informaţiile deţinute de subiecţii umani ca obiect al activităţii manageriale.

Deci, resursele informaţionale sunt, în esenţă, informaţii obţinute în cadrul procesului informaţional-managerial, prin metode, tehnici şi proceduri specifice şi care, prin conţinut, mod de organizare şi relevanţă, prezintă utilitate şi disponibilitate pentru folosirea în modalităţi adecvate, în scop de cunoaştere, decizie şi acţiune în raport de interese şi necesităţi. Resursele informaţionale constituie, în acelaşi timp, bunuri informaţionale, care presupun costuri de producere, prelucrare, transmitere şi reproducere, sunt perisabile şi supuse uzurii morale dacă nu sunt gestionate în mod adecvat, dar au caracter nedistructiv, putând fi multiplicate prin diseminare în funcţie de interese şi necesităţi.

b) Resursele informaţionale – componentă a sistemului informaţional

Valoarea şi utilitatea resurselor informaţionale se relevă numai în cadrul sistemului dinamic complex propriu instituţiilor (organizaţiilor), unde informaţia are rolul de legătură între resursele umane şi materiale şi este elementul fundamental în organizarea şi desfăşurarea acţiunilor ordonate şi dirijate spre un scop stabilit. Astfel, resursele informaţionale constituie suportul oricărui sistem informaţional-managerial, perceput ca o reunire de resurse informaţionale, activităţi, demersuri şi recepţionări în interacţiune, care funcţionează în direcţia atingerii unui scop.

1. Datele şi  Informaţiile – resurse informaţionale

Datele sunt fapte, evenimente, noţiuni, reprezentate sub formă convenţională adecvată comunicării, interpretării sau prelucrării manuale, mecanizate sau automate.2 Ele se prezintă sub formă cifrică (numere, mărimi) sau descriptivă (semn, idee, concept sau simbol de scriere) a unor acţiuni, fapte şi fenomene specifice domeniului dat în competenţă, necesare activităţii manageriale. Datele constituie punctul de plecare în cercetarea unei probleme şi în luarea unei hotărâri. Omul selectează numai datele care îi sunt necesare, le interpreteză şi le prelucrează în vederea extragerii semnificaţiei reale, şi utilizării în funcţie de relevanţa acestora.

Datele constituie elementul primar de fundamentare a informaţiei, reprezentarea simbolică a acesteia. Transformarea datelor în informaţii se obţine prin prelucrarea (procesarea) acestora în cadrul aşa-numitului “proces informaţional”. Relevanţa şi utlitatea datelor constituie premisa transformării acestora în informaţie. Pentru a genera informaţii, datele trebuie identificate, selectate, culese din diverse surse, prelucrate (procesate) în concordanţă cu cerinţele informaţionale şi distribuite utilizatorilor abilitaţi în vederea luării deciziei.

2. Informaţia

Informaţia, datorită complexităţii ei, a regăsirii în toate domeniile vieţii sociale, a relevanţei şi modalităţilor de comunicare, este o noţiune insuficient definită, fiind abordată din perspective diferite.

Astfel, din perspectiva semanticii, se apreciază că “informaţia este expresia reprezentării simbolice (mesaj scris, vorbit, imagini plastice) asupra unor entităţi din realitate, cu caracter de noutate şi utilitate pentru subiecţii receptori”. Ea se exprimă prin ,,comunicarea, vestea, ştirea care pune pe cineva la curent cu o situaţie” şi cuprinde ,,elementele noi, în raport cu cunoştinţele prealabile, cuprinse în semnificaţia unui simbol ori a unui grup de simboluri” (text scris, mesaj vorbit, imagini plastice, indicaţie a unui instrument etc.) sau ,,totalitatea materialului de informare şi documentare”.1

Din perspectiva activităţii manageriale, informaţia este definită ca fiind “comunicare, dată sau mesaj care transmite unele cunoştinţe sau semnificaţii despre starea, situaţia sau condiţiile unor evenimente, fapte, procese, idei, opinii etc. sociale, economice, ştiinţifice, tehnice trecute, prezente sau viitoare”,2 ori ca “reflectarea în conştiinţa noastră a legăturilor obiective cauză-efect din lumea reală înconjurătoare”, constând în “ştiri, înştiinţări, mesaje, privind starea sau condiţiile unor procese şi fenomene constituind o noutate şi prezentând interes pentru primitor, în sensul că îi sporeşte gradul de cunoaştere a proceselor şi fenomentelor respective”.3

În raport de provenienţă, informaţia poate fi internă/externă, reprezentând intrările şi ieşirile de date din familia instituţională, locală sau din mediul internaţional. De asemenea se disting: informaţia endogenă – care cuprinde date şi elemente necesare numai structurii manageriale (informaţia născută în interior), informaţia exogenă – care reprezintă acţiunea de externalizare a informaţiei şi informaţia închisă – care semnifică agresiunea, respectiv forţarea intrării de date/elemente în structura managerială.

Informaţia este elementul central al sistemului informaţional-managerial, în baza ei fiind cunoscută, controlată şi optimizată starea de funcţionare a instituţiei. Prin acumularea şi prelucrarea informaţiilor se adoptă deciziile, se declanşează, se desfăşoară şi se corectează acţiunile ce decurg din acestea.

Orice informaţie cuprinde, de regulă, elemente semnificative, cu relevanţă din mai multe date, prin prelucrare în cadrul unor operaţii simple (calcule, trieri, stocări) sau complexe, folosind metode şi proceduri adecvate. De aceea, informaţia este elementul operaţional fundamental al oricărui sistem informaţional-managerial, cu condiţia să fie autentică (reprezentarea realităţii), exactă (cuantificabilă) şi oportună – adică disponibilă, în locul şi la momentul cerut, în scopul utilizării cu maximum de eficienţă.  Informaţia este, astfel, bun social, deoarece este obţinută prin cunoaştere şi acţiune şi reflectă, în conştiinţa omului, legăturile cauză-efect, cu realitatea socială. Pe cale de consecinţă, proiectarea şi funcţionarea sistemelor informaţionale au la bază omul şi informaţiile de care are nevoie factorul de decizie, în momentul oportun şi sub forma dorită.

Informaţia se află în conexiune directă cu termeni şi noţiuni care contribuie la definirea procesului informaţional, precum:

 – ştirea, care circulă şi sub numele de cunoştinţă şi se deosebeşte de informaţie prin conţinut; în vreme ce informaţia este constant obiectivă, ştirea înseamnă câştig de cunoştinţe cu caracter subiectiv, constituind premisa apariţiei şi falsificării informaţiei;

 zvonul, denumirea generică a falsei informaţii; zvonul este, în fapt, o informaţie nonformală, de regulă, dăunătoare.

–  informateria,  definită ca o materie informaţională în care informaţia se manifestă ca un proces specific, cu mare sensibilitate fizică;

teleinformaţia, adică informaţia dusă sau adusă de la distanţă, prin mijloace adecvate de tipul telefon, fax, imprimantă, display şi altele din acelaşi domeniu;

entropia (de la  en – în şi trape conversiune, orientare), ce exprimă capacitatea managerială, ca raport între certitudine şi probabilitate, întrucât entropia măsoară dezordinea, iar informaţia cuantifică organizarea.

Informaţia este gestionată în modalităţi specifice, pe diferite tipuri de suport de stocare, respectiv, hârtie (informaţii tipărite, schiţe, hărţi, planşe etc.), benzi magnetice, casete audio-video, microfilme, medii de stocare a sistemelor de prelcrare automată a datelor (dischete, memorii, hard-discuri etc.) sau dispozitive portabile de proceasre a datelor (agende electronice, laptop etc.), la care hard-discul estel folosit pentru stocarea informaţiei. Astfel, informaţia poate fi gestionată cu autorul fişierelor pe suport clasic, magnetic sau electrono-optic sub forma bazelor de date şi a băncilor de date, a colecţiilor documentare (inclusiv pe microfişe şi microfilme), registrelor informaţionale computerizate, fondurilor de brevete, proiecte şi patente, precum şi a informaţiilor deţinute de subiecţii umani ca obiect al activităţii manageriale.

Deci, informaţia poate fi definită ca un ansamblu de date care descriu parţial sau total o anumită entitate (obiect, substanţă, fenomen, proces, concept, idee) exprimată prin întindere, importanţă şi valoare.

Bibliografie

  • Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura “Univers enciclopedic”, Bucureşti, 1996, p. 920;
  • David Rees, Arta managementului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996, p. 29;
  • Jean-Marie Choffray, Sisteme inteligente de management, Editura Ştiinţă & Tehnică, Bucureşti, 1997, p. 152;
  • Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 403;
  • Dicţionar de conducere şi organizare, Editura Politică, Bucureşti, 1985, p. 701;

Note

1 Apud, Ştefan Vlăduţescu, Informaţia de la teorie către ştiinţă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002, p. 24;

2 Vezi, pe larg, Henri Cathala, Epoca dezinformării, Editura Militară, Bucureşti, 1991;

1 Vezi, pe larg, Ernest Cerneak, Cinci secole de război secret, Editura Politică, Bucureşti, 1968;

2 Cristine Okrent, Alexandre de Marenches, Consilier de taină al puterii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 281;

1 Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura “Univers enciclpoedic”, Bucureşti, 1996, p. 920;

1 Dicţionar de economie, Editura “Economică”, 1999, p. 227;

2 Emil Mihuleac, Bazele managementului, Editura “Romfel” SRL, Bucreşti, 1993, p. 11;

1 W. David Rees, Arta managementului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996, p. 29;

2 Jean-Marie Choffray, Sisteme inteligente de management, Editura Ştiinţă & Tehnică, Bucureşti, 1997, p. 152;

3 Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 403;

4 Dicţionar de conducere şi organizare, Editura Politică, Bucureşti, 1985, p. 701;

2 Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura “Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 1996,         p. 260;

1 Dicţionarul Explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 1998, p. 491;

2 D. Fundătură, Dicţionar de management, Editura “Diacon Coresi”, Bucureşti 1992, p 116;

3 Corneliu Rusu, Management, Editura “Expert”, Bucureşti, 1996, p. 128;

26 feb. 2023

Înscrieri în Programul ,,MANAGEMENTUL SECURITĂȚII INFORMAȚIILOR”

de | postat în: Media | 0

Programul ,,MANAGEMENTUL SECURITĂȚII INFORMAȚIILOR”

În perioada 16 ianuarie – 6 martie 2023, Universitatea Hyperion din București – Facultatea de Științe Politice în parteneriat cu Centrul de Studii de Intelligence pentru Securitate și Geopolitică Aplicată – CSIS &GA, sub egida Centrului de Studii de Intelligence Hyperion, organizează înscrieri online pentru  programul de formare intitulat ,,MANAGEMENTUL SECURITĂȚII INFORMAȚIILOR’’, care se va desfășura în sistem hibrid începând cu  6 martie 2023.

Formatori:

– Lect. univ.dr. Tiberiu Tănase, col( r) SRI (Secretar DIS-CRIFST din Academia Română , redactor  al Revistei Studii și Comunicari, președinte al Intelligence Studies Center for Security and Applied Geopolitics-CSIS GA și președinte al colegiului de redacție al revistei Intelligence Info”)

-Drd. SNSPA Șerban-Dan Predescu  (membru și reprezentant al Intelligence Studies Center, coautor al suportului de curs ,,Managementul Securității Informațiilor’’, redactor în cadrul Intelligence-Info și membru colaborator în cadrul DIS-CRIFST din Academia Română)

precum și

-Invitați Speciali (Prof. Univ. Dr. Stan Petrescu, General SRI (r), Prof Univ. Dr. Narcis Zărnescu, Director General Intelligence Studies Center, Drd. Col (r) și Secretar Executiv Intelligence Studies Center, Elena Onu), cadre în rezervă, profesori, colaboratori ISC.

Programul  MANAGEMENTUL SECURITĂȚII INFORMAȚIILOR, Intelligence se adresează celor interesați (studenți sau absolvenți de studii superioare) să se inițieze în domeniul securității informațiilor și să se pregătească pentru o carieră în domeniul securității private, analiză de informații/Intelligence economic, protecția și securitatea informațiilor, a managementului informațiilor de securitate, protecția datelor cu caracter personal.

DUPĂ ABSOLVIRE cursanții vor dobândi abilități din domeniile:

– Informație și Securitatea acesteia;

– Tehnici de Protecție a Informațiilor;

– Tehnici de Protecție a Sistemelor Informaționale;

– Managementul Securității Informației;

– Rolul Educației de Securitate în Activitatea de Protecție a Informațiilor;

La acest PROGRAM se pot înscrie studenți sau absolvenți de studii superioare din domeniile:

Științe Politice, Drept, Psihologie, Informatică, Automatică, Fizică, Științe Economice, Medicină, Istorie, Limbi Străine, Film, Teologie.

Durata cursului: 40 de ore.

Sesiunile de instruire (în sistem hibrid) vor avea loc online, două zile/săptămână, cu excepția primului și ultimului curs, care se vor desfășura cu prezență fizică.

La finalul programului, în urma examenului ce va consta în elaborarea unui eseu, absolvenții vor primi un Certificat de Absolvire.

De ce să alegi Programul  MANAGEMENTUL SECURITĂȚII INFORMAȚIILOR ?

Absolvenții care își doresc o carieră în domeniul securității private și a managementul informațiilor de securitate pot avea posibilitatea să fie selectați pentru pentru integrarea în sistemul de Securitate & apărare, Informații și Ordine publică.

Taxa de școlarizare pentru modulul Intelligence este de 1600lei și poate fi achitată în contul :

Beneficiar: UNIVERSITATEA HYPERION BUCUREȘTI
CUI: 2836240
CONT IBAN: RO48 RNCB 0074 0292 1590 0001
Banca: BCR – SECTOR 3

La detalii de plată se completează obligatoriu cu:
Numele și prenumele cursantului, taxă Program Intelligence.

Înscrierea se face online trimițând un e-mail pe adresa: centruldeintelligencehyperion@gmail.com cu titlul ,,Program Intelligence”, care să conțină:

  • Numele si prenumele candidatului
  • Curriculum vitae-CV
  • Copie CI
  • Adeverință de student sau diplomă de licență(copie)
  • Dovada achitării taxei de școlarizare în valoare de 1600lei(ordin de plata/ chitanță copie).

Informații suplimentare pentru cursul de Intelligence vă punem la dispoziție la numărul de telefon: +40 722 652 712.

24 feb. 2023

Controlul asupra Intelligence –ului

de | postat în: Arhiva, Intelligence, Numărul 2, Open Access, Volumul 2 | 0

Intelligence Info - Descarcă PDFTănase, Tiberiu (2023), Controlul asupra  Intelligence –ului, Intelligence Info, 2:2, 11-31, https://www.intelligenceinfo.org/controlul-asupra-intelligence-ului/

 

Control over Intelligence

Abstract

A decisive role in achieving democratic control over the Intelligence (intelligence agencies / services) of a state is played by the powers of the state (the Legislature, the Executive and the Judiciary), as well as civil society, including the mass media, which constantly contributes by informing broad support for such an approach. To these are added two institutional actors with a special role in controlling the application of the national security policy and the corresponding budget: the People’s Advocate and the Court of Accounts.

In modern states, Intelligence (intelligence agencies/services) play a vital role in supporting internal, external and defense policy, by providing relevant information and monitoring risks and threats regarding national security.

Keywords: security, intelligence institutions, Committee on Intelligence, Ombudsman,  intelligence,  intelligence agencies, intelligence community

Rezumat

Un rol decisiv în realizarea controlului democratic asupra Intelligence-lui (agențiile /serviciile de informații) ale unu stat îl au puterile statului (Legislativul, Executivul şi Puterea judecătorească), precum şi societatea civilă, inclusiv mass-media, care contribuie permanent, prin informarea susținerea largă a unui asemenea demers. La acestea se adaugă doi actori instituționali cu rol deosebit în controlul aplicării politicii naționale de securitate şi al bugetului corespunzător: Avocatul Poporului și Curtea de Conturi.

În statele moderne, Intelligence-ul (agențiile/ serviciile de informații) joacă un rol vital în  susținerea politicii interne, externe şi de apărare, prin furnizarea de informații relevante şi monitorizarea riscurilor şi amenințărilor privind securitatea națională .

Cuvinte cheie: securitate, instituții de informații, comitetul pentru informații, ombudsman, informații, agenții de informații, comunitatea de informații

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 2, Numărul 2, Iunie 2023, pp. xxx
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/controlul-asupra-intelligence-ului/
© 2023 Tiberiu Tănase. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Controlul asupra  Intelligence –ului

Dr Tănase Tiberiu

tanasetiberiu2@gmail.com

 

Introducere

Serviciile de informaţii şi securitate gestionează un sector important în societăţile democratice, în scopul protejării securităţii naţionale şi ordinii publice[1].

Controlul public al acestor servicii este important din următoarele motive:

–  agenţiile/ serviciile de informaţii îşi desfăşoară activitatea în secret, contrar conceptului de transparenţă şi deschidere, factor cheie în controlul democratic. În contextul în care secretizarea protejează operaţiunile acestora faţă de public, este important ca parlamentul şi, în special, executivul să observe în amănunt activitatea serviciilor;

– Intelligence-ul (agenţiile)/ serviciile de informaţii au atribuţii specifice, precum capaci-tatea de a interveni în proprietatea privată şi interceptarea comunicaţiilor, fapt ce restricţionează, în mod cert, drepturile omului şi impune monitorizarea de către instituţii de control desemnate.

În particular, apar o serie de probleme în cazurile în care serviciile de securitate internă au dobândit anumite atribuţii, cum ar fi crearea şi implementarea propriilor metode de operare, în combinaţie cu un control executiv, legislativ şi juridic necorespunzător, ca şi cazurile statelor care deţin un număr de servicii secrete.

În prezent, cea mai mare ameninţare la adresa funcţionării societăţilor democratice nu mai este reprezentată de o invazie/agresiune militară, ci de ameninţări transnaţionale şi transfrontaliere asimetrice: terorismul, crima organizată, extinderea conflictelor regionale, pericolul generat de statele corupte şi traficul ilegal de persoane şi bunuri. Mai ales după 11.septembrie 2001, moment care, continuat de atentatele din Spania şi Marea Britanie, a demonstrat cât de importante pot fi efectele atacurilor teroriste, comunităţile de intelligence(IC)  ale aproape tuturor statelor se află într-un proces de regândire-reajustare a noilor ameninţări la adresa securităţii.Acest proces de reajustare trebuie să se deruleze sub supravegherea autorităţilor civile alese, care pot garanta faptul că restructurarea serviciilor este realizată în concordanţă cu nevoile oamenilor. Mai mult, deoarece serviciile de informaţii sunt puternic birocratizate, prezentând o rezistenţă inerentă la schimbare şi inerţie birocratică, instituţiile externe precum executivul şi parlamentul trebuie să se asigure de faptul că schimbările dorite sunt implementate într-o manieră eficientă;

– Intelligence-ul (agenţiile)/ serviciile de informaţii colectează şi analizează informaţiile referitoare la posibile ameninţări şi realizează evaluări ale acestora.

Considerând faptul că evaluările privind ameninţările constituie punctul de plecare către alte forţe de securitate ale statului (armată, poliţie, poliţie de frontieră), este important ca aceste evaluări să fie făcute în spiritul principiilor democratice. Acest aspect este relevant, în special datorită faptului că evaluările implică o eşalonare a ameninţărilor care, în mod frecvent, are implicaţii politice, iar funcţionalitatea şi eficienţa serviciilor de informaţii depind în mod esenţial de independenţa şi imparţialitatea lor faţă de presiunile politice.

În acele state care s-au aflat sub un regim autoritar şi care au trecut la un regim democratic, principala sarcină a Intelligence-ului (agenţiilor/ serviciilor de informaţii consta, în perioada respectivă, în protejarea liderilor autoritari de propriul popor, deci  intelligence-ul îndeplinea şi o funcţie represivă.

Pentru depăşirea  acestor percepţii, un rol foarte important revine activităţii de control[2], care are la bază următoarele principii:

– principiul legalităţii, prin care se statuează că activitatea de control se fundamentează pe legi, hotărârii ale guvernului şi ale altor instituţii abilitate, ordine şi dispoziţiuni ale altor eşaloane ierarhice, instrucţiuni tehnice de specialitate, metodologii, standarde etc.;

– principiul obiectivităţii – orice exagerare ori diminuare a rezultatelor contro-lului asupra serviciilor de informaţii poate influenţa negativ activitatea acestora;

– principiul oportunităţii – asigură prezenţa controlului la timpul potrivit pentru înlăturarea unor disfuncţii;

– principiul prevenţiei – stă la baza prevenirii unor erori şi/sau abateri;

– principiul eficienţei/eficacităţii – se referă la optimizarea activităţii viitoare, de perspectivă , reduce (diminuează) abaterile de la cursul normal şi  poate elimina canalele de risipă identificate cu prilejul controlului;

– principiul stimulării – vizează mobilizarea resurselor în vederea reorientării ca urmare a corectării impuse la finalizarea controlului.

Obiectivele privind utilitatea şi eficienţa controlului sunt atinse dacă se realizează o serie de cerinţe[3]:

– controlul trebuie să fie obiectiv, imparţial, corect, anticipativ şi preventiv, complex, acceptabil, flexibil şi adaptabil, strategic şi orientat spre excepţii, simplu şi inteligibil, oportun şi economic;

– controlul trebuie să aibă conţinut cauzal şi un caracter corectiv/constructiv.

1. Controlul Executivului

În statele moderne, Intelligence-ul (agenţiile)/ serviciile de informaţii joacă un rol vital în  susţinerea politicii interne, externe şi de apărare, prin furnizarea de informaţii relevante şi monitorizarea riscurilor şi ameninţărilor.

Acest lucru se aplică şi în cazul securităţii interne (în special în combaterea terorismului, în contraspionaj şi în contracararea ameninţărilor la adresa naturii democratice a statului), în domeniul relaţiilor internaţionale, diplomaţiei şi apărării.

Este esenţial ca serviciile/agenţiile şi oficialii care deţin aceste atribuţii să fie supuse/supuşi unui control democratic exercitat de politicieni aleşi în parlamente sau guverne, dar şi de societatea civilă, prin actorii instituţionali independenţi care monitorizează domeniul securităţii naţionale[4].

Controlul executivului se realizează la nivel tactic şi operativ prin intermediul şefului serviciului, personalitate civilă numită de Executiv, căruia îi raportează, iar la nivel strategic prin structura specializată a Executivului pentru controlul Intelligence-ului (agenţiilor)/ serviciilor de informaţii, care poate fi un Consiliu pentru Securitate Naţională[5], condus de preşedinte/prim-ministru, sau altă structură specializată cu atribuţii asemănătoare unui astfel de Consiliu .

2. Controlul parlamentar

Controlul sau supravegherea sectorului de securitate nu poate rămâne doar prerogativa guvernului, întrucât acest lucru ar putea genera unele abuzuri. În afara atribuţiilor de legiferare, se obişnuieşte ca parlamentul să-şi asume şi rolul de a supraveghea activitatea executivului.

Într-o democraţie, nici un domeniul al activităţii statului nu trebuie să fie restrictiv pentru parlament, inclusiv sectorul informaţiilor şi securităţii.

Implicarea parlamentului conferă oricărei activităţi legitimitate şi răspun-dere democratică. Această implicare poate contribui la procesul de confirmare a faptului că structurile de informaţii şi securitate deservesc statul în totalitate, protejează constituţia şi nu un segment îngust de interese politice sau de altă natură. Controlul adecvat oferă o abordare stabilită, bipartizană (guvernare-opoziţie), din punct de vedere politic, al securităţii, benefică inclusiv pentru serviciile de informaţii înseşi. Implicarea parlamentarilor asigură faptul că banii contribuabililor sunt folosiţi în mod corespunzător.

Totuşi, controlul parlamentar poate prezenta şi unele inconveniente: sectorul de securitate poate fi atras în partizanate politice; o abordare imatură din partea parlamentarilor poate genera dezbateri publice controversate, acuzaţii şi proliferarea aşa numitelor „teorii ale conspiraţiei”, lansate sub protecţia imunităţii parlamentare; ca o consecinţă, mass-media şi opinia publică îşi pot forma o părere neconformă cu realitatea, iar parlamentarii nu vor mai beneficia de încredere oficialilor din domeniul securităţii; pe de altă parte, tentativele reale de deschidere sau scurgere de informaţii conţinute de anumite materiale la care parlamentarii au acces pot compromite reuşita unor operaţiuni militare.[6]

Primele dezbateri care au adus în atenţia opiniei publice abuzurile Intelligence-ul (agenţiile)/ serviciile de informaţii în sistemele democratice au avut loc la mijlocul anilor 1970. Acesta a constituit un catalizator important pentru instituţia controlului parlamentar asupra activităţii de informaţii, în 1979 şi 1984. Un val de reforme în acest domeniu a cuprins Europa după 1990 (în Marea Britanie nu a fost înfiinţat până în 1989)[7].

Activitatea de control parlamentar asupra activităţii Intelligence-ul (agenţiile)/ serviciile de informaţii a început prin constituirea unor organisme ad-hoc, în împrejurări care au necesitat elucidarea unor probleme de securitate naţională, îndeosebi în contextul depăşirii unor competenţe sau al încălcări unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.

Astfel, în SUA, în anul 1976, la nivelul Congresului Statelor Unite, Senatul a înfiinţat un organism special (Select Committee on Intelligence), iar în anul următor şi Camera Reprezentanţilor a decis înfiinţarea unei Comisii pentru probleme de informaţii.

În Europa, Italia a făcut o asemenea alegere încă din anul 1977, situându-se oarecum în avangardă faţă de celelalte ţări europene.

Aceeaşi măsură a fost luată ulterior şi de Republica Federală Germania (1979), Austria (1981) şi Regatul Unit al Marii Britanii (1994).

În Franţa, în schimb, a continuat să persiste multă vreme convingerea potrivit căreia doar guvernul trebuie să aibă competenţe în materie de securitate naţională şi Intelligence şi  abia la 23.noiembrie 1999, Comisia de Apărare a Adunării Naţionale a aprobat şi a înaintat Preşedinţiei textul unui proiect de lege, însoţit de un amplu raport scris, prin care s-a instituit, pe lângă fiecare dintre Camere, câte o „Delegaţie parlamentară pentru informaţii” (Delegation parlamentaire pour le Renseignement).

Practica în materie a dovedit că instrumentul parlamentar ad-hoc de control parlamentar nu este rezultatul unor elaborări ştiinţifice şi instituţionale. Astfel de organisme au apărut, în marea lor majoritate, ca urmare a unor grave forme de deviere înregistrate în activitatea Intelligence-ul (agenţiile)/ serviciile de informaţii , care adeseori au fost aduse cu insistenţă în atenţia opiniei publice, de către mijloacele de informare în masă.

Acest lucru s-a întâmplat în Statele Unite, Canada, Austria şi, aşa cum se cunoaşte, şi în Italia, după răsunătoarele episoade de încălcare a jurământului de credinţă faţă de Republică ce au avut loc în primii 30 de ani de existenţă ai Constituţiei republicane, sancţionate aspru prin sentinţe definitive. În consecinţă, s-a simţit nevoia instituţionalizării organismelor de control şi a funcţionării lor permanente.

3. Controlul juridic

Într-un stat democratic, legalitatea acţiunilor întreprinse trebuie supervizată de Înalta Curte de Justiţie, ai cărei judecători:

– la nivel tactic, sunt singurii ce pot aproba mandate de ascultare a telefoanelor, în baza unei justificări temeinice;

– la nivel operativ, vor face parte din orice comisie de anchetă iniţiată de Comisia Parlamentară de Control;

– la nivel strategic, se pronunţă asupra legalităţii acţiunilor serviciilor de informaţii aşa cum reies ele din dezbaterile asupra raportului anual de activitate.

4. Controlul societăţii civile

Societatea civilă, în accepţiunea acestui studiu, reprezintă mass-media, insti-tuţiile de cercetare, organizaţiile ne-guvernamentale şi orice alte forme asociative care reprezintă interesele cetăţenilor în relaţia cu instituţiile statului, inclusiv Guvernul[8].

Existenţa unei societăţi civile puternice reprezintă o garanţie în plus a oricărei democraţii, iar  implicarea activă a cetăţenilor în monitorizarea activităţilor instituţiilor guvernamentale, inclusiv a serviciilor de informaţii, prin realizarea unor evaluări independente ale prestaţiei acestora, constituie esenţa contribuţiei societăţii civile la exercitarea controlului democratic.

Societăţii civile, prin toate formele sale de organizare, îi revine datoria de a dezvolta capacităţile necesare asigurării permanenţei şi calităţii controlului civil asupra acestui sector.

Relaţiile dintre instituţii din sectorul de securitate şi diferitele forme de organizare a societăţii  trebuie să cuprindă :

  • organizaţiile ne-guvernamentale[9];
  • organizaţii şi experţi internaţionali, specializaţi în sectorul de securitate;
  • lumea academică;
  • mass-media.

♦ Avocatul Poporului (Ombudsman)

Pentru a crea cadrul necesar participării societăţii civile la controlul asupra activităţii serviciilor de informaţii, în statele democratice a fost înfiinţat un Oficiu al Avocatului Poporului, cu scopul de a centraliza şi ancheta eventuale plângeri privind încălcări ale legilor sau drepturilor omului de către serviciile de informaţii.

Acest oficiu special are dreptul să sesizeze asupra eventualelor nereguli Consiliul pentru Securitate Naţională, Comisia Parlamentară de Control şi/sau Înalta Curte de Justiţie[10].

Între actorii instituţionali independenţi care monitorizează sectorul de secu-ritate, Avocatul Poporului ocupă o poziţie specială.

Există ţări în care acesta are competenţe generale şi tratează toate problemele care decurg din disfuncţionalităţi în administraţie, sau ţări care au un organism cu rol similar, precum Comisarul sau Comisia pentru Reclamaţii Publice (de ex. Nigeria). În alte ţări au fost create structuri specializate pentru a se ocupa de forţele armate.

Avocatul Poporului se ocupă de reclamaţii ale cetăţenilor referitoare la decizii, acţiuni sau omisiuni ale administraţiei publice.

Persoana care deţine această funcţie este aleasă de Parlament sau numită de şeful statului sau al Guvernului, în urma consultării cu Parlamentul.

Rolul Avocatului Poporului este acela de a proteja cetăţenii împotriva violării drepturilor, abuzurilor puterii, erorilor, neglijenţe, deciziilor nedrepte şi proastei administrări, cu scopul de a îmbunătăţi administraţia publică, de a face cunoscute acţiunile guvernului şi de a responsabiliza executivul  şi pe funcţionarii săi faţă de cetăţeni. Instituţia Avocatului Poporului poate fi înscrisă în Constituţie şi specificată prin lege sau creată prin legislaţie.

Pentru a proteja drepturile cetăţenilor, Avocatul Poporului are diferite atribuţii[11], între care puterea de:

– a ancheta pentru a determina dacă administraţia a acţionat contrar legii sau în mod nedrept;

– a formula recomandări pentru eliminarea neregulilor, dacă o anchetă obiectivă dezvăluie prezenţa acestora în administrare;

 

– a prezenta rapoarte în cazuri specifice Guvernului, reclamantului şi, dacă recomandările făcute într-un caz specific nu au fost acceptate de Guvern, Parla-mentului; cei mai mulţi avocaţi ai poporului publică un raport anual al activităţii lor, destinat legislativului şi publicului larg.

În concluzie, pentru întărirea monitorizării sectorului de securitate de către societatea civilă este extrem de importantă educaţia civică în domeniu, adresată atât cetăţeanului cât mai ales organizaţiilor, în special acelor de Intelligence .

 

În continuare vom exemplifica formele şi modalităţile de control în SUA şi  CANADA, precum şi si în unele state membre ale UE.

5 Controlul asupra Intelligence-ului (agenţiilor)/ serviciilor de informaţii în SUA

Potrivit Legii securităţii naţionale a SUA[12], Consiliul Naţional de Securitate a fost înfiinţat pentru a oferi consultanţă Preşedintelui în probleme de integrare a politicilor internă, externă şi militară privind securitatea naţională. Acesta este cea mai înaltă entitate a Executivului – cu excepţia Preşedintelui – care asigură revizuirea, controlul şi îndrumarea activităţilor tuturor structurilor de informaţii şi contrainformaţii externe.

● Consiliul Naţional de Securitate

Prin Ordinul Executiv (,,Executive Order”) 12333 din 04.12.1981 al preşedintelui SUA, Comunitatea de Informaţii (Intelligence Community) a fost plasată sub autoritatea Consiliului Naţional de Securitate[13].

Aceasta este coordonată direct de către preşedintele SUA, în calitate de şef al executivului, cu ajutorul a două organe consultative principale în materie de informaţii: Comitetul de consilieri ai Preşedintelui pentru informaţii externe, aflat în subordinea directă a Preşedintelui SUA şi Grupul Operativ Superior de Cooperare, care depinde de ,,Consiliul Naţional de Securitate”.

Conducerea executivă aparţine Directorului Serviciilor Naţionale de Informaţii (Director of National Intelligence Services-DNIS), care este şi şeful Comunităţii de Informaţii.

Între anii 1948 şi 1975, aproape 150 de iniţiative parlamentare au susţinut crearea unor comisii specializate pentru exercitarea unui control eficient asupra activităţii tuturor structurilor informative ale statului.

În acest sens au fost create două comisii specializate:

● Comisia de consultanţi a preşedintelui pentru activităţile de informaţii externe (President’s Board of Consultans on Foreign Intelligence Activities).

Comisia de consultanţi a fost înfiinţată în anul 1956, de către preşedintele Eisenhower, în cadrul Biroului Executiv al Preşedintelui, iar în mandatul preşedintelui John F. Kennedy a primit denumirea de Comitetul Prezidenţial Consultativ pe Probleme de Informaţii Externe (President’s Foreign Intelligence Advisory Board – PFIAB).

Această comisie a fost concepută ca o sursă independentă, nepartizană, de consiliere a preşedintelui. Din componenţa sa au făcut parte specialişti numiţi dintre cetăţenii americani de încredere[14], pe baza realizărilor, experienţei şi independenţei lor, iar în prezent funcţionează în baza Ordinul Executiv („Executive Order”) nr. 12863/13.09.1993, emis de preşedintele Bil Clinton[15].

Conform Ordinului Executiv nr. 12683/13.09.1993, PFIAB:

– este un organ permanent, nonpartizan, format din maximum 16 membri (,,americani onorabili”) numiţi de către preşedinte, pe o durată fixată de acesta, din afara executivului, recunoscuţi pentru experienţa, independenţa şi integritatea lor;

– se subordonează direct Preşedintelui;

– realizează un control permanent şi obiectiv al activităţii comunităţii informative;

– are acces total la toate informaţiile necesare pentru a-l consilia pe Preşe-dinte în probleme de orientare, conducere şi coordonare ale diferitelor agenţii ale comunităţii informative;

– verifică permanent prestaţia tuturor agenţiilor guvernamentale angajate în culegerea, evaluarea şi producerea informaţiilor sau în punerea în aplicare a unei strategii specifice;

– evaluează competenţa managementului, personalului şi organizării în agenţiile de informaţii şi acordă consultanţă Preşedintelui în cea ce priveşte obiectivele, conducerea şi coordonarea activităţilor serviciilor de informaţii;

– are şi sarcina specială de a face recomandări: Directorului Serviciilor de Informaţii (DCI), Agenţiei Centrale de Informaţii, precum şi tuturor agenţiilor guvernamentale cu atribuţii în domeniul activităţii de informaţii în privinţa perfecţionării şi intensificării eforturilor serviciilor de informaţii ale SUA.

Rolul principal al Comitetului constă în identificarea disfuncţiilor din sistemul de culegere, analiză şi diseminare a informaţiilor şi eliminarea duplicării eforturilor în interiorul comunităţii informative, iar rezultatele activităţii PFIAB sunt comunicate preşedintelui periodic (de cel puţin două ori pe an).

● Comitetul/Comisia pentru Supravegherea Activităţii de Informaţii (Intelligence Oversight Board – IOB)[16]

Această structură a Casei Albe este menită să verifice legalitatea şi adec-varea activităţilor de informaţii la cadrul normativ în vigoare.

Până în anul 1993 a funcţionat ca un organism independent de PFIAB şi are următoarele competenţe:

– să întocmească rapoarte destinate preşedintelui cu privire la activităţile de informaţii pe care le consideră ilegale sau contrare ordinelor executive sau directivelor prezidenţiale;

– să înainteze Procurorului General rapoarte referitoare la activităţile de informaţii pe care le consideră ilegale sau contrare ordinelor executive sau  directivelor prezidenţiale;

– să revizuiască reglementările interne ale fiecărei agenţii din structura comunităţii informative, pentru a le pune în concordanţă cu legislaţia în vigoare, practicile şi procedurile utilizate de Inspectoratul General şi Consiliul General al Comunităţii Informative pentru identificarea activităţilor informative care ar putea fi ilegale sau în discordanţă cu ordinele executive şi directivele prezidenţiale;

– să desfăşoare investigaţiile pe care le consideră necesare pentru a-şi putea îndeplini atribuţiile.

Pentru îndeplinirea misiunii încredinţate, PFIAB şi IOB dispun de urmă-toarele instrumente:

– un grup de experţi şi consultanţi permanenţi;

– toţi şefii departamentelor şi agenţiilor guvernului federal sunt obligaţi să pună la dispoziţia PFIAB şi IOB informaţiile necesare îndeplinirii atribuţiilor.

Inspectorul General şi Consiliul General al comunităţii informative sunt obligaţi să informeze în scris IOB, cel puţin trimestrial, precum şi ori de câte ori consideră, cu privire la acele activităţi de informaţii despre care au motive să creadă că ar putea fi ilegale sau ar putea încălca ordinele executive şi directivele prezidenţiale.

● Comisia de Control a Serviciilor de Informaţii[17]

Comisia de Control este alcătuită din trei membri din afara Guvernului, desemnaţi de către Preşedinte, numirea făcându-se pe baza capacităţii, pregătirii, diversităţii de formaţie şi experienţei[18], iar unul dintre membrii Comisiei de Control va fi numit în funcţia de preşedinte al acesteia (de asemenea de către Preşedinte).

Principalele atribuţii ale Comisiei se referă la:

– primirea şi examinarea rapoartele Inspectorilor Generali şi ale Consili-erilor Generali ai Comunităţii Informative cu privire la activităţi care ridică probleme de legalitate sau proprietate, precum şi analiza periodică a practicilor şi procedurilor acestora;

– raportarea neîntârziată, Procurorului General şi Preşedintelui, a oricăror activităţi care ridică probleme grave în ceea ce priveşte legalitatea şi proprietatea.

Având în vedere aceste atribuţii, şefii agenţiilor sau departamentelor de informaţii trebuie:

– să informeze periodic Comisia de Control cu privire la orice activitate desfăşurată de organizaţiile pe care aceştia le conduc, dacă ridică probleme de legalitate sau proprietate;

– să dispună angajaţilor să coopereze total cu Comisia de Control;

– să asigure faptul că Inspectorii Generali şi Consilierii Generali ai agenţiilor lor au acces la informaţiile necesare îndeplinirii atribuţiilor ce le revin;

– să informeze periodic, cel puţin trimestrial, pe preşedinte cu privire la activităţile desfăşurate de Comunitatea Informativă, care ridică probleme de legalitate, în cazul existenţei acestora.

● Comisia Naţională pentru Apărare şi Securitate Naţională

A fost înfiinţată prin legea publică din 05.11.1990, este compusă din 10 membri (dintre care trei numiţi de preşedinte) şi are rolul de a face recomandări preşedintelui şi Congresului cu privire la reorganizarea politicii de apărare şi securitate naţională a SUA, având în vedere:

– interesele, scopurile şi obiectivele mondiale ale SUA;

– procesele politice, economice şi militare în lume şi impactul lor asupra intereselor SUA.

Comisia transmite preşedintelui şi Congresului rapoarte nesecrete.

În SUA, comunitatea informativă reprezintă o structură complexă, organi-zată, care funcţionează conform unor legi, ordine şi directive, al cărei scop este să furnizeze la timp date de interes pentru factorii politici, de decizie şi celor implicaţi în conflicte militare. Această misiune implică identificarea, culegerea, procesarea, analiza şi distribuirea informaţiilor în cadrul unui ciclu informaţional care corespunde activităţilor desfăşurate de Comunitatea serviciilor de informaţii.

Beneficiarul informaţiilor trebuie să solicite informaţii, în scris, comisiei din cadrul Comunităţii Informative, care, după aprobare, trimite cererea servi-ciilor de informaţii competente.

Datele culese de structurile specializate sunt procesate, analizate şi transmise simultan beneficiarului şi analistului Comunităţii Informative, care are acces la toate sursele. El combină aceste date cu altele de care dispune, inclusiv cu cele din surse deschise, şi produce un raport informativ final sau o evaluare a datelor. Beneficiarul poate da un răspuns referitor la măsura în care i-au fost satisfăcute cerinţele sau, dacă este nevoie, poate cere alte date sau analize.

● Comisia privind sarcinile şi împuternicirile comunităţii informative a SUA

Această comisie a fost înfiinţată în baza Legii publice din 14.10.1994, compusă din 17 membri, dintre care 9 numiţi de preşedinte, din viaţa civilă, dintre persoanele cu activitate recunoscută în domeniul guvernamental; membri comisiei sunt supuşi unor investigaţii de securitate, timp de 90 de zile de la numire (înregistrările realizate în această perioadă sunt păstrate sub incidenţa Legii înregistrărilor federale).

Comisia întocmeşte un raport iniţial, în cel mult 2 luni de la constituire, apoi rapoarte intermediare, atunci când le consideră necesare şi un raport final, în care include activităţile desfăşurate, concluzii şi recomandări, care este înaintat, în varianta nesecretă, destinată publicului, şi în variantă secretă, separat, preşedintelui şi comisiilor Congresului pentru activitatea de informaţii.

Personalul comisiei nu poate proveni din rândul ofiţerilor şi angajaţilor agenţiilor de informaţii, iar directorul CIA acordă Comisiei, fără plată, orice serviciu administrativ şi logistic solicitat.

Control Parlamentara asupra Intelligence-ul (agenţiilor)/ serviciilor de informaţii în SUA

După anul 1975, în SUA, controlului asupra comunităţii informative exercitat de către executiv i s-a adăugat controlul parlamentar, pe fondul unor activităţi ilegale derulate de către unele agenţii din componenţa comunităţii informative. Astfel, s-au constituit: Comisia Specială a Senatului pentru probleme de Informaţii (The Senate Select Committe on Intelligence) şi Comisia Specială Permanentă pentru informaţii a Camerei Reprezentanţilor.

● Comisia Specială a Senatului pentru probleme de Informaţii (The Senate Select Committe on Intelligence)

Constituită la 19 mai 1976, era compusă din 13-15 membri, dintre care jumătate plus unul aparţin majorităţii Senatului, şi avea sarcina de a controla ,,natura şi sfera de cuprindere a activităţilor de informaţii desfăşurate de diferite ministere şi agenţii ale SUA”.

În prezent  Comisia Specială pentru Informaţii a Senatului este formată din 17 senatori (9 republicani şi 8 democraţi). Comitetul include un preşedinte, un vicepreşedinte şi 15 membri, desemnaţi după următoarea formulă: doi membrii ai Comisiei pentru buget  (Committee on Appropriations), doi membri al Comisiei pentru servicii armate (Committee on Armed Services), doi membri ai Comisiei pentru relaţii externe (Committee on Foreign Relations), doi membri ai Comisiei Juridice (Committee on the Judiciary) şi şapte membri desemnaţi de plenul Senatului.

Membrii care provin din cele patru Comisii ale Senatului sunt nominalizaţi de preşedintele Senatului, la propunerea liderilor minorităţii şi majorităţii.

Nici un membru al comisiei nu poate servi mai mult de opt ani.

Preşedintele şi vicepreşedintele Comisiei sunt desemnaţi la începutul fiecărei legislaturi de către senatorii care reprezintă majoritatea (preşedintele), respectiv minoritatea (vicepreşedintele).

Principala sarcină a Comisiei constă în supravegherea permanentă a progr-amelor şi activităţilor de informaţii,  în vederea emiterii de propuneri legislative menite să îmbunătăţească eficienţa comunităţii informative în ansamblu, precum şi a agenţiilor de informaţii din componenţa acesteia.

Comisia este:

– abilitată să emită propuneri privind activităţile de informaţii, alocaţiile bugetare, directe sau indirecte, ale tuturor agenţiile de informaţii;

– autorizată să: realizeze investiţii în orice problemă aflată în jurisdicţia sa; angajeze personal pentru nevoile proprii; organizeze audieri; solicite, prin citaţii sau în orice alt mod, intervievarea unor martori sau consultarea de corespondenţă, documente etc.; înregistreze depoziţii şi alte mărturii; apeleze la consultanţa unor persoane fizice sau juridice; utilizeze serviciile unor angajaţi ai departamentelor sau agenţiilor guvernamentale, cu aprobarea prealabilă a şefului departamentului/ agenţiei; primească rapoarte anuale din partea directorului CIA, secretarului apărării, secretariatului de stat şi directorului FBI, conţinând un rezumat al activităţilor de informaţii derulate de agenţiile din subordinea acestora, precum şi o sinteză a activităţilor de informaţii iniţiate de puteri străine împotriva Statelor Unite sau intereselor acestora. O versiune neclasificată a acestor rapoarte poate fi făcută publică de către Comisie;

– obligată să înainteze până la data de 15 martie a fiecărui an, Comisiei pentru Buget a Senatului, estimări bugetare pe care Legea Bugetului (Congre-ssional Budget Act) din 1974 i le dă în competenţă;

– obligată să prezinte periodic Senatului rapoarte privind activităţile de informaţii derulate de toate structurile din componenţa comunităţii informative.

Comisia se întruneşte săptămânal (de regulă, vinerea). Şedinţele supli-mentare pot fi convocate ori de câte ori consideră necesar preşedintele sau la solicitarea scrisă a cel puţin cinci membri ai Comisiei.

Şedinţele Comisiei sunt publice, cu excepţia situaţiilor menţionate expres în regulamentul de funcţionare al Comisiei, care impun şedinţele cu uşile închise. În cadrul Comisiei, deciziile sunt adoptate prin votul majorităţii membrilor prezenţi.

În vederea îndeplinirii atribuţiilor fixate prin lege, Comisia dispune de un aparat tehnic care include angajaţi permanenţi, angajaţi ai membrilor Comisiei, consultanţi, precum şi orice alte persoane angajate prin contract pentru a derula activităţi la solicitarea Comisiei. Personalul tehnic trebuie să obţină avizul de acces la  informaţii clasificate în urma unor verificări de securitate.

● Comisia Specială Permanentă pentru Informaţii a Camerei Reprezentanţilor

Această Comisie este formată din 21 de congresmeni (12 republicani şi 9 democraţi), care îşi desfăşoară activitatea în cadrul a patru subcomisii:

– Subcomisia pentru Supraveghere (Subcommittee on Oversight);

– Subcomisia pentru informaţii tehnice şi tactice (Subcommittee on Technical and Tactical Intelligence – TTI;

– Subcomisia pentru politica  de informaţii (Subcommittee on Intelligence  Policy – IP) şi

– Subcomisia pentru terorism/culegerea de informaţii prin surse secrete umane, analiză şi contrainformaţii (Subcommittee on Terrorism/HUMINT, Analysis and Counterintelligence – THAC).

Atribuţiile acesteia sunt similare cu cele ale Comisiei Speciale a Senatului, având însă competenţe mai extinse în privinţa aprobării bugetului. Împreună cu comitetele parlamentare pentru Serviciile Armatei şi Relaţii Externe, cele două comisii (a Senatului şi a Camerei Reprezentanţilor) au fost abilitate să autorizeze programele agenţiilor de informaţii şi să le supervizeze activitatea.

Atribuţiile acestor două comisii au fost precizate în Legea privind controlul activităţii informative (,,Intelligence Oversight Act”) din anul 1980, având în competenţă: supravegherea gestionării bugetelor serviciilor de informaţii, activitatea informativă, inclusiv activităţile clandestine, politica de informaţii şi confirmarea numirii directorului ,,Comunităţii de Informaţii” propus de preşedintele SUA[19].

Comisiile trebuie ţinute la curent cu toate programele de activităţi clan-destine aprobate de Preşedinte, precum şi cu toate eşecurile serviciilor de informaţii. Pentru activităţile serviciilor de informaţii, altele decât CIA, ele îşi împart funcţiile cu celelalte comisii de supraveghere ale Congresului.

Responsabilitatea ca aceste două comisii să fie ,,pe deplin şi în permanenţă informate asupra activităţilor Comunităţii de Informaţii, inclusiv asupra ,,activităţilor de informaţii semnificative în curs”, revine preşedintelui SUA.

Serviciile de informaţii sunt supuse unor analize anuale şi detaliate de buget, audieri periodice (cu uşile închise) referitoare la cadrul juridic şi revizuirea programului de activitate. Cele două camere ale Congresului au impus ca legiuitorii să poată presta activitatea în comitetul ales cel mult 8 ani, pentru reducerea posibilităţii ca membrii comisiilor să fie racolaţi de către serviciile secrete.

  • Comitetul Permanent ales pe probleme de informaţii

Acest  Comitetul Permanent ales pe probleme de informaţii,a fost constituit la 14 iunie 1997 şi a înlocuit supravegherea dispersată şi limitată exercitată, anterior, de Congres. Comitetul este format din Comitetul pe probleme de informaţii al Camerei Reprezentanţilor şi Comitetului ales Senatorial pentru probleme de informaţii[20].

6.Controlul asupra  Intelligence-ului (agenţiilor)/ serviciilor de informaţii din  CANADA

În baza legii asupra Serviciului Canadian de Informaţii pentru Securitate, Comitetul de supraveghere a activităţilor de informaţii pentru securitate este constituit din preşedinte şi din alţi 2-4 membri, numiţi de către guvernator, dintre membrii Consiliului privat al Reginei, care nu fac parte nici din Senat, nici din Camera Comunelor.

Comitetul de supraveghere are următoarele funcţii[21]:

– supraveghează modul în care Serviciul îşi exercită funcţiile. În acest sens examinează rapoartele directorului şi certificatele inspectorului general care îi sunt transmise în conformitate cu art.33 (3) şi instrucţiunile date de ministru în virtutea art. 6(2) din Legea Serviciului Canadian de Informaţii pentru Securitate;

– verifică înţelegerile încheiate de către Serviciu în virtutea art. 13(2), (3) şi (i) şi supraveghează informările şi informaţiile care sunt transmise ca urmare a acestora, rapoartele şi comentariile care le sunt transmise în conformitate cu paragraful 20(4);

– supraveghează cererile care sunt prezentate serviciului în virtutea aliniatu-lui 16 (3)a);

– examinează regulamentele;

– adună şi analizează statisticile asupra activităţilor operaţionale ale serviciului;

– efectuează sau recomandă cercetări, în virtutea art. 40 din Legea Servi-ciului Canadian de Informaţii pentru Securitate;

– anchetează plângerile pe care le primeşte în virtutea art. 41-42, rapoartele care i se transmit în virtutea art. 19 din Legea cetăţeniei sau art. 39 din Legea imigrării, problemele care îi sunt transmise în virtutea art.45 din Legea Canadiană a drepturilor persoanei[22].

Prin derogare de la orice altă lege federală sau imunitate recunoscută prin dreptul probei, Comitetul de supraveghere este autorizat:

– să aibă acces la informaţii care au legătură cu exercitarea funcţiilor sale şi să primească de la inspectorul general, de la director şi de la angajaţi informări, rapoarte şi explicaţii, de care crede că are nevoie în acest scop;

– să aibă acces la informaţii care au legături cu aceste anchete şi care i-au fost relevate de administratorul general, în cursul anchetelor avute în vedere de lege.

Comitetul poate, în scopul vegherii la buna desfăşurare a activităţilor Serviciului, în conformitate cu legea, cu regulamentele şi instrucţiunile ministrului, să efectueze, prin Serviciu sau prin inspectorul general, cercetări asupra unor activităţi ale Serviciului şi să ceară un raport asupra acestora sau să efectueze el însuşi cercetările, în cazul în care consideră că este contraindicat ca acestea să fie făcute de către Serviciu sau inspectorul general (Art. 40).

 

Instrumentele de supraveghere, la nivelul cabinetului, sunt:

– Comisia de Control pe Probleme de Informaţii şi Securitate, prezidată de primul ministru;

– Comisia Interministerială, subordonată primei comisii;

– Comisia pentru Informaţii Externe;

– Comisia pentru Securitate.

● Comisia de Control pe Probleme de Informaţii şi Securitate (SIRC)

Este un organ de supraveghere ai cărei membri nu sunt parlamentari, ci persoane numite de guvernator. Comisia are ,,atribuţii temporare, este tripartită şi independentă faţă de guvernul aflat la putere”.

În baza legii CSIS din 1984, s-a înfiinţat funcţia de Inspector General, numit de guvernator şi însărcinat să supravegheze direcţiile de acţiune, să verifice operaţiunile desfăşurate de Serviciu şi rapoartele directorului CSIS.

Inspectorul general trebuie să urmărească[23]: respectarea de către Serviciu a regulilor generale în domeniul operaţional; activităţile operaţionale; să prezinte certificatele vizate. Este autorizat să aibă acces la informaţiile de care se leagă exercitarea funcţiilor sale, fiind autorizat să primească de la director şi de la funcţionarii săi informaţiile, rapoartele şi explicaţiile pe care le consideră necesare în acest scop[24].

Referitor la directorul Serviciului, se menţionează că acesta este cel care „controlează şi gestionează Serviciul”, aflat „în subordinea” ministerelor.

Bibliografie

  • Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial nr. 767/2003;
  •  Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, Monitorul Oficial nr. 163/1991;
  •  Legea nr. 14/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea S.R.I., Monitorul Oficial nr. 452/2003;
  • Legea Securităţii Naţionale („National Security Act”) din 26.06.1947
  • Legea Serviciului Canadian de Securitate
  • SUA,  Legea privind controlul activităţii informative,  1980
  • SUA,  Ordinului Executiv 11905 privind Activităţile de Informaţii Externe ale SUA (18.02.1976.
  • Compilation of Intelligence Laws and Related Laws on Executive Orders of interest to the National Intelligence Community, U.S. Governement Printing Office, Washington, 1993.
  •  Timofte Alexandru-Radu. (2003). Lungul drum al serviciilor de informaţii către democraţie. Bucureşti, Editura A.N.I.;
  • Timofte Alexandru-Radu. (2004). Originile şi mărirea, declinul şi renaşterea lumii informaţiilor secrete. Bucureşti, Editura A.N.I.;
  • Gh.Toma, Managementul insecurităţii, Editura Scaiul, Bucureşti, 2004;
  • Fundaţia EURISC, Comisia pentru apărare, ordine publică, şi siguranţă naţională din Camera Deputaţilor, coord. Răzvan Ionescu, Liviu, Mureşan, Exerciţiu de Monitorizare a instrumentelor şi mecanismelor de control parlamentar asupra sectorului de securitate din România – proiect pilot, Bucureşti, România, 2004.
  • Controlul Parlamentar al Sectorului de Securitate: Principii, Mecanisme şi practici.- Ghid Practic pentru Parlamentari, Nr. 5/2003.
  • The International Ombudsman Institute Information Booklet, pe site-ul Internet http://www. law.ualberta.ca/centres/ioi/.
  • Larry L. Watts: “Controlul şi supravegherea serviciilor de securitate din România”Ge neva Centre for the Democratic Control of Armed Forces” (site-ul Centrului din Geneva pentru Controlul Democratic al Forţelor Armate, Elveţia) febru arie 2003-
  • URL: www.dcaf.ch/publications/Working_Papers/111.pdf
  • Tanase Tiberiu David Aurel  Controlul Parlamentar , Revista Profil 3/2005   ISSN 1583-8250

Note

[1] Controlul Parlamentar al Sectorului de Securitate: Principii, mecanisme şi practici. Ghid Practic pentru Parlamentari, Nr. 5/2003, Parlamentul României.

[2] Pentru ca, prin activitatea lor, serviciile de informaţii să nu poată perpetua practicile fostelor organe de siguranţă, prejudiciind domnia legii şi liberul exerciţiu al drepturilor omului, este necesar ca aceste servicii să se afle sub supervizarea permanentă a celor 3 puteri ale statului (executivă, legislativă, juridică) şi al societăţii civile. (cf. Controlul Parlamentar al Sectorului de Securitate: Principii, Mecanisme şi practici. Ghid Practic pentru Parlamentari, Nr. 5/2003).

[3] Gheorghe Toma, Managementul insecurităţii, Editura Scaiul, Bucureşti, 2004;

  1. 270-271.

[4] Printre actorii instituţionali independenţi care monitorizează sectorul de securitate se află Avocatul Poporului.

[5] Printre altele, consiliul armonizează acţiunile diferitelor servicii de informaţii şi împiedică vreun membru al Executivului să instituie un control exclusiv asupra unuia sau altuia dintre servicii.

[6] Faptul că supravegherea parlamentară a serviciilor de informaţii şi securitate este un fenomen social obişnuit în ţările democratice este prezentat în anexele la prezenta lucrare, care oferă o viziune de ansamblu asupra prerogativelor controlului parlamentar în SUA şi în alte zece state democratice din Europa.

[7] Controlul Parlamentar al Sectorului de Securitate: Principii, Mecanisme şi practici. Ghid Practic pentru Parlamentari, nr. 5/2003, p. 83.

[8] Fundaţia EURISC, Comisia pentru apărare, ordine publică, şi siguranţă naţională din Camera Deputaţilor, coord. Răzvan Ionescu, Liviu, Mureşan, Exerciţiu de Monitorizare a instrumentelor şi mecanismelor de control parlamentar asupra sectorului de securitate din România – proiect pilot, Bucureşti, România, 2004, p. 26.

[9] Organizaţiilor neguvernamentale le revine un rol preponderent, pe care lipsa resurselor financiare îl fac destul de dificil de îndeplinit, de a stabili unele legături/relaţii cu instituţii ale sectorului de securitate (op. cit., p. 27).

[10] Controlul Parlamentar al Sectorului de Securitate: Principii, Mecanisme şi practici. Ghid Practic pentru Parlamentari, Nr. 5/2003.

[11] The International Ombudsman Institute Information Booklet, pe site-ul Internet http://www. law.ualberta.ca/centres/ioi/.

[12] Legea Securităţii Naţionale („National Security Act”) din 26.06.1947 – actul normativ care a fixat organizarea de bază a cadrului securităţii naţionale a Statelor Unite ale Americii, cu numeroasele sale amendamente ulterioare. Componentele ansamblului structurilor informative, coordonate de către Consiliul Securităţii Naţionale nu a fost cunoscut cu exactitate, deoarece Preşedintele, directorul CIA şi Secretarul Departamentului Apărării aveau competenţa de a stabili înfiinţarea şi a unor alte departamente sau agenţii de informaţii, în funcţie de necesităţi,

[13] Compilation of Intelligence Laws and Related Laws on Executive Orders of interest to the National Intelligence Community, U.S. Governement Printing Office, Washington, 1993, .

[14] La numirea în funcţie, membrii PFIAB, precum şi personalul tehnic din subordinea acestuia, semnează un angajament prin care se obligă să nu divulge nici un fel de informaţii clasificate de care au luat cunoştinţă pe parcursul îndeplinirii mandatului, excepţie făcând preşedintele sau alte persoane desemnate de către acesta. Toate informaţiile şi documentele transmise către sau emise de PFIAB sunt supuse reglementărilor privind protecţia informaţiilor clasificate, Anexa Cap. IV, Anexa 1- SUA, Atribuţiile Comitetului Prezidenţial Consultativ pe Probleme de Informaţii Externe ( PFIAB), conform Ordinului  Executiv  12683 din 13 septembrie 1993, p.254.

[15] De la înfiinţare până în prezent, PFIAB i-a consiliat pe toţi preşedinţii Statelor Unite, cu excepţia preşedintelui Carter.

[16] Comitetul pentru Supravegherea Activităţii de Informaţii (Intelligence Oversight Board-IOB) este format din maximum patru persoane, numite de preşedintele PFIAB din rândul membrilor Comitetului Prezidenţial Consultativ pe probleme de Informaţii Externe. IOB a fost  înfiinţat de preşedintele Gerald R. Ford prin Ordinul Executiv 12683, după care  a fost integrat în componenţa PFIAB.

[17] Constituită conform Ordinului Executiv 11905 privind Activităţile de Informaţii Externe ale SUA (18.02.1976) (a), prin care se instituie o Comisie de Control a Serviciilor de Informaţii, denumită Comisia de Control, SUA, Legea privind controlul activităţii informative din anul 1980.

[18] Membrii Comisiei de Control pot, de asemenea, face parte din Comisia Consultativă pe probleme privind Informaţiile Externe a Preşedintelui (Decretul Nr. 11460 din 20.03.1969). Nici unul dintre membrii Comisiei de Control nu trebuie să aibă o relaţie contractuală personală cu nici una dintre agenţiile sau departamentele din cadrul Comunităţii Informative.

[19]  A se vedea.  SUA,  Legea privind controlul activităţii informative,  1980, p. 258.

[20] Membrii Congresului evită, în general, să se implice în coordonarea şi supravegherea serviciilor de informaţii, întrucât activitatea prestată în cadrul comitetelor alese nu le aduce recompense politice.

[21] Cf. Legea Serviciului Canadian,  Controlul asupra activităţii de informaţii pentru securitate a Canadei,

[22] Cf. art. 38 din Legea Serviciului Canadian de Securitate,  Controlul asupra activităţii de informaţii pentru securitate a Canadei.

[23] Vezi pe larg art. 31 – 33 din legea  Serviciului Canadian..

[24] Vezi art. 31-(1) din legea  Serviciului Canadian.

1 … 72 73 74 75 76 77 78 … 94