David, Aurel V. (2023), Iubirea de neam și țară – Virtute eminesciană cu valențe de perenitate, Intelligence Info, 2:1, 65-83, https://www.intelligenceinfo.org/iubirea-de-neam-si-tara-virtute-eminesciana-cu-valente-de-perenitate/

 

Love of nation and country – Eminescian virtue with perennial valences

Abstract

„Nation” and „country” are two ancestral notions, so old since the world, whose meaning and significance can only be understood if approached in an ethno-spiritual and social connection. This is imperatively necessary because throughout history there have been cases when weak nations or stepfathers of fate have lost their hearth of life or parts of it, being incorporated through extreme violence into empires or fiefdoms.

Keywords: Mihai Eminescu, nation, country

Rezumat

„Neam” și „țară” sunt două noțiuni ancestrale, deci vechi de când e lumea, al căror sens și semnificație nu pot fi înțelese decât dacă se abordează într-o conexiune etno-spirituală și socială. Aceasta este imperios necesară pentru că de-a lungul istoriei au fost cazuri când neamuri slabe sau vitregite de soartă și-au pierdut vatra de viețuire sau părţi din aceasta, fiind înglobate prin violență extremă în imperii sau feude.

Cuvinte cheie: Mihai Eminescu, neam, țară

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 2, Numărul 1, Martie 2023, pp. 65-83
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/iubirea-de-neam-si-tara-virtute-eminesciana-cu-valente-de-perenitate/
© 2023 Aurel V. David. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Iubirea de neam și țară – Virtute eminesciană cu valențe de perenitate

Col. (r) dr. Aurel V. David

aurelvdavid@yahoo.com

 

„Neam” și „țară” sunt două noțiuni ancestrale, deci vechi de când e lumea, al căror sens și semnificație nu pot fi înțelese decât dacă se abordează într-o conexiune etno-spirituală și socială. Aceasta este imperios necesară pentru că de-a lungul istoriei au fost cazuri când neamuri slabe sau vitregite de soartă și-au pierdut vatra de viețuire sau părţi din aceasta, fiind înglobate prin violență extremă în imperii sau feude.

Neamul semnifică seminția (sămânța), spița, stirpea (porodița), vița oamenilor de același soi, deci rude de sânge, a căror identitate, definită prin naționalitate, este exprimată prin succesiune de generații în timp istoric și spațiu social prin organizări sociale și politice numite familii, ginți (triburi), popoare și națiuni. Iubirea de neam exprimă atașamentul sufletesc puternic pe care „nativul” îl datorează însușirilor genetice ale trupului exprimate prin părinți – mama şi tata – și antecesori, respectiv bunici, străbunici, stră-străbunici după mamă şi după tată), urcând prin succesiune de generații până acolo unde există memorie socială. Aceasta este de fapt, „iubirea aproapelui”, izvorâtă atât din legătura de sânge care curge prin venele „nativului”, cât și din credinţa, mentalitatea şi tradiţiile rezultate din definirea și asumarea spiritul neamului sub oblăduirea puterii Tatălui Ceresc. Însă, iubirea aproapelui nu poate fi înțeleasă decât în conexiune organică cu iubirea de neam, căci cine nu-și iubește neamul din care se trage nu poate iubi nici un alt neam din lumea aceasta.

Țara (sinonimă cu patria), reprezintă pământul (vatra) locuit statornic de un neam suveran, organizat într-un stat cu fundament politico-juridic și administrativ etnospiritual, delimitat convențional prin hotare și identificat prin insemne, simboluri (steag, stemă, monedă), limbă oficială și atribute social-politice (suprafață, relief, bogății, populație) și etnospirituale (cultură, etnii, istorie, obiceiuri, religii, tradiții etc.). „Țara” începe cu locul natal, vatra maternă şi străbună din care „nativul” se revendică, pe care le preţuieşte și le iubeşte, le înnobilează şi le apără. Continuă cu munţii, dealurile, câmpiile şi apele din zestrea sa geo-fizică și se împlinește prin puterea „nativului” de a-și clădi în libertate propriul destin. În esență „țara”, exprimă „libertatea neamului”, căci numai un neam care are țară este recunoscut, acceptat și respectat. Pe cale de consecință, iubirea de ţară exprimă atașamentul sufletesc puternic faţă de vatra neamului, organizată într-un stat îndrituit să apere, să protejeze și să promoveze valorile, interesele și nevoile sociale ale neamului.

Iubirea de neam şi ţară este o virtute care se dobândește prin cunoaștere de sine, prin educație aleasă, prin efort îndelungat pentru semeni și cu multă răbdare și se cultivă temeinic și trainic pe tot parcursul vieții.

*

Pentru Mihai Eminescu expresiile „neam” și „țară” au avut o semnificație etnospirituală aparte, fiind încărcate cu aura sfințeniei. Pentru el, neamul din care se revendica era neamul rumânesc – neamul băștinaș în vatra Daciei getice, iar țara lui era România – care încorpora toată vatra pământeană unde se vorbea românește.

Opera poetică a lui Mihai Eminescu, precum și scrierile cu caracter politic și social arată că virtutea eminesciană a iubirii de neam și țară este expresia forței sale intelectuale, pe fundamentul căreia a urmărit cu abnegație, consecvență și credință idealul unității naționale. Aceasta încorporează următoarele fundamente etnospirituale:

1. respectul față de părinți și locul natal;
2. credința și educația creștină;
3. asumarea și apărarea identității neamului;
4. 4. croirea hărții mentale a vetrei neamului;
5. reconstruirea profilului etnospiritual al „bunului român”;
6. apărarea limbii române și afirmarea culturii naționale;
7. așezarea istoriei neamului pe fundamentul adevărului;
8. îngemănarea naționalismului, patriotismului și românismului;
9. deșteptarea nației și apărarea trebuințelor nației;
10. apărarea fraților aflați în sărăcie și sub stăpâniri străine;
11. credința în făurirea statului național unitar român;
12. spiritul de jertfă pentru neam și țară

1. Respectul față de părinți și locul natal

Precum îndeobște se știe, străbunii lui Mihai Eminescu se trăgeau dintr-o familie de țărani români originară din inima Ardealului, numită „Iminovici”. Părinții săi au fost Gheorghe – fiul lui Vasile Iminovici, emigrat în Bucovina, ajuns cântăreţ în strană în satul Călineştii lui Cuparencu – transcris în acte oficiale Eminovici – și Raluca Iuraşcu, descendentă dintr-o familie de români moldoveni cu veche atestare boierească.[1] Aceștia erau oameni credincioși și evlavioși, pentru care familia era o binecuvântare a iubirii lui Dumnezeu. Tatăl său era un un om de modă veche, un „munte de om”, activ, înalt și voinic, autoritar, cu o minte sănătoasă și cu voinţa de avere clădită pe munca și priceperea sa. Mama sa era o femeie plină de bunătate, visătoare, de o hărnicie aparte și statornică în iubirea față familie și casa plină de copii.

Mihai Eminescu s-a născut în orașul Botoșani, dar copilăria a petrecut-o la țară, în satul apropiat Ipotești, unde părinții au cumpărat o gospodărie cu moșia aferentă, pentru a asigura existența familiei. Copilăria lui a fost cea a unui copil crescut la țară, bucurându-se de libertatea de a hoinări prin natură și de a cutreiera împrejurimile satului.

Mihai Eminescu a avut bucuria de a face parte dintr-o familie înstărită, cu pretenții boierești, aparent lipsită de griji, bogată în copii, el fiind al șaptelea, dar și mâhnirea de a trăi multe clipe de tristețe, întrucât cu excepția fratelui său Matei (născut în anul 1856), ceilalți copii ai familiei Eminovici au avut un destin dramatic. Însă, alături de ceilalți frați ai săi a avut șansa de a ieși în fragedă copilărie din acel sat uitat de lume, rămânând cu imaginea familiei, care l-a urmărit toată viața. Peste ani avea să-și aducă aminte cu nostalgie de oamenii locului, dar mai ales de natura bogată în plante și vietăți, pe care avea să le dăltuiască în versurile unor poezii precum „Fiind băiet păduri cutreieram” sau „O, rămâi!”.

Mihai Eminescu a fost un copil căruia norocul i-a surâs, iar destinul i-a îndrumat gândul și fapta spre izvoarele de înțelepciune care l-au ridicat din „talpa țării” la înălțimea cerului înstelat. De la naștere, prin botez creștin a purtat numele „Mihail Eminovici”, iar de la vârsta de 16 ani, datorită minții scânteietoare a lui Iosif Vulcan, directorul revistei „Familia”, unde au fost publicate primele sale poezii, și-a asumat numele „Eminescu”.[2] El a plecat la studii în Cernăuții Bucovinei aflate sub stăpânirea habsburgilor cu numele „Eminovici” și s-a întors în țară, trecând prin Ardeal, cu numele „Eminescu”, pe care l-a adoptat cu nespusă bucurie de împlinire etnospirituală. El și-a confirmat și asumat originea românească şi ţărănească, astfel: „Ne ţinem grapă de părinţi, ce neam de neamul lor au fost români”, el însuși fiind „însuşi neam de ţăran” care „a ţinut coarnele plugului pe moşia părintească”, întărind faptul că-i „viţă de ţăran românesc, pe care nu-l faci străin nici în ruptul capului şi pace bună”.[3]

Mihai Eminescu și-a cinstit și respectat părinții în deplină tradiție creștină, nutrind atât față de tatăl său, cât și față de mama sa, o iubire taincă, ascunsă-n adâncul sufletului, neexprimată public decât în momente extrem de grele.

Mihai Eminescu și-a iubit mama, despre care fratele său Matei avea să scrie că avea „pretenții de nobleță” față de soțul ei, afirmând că străbunii ei, Iurăsceștii, „au fost boieri de I-îia ordine”. El a fost conștient că dânsa i-a deschis ochii spre lume, cu poveștile spuse în scurta copilărie petrecută la Ipotești și l-a învățat primele buchii ale cărții, transmițându-i dragostea de natură, de tradiții și de locul natal. Prietenul său Ioan Slavici avea să consemneze în „Amintiri” că pe Mihai Eminescu l-a auzit vorbind „cu înduioșare numai de mama lui”.

Mama lui s-a stins din viață în 13 august 1876, fiind răpusă și de necazurile abătute asupra familiei. În noaptea de început a anului 1880, chipul mamei i-a apărut în fața ochilor săi triști, dându-i forța sufletească să scrie poezia: „O, mamă…”:

„O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi

Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;

Deasupra criptei negre a sfântului mormânt

Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,

Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…

Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu”.

Prin surorile mamei sale, Fevronia, Sofia şi Olimpiada, maici la mănăstirea Agafton din coasta Botoșanilor, el a intrat în universul etnospiritual al acestei mănăstiri, numită „mănăstirea din codri”, care a devenit a doua lui casă, dar mai ales scutul său de protecție pentru vremuri grele. Acolo, lângă biserica mare a compus „Călin file din poveste”, iar după ce a devenit poet cunoscut, maicile îi spuneau „domnul Eminescu“. Mai mult, prin fraţii mamei sale, Calinic şi Ioachim (ori Iachint), arhimandritul, tunși întru monahism, Mihai Eminescu a înțeles rațiunea socială a sihăstriilor care împodoveau codrii seculari ai Moldovei dinainte de creștinism, precum și rolul bisericii ortodoxe de „maică a neamului românesc”.

Pe tatăl său, un om deştept şi dârz, care, în lupta cu viaţa, a cunoscut victorii, dar şi înfrângeri, l-a respectat ca pe un părinte, cu toate că acesta a încercat să-i impună calea de urmat în viață, care să-i aducă, potrivit mentalității vremii, chiverniseala unei vieți lipsite de grija zilei de mâine. Chiar și în clipe de mânie în suflet, exprimate în scrisori către tatăl său, el se adresa acestuia cu expresia „Iubite tată”. Afecțiunea între tată și fiu a fost reciprocă, tatăl făcându-i parte dreaptă din averea moștenită de la părinți, încă din timpul vieții.[4] Mihai a suferit în tăcere când tatăl său, nereușind să ţină pasul cu timpul şi cu cheltuielile uriaşe pentru şcolarizarea băieţilor, dar şi cu zestra fetelor ajunsese falit. Destinul acestui om, care a murit în 9 ianuarie 1884, după ce şi-a văzut ca într-un blestem familia dispărută sau bolnavă a produs o gaură neagră în sufletul lui.

Familia Eminovici a trăit în satul Ipotești, un sat modest în toate, așezat într-o vale închisă de dealuri odată împădurite, înconjurată de țărani care își câștigau existența prin munca cu palmele ca plugari, pădurari, morari, ciobani sau văcari. Gospodăria familiei, vatra satului și împrejurimile acestuia au constituit terenul de joacă al copiilor familiei Eminovici, copilul Mihai având ca tovarăș de năzbâtii îndeosebi pe Ilie, fratele său cu trei ani mai mare, dar la fel de neastâmpărat ca el.

În mintea lui a rămas întipărită imaginea casei reconstruite din temelii de părinții săi, o casă cu pridvor larg cu trepte, odăi cu privire de jur împrejur, șoproane, hambare, livadă și tei imenși în curte. Prin mintea lui au trecut mulți ani după ce a plecat din sat chipurile fraților săi mai mari, care umblau călare pe moșie, în vreme ce el se cufunda în boredeiele vecinilor ori la stână sau cutreiera pădurile cu o carte într-o mână, doi-trei covrigi în celaltă mână și dormea pe malul apelor. După ani de depărtare de satul copilăriei sale, el avea să rememoreze cu duioșie, în poezia „Din străinătate”, scrisă în anul 1865 și tipărită în 1866, orizontul fermecat al copilăriei:

„Aș vrea să văd natala mea vâlcioară,

Scăldată în cristalul pârâului de-argint,

Să văd ce eu atâta iubeam odinioară

A codrului tenebră, poetic labirint…

Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare

Ce zilele-mi copile și albe le-a ținut

Ce auzi odată copila-mi murmurare

Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-au văzut”.

Acolo el vedea veselie, oamenii fiind cuprinşi de încântările şi plăcerile vieţii. Însă, undeva în depărtare, în străinătate, se afla un om „nemângâiat”, întrupat în propriul său chip, care se descrie pe sine astfel:

„Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă

L`a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători”.

Mihai Eminescu a transmis peste veacuri mesajul potrivit căruia dorul de vatra natală devine cu atât mai intens cu cât depărtarea de aceasta este mai mare, iar timpul își lasă amprenta materială, apăsând din greu pe sufletul celui înstrăinat.

2. Credința și educația creștină

Mihai Eminescu are o dimensiune creștină, afirmată din copilărie atât în cuget, cât și în faptă. El s-a născut în mediu spiritual creștin, întruchipat de Tatăl Ceresc, Fecioara Maria și Iisus Christos, a fost botezat în religia creștină, educat în spirit creștin și s-a format în atmosfera spirituală a ortodoxiei tradiționale. Creștinismul său a fost susținut de înțelepciunea străveche a neamului, precum și de unele sisteme filosofice cu valențe universale pe care le-a admirat, extrăgând din seva lor ceea ce era de folos spiritualității neamului său. El a primit de la părinți o educație religioasă în timpul copilăriei, a cunoscut textul sfânt al Bibliei, cartea de căpătâi a creștinătății, fiind cititor consecvent al vechilor manuscrise bisericești, pline de înțelepciune.[5]

În mediul spiritual al mănăstirilor, bisericilor și schiturilor Moldovei de Sus, el al a înțeles că „Dumnezeul geniului” l-a sorbit din popor „cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”, conferindu-i harul îmbogățirii minții și sufletului cu învățăturile creștine și respectului față de semeni, precum față de propria sa ființă.

Crezul său etnospiritual a fost exprimat astfel: „noi, românii, formăm o biserică națională, și ca societate religioasă, ca Biserică Ortodoxă română, suntem un cor matur și compact pentru a ne împotrivi la orice tendințe care ar jigni libertatea conștiinței și cultura noastră națională”.[6] El a găsit în universul creștin un filon de aur pentru opera sa poetică, iar sensibilitatea creștină și-a relevat valențele în poezii, precum „Dumnezeu și om”, „Rugăciune”, „Răsai asupra mea”, „Învierea”, „Colinde, colinde”. El a simțit nevoia de a relua și imaginea superbă a Nașterii Domnului, precum și de a scrie, ca o invocare colectivă, o „Rugăciune” către Maica Domnului, pe care o numea „Regină peste îngeri”, „Lumină lină”, „Maică Sfântă”, „Pururi Fecioară”.

Potrivit crezului său, biserica ortodoxă și limba română au constituit temelia supraviețuirii neamului românesc în vatra sa străveche: „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e”.[7] El a numit biserica „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului”.[8] Poeziile-rugăciuni constituie imnuri sublime, care vibrează de sfințenie și tulburătoare pioșenie în fața Tatălui Ceresc și a icoanei Fecioarei Maria, ocrotitoarea românilor năpăstuiți:

„Crăiasă alegându-te,

Îngenunchem rugându-te

Înalţă-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie.

Fii scut de întărire

Şi zid de mântuire.

Privirea-ţi adorată

Asupră-ne coboară,

O, Maică Preacurată

Şi pururea fecioară,

Marie!”.

Mihai Eminescu a fost convins de rolul de neprețuit al bisericii ortodoxe în păstrarea și apărarea unității de limbă, de rânduieli juridice și de viață familială, rostuite în jurul unității de credință a românilor din spaţiul vechii Dacii. El a reamintit semenilor săi că încă în secolul XVII, cronicarul Miron Costin, a descris „curăţenia şi frumuseţea limbei vorbite în Maramureş şi viaţa neatârnată a românilor de acolo”, a adus în lumină „legenda fondării Moldovei şi Ţării Româneşti”, constatând „identitatea de origine şi limbă a poporului”. Mai mult, „cărţile bisericeşti, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Ţara Românească”, au oprit „procesul de diversificare şi de dialectizare a graiului viu”, care a primit, prin cărți, „o normă unitară în rostire şi în scriere”.[9]

Mihai Eminescu și Ioan Slavici au fost românii care în anul 1877 au născut ideea ridicării la București a unei catedrale naționale. „Când a sosit la Bucureşti vestea că curcanii noştrii au cucerit reduta Griviţa – avea să relateze Ioan Slavici – Eminescu şi eu am chibzuit să publicăm în Timpul un articol în care arătam că Ştefan cel Mare de fiecare victorie pe câmpul de război zidia’ntru mărirea lui Dumnezeu câte o mănăstire şi stăruiam ca românii din zilele noastre să ridice şi ei o catedrală la Bucureşti, unde nu e nici o biserică mai încăpătoare în care mulţi creştini pot să se roage împreună pentru binele obştesc”.[10]

Mihai Eminescu și-a avertizat semenii asupra consecințelor pierderii credinţei neamului, însoțită de „necredința în ordinea divină”,[11] asupra identității și unității neamului în vatra sa etnospirituală. El a deplâns faptul că, deşi „aproape de două mii de ani ni se predică să ne iubim, noi ne sfâşiem” şi că „în loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de vechi ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijabilă nu-l urmează deloc; ci întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare”.[12]

Mihai Eminescu a considerat cu deplin temei că și în vremea sa elementul creştin, identificat în „bunul român” constituia factorul unificator de neam și țară, iar apărarea acestuia trebuia să devină o datorie de credință a fiecărui român nativ.

3. Asumarea și apărarea identității neamului

Pentru Mihai Eminescu, trei cuvinte îngemănate, respectiv nație / naţiune / naționalitate, aveau măreţia unei expresii sfinte. Acestora le-a asociat noțiunea „popor”, creatorul de valori sociale. El s-a avântat cu vigoare în dezbaterile din vremea sa privind originea, numele și soarta neamului și a țării.

S-a aplecat cu pioșenie spre rădăcinile neamului, i-a descoperit și iubit pe Daci, pe care i-a considerat străbuni ai românilor, privindu-i cu romantică dragoste, nostalgie și respect. Civilizația dacilor a reprezentat pentru el un timp eroic, depănat într-un spaţiu edenic aflat sub tutela zeului Zamolxe, egalul zeului nordic Odin.

Mihai Eminescu a fost primul român care a pus față-n față imaginea Romei și a Daciei: Roma era o civilizaţie coruptă, perimată şi sortită pieirii, iar Dacia, purificată prin jertfă de sânge, avea un viitor prefigurat în versurile pline de semnificație ale poeziei „Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie”. Despre daci, el a lăsat următoarea însemnare, care a traversat neatinsă secolele: „Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii – Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată”.[13]

Potrivit gândirii sale, singurul fapt peren al istoriei neamului era moştenirea dacică, extinsă până în vremea „descălecatelor”, iar mai apoi deslușită în legendele populare. De aceea, el s-a încumetat să scrie o epopee lirică a civilizației dacice, care cuprindea istoria de la mitul creaţiei şi până în vremea marilor voievozi români.

Mihai Eminescu s-a considerat român, care simțea în el dacul, iar atributul „moldovean” era perceput doar ca o expresie geografică a unei părți din vatra neamului, numită Moldova. Pentru el, România era patria tuturor românilor de la „Nistru până la Tisa”, adică a tuturor celor care vorbeau aceeași limbă maternă. El i-a considerat români pe băștinașii care trăiau și vorbeau românește în Moldova, Ardeal și Valahia, iar ardelenii, moldovenii și muntenii formau corpul etnospiritual al aceleiași națiuni, națiunea română. Crezul său etnospiritual a fost magistral exprimat în poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, scrisă în plină adolescență, publicată în revista „Familia” din Oradea, în 2 aprilie 1867.

Mihai Eminescu şi-a caracterizat neamul ca optimist, moştenire din strămoşi, afirmând că „În firea mea a mai rămas un grăunte de optimism, desigur moştenit de la strămoşi…optimism însufleţit de paginile măreţe scrise cu sângele său de nobil popor românesc, mă îndeamnă să urc calvarul vieţii mai uşor”.[14] El și-a afirmat cu curaj naționalitatea și apartenența la nația rumânească, scriind că „Naţionalitatea trebuie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi respectă adânc, se pronunţă arareori!…Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale”.[15]

El a iubit poporul român, creatorul de valori sociale, făuritorul de țară și de stat național, cu ajutorul căruia neamul românesc și-a apărat și promovat valorile sociale. Puțini români din vremea sa i-au adus poporului un asemenea omagiu emoționant: „De când este suflet de român pe faţa pământului – afirma el -, românul a fost mândru de a fi român, şi chiar atunci, când lumea îl privea cu dispreţ, el îşi cânta doina şi privea mândru împrejurul său”,[16] subliniind ideea că determinantă pentru conștiința națională este „mărimea morală și sufletească a unui popor”.

În opera lui poetică sufletul poporului freamătă de adânc simţământ pentru frumuseţile naturii, prietenul poporului e codru, e calul frumos, e turma de oi. El a cântat epocile de bărbăţie ale străbunilor, descriind astfel poporul românesc:

„Popor de fală

Cap de geniu, piept de foc

Cu gândirea de proroc

Dar cu inima regală

Şi cu flamuri cu noroc.”

Mihai Eminescu a făcut distincție între popor şi conducători, afirmând: „Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece;iubesc acest popor, care nu serveşte decât de calici acelora ce se înalţă la putere – popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri”.[17] Potrivit percepției sale, această stare era în primul rând consecința dezbinării norodului („poporul românesc”), de către pătura superpusă, compusă în primul rând din cei îmbogățiți corupție și fraudă, în cârdășie cu străinii infiltrați în conducerea țării și ruperea statului român în două părți ostile, respectiv țara legală și țara reală. „Dacă fiii tăi ar fi fost uniţi totdeauna – scria cu durere Mihai Eminescu -, atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au dus la slăbiciune, te-au dus să-ţi vezi ruşinea cu ochii! Nu merge la mormintele domnilor tăi cu sămânţa dezbinării în inimă, ci precum mergi şi te împărtăşeşti cu sângele Mântuitorului, astfel împărtăşeşti-⁠ţi sufletul tău cu reamintirea trecutului; fără patimă şi fără ură între fiii aceluiaşi pământ, cari oricât de deosebiţi ar fi în păreri, fraţi sunt, fiii aceleeaşi nume sunt”.[18]

Mihai Eminescu a fost convins că pentru a-ți iubi „naţia”, „nu este nevoie de manifestaţii de uliţă şi nici de fraze”, „naţia” trebuind să fie iubită „aşa cum e şi cum ne-a lăsat-o Dumnezeu”, întrucât „Nu cu fraze şi cu măguliri, nu cu garde naţionale de florile-mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată”. El a afirmat că-și iubea nația „aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre”, avertizându-și semenii că a pronunța cuvântul națiune fără rost, numai pe vârful buzelor, însemna a face doar paradă de „naţionalism”. Potrivit gândirii sale, cine are dragoste de naţiune, nu-i cere acesteia nimic, dar îi dă totul: nu-i cere nici chiar încredere, nici chiar iubire, afirmând răspicat: „o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea , înnădită azi la lucruri străine şi la oameni străini”. El a atas atenția că „Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşă”.[19] În cunoștință de cauză și cu deplină responsabilitate, el afirma că „nu-i de mirare” că întreaga dezvoltare mai nouă a țării a avut în vedere realizarea unei serii de „idei liberale şi egalitare cosmopolite” și nu „conservarea naţionalităţii”.

Mihai Eminescu a reamintit semenilor săi că „țara” este rodul a zeci de generații și aparține altor zeci de generații care vor veni. Deci, țara trebuie apărată ca bun al întregului neam și ferită de primejdiile care o pândesc în cruciș și-n curmeziș.

4. Croirea hărții mentale a vetrei neamului

Mihai Eminescu a considerat că între neamul românesc și statul făurit de acesta există o relație organică, întrucât românii n-au constituit imperii, ci state care au avut ca fundament substratul etnic. De la facerea lumii lor, românii n-au acaparat teritorii străine, ci s-au luptat cu imperii sau hoarde migratoare care au ocupat părți din vatra neamului, purtând războaie de apărare și de supraviețuire.

Pentru Mihai Eminescu, „România”, adică ţara românilor”,[20] era construită în vatra neamului, rămânând pe dinafară, sub dominații străine bucăți mari din  această vatră. El a considerat că țara românească era peste tot unde se vorbea românește, susținând cu tărie: „Noi, românii, nu voim să trăim într-un stat unde patria să fie deasupra națio­nalității. Amândouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeași noțiune. Iubirea de patrie e una cu iubirea naționalității. Singura rațiune de a fi a acestui stat pentru noi este naționalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de a fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui”.[21]

Mihai Eminescu a analizat riguros starea vetrei neamului, atrăgând atenția că marginile vetrei neamului dintre Dunăre, Nistru și Tisa erau rupte în bucăți de către marile imperii vecine, iar înăuntrul vetrei pătrunsese pe tăcute o anume „străinătate” care rodea la temelia unității neamului. Această stare a fost redată în chip magistral în poezia „Doina”, cântecul de jale al unui neam care-și alină durerea provocată de secole de dominații străine:

„De la Nistru pân’ la Tisa

Tot Românul plânsu-mi-s-a

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate”.

Studiind cu rigoare starea neamului, a ajuns la concluzia că „Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatică la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră, începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind, ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi Kiev”.[22]

Concluzia la care a ajuns era sumbră: „Din marea unitate etnică a tracilor romanizaţi care ocupa în veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile Constantinopolei, a Atenei şi Triestului şi ajungând până la Nistru spre miazănoapte şi răsărit, până-n şesurile Tisei spre apus, n-a mai rămas decât mâna aceasta de popor românesc liber dintre Prut, Dunăre şi Carpaţi, şi pentru posesiunea acestui petec se vor arunca sorţii ca asupra cămăşii lui Crist, de această dată nu în străinătate, ci în chiar Camerele României”.

Cu toate acestea, bucuria de-a exista un stat românesc, „ROMÂNIA”, fondat de români în folosul neamului românesc, chiar numai pe o parte a vetrei neamului a fost exprimată public, fără reținere. Spre București („Orașul bucuriei”), inima României, a alergat cu bucurie în toamna anului 1866. Însă cu mâhnire a constatat că teritoriul tânărului stat român avea maximum 137.000 km², lipsindu-i mari părți din vatră, întinse „De la Nistru pân la Tisa”, ocupate samavolnic de către imperiile vecine. El a înțeles repede bucuriile și durerile românilor în tânăra lor casă etnospirituală și politico-statală, sesizând pericolele care-l pândeau și bolile care-l măcinau. Astfel, cu deplin temei a scris că: „Ori ţara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici nu merită să fie”.

Mihai Eminescu a fost nativul care a văzut România Întreagă, în sensul în care Mihail Kogălniceanu numea „patrie”, adică toată întinderea de pământ pe care băștinașii vorbeau limba românească. El a trasat harta lirică a spațiului de românitate: „De la Nistru pân’ la Tissa”; „Din Hotin și pân’ la Mare”; „De la Mare la Hotin”; „Din Boian la Vatra-Dornii”; „Din Sătmar pân’ în Săcele”; „De la Turnu-n Dorohoi”; „Din Boian la Cornu Luncii”; „Din Braşov pân’ la Arad” (într-o variantă). Acest spațiu cuprindea, în linii generale, teritoriul cu punctele strategice, dar și sensibile, ale României Întregi sau Daciei Mari. În acel spațiu de viețuire, poporul român avea o misiune istorică şi apostolică: „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, dacă dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face”.[23]

Mihai Eminescu era convins că oricât de adânci ar fi „dezbinările” care s-au produs în timpul din urmă între români, atunci când e vorba de „legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient”, şi de „aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident”, vrăjmaşii, oricare ar fi ei, îi vor găsi pe români „uniţi” şi tot atât de tari în hotărârile lor ca şi în trecut. Însă, el n-a avut norocul să vadă harta României Întregite, dar o visase, o schițase cu mintea și o păstra în suflet, după ce a bătut la pas toate ținuturile românești nord-dunărene, începând din Bucovina, trecând prin Ardeal, apoi trecând munții Carpați și ajungând în „România”, țara lui „de dor”.

5. Reconstruirea profilului etnospiritual al „bunului român”

Mihai Eminescu și-a asumat identitatea de român, lăudând puterea intelectuală, respectiv inteligența poporului român. Iubirea de neam l-a făcut să exagereze uneori calităţile acestuia, fiind convins că pe români îi definește adevărul: „Rău sau bun, Românul e adevărat, „inteligent, dar nu viclean, nici făţarnic”, „lipsit de cocoaşa intelectuală ori fizică”. Însă, a scris cu mândrie despre diferența dintre craniul „în adevăr daco-romanic”, și „scorburile găunoase” ale păturii dominante, sfătuind tineretul de la Facultatea de Medicină să facă studii cranioscopice în acest sens. El a fost convins că „Tinerețea unui neam nu atârnă de secolii pe care i-a trăit pe pământ”, că „Bătrânețea și pieirea lui vin atunci când domnia viciului, a ușurătății îl face decadent” și că „Orice popor care nu e măcinat de corupție și mizerie e un popor tânăr”.

În vremea lui, când politicienii se lăudau că-s români, el a căutat modelul și profilul de „bun român”, scriind că: „A fi un bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetățean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ (România) care este moștenirea, în exclusivitate și istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înțelege de la sine”.[24]

Potrivit concepției sale, un „bun român” este conștient că „Singura cale a avuţiei e munca, singura a înălţării sociale, meritul…Corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică”.[25] Mediul în care se naște, crește și se modelează „bunul român” este mediul social care încorporează tânăra generaţiune. De aceea, „misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni”. Pentru trasarea modelului și profilului „bunului român”, el a făcut apel la memoria simbolurilor neamului, având ca repere istorice pe Ştefan cel Mare – hărăzit să-şi mântuie neamul de duşmani, pe Matei Basarab – omul dreptăţii sociale şi pe Mihai Viteazul – unificatorul vetrei neamului.

Despre voievodul Ștefan cel Mare a consemnat: „Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt apărătorul evangelului ei…Tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegaţiunea a legiuit mai nobil, tot ce pune pe om alături de om: Libertatea!”.[26] Despre voievodul Mihai Viteazul, pe care-l numea „Vodă cel Viteaz”, a scris că „a realizat pentru câteva zile trecătoarea coroană a Daciei”,[27] iar „Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine”.[28] El a observat că a fi „bun român” în România vremii sale era extrem de greu mai ales din cauza substituirii „elementelor naţionale prin cele străine”. Acestea deveniseră sigure că „viitorul e al lor în această ţară”, întrucât „România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre”, iar „poporul nostru nu mai e în stare de-a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine”.[29]

În antiteză cu „bunul român” i-a identificat pe străinii se infiltraseră în mijlocul băștinașilor și acaparaseră resursele poporului, pe epigonii, corupții și cozile de topor din pătura superpusă, precum și pe dușmanii din afara țării. Față de aceștia a fost foarte violent, iar sinceritatea sa năvalnică s-a revărsat în versurile poeziilor sale, precum și în textele sale gazetărești.

Mihai Eminescu a reconstruit prin observare directă profilul etnospiritual al românului adevărat, „bunul român”, pentru care iubirea de neam și țară reprezintă reperele fundamentale ale existenței sale.

6. Apărarea limbii române și afirmarea culturii naționale

Mihai Eminescu a venit pe lume în contextul în care limba română îşi căuta făgașul ei spre modernizare. El a intrat din copilărie în medii sociale care l-au obligat să caute „cuvântul ce exprimă adevărul“. A deschis ochii minții la Cernăuți, pe filele „Lepturariului“ dascălului său, Aron Pumnul,[30] unde a aflat izvoarele din care au ieșit simbolurile neamului, pe care i-a lăudat fără rezerve în poezia „Epigonii“.

Încă din copilărie a fost marcat de puterea şi vraja cuvântului. El a înțeles că povestirile și descântecele mamei sale, vorbirile blânde sau răstite ale tatălui său, povețele dascălilor în școală și glasurile preoților în biserică se întemeiau, în primul rând, pe cuvânt ca ipostază a magiei sunetelor. După ce a cutreierat vatra neamului în cruciș și-n curmeziș, el a considerat limba elementul esenţial de menţinere a tezaurului sufletesc al neamului, de consolidare a conştiinţei de neam, de reazim moral într-o lume nedreaptă, precum și de unitate şi de solidaritate umană.

Mihai Eminescu a înțeles că prin limbă, poporului român i s-au imprimat în suflet „preceptele bătrâneşti, istoria părinţilor”, limba şi credinţa constituind liantul cel mai puternic al neamului și tăria vetrei. El a constatat că poporul român adunase un „capital de cultură”, devenit bun național, din care puteau întrebuința, spre folos de obște, frații rămași sub stăpâniri străine, dar și alte neamuri, în funcție de nevoi. „Aici, în hotarele strâmte ale ţării româneşti – spunea el –, trebuie să se adune capitalul de cultură, din care să se împrumute fraţii noştri de prin ţările de primprejur dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi”.[31]

Mihai Eminescu a fost conștient că și în vremea lui „idealul românilor” era „menţinerea unităţii limbii strămoşeşti şi a Bisericii naţionale”. De aceea, a învățat a vorbi corect românește, dar și a „a gândi şi a simţi româneşte“, implicându-se cu puterea minții în renașterea limbii românești, „vrednica limbă a strămoşilor noștri”.

Astfel, a adunat cu grijă și migală cuvintele „din bătrâni”, adică cele vorbite în ținuturile românești pe care le-a străbătut în cruciș și-n curmeziș și le-a alăturat celor avute în zestrea lingvistică cu care a plecat de la casa părintească de-a lungul și de-a latul vetrei neamului românesc. Din această alăturare s-a născut fundația mentală a limbii românești literare, el reușind să-și convingă semenii că „spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea“ şi că „numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin“. El a acordat întâietate limbii în edifi­ca­­rea culturii naţiunii române, făcând din cunoașterea și vorbirea corectă a limbii neamului un veritabil cul­t național.

Mihai Eminescu s-a preocupat cu sârguință, atât de cunoașterea zestrei cultuale a neamului său, cât și de îmbogățirea acesteia. El i-a extras seva din tezaurul graiului strămoșesc, din cântecele bătrânești versificate și din literatura populară păstrată cu înțelepciune și transmisă de solomonari din generație în generație. „Alături cu limba – afirma el -, există, ca element de unitate, literatura ­populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit. Aceleaşi balade ce s-au cules în munţii Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încât se constată că amintitele piese de literatură populară aveau tendinţa de-a se răspândi la toţi românii”.[32]

Pentru românul nativ, versurile poeziilor scrise de Mihail Eminescu sunt adevărate mărgăritare ale minții omenești, care depășesc granițele politico-statale. Cu toate acestea, el n-a susținut niciodată că limba românească se află în fruntea tuturor limbilor vorbite în lume. Versurile zămislite de mintea lui exprimă forța lăuntrică a sufletului omenesc, capabil să-i vorbească codrului și să-l determine să-și spună fără teamă bucuriile și durerile sale:

„Ce te legeni codrule?

De ce nu m-aș legăna

Dacă trece vremea mea

Ziua scade, noaptea crește

Și frunzișul mi-l rărește

Și de ce să nu mă aplec

Dacă păsările trec?

Peste vârf de rămurele

Trec în stoluri rândunele

Ducând gândurile mele

Și norocul meu cu ele

Și se duc pe rând, pe rând

Zarea lumii întunecând;

Și se duc ca clipele

Scuturând aripile,

Și mă lasă pustiit

Veștezit și amorțit

Și cu dorul singurel

De mă-ngân numai cu el”.

Mihai Eminescu s-a implicat cu sârg în confruntările de idei referitoare la originea neamului românesc și a limbii românești, susținând existența unei relații organice dintre limba românească și latinitate: „Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi, din Dacia Traiană! – a afirmat el. În același timp, scria cu mâhnire că „Se cam ștersese diploma noastră de nobleță: limba însă am transcris-o din buchile noastre ghebosite de bătrânețe în literele de aur ale limbilor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiță străină, dar îl vom curăți de toate uscăturile”.[33]

Mihai Eminescu a susţinut că dezvoltarea culturii naționale depinde de dezvoltarea economică, iar aceasta influențează în mod direct calitățile morale ale poporului român. „Blândeţea caracteristică a poporului românesc – a scris el -, dovedeşte că el în trecut a trăit economiceşte mulţămit, c-au avut ce-i trebuia. Deci condiţia civilizaţiei Statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic e curat muncă zădarnică”.[34]

Mihai Eminescu a înțeles că „ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin”.[35] El și-a convins semenii că limba creează fondul de aur al spiritualității neamului, fiind opera cea mai de preț, în care se reflectă istoria acestuia, cu felul de a fi, a cugeta și a simți.

Mihai Eminescu a încarnat cuvintelor, cu rigoare, o inegalabilă forță sugestivă și afectivă, putând fi considerat, pe deplin temei, patriarhul limbii române, dar și voievodul limbii române,[36] făcând ca limba românească, cu virtuțile ei neexprimate până atunci, să capete măreția limbilor neamurilor civilizate. 

Note

[1] Vezi, pe larg, George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura pentru literatură, 1966, p.5-34.

[2] Lucian Drîmba, Eminescu la „Familia”, Editura „Cogito”, Oradea, 1994.

[3] Mihai Eminescu, Pro domo [„Iată «simţimintele, iubirea de adevăr»…”], în „Timpul”, 5 ianuarie 1878.

[4] I.L.Caragiale, In Nirvana, editorial, semnat C., în „Constituţionalul” din 20 iunie 1889; Note şi schiţe, 1892, p.7; reprodus în Momente, schiţe, amintiri, 1908.

[5] Răzvan Codrescu, În jurul lui Eminescu, capitolul Eminescu şi creştinismul, Editura „Christiana”, Bucureşti, 2009.

[6] Ion Andreiță, Creștinul Eminescu, în „Gând Românesc”, Revistă de cultură, ştiinţă şi artă, Anul VIII, nr. 2 (70), iunie 2014, p.13.

[7] Mihai Eminescu, Opere, Editura Academiei Române, București, 1989, vol. X, p.187; Apud Liber-cugetător, liberă-cugetare, în „Timpul”, 2 februarie 1879.

[8] Mihai Eminescu, Opere, vol. 13, p. 168-169; Apud „Timpul”, 14 august 1882.

[9] Mihai Eminescu, Opere, vol. XIII; Apud, „Timpul”, 14 august 1882.

[10] Nicolae Șt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal, Editura „Basilica” a Patriarhiei Române, București, 2011, p. 51.

[11] Mihai Eminescu, Opere, vol. XII; Apud, „Timpul”, 27 martie 1881.

[12]  Mihai Eminescu, Opere, vol. X, p. 78.

[13]  Mihai Eminescu, Opere, vol. X, p. 78.

[14] Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale, vol. 5, Corespondenţă, Editura „Fortuna”, 2003, p. 568-569.

[15]  Mihai Eminescu, Din manuscrise, Opere, vol. IX, p.459-460.

[16]  „Timpul”, 16 aprilie, 1881.

[17] Vezi, pe larg, Mihai Eminescu, Scrieri politice, în Opere complete, ediţia A.C.Cuza, 1914.

[18] „Curierul de Iaşi”, IX, nr. 109, 3 octombrie, 1876, p. 2; Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale, vol. 4, Publicistică, Editura „Fortuna”, 2003, p. 504.

[19] Mihai Eminescu în „Timpul”, 14 noiembrie 1880.

[20] Mihai Eminescu, în „Timpul”, 1 martie 1878.

[21] Mihai Eminescu, Opere, vol. XI, p. 275.

[22] Mihai Eminescu, în „Timpul”, 25 mai 1879.

[23] Mihai Eminescu, Opere, vol.XIII, p.301.

[24] Mihai Eminescu, Statul, I. Funcţiile şi Misiunea sa, Editura „Saeculum I.O.”, Bucureşti, 1999, p.136.

[25] Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale. Publicistică. Vol. 4, Editura „Fortuna”, 2003, p. 567.

[26] Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale, vol. 5, Corespondenţă, Editura „Fortuna”, 2003, p.544-547.

[27] Mihai Eminescu, Scrieri Esenţiale. Publicistică, vol. 4, Editura „Fortuna”, 2003, p. 279-280.

[28] Mihai Eminescu, Opere, vol.XIII, p.234; Apud, De îmbunătăţiri rele…„Timpul”, 3 decembrie 1882.

[29] Mihai Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 232; Apud. În numărul său din urmă…, în „Timpul”,           1 decembrie 1882.

[30] Ilie Rad, Aron Pumnul (1818 – 1866), Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 2002.

[31] Mihai Eminescu, Misiunea noastră ca stat, în „Timpul” din 2 nov. 1879.

[32] Mihai Eminescu, Opere, vol. XIII; Apud „Timpul”, 14 august 1882.

[33] Prof. dr. Zenovie Cârlugea, De la „latinismul“ istoriografic la „dacismul“ romanticilor, în „Dacia magazin”, nr.41, martie-aprilie 2007, p.13.

[34] Mihai Eminescu, Statul, I. Funcţiile şi Misiunea sa, Editura „Saeculum I.O.”, Bucureşti, 1999, p. 40.

[35] Mihai Eminescu, Opere, vol. IX Apud. „Curierul de Iaşi”, noiembrie 1876.

[36] Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale, vol. V, Corespondenţă, Editura „Fortuna”, 2003, p.48.

 

Sursa: Col. (r) dr. Aurel V. David, în Vitralii –  Lumini si umbre , nr 38 marie – mai 2019