24 iul. 2022

Politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene

de | postat în: Numărul 1, Open Access, Securitate, Volumul 1 | 0

Cristian, Alexandru (2022), Politica externă şi de securitate comună a Uniunii Europene, Intelligence Info, 1:1Cristian, Alexandru (2022), Politica externă şi de securitate comună a Uniunii Europene, Intelligence Info, 1:1, 110-123, https://www.intelligenceinfo.org/politica-externa-si-de-securitate-comuna-a-uniunii-europene/

Rezumat

După sfârşitul celei de a doua mari conflagraţii mondiale, Europa se afla în ruină şi dezastru economico-social. Ajutorul dat de Statele Unite ale Americii în reconstrucţia statelor europene a fost vital pentru supravieţuirea Occidentului european. În anul 1948, cinci state (Franţa, Marea Britanie, Belgia, Ţările de Jos şi Luxemburg) semnează Tratatul de Cooperare Culturală, Socială, Economică şi Apărare Colectivă, pe scurt Tratatul de la Bruxelles . După numirea generalului Dwight Eisenhower în funcţia de comandant suprem aliat în Europa, acest tratat va deveni parte a documentelor NATO. Nevoia de apărare împotriva ameninţării sovietice se face şi mai vizibilă în propunerea ministrului de externe francez Réne Pléven. Planul Pléven, propus în anul 1952, viza constituirea unei Comunităţii Europene a Apărării, dar şi a unei Comunităţi Politice Europene. Planul nu a fost votat de către Adunare Franceză în anul 1954. Eşecul acestei comunităţi se datorează lipsei de viziune a liderilor europeni. O altă piedică în adoptarea acestui plan a fost teama statelor naţionale de posibila federalizare a Europei.

 

Cuvinte cheie: politica externă, politica de securitate, Uniunea Europeană

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 1, Numărul 1, Septembrie 2022, pp. 110-123
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/politica-externa-si-de-securitate-comuna-a-uniunii-europene/
© 2022 Alexandru Cristian. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor

 

Politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene

Alexandru Cristian

 

După sfârşitul celei de a doua mari conflagraţii mondiale, Europa se afla în ruină şi dezastru economico-social. Ajutorul dat de Statele Unite ale Americii în reconstrucţia statelor europene a fost vital pentru supravieţuirea Occidentului european. În anul 1948, cinci state (Franţa, Marea Britanie, Belgia, Ţările de Jos şi Luxemburg) semnează Tratatul de Cooperare Culturală, Socială, Economică şi Apărare Colectivă, pe scurt Tratatul de la Bruxelles[1]. După numirea generalului Dwight Eisenhower în funcţia de comandant suprem aliat în Europa, acest tratat va deveni parte a documentelor NATO. Nevoia de apărare împotriva ameninţării sovietice se face şi mai vizibilă în propunerea ministrului de externe francez Réne Pléven. Planul Pléven, propus în anul 1952, viza constituirea unei Comunităţii Europene a Apărării, dar şi a unei Comunităţi Politice Europene. Planul nu a fost votat de către Adunare Franceză în anul 1954. Eşecul acestei comunităţi se datorează lipsei de viziune a liderilor europeni. O altă piedică în adoptarea acestui plan a fost teama statelor naţionale de posibila federalizare a Europei.

Tratatul de la Bruxelles a devenit, în anul 1954, Uniunea Europei Occi­dentale. Principalele obiective ale Uniunii Europei Occidentale au fost: crearea unei baze economice solide, instituirea unei asistenţe reciproce în caz de agresiune şi restabilirea încrederii între statele vest-europene prin controlul producţiei de armamente[2]. Uniunea Europei Occidentale a servit ca placă turnantă între Uniunea Europeană şi Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic, devenind astfel braţul armat al Uniunii Europene.

În primii ani ai Uniunii Europene, protecţia acestui spaţiu era asigurată de Statele Unite ale Americii. Odată cu destinderea şi cu relaxarea politică dintre cele două mari superputeri, Uniunea Europeană a înţeles că nu se poate baza în permanenţă pe capabilităţile americane şi ale NATO.

În cadrul Uniunii Europei Occidentale, s-a născut conceptul de Identitate Europeană de Securitate şi Apărare (IESA). Conceptul, născut în decembrie 1973, la Copenhaga[3] a permis statelor europene să-şi dezvolte capacităţi singure separate de cele ale NATO şi SUA. Europa nu mai putea să se bazeze pe ajutor extern trebuia să înceapă să-şi dezvolte propria capacitate de apărare.

La iniţiativa Franţei şi Belgiei, în octombrie 1984, la Summit-ul UEO de la Roma, miniştrii de externe şi de apărare ai UEO definesc identitatea europeană de securitate şi apărare ca fiind o armonizare graduală a politicilor de apărare a statelor membre[4]. În octombrie 1987, se lansează, la Haga, Platforma asupra inte­reselor de securitate europene care stipulează indivizibilitatea NATO. Integrita­tea Europei este dependentă de securitate şi apărare dar şi de iniţierea unui pilon european în cadrul NATO[5]. Un model de succes al acestei iniţiative este fondarea, în anul 1987, a brigăzii franco-germane, brigadă ce îşi are originea istorică în Tratatul de Prietenie semnat de Franţa şi Republica Federală Germană în 1963 la Elysé.

După Tratatul de la Maastricht, UEO devine parte integrantă a dezvoltării UE şi principalul instrument de aplicare a deciziilor şi acţiunilor cu implicaţii în domeniul apărării[6]. Pilonul al II-lea va deveni PESC iar securitatea şi apărarea vor deveni o parte importantă a construcţiei europene.

În anul 1992, Declaraţia de la Petersberg defineşte gama misiunilor conduse de Uniunea Europei Occidentale – misiuni umanitare, de salvare şi cău­tare, de menţinere a păcii, operaţii de management al crizelor[7]. Creşterea impor­tanţei UEO. a fost făcută cu impuls francez. Creşterea în importanţă a dus la inten­si­ficare prezenţei europene în NATO. După Tratatul de la Maastricht componenta de securitate şi apărare a Europei va evolua şi se va transforma într-un veritabil instrument de impunere a valorilor europene peste tot în lume.

Metamorfozele PESC de la Amsterdam la Lisabona

Tratatul de la Amsterdam modifică substanţial Politica Externă de Secu­ritate Comună a Uniunii Europene. Cinci obiective majore sunt trasate acestei politici de către tratat. Primul obiectiv este apărarea valorilor comune, a intereselor funda­mentale, a integrităţii şi independenţei Uniunii conform principiilor Cartei ONU. Al doilea obiectiv este consolidarea securităţii Uniunii prin toate mijloacele. Al treilea obiectiv este constituit de menţinerea păcii şi consolidarea securităţii inter­na­ţionale. Al patrulea obiectiv este reprezentat de promovarea cooperării internaţi­onale iar ultimul obiectiv este dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept şi respectarea drepturilor omului[8].

Consiliul European de la Köln a mărit rolul Uniunii Europene în detri­mentul Uniunii Europei Occidentale în domeniul securităţii şi apărării. Summit-ul de la Saint-Malo din 1998 a instaurat cooperarea militară franco-engleză la nivel european. Consiliul European de la Köln fondează Politica Europeană de Secu­ritate şi Apărare (PESA) ca un proces interguvernamental ce permite desfăşurarea de operaţiuni militare sub autoritatea Uniunii Europene cu capabilităţi NATO[9]. PESA este parte integrantă a PESC. Tot la Köln, s-a decis stabilirea unui obiectiv global, denumit Helsinki Headline Goal 2003. Acesta consta în crearea unei Forţe de Reacţie Rapidă de 50-60.000 de oameni, cu capacitatea de menţinere în teatrul de operaţii 60 de zile şi capabilă să menţină 12 luni în afara teatrului[10]. Această forţă de reacţie trebuia să execute misiuni de tip Petersberg. Tot în cadrul Helsinki Headline Goal 2003 mai era prevăzută înfiinţarea unor instituţii politico-militare ca Statul Major Militar European, Comitetul Politic şi de Securitate, Comitetul Militar prezentate în anexa nr. 1.

Comitetul Politic şi de Securitate, înfiinţat prin Tratatul de la Nisa, eva­luează mediul internaţional de securitate, defineşte politicile Uniunii Europene, spri­jină dezvoltarea capabilităţilor militare şi formează linii directoare politico-strategice[11]. Din anul 2005, în Comitetul Politic şi de Securitate, fiecare stat va avea un singur reprezentant. Statul Major Militar al Uniunii Europene este condus de un general de 4 stele, propus de către statul major reunit cu un mandat de 3 ani. Principalele atribuţii ale statului major european sunt: politici de planificare, infor­maţii, operaţii şi exerciţii, logistică şi resurse, sisteme de comunicaţii şi informaţii, celulă de cooperare civil-militară[12].

Misiunile Uniunii Europene, ne referim la misiunile Berlin Plus realizate cu resurse şi capacităţi NATO, sunt conduse operaţional de către locţiitorul Comandantului Suprem Aliat în Europa care este un general european. Celula UE care se află în cadrul Comandamentului Suprem Aliat în Europa are ca rol interoperabilitatea NATO şi eficientizarea operaţiilor. Operaţiile UE cu resurse şi capacităţi NATO se numesc Berlin Plus. Anterior acestei denumiri, Operaţiile Berlin desemnau comanda UEO. şi capabilităţile NATO

În cadrul Consiliului European, conform Tratatului de la Amsterdam, sunt prezente Direcţia Generală de Relaţii Externe şi Direcţia Generală de Apărare. Înaltul Reprezentant al PESC conduce şi Centrul de Situaţii care monitorizează mediul internaţional, culege informaţii, analizează problemele geostrategice, pre­vine situaţiile critice prin mecanismul de avertizare timpurie[13]. În decembrie 2002, la Copenhaga, s-a semnat acordul NATO – UE privind accesul UE la mijloacele şi capabilităţile NATO, acordul Berlin Plus intră în vi­goare.

La Summit-ul de la Washington, din anul 1999, s-a hotărât ca UE să con­ducă operaţii de management al crizelor cu capacităţi NATO. Consiliul European de la Bruxelles din anul 2002 a semnat acordul NATO – UE privind Politica de Securitate şi Apărare Comună (PSAC). Aceste hotărâri au întărit rolul Uniunii Europene. În interiorul NATO, statele membre UE au un cuvânt mai clar şi mai puternic în Alianţa Nord-Atlantică.

În anul 2003, apare Strategia de Securitate sau Documentul Solana. La Salonic, Javier Solana, Înaltul Reprezentant al PESC va citi documentul „O Europă mai sigură într-o lume mai bună”. Această strategie are trei obiective funda­mentale: stabilitatea între graniţele Uniunii Europene şi buna guvernare în vecinătatea imediată, o ordine internaţională bazată pe un multilateralism eficace şi un răspuns adecvat vechilor şi noilor ameninţări[14].

Un alt moment-cheie în transformarea PESC este apariţia Agenţiei Europene de Apărare (AEA). Scopul principal al acestei agenţii este o politică europeană coerentă în domeniul dezvoltării capacităţilor de apărare, cercetării tehnologice militare şi arma­men­telor[15]. Tratatul de la Nisa va aduce, ca principală transformare, operaţio­na­lizarea PESC, prin intermediul Politicii de Securitate şi Apărare Comună. Politica Euro­peană de Securitate şi Apărare a plecat din PESC şi a dus la punerea în practică a operaţiilor UE. Astfel, UEO a devenit parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene[16]. Consiliul European este forul suprem de luare a deciziilor referitor la probleme de securitate şi apărare. Obiectivele generale ale Uniunii Europene sunt fixate în acest for. Preşedinţia Consiliului poate să convoace Consi­liul de urgenţă[17]. O altă decizie importantă este înfiinţarea Comitetului Politic şi de Securitate subordonat direct Consiliului.

Prima misiune PESA – PSAC a fost ARTEMIS în Republica Democratică Congo pentru stabilizarea regiunii Bunia din această ţară. Alte misiuni care au fost conduse de către statele europene pe continentul african sunt misiunile din Congo – în anul 2005, Guineea-Bissau – în 2008, Ciad – în anul 2009. Misiunile PSAC respectă drepturile omului, principiul nediscriminării femeilor şi copiilor, integri­tatea morală şi fizică a colateralilor în conflict[18].

În anul 2004, s-a dezvoltat mecanismul de cooperare specific – Atena -, ce prevede ca statele membre să suporte cheltuielile misiunilor PSAC[19]. De exemplu, bugetul PESC a crescut gradual de la an la an. În anul 2006, bugetul era de 102 milioane de euro, în anul 2010, de 280 de milioane de euro iar, în anul 2012, de 9,4 miliarde de euro[20]. Creşterea bugetului reprezintă dorinţa unei reprezentări mai active a Uniunii Europene în plan global.

Tratatul de la Lisabona a născut o întrebare fundamentală, statele europene vor renunţa la suveranitatea lor în favoarea Uniunii Europene? Politica externă a Uniunii Europene şi interesele acesteia vor prevala intereselor naţionale?

Tratatul de la Lisabona şi dispariţia celui de-al doilea pilon al Uniunii Europene

Tratatul de la Lisabona este numele generic pentru două tratate intrate în vigoare la data de 1 decembrie 2009, Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Acest tratat este considerat unul federalist şi integraţionist. Criticii acestui tratat susţin că Uniunea Europeană caută să-şi legitimeze vocaţia federalistă prin acest tratat.

În prezent Uniunea Europeană a adoptat viziunea funcţionalistă, o integrare treptată, graduală a statelor europene fără afectarea suveranităţii. Suveranitatea este un element central în existenţa unui stat. Trunchierea, partajarea sau atingerea acestui atribut fundamental statal este un atac direct asupra existenţei acestui stat. Statele s-au luptat timp de secole pentru dobândirea acestui atribut. În prezent, o mare parte din statele europene au cedat treptat şi voit suveranitatea lor în favoarea Uniunii Europene. Conform normelor juridice, statele membre UE nu mai au exclusivitatea, supremaţia şi independenţa în hotărârile pe care trebuie să le ia privind teritoriul şi populaţia. Suveranitatea internă şi externă a statelor nu mai este absolută. Această viziune este împărtăşită de criticii Tratatului de la Lisabona.

Apărătorii acestui tratat exprimă convingerea că statele membre ale Uniunii Europene şi-au cedat o parte din suveranitate în mod voit şi că scopul acestora este o convergenţă deplină a politicilor interne sau externe. Statele membre îşi cedează o parte din suveranitate pentru a confirma dorinţa federalistă a conducătorilor şi popoarelor lor.

Politica Externă şi de Securitate Comună este domeniul cel mai tensionat în ceea ce priveşte teoria suveranităţii statale. Există cercetători care susţin că fracturile logico-juridice din tratat stimulează Uniunea să devină o entitate politică cu competenţe supranaţionale şi federale. Alţii afirmă că niciun stat european nu şi-a cedat o parte din suveranitate în mod voit.

Statele Uniunii Europene sunt subiecte suverane de drept internaţional şi, conform principiului westphalian, ele îşi pot contura singure şi independent poli­tica externă. Tratatul de la Lisabona subliniază că Politica Externă şi de Securitate Comună are un caracter interguvernamental. Toate statele membre colaborează pentru a îndeplini interesul Uniunii şi al lor.

Articolul 24 din Tratatul privind Uniunea Europeană ne indică augmentarea compe­tenţei Uniunii în materie de politică externă şi de securitate comună, aceasta include toate dome­niile politicii externe[21]. Uniunea Europeană are o competenţă specială în toate domeniile politicii externe. Cu alte cuvinte, Uniunea este ca o umbrelă juridică dea­su­pra statelor europene. Tot acelaşi articol ne spune că Uniunea doreşte o defini­re treptată a unei politici de apărare comune care poate conduce la o apărare comu­nă. Observăm că teza integraţionistă asupra Europei are câştig de cauză. Tot din articol reiese că Uniunea are competenţe speciale în domeniul securităţii Uniunii, cu alte cuvinte, se confirmă că Uniunea are personalitate juridică, lucru stipulat în articolul 46 în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Uniunea are o independenţă în ceea ce priveşte problemele securităţii pe care le consideră ea, statele şi-au cedat prerogativa prezervării securităţii către UE. Securitatea Uniunii înseamnă automat securitatea oricărui stat membru.

Politica Externă şi de Securitate Comună este o afectare a suveranităţii, in­ter­ne şi externe, a tuturor statelor membre în favoarea Uniunii ca entitate juridică distinctă[22]. Statele membre, prin semnarea Tratatului de la Lisabona, îşi doresc convergenţa politicilor externe pentru a promova interesele şi valorile Uniunii pe scena internaţională[23].

Promovarea intereselor Uniunii pe scena internaţională poate afecta promo­varea intereselor naţionale în acelaşi plan. Ambiguitatea rolului PESC constă prin faptul că nu este stabilită competenţa Uniunii Europene în domeniul PESC şi nici competenţele statelor, deşi statele nu au competenţe partajate cu Uniunea în acest domeniu, pentru că articolul 4, aliniatul 2 ne stipulează că securitatea naţională este responsabilitatea exclusivă a statelor[24].

Aliniatul 2 din articolul 10 din Tratatul privind UE relativizează principiul suveranităţii statelor şi altfel statele membre ale UE nu îşi mai pot elabora şi aplica politicile externe de sine stătător[25]. Tratatul recunoaşte suveranitatea acestor state. Întrebarea se naşte atunci când PESC are un rol ce prevalează celui al statului deoarece articolul 24, aliniatul 2, ne precizează că Uniunea pune în aplicare PESC prin principiul solidarităţii statale şi creează o convergenţă a acţiunilor statelor membre[26]. Statele membre cedează în mod voit suveranitatea lor. Convergenţa statală duce până la eliminarea voinţei suverane statale şi la îndeplinirea voinţei uniunii.

Suveranitatea unui stat nu poate fi redusă la nivelul unei competenţe; ea este unică, indivizibilă şi plenară[27]. Uniunea Europeană este considerată, de mulţi jurişti, o anomalie prin faptul că un organism cu atribute suprastatale produce o deteriorare a suveranităţii statelor componente. Politica Externă şi de Securitate Comună este cel mai disputat domeniu din noul tratat. Este un domeniu în care convergenţa şi sinergia trebuie armonizate. O armonizare treptată a intereselor statale este cheia unui succes din punct de vedere politic al Uniunii Europene. Statele Europei s-au unit pentru a fi mai puternice şi pentru a evita conflictele. O afectare mică a suveranităţii este produsă atunci când nu eşti singur pe scena lumii.

Teoria competenţei susţine că noţiunea de suveranitatea trebuie înlocuită cu cea de competenţă definită ca o putere atribuită unui subiect de drept superior[28]. Competenţa este o împuternicire în numele suveranităţii, statele Uniunii o împu­ternicesc pentru ca aceasta să exercite suveranitatea în numele lor. Competenţa este o delegare voită a suveranităţii, un stat membru acceptă ca Uniunea să încheie un acord internaţional în locul lui. Ambiguitatea PESC este voită deoarece statele nu pot renunţa brusc la suveranitate.

În ciuda tuturor criticilor, statele europene îşi men­ţin teza funcţionalistă, o integrare graduală, o federalizare treptată, o armonizare de comun acord a tuturor politicilor, o convergenţă independentă şi nu impusă. În secolul XXI, Uniunea Europeană va avea de înfruntat mari provocări, o integrare deplină a statelor va fi benefică pentru promovarea acestui colţ de rai democratic, după expresia lui Robert Cooper. Europa este o lume post-modernă unde conflictele au dispărut.

Politica Externă şi de Securitate Comună şi noua arhitectură globală

Arhitectura globală este încă în formare după sfârşitul erei bipolare. Statele Unite ale Americii rămân în continuare prima mare putere, lumea uni-multipolară a lui Huntington este prezentul pe care îl trăim. Noile centre de putere care se nasc nu ştirbesc din puterea SUA, ci îşi amplifică puterea într-o relaţie de interdependenţă. Giovanni Grevi spunea că trăim într-o lume a multipolarităţii şi o lume interde­pendentă, trăim o eră inter-polară.

În prezent, în lume avem o unică superputere, Statele Unite ale Americii şi patru state competitoare, India, China, Rusia, Brazilia la care se adaugă o uniune de state, Uniunea Europeană. O lume multipolară, echilibrată şi care controlează lumea internaţională. Din cele patru mari puteri competitoare, India şi Brazilia nu fac parte din Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, acest lucru poate naşte frustrări pe termen lung şi accentuări ale competiţiei. Competiţia pentru putere este o competiţie pentru recunoaştere.

Evoluţia lumii este plină de incertitudine la prima vedere. La o analiză mai profundă, observăm cum centrul economiei mondiale se mută din Atlantic în Pacific. Pacificul va fi noua placă turnantă a economiei viitoare. Aici se întâlnesc trei mari puteri şi două state candidate la statutul de mari puteri. Cele trei state sunt SUA, China şi Rusia. Celelalte două sunt Mexic şi Indonezia. Zbigniew Brzezinski şi-a imaginat această lume ca tablă de şah disputată de trei mari puteri, SUA, China şi Rusia. Acestor state li se adaugă Uniunea Europeană recunoscută ca o putere soft prin excelenţă, o putere economico-culturală, dar nu şi militară.

Problemele actuale globale de securitate sunt extrem de complexe şi de diferite. O legătură puternică s-a creat între ameninţările asimetrice[29]. Actualul mediu global este caracterizat de câteva tendinţe şi evoluţii. Prima tendinţă este că mediul global este complex şi dinamic. Un mediu complex, plin de incertitudini şi de sincope în gândirea strategică, care nu poate aborda în mod eficient acest mediu. Această neputinţă ne duce la o a doua tendinţă a mediului global şi anume lipsa unui consens privind abordarea securităţii internaţionale, greu de definit şi de con­ceptualizat datorită inflaţiei de concepte. O a treia tendinţă, ce a devenit o carac­te­ristică, este efectul CNN, toate evenimentele se întâmplă în direct acest lucru poate duce la ineficienţa luării unor decizii profunde şi de substanţă. O a patra tendinţă este fragmentarea în gândirea analitică a instituţiilor la nivel internaţional şi naţional. O ultimă tendinţă este absenţa unui model de securitate, un model ad-hoc neputând fi instaurat[30].

În viitoarea arhitectură globală, o mare provocare va fi permeabilizarea gra­niţelor, iar acest lucru va avea ca efect creşterea numărului şi intensităţii ame­ninţărilor la adresa securităţii naţionale. Graniţele vor putea fi străpunse de orice ameninţare, nu va mai exista un control care să prevină un pericol iminent asupra securităţii naţionale. Uniunea Europeană va trebui să-şi aleagă o abordare proprie privind viitorul scenei internaţionale. Într-o lume globală, în care competiţia pentru putere va fi acerbă, Uniunea va trebui să-şi găsească soluţii şi resurse pentru a-şi menţine poziţia. Deşi se confruntă cu probleme, UE este un model de succes al istoriei lumii şi valorile pe care s-a fondat o vor ajuta să reziste tuturor provocărilor în noua lume. Rolul UE va fi de entitate politică liant între marile puteri, va fi o putere economică ce va servi ca model economic şi civilizaţional tuturor marilor puteri în ascensiune. Politica Externă şi de Securitate Comună va trebui să fie un vector veritabil al puterii europene. Proiecţia puterii unei entităţi organizaţionale se realizează prin intermediul politicii externe. PESC se va adapta tuturor metamorfozelor globale şi tuturor tendinţelor globale. Va trebuie să se întâmple acest proces. Dacă nu se va întâmpla, PESC va eşua în rolul său de vector principal de proiectare al intereselor Uniunii şi astfel organizaţia îşi va pierde din prestigiu şi va deveni nu un jucător la scară planetară ci un for de state democratice fără substanţă.

Uniunea Europeană şi componenta de securitate şi apărare la începutul secolului XXI

Uniunea Europeană a fost deseori acuzată că promovează o diplomaţie silenţioasă. Chiar Înaltul Reprezentat al UE pentru politica externă, Catherine Ashton, a pledat pentru o diplomaţie tăcută şi nu una a conferinţelor[31]. Această diplomaţie a fost văzută de mulţi lideri ca neputinţă a Uniunii Europene de a avea o poziţie clară şi bine definită în relaţiile internaţionale.

Slăbiciunea UE are o cauză majoră – dezvoltarea deficitară a componentei de securitate şi apărare. Deşi mulţi specialişti cred că epoca realistă a trecut, în continuare relaţiile internaţionale sunt dominate de pragmatism şi realism. Scena internaţională în continuă efervescenţă nu are timp să se oprească la înţeleapta politică europeană. Din ce în ce mai multe voci acuză Uniunea Europeană de inexistenţă în domeniul geopoliticii la nivel mondial. Uniunea Europeană este în pragul unei alegeri istorice, dezvoltarea masivă a componentei de securitate şi apărare. Dobândirea personalităţii juridice este un prim pas înainte. De acum încolo, Uniunea Europeană este un actor de sine stătător. Fără a deţine atribute ale puterii adevărate, Uniunea va fi o voce care va fi ascultată, dar total ignorată.

Secolul al XXI-lea menţine, în prima jumătatea a sa, supremaţia econo­mică, politică şi militară a Statelor Unite ale Americii[32]. SUA sunt considerate ca fiind o putere unică fără un rival credibil sau fără un stat care să îi îngrădească puterea sa absolută militaro-politică. În prima parte a secolului XXI, Uniunea Europeană va fi ezitantă[33]. Uniunea va avea dificultăţi în construirea instituţiilor politice, militare şi sociale integrate, iar Europa va avea nevoie de o ameninţare gravă a securităţii ei pentru o accelerare a procesului instituţional[34].

Uniunea Europeană este acuzată că are o relaţie de dependenţă strategică cu SUA, o relaţie paternalistă prin excelenţă[35]. SUA se folosesc de UE pentru a avea legitimitatea juridică şi democratică oferită de uniune, iar UE se foloseşte de SUA pentru a fi protejată din punct de vedere militar dar şi pentru a-şi stimula econo­mia[36]. Pentru a evita această relaţie de dependenţă, UE trebuie să-şi creeze o politică externă şi de securitate comună independentă şi puternică.

NATO este un obstacol important în dezvoltarea Politicii Externe şi de Se­curitate Comună consi­deră Victor Pascual Planchuelo. Pentru a deveni un jucător credibil, Uniunea Europeană trebuie să-şi dezvolte componenta de securitate şi apărare pe două mari direcţii. Prima mare direcţie este sublinierea exactă a rolului instituţiilor europene şi reglementarea clară şi nu ambiguă a acestora. A doua mare direcţie este impulsionarea dezvoltării capabilităţilor militare ale UE. Această di­rec­­ţie va fi mai greu de realizat deoarece o mare parte din statele UE participă activ în NATO, iar, o dezvoltare puternică a acestor capabilităţi ar reduce iniţiativa euro­peană în NATO. Teama pe care Charles de Gaulle o avea în legătură cu crea­rea unei Europe atlan­tice şi nu a unei Europe autentice este extrem de actuală. Pentru a deve­ni o Europă care să fie conştientă de moştenirea istorică, statele membre trebuie să-şi conveargă interesele pentru a dezvolta Uniunea deoarece, în secolul XXI, UE riscă să fie doar un grup de state fără o putere reală şi o organizaţie internaţională fără prea mare greutate în balanţa mondială.

Dezvoltarea componentei de securitate şi apărare în contextul unei noi paradigme de securitate

Noul mediu de securitate a fost definit de Robert Cooper ca fiind un mediu complex în care se intersectează mai multe ere istorice. Era premodernă este cea a conflictelor şi insecurităţii, era modernă este cea a conflictului clasic şi a unei securităţi relative a individului, iar cea postmodernă, absenţa ameninţărilor de factură militară şi un grad mare de securitate umană[37]. Într-o astfel de lume, ameninţările nu diferă, sunt complexe şi diverse. Ameninţările asimetrice sunt un pericol ce pândeşte la fiecare pas, de aceea statele trebuie să-şi dezvolte o solidă componentă de apărare şi de securitate.

Mediul internaţional de securitate va rămâne complex, dinamic şi evolutiv. Transformările pe care le va suferi vor fi atât de fond, de substanţă, cât şi de formă. În locul clasicei ameninţări nucleare va apărea ameninţarea viruşilor informatici. În locul iernii nucleare vom avea o posibilă noapte informatică. Distrugerea sistematică şi ireme­diabilă produsă de armele nucleare va fi înlocuită de paralizia globală a sistemelor informaţionale.

Termenul de hard power desemnează o putere militar-economică prin excelenţă, iar termenul de soft power – o putere culturală ce poate influenţa prin persuasiune. Noile puteri ale secolului XXI vor fi smart power, vor fi state ce vor îmbina aceste modele de putere pentru a ajunge la rezultate dorite. UE trebuie să devină o smart power, o entitate ce deţine un melanj preţios al resurselor de putere.

Anexa nr. 1 – Instituţiile PESC/PESA

Instituţiile PESC/PESA

Sursa: http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs4/gasp_esvp.htm#Determinanten_Maastricht, accesat la data de 15 aprilie 2015

Note

  • [1] Dragoş Ilinca, Politica Europeană de Securitate şi Apărare, Sinteză a Departamentului de Integrare Euroatlantică şi Politică de Apărare, Ministerul Apărării Naţionale, Bucureşti, 2006, p.1.
  • [2] Ibidem, p.2.
  • [3] Politica Europeană de Securitate şi Apărare, Micromonografie publicată de Institutul European din România, Bucureşti, 2005, p.5. Disponibil online la: http://www.ier.ro/documente/ formare/Securitate_si_aparare.pdf, accesat la 28.03.2015.
  • [4] Dragoş Ilinca, op. cit., p.2.
  • [5] Idem.
  • [6] Ibidem, p.3.
  • [7] Idem.
  • [8] Gerard Quille, Politica externă şi de securitate comună, disponibil online la: http://circa.europa.eu/irc/ opoce/fact_sheets/info/data/relations/cfsp/article_7233_ro.htm, accesat la 29.03.2015.
  • [9] Politica Europeană de Securitate şi Apărare, Micromonografie publicată de Institutul European din România, Bucureşti, 2005, p.5, disponibil online la: http://www.ier.ro/ documente/formare/ Securitate_si_aparare.pdf, accesat la 29.03.2015.
  • [10] Dragoş Ilinca, op.cit., p.4.
  • [11] Ibidem, p.8.
  • [12] Idem.
  • [13] Ibidem, p.11.
  • [14] Strategia Europeană de Securitate, disponibil online la: http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data /librairie/PDF/QC7809568ROC.pdf, accesat la 29.03.2015.
  • [15] Dragoş Ilinca, op.cit., p.7.
  • [16] Politique de Sécurite et de Défense Commune, disponibil online la: http://www.europarl.europa.eu/ftu/ pdf/fr/FTU_6.1.3.pdf, accesat la 05.04.2015.
  • [17] Ibidem p.3.
  • [18] Ibidem, p.5.
  • [19] Idem.
  • [20] Site-ul oficial al Uniunii Europene, disponibil online la:  http://ec.europa.eu/budget/library/biblio/publications/ 2013/budget_folder/print/KV3012856ROC.pdf, accesat la 03.02.2014.
  • [21] Tratatul privind Uniunea Europeană, p.32, disponibil online la: http://www.presidency.ro/static/ Versiunea_consolidata.pdf, accesat la 29.03.2015.
  • [22] Mădălina Virginia Antonescu, „Politica Externă şi de Securitate Comună în viziunea Tratatului de la Lisabona”, în revista Impact Strategic nr.1/ 2008, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2008, p. 45.
  • [23] Idem.
  • [24] Tratatul privind Uniunea Europeană, p.20, disponibil online la: http://www.presidency.ro/static/Versiunea_ consolidata.pdf, accesat la 25.03.2015.
  • [25] Mădălina Virginia Antonescu, op.cit., p.47.
  • [26] Tratatul privind Uniunea Europeană, p.32, disponibil online la: http://www.presidency.ro/static/Versiunea_ consolidata.pdf, accesat la 25.03.2015.
  • [27] Mădălina Virginia Antonescu, op. cit., p.53.
  • [28] Teoria competenţei, disponibil online la: http://www.crispedia.ro/Teoria_competentei, accesat la 29.03.2015.
  • [29] Politica Europeană de Securitate şi Apărare, Micromonografie publicată de Institutul European din România, Bucureşti, 2005, p.1, disponibil online la: http://www.ier.ro/ documente/formare/Securitate_si_aparare.pdf, accesat la 29.03.2015.
  • [30] Cf. Politica Europeană de Securitate şi Apărare, Micromonografie publicată de Institutul European din România, Bucureşti, 2005, p.2, disponibil online la:  http://www.ier.ro/documente/ formare/Securitate_si_aparare.pdf, accesat la 29.03.2015.
  • [31] Catherine Ashton: EU should do more to “punch its weight” politically, comunicat de presă, 2 decembrie 2009, disponibil online la: http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?language=en&type=IM-PRESS& reference=20091202IPR65813, accesat la 30.03.2015.
  • [32] Ştefan Mâşu, Omenirea secolului a XXI-lea şi guvernul mondial, Editura RAO, Bucureşti, 2011, p.363.
  • [33] Ibidem, p.364.
  • [34] Idem.
  • [35] Victor C. Pascual Planchuelo, „La Débil Europa: Consideraciones criticas sobre la política exterior de la uníon”, în Revista de Sciencias sociales, nr.42 august-septembrie, 2009, p.21.
  • [36] Idem.
  • [37] Cf. Robert Cooper, Destrămarea naţiunilor-geopolitica lumilor secolului XXI, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007.
23 iul. 2022

Mihail Moruzov și Mișcarea Legionară

de | postat în: Numărul 1, Open Access, Securitate, Volumul 1 | 0

Tănase, Tiberiu (2022), Mihail Moruzov și mișcarea legionară, Intelligence Info, 1:1Tănase, Tiberiu (2022), Mihail Moruzov și mișcarea legionară, Intelligence Info, 1:1, 99-109, https://www.intelligenceinfo.org/mihail-moruzov-si-miscarea-legionara/

 

Rezumat

Prea îndrăgostit de operaţiile pur tehnice ale Serviciului Secret (recrutarea, dirijarea şi infiltrarea agenţilor, combinaţiile şi legendele informative, contrapropaganda şi dezinformarea, interceptările de înscrisuri şi convorbiri), in care era un maestru, Moruzov a neglijat tocmai menirea fundamentală a unui şef al Intelligence-ului: preocuparea pentru analiza profundă şi obiectivă a situaţiei geostrategice şi geopolitice a ţării şi elaborarea prognozelor pe termen scurt, mediu şi îndepărtat pe care să le supună atenţiei factorilor politici constituţionali, responsabili de soarta ţării, iar activitatea întregului aparat de informaţii să fie direcţionată spre un asemenea obiectiv. Prevalându-se permanent de necesitatea păstrării secretului în activitatea de informaţii, ceea ce a fost un lucru bun şi de absolută utilitate pentru instituţia pe care a fondat-o şi condus-o, dar coroborat cu comportamentul etalat ori de câte ori i se ivea ocazia de a-şi da importanţă cu aceea ce ştie şi ar putea să realizeze, Mihail Moruzov a creat celor din jur mai mult derută decât claritate. Toate acestea au alimentat din plin imaginaţia adversarilor săi şi ai Serviciului Secret, care au căutat să-i proiecteze personalitatea într-o lumină dintre cele mai sumbre şi misterioase.

 

Cuvinte cheie: Mihail Moruzov, mișcarea legionară

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 1, Numărul 1, Septembrie 2022, pp. 99-109
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/mihail-moruzov-si-miscarea-legionara/
© 2022 Tiberiu Tănase. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor

 

Mihail Moruzov și Mișcarea Legionară

Tiberiu Tănase

 

Motto

„Un singur om nu şi-a pierdut capul în această tulburare generală: Moruzov. El spera ca prin capacitatea lui de manevră pe mai multe planuri să poată face tranziţia de la un regim compromis la un regim viabil. Cum? Realizând tocmai sudura extremelor, integrând într-un nou sistem ce-a rămas din mişcare şi ce-a rămas din regim, dar păstrând în fruntea lui pe Rege, ca garant al «permanenţelor statului».“

Cristian Troncotă, ,, Mihail Moruzov şi frontul secret” , Editura Elion, Bucureşti, 2004.

 

Prea îndrăgostit de operaţiile pur tehnice ale Serviciului Secret (recrutarea, dirijarea şi infiltrarea agenţilor, combinaţiile şi legendele informative, contrapropaganda şi dezinformarea, interceptările de înscrisuri şi convorbiri), in care era un maestru, Moruzov a neglijat tocmai menirea fundamentală a unui şef al Intelligence-ului: preocuparea pentru analiza profundă şi obiectivă a situaţiei geostrategice şi geopolitice a ţării şi elaborarea prognozelor pe termen scurt, mediu şi îndepărtat pe care să le supună atenţiei factorilor politici constituţionali, responsabili de soarta ţării, iar activitatea întregului aparat de informaţii să fie direcţionată spre un asemenea obiectiv. Prevalându-se permanent de necesitatea păstrării secretului în activitatea de informaţii, ceea ce a fost un lucru bun şi de absolută utilitate pentru instituţia pe care a fondat-o şi condus-o, dar coroborat cu comportamentul etalat ori de câte ori i se ivea ocazia de a-şi da importanţă cu aceea ce ştie şi ar putea să realizeze, Mihail Moruzov a creat celor din jur mai mult derută decât claritate. Toate acestea au alimentat din plin imaginaţia adversarilor săi şi ai Serviciului Secret, care au căutat să-i proiecteze personalitatea într-o lumină dintre cele mai sumbre şi misterioase.

Studiind cu atenţie memorialistica legionară, atât cea elaborată înainte de 1989 cât şi după, constatăm că numele lui Mihail Moruzov apare frecvent legat de Miscarea Legionară. Şi este normal să fie aşa, având în vedere că însuşi Comandantul Mişcării Legionare, Horia Sima, recunoscuse de la început că eroismul legionarilor „se încleştase într-o luptă inegală cu tehnica poliţienească a lui Moruzov“.

Mişcarea Legionară a făcut obiectul preocupărilor lui Mihail Moruzov şi ale Serviciului Secret începând abia cu anul 1938, odată cu instaurarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea.

Documentele de arhivă atestă, fără dubii, că s-a produs atunci o reorganizare a Serviciului Secret. S-a întărit în special Secţia a Il-a Contrainformaţii, ce a preluat o serie de probleme politice care până atunci erau de competenţa Corpului Detectivilor din Siguranţa Statului, în cadrul Grupei a III-a din Secţia a II-a Contrainformaţii funcţiona subechipa care se ocupa de „extrema dreaptă“, în sensul că procura informaţii despre activitatea partidelor şi organizaţiilor politice interzise prin Decretul-lege din 31 martie 1938, printre care: Mişcarea Legionară, Corpul Studenţesc Legionar, Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini Români, Corpul legionar Moţa-Marin (Alexandru Cantacuzino), Corpul foştilor militari etc.

Corpul Detectivilor era o structură în cadrul Siguranţei, înfiinţată în anul 1931, prin reorganizarea Brigăzilor centrale de siguranţă. A desfăşurat activitate de culegere a informaţiilor prin toate procedeele: agentură secretă, filaj, supraveghere, interceptări telefonice şi de corespondenţă etc. Avea, de asemenea, atribuţii în domeniul prevenirii şi descoperirii infracţiunilor contra ordinii publice şi a siguranţei statului. Era subordonat nemijlocit Direcţiei Poliţiei de Siguranţă, fiind organul ei informativ de teren, de căutare şi culegere a informaţiilor, îşi desfăşura activitatea cu precădere în Capitală, dar acţiona uneori şi în provincie prin echipe volante. Corpul Detectivilor era organizat pe grupe, secţiuni, echipe şi birouri. Grupa I urmărea organizaţiile şi partidele de dreapta şi extrema dreaptă, asociaţiile fără scop lucrativ, sectele religioase nerecunoscute legal, corpurile profesionale şi lojile francmasonice. Grupa a II-a (mai numită şi Brigada Mobilă) se ocupa cu cercetarea infracţiunilor de drept comun (în special furturi, tâlhării, falsuri etc.). Grupa a III-a supraveghea organizaţiile şi partidele politice ale minorităţilor naţionale (maghiară, germană, bulgară, ucraineană, rusă, evreiască etc.) suspecte că desfăşoară acţiuni contra intereselor statului.

Grupa a IV-a urmărea mişcările şi partidele politice de stânga şi extrema stângă. Grupa a V-a avea atribuţii exclusive de filaj. Grupa a VI-a avea în preocupări paza familiei regale şi a înalţilor demnitari. Corpul Detectivilor a mai avut în schema de organizare şi două echipe speciale: una care se ocupa de problemele economice şi a doua autorizată cu interceptările telefonice. Această din urmă echipă a funcţionat în localul Societăţii Anonime a Telefoanelor, iar interceptările erau solicitate de Direcţia Generală a Poliţiei, Direcţia Poliţiei de Siguranţă, Serviciul Secret, Marele Stat Major, Parchetul Militar şi Civil.

Mihail Moruzov a fost perceput de memorialiştii legionari ca o personalitate importantă, dar şi de temut, a regimului carlist, ceea ce corespunde adevărului.

În perioada regimului „monarhiei autoritare“, pe scena politică românească s-au petrecut într-adevăr câteva evenimente de o cruzime greu de calificat. La 28 noiembrie o echipă de legionari a încercat să-l asasineze pe Florian Ştefănescu-Goangă, rectorul Universităţii din Cluj. În aceste împrejurări, regele Carol al II-lea, impresionat şi de faptul că Hitler îi sugerase – în timpul vizitei de la sfârşitul lunii noiembrie 1938, la Berchtesgaden – aducerea legionarilor la putere, ceea ce echivala cu prăbuşirea regimului instaurat în februarie 1938, a decis măsuri represive contra Gărzii de Fier. În noaptea de 29/30 noiembrie 1938 au fost omorâţi de jandarmi – sub motivul „fugii de sub escortă“ -, Corneliu Z. Codreanu, asasinii lui I. G. Duca, aşa numiţii „nicadori“ şi asasinii lui M. Stelescu, „decemvirii“, în timp ce erau transportaţi cu un camion de la închisoarea Râmnicu Sărat la Penitenciarul Jilava de lângă Bucureşti. Pentru a-şi răzbuna Căpitanul, un grup de legionari conduşi de avocatul Miti Dumitrescu l-a asasinat în ziua de 21 septembrie 1939 pe primul ministru Armand Călinescu. În replică, regele, după ce a numit imediat un nou preşedinte de Consiliu, în persoana generalului Gheorghe Argeşeanu, a luat măsuri drastice împotriva Mişcării Legionare, în urma cărora au fost ucise fără judecată în jur de 500 de persoane. Acestea fiind faptele, se ridica problema în legătură cu implicarea Serviciului Secret şi al lui Mihail Moruzov.

Despre implicarea şefului Serviciului Secret în asasinarea lui Corneliu Z. Codreanu, avem, în afara memorialisticii legionare, informaţii contradictorii ce rezultă din însăşi comportamentul şi afirmaţiile lui Moruzov.

Semnificativ în acest sens este următorul pasaj din declaraţia colonelului Gheorghe Petrescu dată la 15 februarie 1941 în faţa judecătorilor de instrucţie:

„Moruzov a plecat la Londra, însoţind pe fostul Rege Carol al II-lea în vizita oficială făcută la 29 noiembrie 1938. S-a înapoiat la Bucureşti (o zi după întoarcerea Regelui), adică în ziua când după-amiaza s-a anunţat la radio asasinarea Căpitanului (C.Z. Codreanu) şi a celorlalţi legionari. În după-amiaza zilei, la Serviciu, îl găsesc pe Moruzov extrem de agitat, foarte nervos şi-mi spune că oamenii noştri politici de la conducere şi-au pierdut capul şi că «asasinatul acesta constituie cea mai mare greşeală politică de când există România». Insa după ceva timp, de la un fost şef al meu, care se întâlnise cu Moruzov întâmplător, aflu că Moruzov a afirmat că : ,, asemenea acte sunt de multe ori necesare şi corpului omenesc, sacrificând un membru, pentru a salva restul şi viaţa individului ”.

Faptul ca Moruzov, a fost plecat din ţara, il absoarbe de implicarea sa directa, dar nu si de implicarea sa in organizarea actului. Seful SSI, un seviciu respectabil pe plan extern, nu a stiut ce se va intampla pe plan intern sau de planul de assasinare a conducatorului Miscarii Legionare ?

În perioada de represiune a Mişcării Legionare, 1938-1939, – spune Eugen Cristescu – [Niky Ştefănescu şi Gheorghe Comşa transferaţi de la Serviciul Secret la Corpul Detectivilor din Siguranţă ] – cu autorizarea şi îndemnul lui Moruzov, care urmărea să capteze graţiile lui Călinescu, întrebuinţează violenţa sub toate formele, ajungând până la suprimarea mai multor conducători legionari, sub acoperirea «evadării de sub escortă» sau a «sinucideriiprin strangulare»“.

Dar după moartea lui Călinescu şi sub influenţa raporturilor cu germanii, Moruzov îşi schimbă atitudinea şi trece în cealaltă extremă, favorabilă legionarilor. Tratează cu Canaris aducerea unui guvern legionar, aşa cum doreau germanii.

Un aspect determinant, prezentat si de doctorul Şerban Milcoveanu, unul dintre cei mai importanţi memorialişti legionari, sugerează în multe din confesiunile şi analizele domniei sale, că o parte din răutăţile care s-au petrecut în societatea românească din acea perioadă au avut la bază colaborarea dintre Mihail Moruzov şi Horia Sima.

Doctorul Şerban Milcoveanu apreciază că Horia Sima nu a fost agent sau subaltern al lui Moruzov, ci un ambiţios, lacom de putere, care, fără scrupule morale a intrat în „colaborare reciproc avantajoasă“. Relaţiile cu şeful Serviciului Secret, Horia Sima susţine că ele datează din primăvara anului 1940, când, aflat în arestul Poliţiei Capitalei, Moruzov a contactat din însărcinarea Palatului pentru a-i propune un post ministerial în scopul de a se pune capăt conflictelor sângeroase între Mişcarea Legionară şi regimul lui Carol al II-lea.

Când Horia Sima vine cu Nicolae Petraşcu clandestin în ţară şi sunt arestaţi de jandarmi în Banat şi apoi transferaţi la Siguranţa Generală, Moruzov, cu concursul lui Niki Ştefănescu şi fără ştiinţa ministrului de interne, Ghelmegeanu, îl ia noaptea pe Horia Sima şi, după lungi tratative, îl duce la Palat ca să trateze cu Urdăreanu.

Pentru ca Moruzov să-şi repare situaţia fata de legionari şi să-i aibă oricând la îndemână pentru combinaţiile politice aranjate cu Urdăreanu, mobilizează pe loc la Serviciul Secret un grup de comandanţi legionari, în frunte cu Horia Sima. Scopul principal era să-i pună la adăpost de chemare la unităţi în caz de mobilizare. Lista primului lot fusese întocmită chiar de Horia Sima, căci de pe dânsa lipsea numele lui Radu Mironovici, pretendent legitim la conducerea Mişcării.

Iată cum, acelaşi Moruzov, mâncător de legionari, îi îmbrăţişează şi le face diverse servicii importante, din oportunism şi joc politic.

Afirmaţiile fostului comandant al Mişcării Legionare sunt susţinute de Referatul din 31 august 1940 întocmit de Mihail Moruzov, privind clarificarea situaţiei militare a 12 membri de frunte ai Mişcării Legionare, printre care şi Horia Sima. Documentul atestă că „pentru aranjarea situaţiei militare Ministerul Apărării Naţionale a ordonat detaşarea acestor elemente la Cabinet şi, apoi – în mod secret – repartizaţi la Serviciul S.“.

Încadrat în timp, acest eveniment s-a petrecut „după înapoierea domnului Horia Sima în ţară, deci în mai 1940, în urma unor aranjamente luate faţă de Carol al II- lea, ocazie cu care s-a ordonat „ să fie pus în libertate“ şi „să se întreprindă prin elemente fost legionare indicate de d-sa şi pe răspunderea d-sale o propagandă în ţară, răspândindu-se formula: «Credinţă pentru Rege şi în slujba intereselor ţării»“. Paralel cu această misiune, celor 12 legionari încadraţi în Serviciul S „ li s-a dat şi însărcinarea să culeagă informaţii prin legăturile ce au în toate straturile sociale, în ce priveşte propaganda comunistă, teroristă, iredentistă“

Acelaşi Moruzov, care prin rapoartele lui asupra legăturilor lui Ion Antonescu cu legionarii, determinase Palatul să-l interneze pe acesta în lagăr, întreţine el însuşi raporturi cu legionarii.

Dar linia în zigzag pe care mergea Moruzov, dintr-o extremă în alta trebuia să se frângă şi firele ce le mânuia trebuiau să se încurce, şi astfel Moruzov, ca şi exponentul lui la Siguranţa Generală, Niki Ştefănescu, cad în dizgraţia Palatului..

Astfel se explica şi următorul pasaj din însemnările zilnice ale regelui Carol al II-lea, pentru ziua de 2 septembrie 1940, când suveranul îşi aducea aminte pentru prima oară de Moruzov: „S-au făcut schimbări la Poliţie, unde s-a constatat că Moruzov şi Niky Ştefănescu susţineau pe legionari şi, în special, pe Horia Sima; au fost ambii retraşi la M.St.M.“.

Acceptarea colaborării cu Mihail Moruzov a fost explicată de Horia Sima în felul următor: „El – Moruzov – vedea în mine elementul indispensabil pentru garantarea Regelui de loialitatea mişcării, fiind legat de el prin recunoştinţa ce i-o datoram că m-a scăpat de la moarte “.

In acest context, care evidentiaza colaborarea Moruzov – Horia Sima, se ridica intrebarea, daca Regele stia de aceasta intelegere si care era scopul pentru care Horia Sima a fost ,, lucrat „ de Moruzov ?

Adevărul e că în activitatea de informaţii, pe lângă acţiunile pozitive, eficiente şi revelatorii se strecoară şi o grămadă de erori. Una dintre ele, în cazul analizat, se pare că a fost diagnosticul pe care Mihail Moruzov l-a pus în legătură cu colaborarea sa cu Horia Sima. După opinia doctorului Şerban Milcoveanu, greşeala ar fi constat „în primul rând pentru că i-a ignorat ambiţia de a deveni el dictatorul Statului Român, în plus de şeful Mişcării Legionare, şi în al doilea rând pentru că i-a subevaluat viclenia de a părea unealtă subordonată până reuşeşte să-i înfigă mortal cuţitul în spate“.

Colaborarea între Horia Sima şi Mihail Moruzov s-a făcut în primul rând pe considerente politice, urmărite de Palat şi într-un plan secundar s-a urmărit şi activitatea de informaţii specifică Serviciului Secret. Ca om politic, reprezentant de frunte al unei organizaţii cu o ideologie ultranaţionalistă şi practici teroriste, Horia Sima s-a dovedit incapabil de a-şi respecta „contractul“ politic cu Palatul. Ca agent de informaţii însă nu avem date din care să rezulte că şi-a încălcat contractul cu Serviciul Secret.

Revenind la cazul assasinarii lui Codreanu si realizand legatura cu relatia Moruzov – Sima, ne reţine atenţia menţiunea că: „ în noiembrie 1938, prin dezlănţuirea anarhiei în Transilvania, Horia Sima a oferit lui Mihail Moruzov, justificarea executării lui Corneliu Z. Codreanu, ca presupusă singura soluţie de a stopa aşa-zisa «ordine public㻓, deci o teză foarte apropiată de cea formulată de Eugen Cristescu.

Autorii lucrării publicate sub titlul „Legionarii despre Legiune“, se pare că şi-au „însuşit“ şi ei aceiaşi viziune: „Prin serviciul lui Moruzov, Carol al II-lea avea asigurarea că Horia Sima şi-a dus la îndeplinire misiunea ce-i fusese încredinţată, de a provoca condiţii favorabile justificării uciderii lui Codreanu şi, că, deocamdată, nu vor întreprinde nimic altceva“.

Ca argument, este adusa nota din 11 mai 1949, redactată de un informator al Securităţii, care stătuse în celulă cu Ion Gigurtu şi în care se relata că fostul ministru „ condamnă pe Sima, pe care-l consideră un criminal, ce împreună cu Moruzov, ar fi omorât pe Codreanu, care poate era cinstit “.

Prin urmare, afirmaţiile lui Ion Gigurtu aflat în detenţie par credibile pe considerentul că nu ştia cu cine stă de vorbă, iar în calitatea sa de fost preşedinte al Consiliului de Miniştri era îndreptăţit – fapt pentru care i se acordă credibilitate – să cunoască multe din culisele puterii.

Pentru a păstra echilibrul, să notăm că Horia Sima a negat orice amestec al său în provocarea evenimentelor anarhice din Transilvania care au fost luate ca pretext de către putere pentru asasinarea lui Codreanu, insa este si normal, pentru ca in caz contrar ar fi fost necesar sa dea explicatii cu privire la activitatile sale probabile si colaborarea cu Moruzov si SSI.

Doctorul Şerban Milcoveanu reia şi analizează mai pe larg conjunctura în care s-a produs asasinarea lui Codreanu şi represiunea asupra Mişcării Legionare. Mai întâi, domnia sa precizează că: „În tabăra Puterii de Stat, Armand Călinescu, Victor Iamandi, Gavrilă Marinescu, Mihail Moruzov şi Niky Ştefănescu concepeau progresia în trei etape: a) etapa lagăre-închisori; b) etapa asasinării lui Corneliu Z. Codreanu – Stat Major Legionar; c) etapa masacrării în masă a tuturor legionarilor din lagăre şi din libertate “. Apoi, autorul fixează în timp şi data când şeful Serviciului Secret ar fi conceput planul: „ Complotul de uzurpare a conducerii, deci de eliminare a conducerii legionare Corneliu Z. Codreanu – ing. Gh. Clime era pregătit de Mihail Moruzov mult înainte, dar practic şi concret a început în iunie 1938 şi a fost identificat şi demascat în iulie 1938“.

Tinând cont de faptul că primele arestări masive în rândurile Mişcării Legionare şi internarea în penitenciarele de la Tismana, Dragomirna şi Miercurea-Ciuc s-au făcut la 17 aprilie 1938 – după cum ne spune acelaşi autor -, precum şi de condamnarea lui Codreanu prin procesul din 25-27 mai 1938, înseamnă că Mihail Moruzov nu a fost implicat, cel puţin în prima secvenţă a planului de represiune contra legionarilor, respectiv „etapa lagăre-închisori“. Există însă şi un alt pasaj din aceeaşi lucrare în care doctorul Şerban Milcoveanu – reproducând o informaţie aflată se pare de la un martor ocular – ne sugerează că Moruzov n-ar fi fost implicat nici în a doua etapă a represiunii, respectiv asasinarea lui Codreanu şi a Statului Major Legionar: „Aproape patruzeci de ani mai târziu am aflat de la Amedeu Bădescu de faţă la discuţie că «executarea» lui Corneliu Z. Codreanu a fost decisă în dimineaţa de 1 octombrie 1938 în imobilul Ministerului de Justiţie de Armand Călinescu şi Victor Iamandi, cu justificarea: «Englezii i-au dat lui Hitler mână liberă în România. Aceasta înseamnă că va trebui să-i dăm drumul lui Codreanu şi cu popularitatea lui ajunge la guvern în câteva luni. Codreanu trebuie să dispară înainte ca Acordul de la Munchen să-şi facă efectele în România»“.

Dacă e să dăm credibilitate acestei afirmaţii, înseamnă că decizia de asasinare a lui Codreanu poate fi pusă în responsabilitatea lui Armand Călinescu – la acea dată Preşedinte al Consiliului de Miniştri – şi lui Victor Iamandi, ministrul de Justiţie, sub presiunea evenimentelor internaţionale.

Cu toate acestea, autorul revine imediat şi, în contextul dezvoltării tezei potrivit căreia „regele Carol II era nu numai un mare imoral, corupt şi vicios, dar şi un mare instabil“, ajunge la concluzia că „Armand Călinescu, Mihail Moruzov – nu fără consensul lui Victor Iamandi, Gavrilă Marinescu, Niky Ştefănescu şi poate Jean Pangal – au conceput începerea războiului civil dintre Stat şi Naţiune pentru a-l obliga pe ex-regele Carol II să nu-şi schimbe hotărârea şi să rămână la executarea lui Corneliu Z. Codreanu“.

În legătură cu atentatul din 21 septembrie 1939, a cărui victimă a căzut Armand Călinescu, Radu Lobei, fost şef de cabinet al primului ministru român, îşi exprima opinia într-un articol publicat în ziarul parizian „Le Monde“ din 21 septembrie 1969, că Mihail Moruzov ar fi fost implicat. Doctorul Serban Milcoveanu preia ideea şi încearcă să o explice în sensul că evenimentul trebuie pus în legătură cu colaborarea SSI – Abwehr şi interesele Germaniei în România. Cauza atentatului ar fi constat în intenţiile primului ministru român de a pune în aplicare ordinul Angliei şi Franţei ca România să-şi autodistrugă întreaga industrie petroliferă, aşa cum procedase şi în primul război mondial. Aceiaşi teză este reluată de domnul Milcoveanu într-un alt pasaj în care vine şi cu amănunte: „Trebuie făcută distincţie netă între «creierul care a conceput atentatul» şi «mâna care a executat atentatul», în opinia domniei sale „creierul“ atentatului nu putea fi decât trioul Carol al II-lea, Urdăreanu şi Moruzov. Aceştia au pregătit şi urmărit în teren execuţia, după următorul scenariu: „scoaterea din folosinţă a Cadillac-ului blindat şi înlocuirea şoferului Ion Druţă cu şoferul Vasile Joiţa“. Ernest Urdăreanu s-ar fi aflat în maşina nr. 3, în spatele maşinii cu legionari care au executat asasinatul, iar Mihail Moruzov „supraveghind terenul cu o lunetă de la fereastra unei case“.

Cu altă ocazie, acelaşi memorialist formulează tranşant: „La 21 septembrie 1939 Horia Sima a oferit lui Mihail Moruzov echipa Miti Dumitrescu pentru atentatul împotriva primului ministru Armand Călinescu, care organiza distrugerea întregii industrii petrolifere române şi care nu putea fi altfel eliminat, întrucât era «omul politic» al Angliei şi Franţei, patroanele României. Iar Mihail Moruzov l-a plătit pe Horia Sima: primo cu eficace imunitate în raport cu aparatul represiv al Siguranţei, Poliţiei şi Jandarmeriei şi secundo cu vidul în ierarhia Mişcării Legionare şi cu recomandarea la Palatul Regal pentru aşa-zisa destindere şi colaborare“.

„Teza Lobei – Milcoveanu“, potrivit căreia regele Carol al II-lea, Ernest Urdăreanu şi Mihail Moruzov ar fi fost în spatele atentatului din 21 septembrie 1939 e greu de acceptat în condiţiile confruntării ei cu alte surse documentare. Sunt şi memorialişti care susţin că, atât Carol al II-lea cât şi Moruzov au fost surprinşi de atentatul contra lui Armând Călinescu.

Horia Sima vine cu o completare susţinând ca asasinarea lui Armand Călinescu a fost „opera“ legionarilor. Această explicaţie pare a sugera că nu a fost vorba de nici un fel de implicare a lui Mihail Moruzov şi a Serviciului Secret, concluzie formulată să nu uităm de cel mai autorizat şi responsabil om de faptele Mişcării Legionare, care insa era cplaboratorul lui Moruzov si al SSI.

Memorialiştii legionari care s-au „reeducat“ la Aiud, susţin că în cadrul Consiliului s-ar fi prezentat şi o listă cu personalităţile din conducerea Mişcării Legionare care urmau să fie executate fără judecată şi că această listă ar fi fost întocmită de însuşi Horia Sima şi Mihail Moruzov. Totuşi se aduce următorul argument: „Faptul că Moruzov, împreună cu Horia Sima, a întocmit lista l-a relatat unul din colaboratorii lui Moruzov, iar existenţa ei la Palat au certificat-o declaraţiile lui Ionel Dumitrescu, fostul secretar al macabrei şedinţe ţinută de acest Consiliu“.

Colaborarea între Horia Sima şi Mihail Moruzov s-a făcut în primul rând pe considerente politice, urmărite de Palat şi într-un plan secundar s-a urmărit şi activitatea de informaţii specifică Serviciului Secret. Faptul că Horia Sima nu i-a salvat viaţa lui Moruzov constituie o problemă deosebita, în primul rând nu era de datoria lui ca agent al Serviciului Secret să încerce o astfel de tentativă. Datoria lui era să ofere informaţii de calitate şi în domeniile stabilite. În al doilea rând, ajuns vicepreşedinţe al Consiliului de Miniştri în guvernul naţional – legionar instaurat prin înalt Decret Regal, la 14 septembrie 1940, Horia Sima dispunea totuşi de posibilităţi limitate de manevră pentru a lua pe cont propriu o astfel de acţiune delicată, dar şi periculoasă având în vedere adversităţile greu de reconciliat, între Moruzov şi Ion Antonescu.

De altfel unii legionari căutau să se răzbune sângeros pe toţi oamenii devotaţi fostului regim carlist, printre care şi Mihail Moruzov. Pentru a-l salva pe Moruzov, Horia Sima nu putea invoca decât colaborarea sa cu Serviciul Secret, ceea ce era periculos în sensul că-l situa într-o postură dificilă atât faţă de Ion Antonescu cât şi faţă de masa de rând a legionarilor. Oricum, un astfel de demers nu putea fi realizat, chiar dacă ar fi depăşit riscurile de circumstanţă, fără deconspirarea contractului cu Serviciul Secret. Toate acestea au constituit motivele care l-au determinat pe Horia Sima la o atitudine pasivă, sau în ori şi ce caz destul de rezervată faţă de arestarea şi ulterior asasinarea lui Moruzov.

Astfel în noaptea de 26 spre 27 noiembrie , apoi în ziua de 27 noiembrie au fost asasinate 70 persoane , lideri politice şi militari , membri ai structurilor informative, de ordine şi sigurantă , justiţie din care 64 de persoane se aflau arestate în închisoarea miltară Jilava, celelalte fiind asasinate la prefectura Poliţiei Capitalei, iar în pădurea Snagov şi Streajnic au fost asasinaţi cunoscutul economist Virgil Madgearu şi marele istoric Nicolae Iorga . Între victimele menţionate şi în procesul intentat asasinilor au figurat Mihail Moruzov, Niki Ştefanescu, generalul Ion Blegliu, generalul Argeşeanu, generalul Gabriel Marinescu, colonelul Anibal Panaitescu, colonelul Ştefan Gherovici, ofiţeri de poliţie şi jandarmi, subofiţeri şi funcţionari care luaseră parte la reprimarea Mişcării Legionare (Vezi, pe larg despre subiect Istoria Serviciilor de Informaţii contrainformaţii româneşti în perioda 1919- 1945,autor Alin Spânu, Editura Demiurg, Iaşi 2010). Victimele asasinatelor de la Jilava se aflau incarcerate în cele 16 celulule ale închisoarea Jilava , (vezi în Asasinatele de la Jilava …. Snagov şi Strejnecul 26- 27 noemvrie 1940, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1941, pp. 10 -11).

Revenind, putem spune că Mihail Moruzov acesta a avut păcatele lui de care nu-l poate absolvi nimeni. Probabil, la locul potrivit şi la momentul oportun, a întocmit dosare despre viaţa intimă a unor personalităţi politice care se situau pe o poziţie contrară, sau incomodă Palatului, pentru a le folosi ca element de şantaj în momentele de oportunitate, ceea ce a făcut să-şi depăşească în acest fel atribuţiile sale de şef al Serviciului Secret, fixate prin regulamente.

S-a lăsat prea mult preocupat de jocurile de culise, de câştigarea favorurilor Casei Regale, de compromiterea adversarilor politici ai regelui Carol al II-lea. Prea îndrăgostit de operaţiile pur tehnice ale Serviciului Secret (recrutarea, dirijarea şi infiltrarea agenţilor, combinaţiile şi legendele informative, contrapropaganda şi dezinformarea, interceptările de înscrisuri şi convorbiri etc. Moruzov a neglijat tocmai menirea fundamentală a unui şef al Intelligence-ului: preocuparea pentru analiza profundă şi obiectivă a situaţiei geostrategice şi geopolitice a ţării şi elaborarea prognozelor pe termen scurt, mediu şi îndepărtat pe care să le supună atenţiei factorilor politici constituţionali, responsabili de soarta ţării, iar activitatea Intelligence -lui să fie direcţionată spre un asemenea obiectiv.

Bibliografie

  • Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Pe marginea prăpastiei, 21-23 ianuarie 1941, Bucureşti, 1942, Ediţia a Il-a îngrijită de prof.univ.dr. Ioan Scurtu, 2 volume, Bucureşti, Editura Scripta, 1992 , vol. II,
  • Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul, 26 noiembrie 1940, Monitorul Oficila şi Imprimeriile statului, Bucureşti., 1941.
  • Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul, 26 noiembrie 1940, Bucureşti, Editura Scripta, 1992
  • Alin Spânu , Istoria Serviciilor de Informaţii contrainformaţii româneşti în perioda 1919- 1945, Editura Demiurg, Iaşi 2010.
  • Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret, Editura Elion, Bucureşti, 2004.
  • Ioan Scurtu, Istoria României în anii 1918 1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură,  Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1996.
  • Tiberiu Tanase, Fetele monedei. Miscarea legionara intre 1941-1948, Editura Tritonic, 2010.
  • Tiberiu Tanase, Mihail Moruzov, alias „inginerul Mihail Ştefănescu”, revista Art-Emis, 08 Februarie 2017, 22:16, http://www.art-emis.ro/personalitati/4014-mihail-moruzov-alias-inginerul-mihail-stefanescu.html
  • Horia Sima      ,, Statul National -Legionar”, Ed. Miscarea Legionara, Madrid, 1986.
22 iul. 2022

Principii ale analizei intelligence în cadrul serviciilor secrete, afaceri și (geo)politică

de | postat în: Intelligence, Numărul 1, Open Access, Volumul 1 | 0

Nicolae Sfetcu (2022), Principii ale analizei intelligence în cadrul serviciilor secrete, afaceri și (geo)politică, Intelligence Info, 1:1Sfetcu, Nicolae (2022), Principii ale analizei intelligence în cadrul serviciilor secrete, afaceri și (geo)politică, Intelligence Info, 1:1, 29-38, DOI: 10.58679/II80301, https://www.intelligenceinfo.org/principii-ale-analizei-intelligence-in-cadrul-serviciilor-secrete-afaceri-si-geopolitica/

 

Rezumat

Intelligence, în plus față de cunoașterea științifică, presupune includerea în ecuație a factorilor umani, socio-economici și politici, și obținerea, prin analiză, de informații și predicții prin combinarea tuturor factorilor implicați.

Analiza intelligence constă în aplicarea unor metode cognitive individuale şi colective pentru a cântări datele și a testa ipotezele într-un context socio-cultural dat.

 

Cuvinte cheie: analiza informațiilor, intelligence, servicii secrete

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 1, Numărul 1, Septembrie 2022, pp. 29-38
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/principii-ale-analizei-intelligence-in-cadrul-serviciilor-secrete-afaceri-si-geopolitica/
© 2022 Nicolae Sfetcu. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Acesta este un articol cu Acces Deschis distribuit în conformitate cu termenii licenței de atribuire Creative Commons CC BY 4.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/4.0/), care permite utilizarea, distribuirea și reproducerea fără restricții pe orice mediu, cu condiția ca lucrarea originală să fie citată corect.

This is an Open Access article distributed under the terms of the Creative Commons Attribution License CC BY 4.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/4.0/), which permits unrestricted use, distribution, and reproduction in any medium, provided the original work is properly cited.

 

Principii ale analizei intelligence în cadrul serviciilor secrete, afaceri și (geo)politică

Nicolae Sfetcu

 

Se pare că Francis Bacon a fost primul care a afirmat că ”scientia potentia est”, (Bacon 1597) o expresie latină care poate fi tradusă prin ”cunoașterea este putere”, cu derivata sa ulterioară ”informația este putere”. Cunoașterea, ca subiect principal al epistemologiei, este definită clasic de trei criterii: trebuie să fie justificată, adevărată și crezută. Informațiile, în schimb, sunt date procesate, organizate și structurate. Ne oferă, cu adevărat, cunoașterea sau informațiile, puterea clamată de Francis Bacon?

Intelligence, în plus față de cunoașterea științifică, presupune includerea în ecuație a factorilor umani, socio-economici și politici, și obținerea, prin analiză, de informații și predicții prin combinarea tuturor factorilor implicați.

Analiza intelligence constă în aplicarea unor metode cognitive individuale și colective pentru a cântări datele și a testa ipotezele într-un context socio-cultural dat. Brei afirmă despre activitatea de informații că

’’… este mai mult decât informație. Este o cunoaștere care a fost special pregătită pentru circumstanțele unice ale clientului. Cuvântul cunoaștere evidențiază necesitatea implicării umane. Sistemele de colectare a informației produc … date, nu intelligence; numai mintea umană poate oferi acel ceva special care dă sens datelor pentru cerințele diferite ale clienților. Procesarea specială care definește parțial intelligence este colectarea, verificarea și analiza continuă a informațiilor care ne permit să înțelegem problema sau situația în termeni acționând şi apoi să adaptăm un produs în contextul circumstanțelor clientului. Dacă unul dintre aceste atribute esențiale lipsește, atunci produsul rămâne informație brută, mai degrabă decât informație prelucrată [intelligence].” (Brei 1996)

Activitatea intelligence reflectă o rafinare progresivă a datelor si a informaţiilor Fig. 1. Activitatea intelligence reflectă o rafinare progresivă a datelor si a informaţiilor

În acest context, Dr. Robert Levine, fost analist de intelligence la CIA timp de 33 ani și în prezent lector la Școala de Arte și Științe Krieger, Universitatea Johns Hopkins, evidențiază principiile pe care trebuie să se bazeze un analist de intelligence, în lucrarea ”Principles of Intelligence Analysis” publicată de CIA în Studies in Intelligence, Vol. 65, No. 4, decembrie 2021. În lucrarea sa discută principiile pentru o activitate de intelligence desfășurată de serviciile de informații. Dar, așa cum serviciile de informații s-au inspirat din activitatea de intelligence a corporațiilor (business intelligence, competitive intelligence, analitica), în același mod se pot extinde observațiile sale și la analiștii de intelligence corporatiști, politici, și chiar din domeniul geopoliticii. (Levine 2021)

Un analist de intelligence trebuie să țină cont de două elemente fundamentale în expunerea sa: de analiza intelligence propriu-zisă, și de specificul fiecărui client care se va folosi în final de analiza elaborată.

Clientul analizei intelligence

Clienții au mai multe surse de informații, propriile părtiniri și preferințe și presiuni teribile de timp. În încercarea de a obține aprecierea muncii sale, analistul trebuie să-și protejeze integritatea intelectuală și obiectivitatea analitică, evitând încercările interne sau externe de a-i modifica judecățile pentru a satisface obiective politice sau birocratice. (Zulauf 2021)

Transformați întrebările clienților în subiecte și cerințe viabile de informații

Analiștii trebuie să-și folosească expertiza și înțelegerea intereselor clientului pentru a rafina întrebările ample în întrebări de intelligence la care se poate răspunde logic, pe baza dovezilor și a judecăților informate. Analiștii trebuie apoi să traducă acele întrebări de intelligence în cerințe clare și practice de colectare pentru a genera dovezi suplimentare. Dacă, de exemplu, un factor de decizie întreabă dacă un stat străin este stabil, analiștii trebuie să dezvăluie preocuparea reală (lovituri de stat, stabilitate economică sau revoltă populară?) și să creeze aspecte de intelligence care se referă la fiecare dimensiune. Aceste aspecte trebuie rafinate în contextul țării specifice: istoria acesteia, componența etnică, loialitatea corpului ofițerilor, rezervele monetare și balanța de plăți etc.

Înțelegeți perspectiva clientului

Judecățile și disponibilitatea oamenilor de a accepta concluziile analitice sunt încadrate de mai mulți factori, inclusiv medii, experiențe și convingeri. Fiecare factor de decizie are prejudecăți cognitive, inclusiv teorii care îi ghidează (de exemplu, ordinea internațională liberală), convingeri despre cum funcționează lumea (de exemplu, arcul istoriei se înclină într-o anumită direcție) sau credințe sacre (de exemplu, toate lucrurile se întâmplă pentru un motiv). Prin urmare, este esențial ca analistul să înțeleagă cât mai multe despre factorii de decizie și despre mediul în care aceștia își desfășoară activitatea. Fiecare afirmație analitică, precum și dovezile și logica folosite pentru a o susține ar trebui să fie pregătite ținând cont de factorii de decizie.

Fiți atenți la interacțiunea dintre prejudecățile cognitive și raționamentul metaforic

Începând cu anii 1970, psihologi cognitivi precum Daniel Kahneman, Vernon Smith, Richard Thaler și Amos Tversky au dezvăluit unele dintre secretele din spatele modului în care ființele umane iau decizii și evaluează riscurile și recompensele, iar munca lor ar influența în mare măsură domeniul analizei informațiilor. (Kahneman 2013) este o privire de ansamblu accesibilă a lucrării sale privind părtinirea, riscul și luarea deciziilor. Vezi, de asemenea, (Lanir și Kahneman 2006). Astăzi, prin standardele de instruire și profesioniști, analiștii trebuie să se ferească de modul în care comenzile rapide mentale îi pot duce în eroare.

De asemenea, analiștii ar trebui să acorde atenție raționamentului metaforic nerecunoscut – al lor și al clientului lor. Oamenii percep, gândesc, experimentează și acționează prin metafore. În cuvintele psihologului Steven Pinker din Harvard, „metafora este într-adevăr o cheie pentru explicarea gândirii și a limbajului.” (Pinker 2007) Metaforele traduc concepte amorfe în analogii concrete. Ele oferă structuri coerente care ajută la înțelegerea de noi informații sau posibilități, evidențiind unele caracteristici ale unei probleme în timp ce ascund altele. Dacă o dispută este un război, ne propunem să învingem cealaltă parte, nu să o convingem să fie de acord cu noi.

Analiștii terorismului, de exemplu, s-ar putea să nu recunoască influența studierii recrutării ca un comportament asemănător unei bande sau o contaminare asemănătoare virusului. (Thibodeau și Boroditsky 2011) Pentru un studiu cuprinzător, a se vedea (Lakoff și Johnson 2008). În mod similar, clienții serviciilor de informații s-ar putea să nu recunoască faptul că modul în care percep cadrele de conducere străine ca membri ai mafiei sau directori corporativi le afectează judecățile. Metaforele lor, totuși, modelează ce informații caută și la care reacționează, și ce tipuri de acțiuni și reacții anticipează și cred că sunt probabile. Luați în considerare consecințele vizualizării unui război împotriva drogurilor, mai degrabă decât un efort de a trata dependența.

Pregătirea analizei intelligence

Analiștii trebuie să examineze punctele forte și slabe ale fiecărui raport, proveniența acestuia și consecvența și inconsecvența dintre rapoartele disponibile. Ei trebuie să cerceteze circumstanțele colectării, motivațiile, accesul și comunicările greșite, posibilitatea de pierdere sau denaturare neintenționată a informațiilor, negarea și înșelăciunea. Chiar și o conversație interceptată implică interpretări ale intonației, tempoului și traducerii, printre alți factori.

O caracteristică strâns legată de perspectivă este analiza multidisciplinară. Ar trebui să se facă din analiza multidisciplinară o realitate, nu doar o aspirație.

Cunoașteți și luați în considerare puncte de vedere opuse

Gravat pe peretele din interiorul intrării CIA este citatul din Evanghelia lui Ioan: „Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va elibera”. Într-un context de informații, este înșelător. Analiștii nu au o cheie a adevărului. (Marrin 2020) Descoperă fapte, le conectează la explicații plauzibile și construiesc argumente pentru a-și susține judecățile. În general, există puncte de vedere alternative și susținători pentru ele. Ignorarea punctelor de vedere opuse aduce un deserviciu clienților și poate scufunda cazul analistului. (Un coleg a sugerat acest pasaj din cartea On Liberty a lui John Stuart Mill: „Cel care își cunoaște doar partea lui a cazului, știe puțin despre asta. Motivele lui pot fi bune și nimeni nu poate că nu le respinge. Dar dacă el este la fel de incapabil să infirme motivele din partea opusă; dacă nu știe nici măcar care sunt, nu are temei să prefere nici o părere.”) (Mill 1859)

Înțelegeți imaginea completă

Integrarea informațiilor a redus decalajele dintre colector, analist și consumatorul de informații, dar analiștii trebuie să fie adaptați la riscul continuu ca operațiunile de informații și acțiunile factorilor de decizie să poată ascunde cauzele și efectele. De exemplu, dacă o putere străină acționează într-un mod care pare a fi irațional sau paranoic, analiștii ar putea concluziona că liderii ei sunt slab informați sau induși în eroare de serviciile lor de informații. Dar în multe situații acțiunile străine au fost, de fapt, motivate de acțiuni ascunse ale rivalilor lor.

Există o altă dimensiune a acestei probleme a catalizatorului necunoscut. Activitățile non-intelligence, inclusiv diplomația, acțiunile militare și implicarea sectorului privat și neguvernamental pot avea influențe profunde asupra percepțiilor și acțiunilor actorilor străini. Analiștii trebuie să înțeleagă ce forțe influențează acțiunile actorilor străini. (Hathaway 2000)

Dezvoltați modele consistente și cuprinzătoare

Analiștii trebuie să înțeleagă situațiile complexe suficient de bine pentru a oferi clienților teorii coerente și persuasive care leagă în mod logic dovezile disponibile. Un caz fără o teorie generală a argumentului este deosebit de vulnerabilă la respingere.(Heath și Heath 2007)

Nimic din toate acestea nu sugerează că analiștii ar trebui să îngroape dovezi incomode (lacune, dovezi contrare) sau să sugereze că există o singură explicație. Nici nu înseamnă că o teorie ar trebui să devină o cămașă de forță intelectuală. Cu toate acestea, fără explicații clar articulate, clienții rămân cu o mizerie de dovezi parțial digerate care îi obligă să preia funcțiile de analiști.

De asemenea, revine analiștilor și sarcina să specifice ipotezele cheie, să explice cât de larg acceptate sunt acele ipoteze, să furnizeze contra-ipoteze majore și să exploreze ce se întâmplă dacă ipotezele sunt greșite.

Susțineți judecățile

Puține greșeli ies în evidență atât de prost și subminează o prezentare orală sau scrisă mai mult decât hotărârile nesusținute sau dovezile inexplicabile. Dacă o judecată nu este susținută sau este prost susținută, întreaga prezentare poate suferi de un efect de halo invers, adică o afirmație slab susținută afectează credibilitatea altor argumente.

Nu promite exagerat

Analiștii ar trebui să fie umili cu privire la capacitatea lor de a vedea în viitor. Multe probleme de intelligence sunt probleme foarte complexe cu actori multipli, independenți; caracteristici ascunse; și dovezi manipulate de oponenți intenționat înșelători. Mai mult, predicțiile sunt rareori doar despre fapte (de exemplu, care va fi valoarea indicelui bursier în șase luni), ci mai degrabă despre relații cauzale. La fel ca toți oamenii, analiștii prin natura lor încearcă să găsească relații și explicații chiar și atunci când datele care susțin astfel de afirmații sunt slabe și inconsecvente. (Sloman și Fernbach 2017)

Acordați atenție secvențierii și structurii

Există modalități alternative de a prezenta o constatare analitică și este rar, dacă este vreodată, un singur mod. La începutul procesului de producție, autorii ar trebui să ia în considerare cea mai bună modalitate de a transmite analiza și echilibrul relativ al textului și elementelor vizuale și, atunci când sunt relevante, briefing-uri în persoană.

Unul dintre cele mai flagrante cazuri de atenție insuficientă acordată prezentării vine în utilizarea marcatorilor în scriere sau în prezentările de diapozitive cum ar fi PowerPoint. Este obișnuit să vedeți produsele de intelligence scrise ca o serie de paragrafe sau diapozitive structurate în mod similar, fiecare ca o propoziție declarativă lungă urmată de o serie de marcatori. Adesea, enumerărilor le lipsește un rol logic inerent sau o ordine. (Shaw, Brown, și Bromiley 1998) Ele pot fi o listă de exemple, dovezi cheie, pași dintr-o secvență, evenimente dintr-o cronologie etc. Fără un limbaj explicativ de legătură (de exemplu, „următoarele sunt cele mai importante rapoarte care susțin această afirmație”), nu există nicio modalitate de a ști ce fel de logică se aplică. Așa cum sunt utilizate în mod obișnuit, marcatorii de listă conduc la o abordare care poate fi descrisă ca analiză prin anecdotă.

Utilizați un limbaj potrivit pentru client

Un analist priceput adaptează limbajul clientului cu o proză clară și directă. Aceasta ar putea însemna evitarea jargonului sau a cuvintelor inutil de lungi și complexe, înlocuirea nominalizărilor (de exemplu, substantivul „intervenție”) cu verbe active („intervine”) sau, așa cum a sfătuit celebrul George Orwell, înlocuirea cuvintelor latine cu cuvinte din limba uzuală mai scurte. („circa” mai degrabă decât „aproximativ”). Variați lungimea propozițiilor și evitați-le pe cele lungi. Cititorii și ascultătorii se pierd în propoziții de peste 50 de cuvinte, în special cu mai multe propoziții și fraze între paranteze.

Cititorii pot urmări mai ușor vocea activă și o pot prefera în detrimentul vocii pasive. (Trudeau 2012) În plus, pe măsură ce un subiect devine în mod inerent mai complex, cu atât este mai important să-l prezintați clar. Simplitatea nu se referă la atenuarea analizei, ci la capacitatea de a prezenta concluzia de bază și susținerea acesteia în mod succint și precis.

Folosiți corect numerele

Mulți analiști de intelligence au un disconfort clar cu cifrele și statisticile. Acest lucru îi face să facă greșeli care dezinformează clienții și le subminează credibilitatea.

Fiți atent la audiență

Analiștii trebuie să-și dezvolte și să-și exerseze abilitățile de informare și, la fel ca în produsele scrise, să le adapteze la publicul lor. Deși conținutul informațiilor prelucrate este esențial, acesta trebuie să fie furnizat în mod eficient. Alegerea cuvântului, intonația, ritmul, pauzele, volumul, gesturile, expresiile faciale și orice număr de alte aspecte nesubstanțiale pot asigura succesul sau îl pot condamna. Acestea fiind spuse, uneori cea mai importantă abilitate într-un briefing este ascultarea. Analiștii trebuie să echilibreze propria prezentare cu un interes puternic față de reacțiile publicului.

Analiștii ar trebui să își cunoască materialul atât de bine încât să poată livra o prezentare planificată de 20 de minute într-un minut (discurs rapid), sau să elaboreze pentru a umple o oră dacă clientul dorește acest lucru. Fiecare dintre acestea, indiferent de lungime, ar trebui să acopere aceleași contururi generale.

Prezentați analiza ca un profesionist

Analiștii trebuie să scrie sau să vorbească direct cu publicul lor, nu de jos sau de sus. Acest lucru necesită un ton încrezător, dar conversațional. Unii analiști manifestă falsă modestie, condescendență sau neîncredere. Alții nu reușesc să-și spună punctele pentru că sunt intimidați. Toate pot duce la probleme.

Anticipați întrebările și obiecțiile

Clienții de intelligence învață adesea cel mai mult atunci când pot pune întrebări care răspund nevoilor lor specifice sau pot completa lacune specifice în înțelegerea lor. Unii analiști își structurează chiar prezentările ca o serie de întrebări și răspunsuri; acest lucru încurajează audiența să prioritizeze întrebările și să le adauge pe ale lor. Această abordare cu întrebări și răspunsuri poate fi utilizată eficient și în produsele scrise.

Analiștii care cred că sunt clari atunci când folosesc termeni precum probabil, puțin probabil sau la distanță au în mintea lor un simț a ceea ce înseamnă. Dar nu există niciun motiv să presupunem că publicul atribuie același înțeles acelor termeni, ei au în mintea lor propriile înțelegeri a ceea ce înseamnă. (Un număr tot mai mare de literatură susține folosirea numerelor mai degrabă decât a termenilor impreciși în judecățile probabilistice. Vezi (Friedman 2019), (Tetlock 2017) și (Mauboussin și Mauboussin 2018).

Concluzie

Analiza de intelligence trebuie să fie obiectivă, minuțioasă, oportună, relevantă, exactă și riguroasă. Analiștii trebuie să respecte cel mai înalt standard posibil, iar agențiile de informații ar trebui să se străduiască să promoveze astfel de standarde prin instruire, management, structură și operațiuni. Învățarea continuă, nu inocularea o singură dată, este esențială.

Matthew Herbert oferă și el un set util de principii în discutarea îndrumării privind analiza de intelligence, raportate de Colin Powell către directorul american al serviciilor de informaţii, Mike McConnell. Se spune că Powell l-a sfătuit pe McConnell astfel:

”Ca ofițer de informații, responsabilitatea ta este să-mi spui ce știi. Spune-mi ce nu știi. Apoi ți se va permite să-mi spui ce crezi. Dar păstrează întotdeauna aceste trei aspecte separat.” (Weiner 2007)

Bibliografie

  • Bacon, Francis. 1597. Meditationes sacrae. Excusum impensis Humfredi Hooper.
  • Brei, William S. 1996. Getting Intelligence Right: The Power of Logical Procedure. Joint Military Intelligence College.
  • Friedman, Jeffrey A. 2019. War and Chance: Assessing Uncertainty in International Politics. Bridging the Gap. New York: Oxford University Press. https://doi.org/10.1093/oso/9780190938024.001.0001.
  • Hathaway, Robert M. 2000. „Confrontation and Retreat: The U.S. Congress and the South Asian Nuclear Tests – Key Legislation | Arms Control Association”. 2000. https://www.armscontrol.org/act/2000-01/confrontation-retreat-us-congress-south-asian-nuclear-tests-key-legislation.
  • Heath, Chip, și Dan Heath. 2007. „Made to Stick: Why Some Ideas Survive and Others Die”. Stanford Graduate School of Business. 2007. https://www.gsb.stanford.edu/faculty-research/books/made-stick-why-some-ideas-survive-others-die.
  • Kahneman, Daniel. 2013. Thinking, Fast and Slow. 1st edition. New York: Farrar, Straus and Giroux.
  • Lakoff, George, și Mark Johnson. 2008. Metaphors We Live By. University of Chicago Press.
  • Lanir, Zvi, și Daniel Kahneman. 2006. „An Experiment in Decision Analysis in Israel in 1975 – Speaking to Policymakers”. Studies in Intelligence 50 (4). https://www.cia.gov/static/f78bc68f80b48fc27cade92e0fd67ce0/Experiment-Decision-Analysis-Israel.pdf.
  • Levine, Robert. 2021. „Principles of Intelligence Analysis”. Studies in Intelligence 65 (4). https://www.cia.gov/static/7514ffff9baca6c514433ee0f55629db/Article-Principles-of-Intelligence-Analysis-Studies65-4-Dec2021.pdf.
  • Marrin, Stephen. 2020. „Analytic objectivity and science: evaluating the US Intelligence Community’s approach to applied epistemology”. https://doi.org/10.1080/02684527.2019.1710806.
  • Mauboussin, Andrew, și Michael J. Mauboussin. 2018. „If You Say Something Is “Likely,” How Likely Do People Think It Is?” Harvard Business Review, 3 iulie 2018. https://hbr.org/2018/07/if-you-say-something-is-likely-how-likely-do-people-think-it-is.
  • Mill, John Stuart. 1859. On Liberty. J. W. Parker and Son.
  • Pinker, Steven. 2007. The Stuff of Thought: Language as a Window Into Human Nature. Viking.
  • Shaw, Gordon, Robert Brown, și Philip Bromiley. 1998. „Strategic Stories: How 3M Is Rewriting Business Planning”. Harvard Business Review, 1 mai 1998. https://hbr.org/1998/05/strategic-stories-how-3m-is-rewriting-business-planning.
  • Sloman, Steven, și Philip Fernbach. 2017. The Knowledge Illusion: Why We Never Think Alone. Penguin.
  • Tetlock, Philip. 2017. Expert Political Judgment. https://press.princeton.edu/books/hardcover/9780691178288/expert-political-judgment.
  • Thibodeau, Paul H., și Lera Boroditsky. 2011. „Metaphors We Think With: The Role of Metaphor in Reasoning”. PLOS ONE 6 (2): e16782. https://doi.org/10.1371/journal.pone.0016782.
  • Trudeau, Christopher R. 2012. „The Public Speaks: An Empirical Study of Legal Communication”. SSRN Scholarly Paper. Rochester, NY. https://doi.org/10.2139/ssrn.1843415.
  • Weiner, Tim. 2007. „Pssst: Some Hope for Spycraft”. The New York Times, 2007, sec. Week in Review. https://www.nytimes.com/2007/12/09/weekinreview/09weiner.html.
  • Zulauf, Barry. 2021. „Safeguarding Objectivity in Intelligence Analysis”. Studies in Intelligence 65 (3). https://rieas.gr/images/HomelandSecurity/barryz2.pdf.

21 iul. 2022

Ce este intelligence-ul? Cum îl studiem?

de | postat în: Editoriale, Numărul 1, Open Access, Volumul 1 | 2

Tănase, Tiberiu (2022), Ce este intelligence-ul? Cum îl studiem?, Intelligence Info, 1:1Tănase, Tiberiu (2022), Ce este intelligence-ul? Cum îl studiem?, Intelligence Info, 1:1, 3-9, https://www.intelligenceinfo.org/ce-este-intelligence-ul-cum-il-studiem/

Rezumat

Eseul urmărește variatele abordări pe care cercetătorii le-au încercat în  studierea rolului intelligence-ului în politica națională și internațională. Acesta ia în considerare numeroasele strategii metodologice şi epistemologice care au caracterizat  studiul  „intelligence-ului” de-a lungul ultimilor 50 de ani şi argumentează că, încă de la  începutul  lor, studiile asupra „intelligence-ului” au fost caracterizate prin interdisciplinaritate și deschidere față de diferite abordări conceptuale. Istoricii, politologii, sociologii și profesioniștii și-au adus cu toții contribuția la domeniul în plină extindere al cercetărilor legate de chestiunile de „intelligence”. În  concluzie se poate afirma despre intelligence cercetarea interdisciplinară poate fi  unul dintre cele mai mari avantaje ale acestui nou subdomeniu și se poate argumenta necesitatea unei  extindere şi adâncire a agendei studiilor  de intelligence.

 

Cuvinte cheie: intelligence

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 1, Numărul 1, Septembrie 2022, pp. 3-9
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/ce-este-intelligence-ul-cum-il-studiem/
© 2022 Tiberiu Tănase. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Ce este intelligence-ul? Cum îl studiem?

Tiberiu Tănase

 

Primii câţiva ani ai secolului XXI au fost martorii unei transformări a rolului „intelligence-ului” secret în politica internaţională. Problemele legate de „intelligence” şi securitate sunt acum mult mai prezente în discursul politic occidental, ca şi în conştiinţa publică mai lărgită. Aşteptările publice faţă de „intelligence” n-au fost niciodată mai mari, iar aceste cerinţe includ o mult mai mare  dezvăluire a informaţiilor până atunci secrete. Acest lucru poate fi atribuit în mare măsură şocului provocat de atacurile teroriste din septembrie 2001. Aceste evenimente au adus în atenţie vulnerabilitatea societăţilor occidentale şi importanţa unor informaţii de calitate despre ameninţările teroriste. Însă dezvăluirile despre rilul „intelligence-ului” în construcţia de după cel de-al doilea război mondial din Golf au jucat un rol la fel de important în transformarea profilului „lumii secrete” în societatea occidentală. Aşa cum a arătat Christopher Andrew în contribuţia sa la această colecţie  de studii, „În doar un singur an, ameninţarea creată de Osama ben Laden şi Saddam Hussein a reuşit să schimbe politica guvernului britanic asupra uzului public al intelligence”-ului.

Relaţiile dintre liderii politici şi consilierii lor pe probleme de „intelligence” au ajuns să fie o preocupare publică într-o măsură fără precedent, atât în Anglia cât şi în SUA. Atât prim ministrul Tony Blair cât şi preşedintele George W. Bush au fost „intoxicaţi” cu informaţii distorsionate în mod intenţionat, pentru a le justifica de criza de a declanşa războiul din Irak din 2003. Nevoia unei înţelegeri mai bune atât a naturii procesului de „intelligence”, cât şi a importanţei sale în cadrul politicii de securitate naţionale şi internaţionale nu a fost niciodată mai evidentă.

„Să înţelegem intelligence-ul în secolul XXI” reuneşte puncte de vedere ale universitarilor, jurnaliştilor şi foştilor profesionişti în privinţa naturii intelligence-ului şi a rolului său variat în politica internă şi internaţională. Lucrarea examinează şi dezvoltarea intelligence-ului ca arie de studii academice şi evaluează contribuţia sa crescătoare la studiul relaţiilor internaţionale. Ea are ca scop studierea modului în care este studiat subiectul, în ce scop şi cu ce  consecinţe.

Sunt aproape 5 decenii de când „intelligence”-ul a apărut ca subiect al unor studii academice serioase, în publicaţia lui Sherman Kent „intelligence-ul strategic pentru politica externă americană”. Cu circa 20 de ani în urmă doi eminenţi istorici englezi ai menţionat descrierea intelligence-ului a lui Sir Alexander Codogan ca „dimensiunea lipsă a relaţiilor internaţionale. Dezvoltarea studiilor de intelligence ca subdomeniu al relaţiilor internaţionale nu a încetat din acel moment să tot ia avânt. Iniţial teren al politologilor, rolul „intelligence-ului” în politica internă şi internaţională atrage acum atenţia unui număr tot mai mare de istorici. Ca obiect de studiu, acesta este bine  dezvoltat în centre de învăţământ şi cercetare atât în Europa cât şi în America de Nord. Ca rezultat, studiul securităţii internaţionale a fost influenţat din ce în ce mai mult de înţelegerea mai clară a rolului intelligence-ului în politică. – deşi Christopher Andrew susţine „intelligence-ului” îi este încă refuzat adevăratul său loc în studiile despre Războiul Rece”. Şi, aşa cum Andrew argumentează convingător în colecţia sa, subiectul specific şi potenţial crucial al SIGIMT rămâne aproape în întregime neglijat în istoriografia Războiului Rece.

Creşterea rapidă a intelligence-ului ca un centru al curiozităţii academice va continua cu siguranţă. Progresele recente în dezvăluirile arhivelor, accelerate de sfârşitul Războiului Rece şi de atitudinile schimbătoare faţă de secretul oficial şi faţă de activitatea serviciilor de informaţii şi securitate au facilitat în continuare cercetare, înţelegerea şi dezvoltarea. Documentele recent puse la dispoziţie, alături de numeroase alte surse, oferă ocazia de a reconsidera vechile consideraţii despre motivele politicienilor şi caracterul internaţional al politicii externe şi de securitate. Evenimentele de la 11 septembrie şi războiul din Irak au concentrat atenţia pe toate aspectele subiectului. În lumina acestor evoluţii, timpul pare să fi avut dreptate păstrând ceea ce a fost realizat în domeniul relativ nou al cercetărilor reflectând asupra abordărilor metodologice variate utilizate de cercetători, ca şi asupra presupunerilor epistemologice care sprijină cercetarea şi scriu despre intelligence.

Ce este intelligence-ul? Cum îl studiem?

Percepţiile obişnuite, precum şi înţelegerea generală a naturii (esenţei) intelligence-ului şi a rolului său în cadrul relaţiilor internaţionale lasă multe lucruri nerezolvate. Un punct de plecare este întrebarea: ce este intelligence-ul ? Felul de a fi al intelligence-ului a definit condiţiile necesare abordării cercetării şi elaborării de lucrări pe acest subiect. Caracterizarea clasică a intelligence-ului făcută de Sherman Kent acoperă „cele trei lucruri separate şi distincte la care cei dedicaţi acestuia se referă de regulă atunci când utilizează cuvântul; acestea sunt: cunoaştere, tipul de organizaţie care produce acea cunoaştere şi activităţile întreprinse de acea organizaţia. În cele mai recente analize, intelligence-ul este înţeles ca procesul de culegere, analiză şi utilizare a informaţiilor. Totuşi, dincolo de asemenea definiţii de bază, există concepţii divergente ale  exact ceea ce este intelligence-ul şi la ce  foloseşte el. Aşa cum a observat Der Derian, acest lucru se întâmplă pentru că „intelligence”-ul este cel mai puţin înţeles şi cel mai puţin teoretizat domeniu al relaţiilor internaţionale” David Koln, unul dintre cei mai eminenţi cercetători ai domeniului, se plânge într-un mod asemănător, afirmând că „nici una dintre definiţiile pe care le-am văzut nu funcţionează”.o scurtă trecere în revistă a variatelor aspecte ale studiului „intelligence”-ului scoate la lumină dificultăţile inerente în orice căutare a unei definiţii cuprinzătoare.

Mulţi observatori tind să înţeleagă intelligence-ul în primul rând ca o unealtă a politicii externe şi de apărare. Alţii se centrează pe rolul său în securitatea internă. Cu toate acestea, alţii se concentrează pe rolul pe care serviciile de informaţii l-au jucat ca mecanism al opresiunii statale.o interesantă divergenţă de opinii este legată de caracterul de bază al intelligence-ului. Michael Herman (un fost profesionist) îl priveşte ca pe o formă de putere a statului în propriul său drept, iar această conceptualizare este în centrul analizei în influentul său studiu „puterea intelligence-ului în timpul păcii şi al războiului”. John Ferris (un istoric) utilizează o viziune diferită, considerând că „intelligence-ul nu este o formă de putere, ci un mijloc de dirijare a utilizării acesteia, fie ca amplificator al forţei brute, fie prin ajutorul dat în înţelegerea mediului înconjurător şi a opţiunilor care există, iar ulterior în modalitatea de aplicare a forţei sau a influenţei şi împotriva cui” Indiferent de formula adoptată şi indiferent de calitatea intelligence-ului oferit, cel mai important rămâne discernământul liderilor politici şi abilitatea de a jongla cu valoarea şi limitele intelligence-ului

Prin urmare, cum  definim munca de intelligence?

Ar trebui să distingem între informaţia „secretă” şi cea din „surse deschise”? chimbă Internetul modul în care noi evaluăm informaţia din surse deschise? Ce anume diferenţiază procesul de intelligence de activităţile de culegere a informaţiilor al altor agenţii guvernamentale? ichael Herman a oferit o soluţie la această problemă prin „intelligence-ului guvernamental” cu „organizaţiile specializate care au acel nume , precum şi ceea ce fac şi produc acestea”.Această distincţie  poate deveni la un moment dat problematică, şi anume în cazul în care se ajunge la analiza impactului intelligence-ului  asupra deciziilor  luate.

Evaluările schiţate de agenţiile de informaţii sunt de regulă bazate pe o combinaţie de surse de informare „secrete” şi „deschise” iar un procent substanţial al informaţiilor din sursele deschise este destul de adeseori realizat din materiale obişnuite şi procesate de alte departamente guvernamentale, mass media obişnuită şi chiar din activităţi ce au fost sub contracte unor agenţii nonguvernamentale. De vreme ce toate aceste domenii nu pot fi definite în mod rezonabil ca activitate de intelligence, acest lucru sugerează că esenţa intelligence-ului stă în nivelul analizei sau evaluării.

Problema e că evaluările sunt doar un element al procesului de luare a deciziilor, iar clarificarea pe care o aduc acestea pot doar completa informaţiile puse la dispoziţie de alte agenţii guvernamentale sau alte surse de informaţii la nivel de decizie. De aceea, este dificil să faci consideraţii demne de încredere despre ceea ce este exact intelligence-ul şi cum influenţează acesta luarea deciziilor. Ar trebui ca cercetătorii să accepte acest nivel de imprecizie ca inevitabil? Sau, dimpotrivă, ar trebui să ne străduim în continuare să ajungem la o definiţie a intelligence-ului care să rezolve această incertitudine?

O excelentă ilustrare a dificultăţilor  inerente  în definirea intelligence-ului este controversata chestiune a intervenţiei secrete în cadrul altor societăţi (care de regulă este denumită „acţiune sub acoperire ”. Cercetătorii au ignorat  deseori acţiunea sub acoperire în analizele lor de intelligence. Aşa cum a argumentat  Elisabeth Anderson „problematica specifică a acţiunii sub acoperire ca element  de intelligence  nu a fost suficient de serios abordată în cadrul studiilor”. Tot ea observă în continuare că, „în timp ce mediile academice au dezvoltat diverse concepte teoretice pentru a explica alte instrumente ale relaţiilor internaţionale – spre exemplu armele, comerţul  şi diplomaţia -, separarea acţiunii sub acoperire de instrumentele „tradiţionale” de politică externă înseamnă că aceste concepte identice nu au fost aplicate acţiunii sub acoperire.

Există unele divergenţe substanţiale între abordările studiilor de intelligence. Prima abordare, sprijinită mai ales printre istorici, doar de asemenea specifică şi abordări teoretice care caută să explice relaţiile dintre structura organizaţională şi politică, concepe studiul intelligence-ului în primul rând ca pe un mijloc de obţinere de noi informaţii pentru a explica deciziile specifice luate de politicieni atât pe timp de pace cât şi pe timp de război.

O a doua abordare se străduieşte să stabilească modele generale care pot explica succesul şi eşecul din cadrul procesului de intelligence. Caracteristică abordărilor ştiinţelor politice, aceasta se concentrează aproape exclusiv pe nivelurile de analiză şi decizie. Partizanii acestei abordări atribuie o importanţă crucială obstacolelor structurale şi cognitive în cadrul utilizării efective a intelligence-ului în procesul politic. Scopul este identificarea şi analiza înclinaţiilor personale, politice şi instituţionale care caracterizează organizaţiile de intelligence şi care afectează performanţa acestora în cadrul procesului de luare a deciziilor. Accentul este pus pe rolul preconcepţiilor şi al presupunerilor fundamentale în condiţionarea modului în care este analizat şi utilizat intelligence-ul. Rezultatul a fost o serie de pătrunderi în natura percepţiei şi a percepţiei greşite, dificultatea în prevenirea surprizei şi politizarea procesului de intelligence.

Aceste prime două abordări conceptuale se centrează în primul rând pe intelligence ca instrument de politică externă şi de apărare.

O a treia abordare se concentrează pe funcţia politică a intelligence-ului ca mijloc de control statal. În particular, deceniul trecut a cunoscut apariţia unui gen de literatură ştiinţifică, istorică şi politică pe acest subiect. Dacă Gestapo-ul a fost mult timp un subiect de studiu istoric, materialele scoase recent din arhive au oferit cercetătorilor posibilitatea de a studia rolul serviciilor de securitate ale statului în viaţa politică şi socială din URSS şi statele blocului estic după 1945. Aest lucru a asigurat o stimulare a unui nou val de cercetători ai controlului statului începând cu anul 1789. istoricii lucrează acum la o variată tematică de subiecte, de la rolul serviciilor de informaţii britanice şi franceze în menţinerea controlului imperial în afara graniţelor la activităţile serviciilor de securitate de genul MI5 sau FBI şi impactul lor asupra culturii politice în Marea Britanie şi Satele Unite.

Cele mai bune lucrări despre intelligence cuprind toate aceste trei abordări de mai sus în diferite moduri. Însă există aproape întotdeauna diferenţe de accent, chiar şi în lucrările făcute care au fost esenţiale în impulsionarea cercetărilor. În centrul acestor divergenţe se află dezacordul privind măsura în care asumările politice şi cultura politică modelează procesul de intelligence la toate nivelurile. Puţini vor nega faptul că procesul de identificare a ameninţărilor este legat inevitabil de alegerile şi asumările politice.

Acelaşi lucru este valabil pentru culegerea, evaluarea şi diseminarea informaţiilor asupra acestor ameninţări. Totuşi, modul în care înţelegem procesele politice şi cultura politică este esenţial. Cercetătorii nu acordă toţi o aceeaşi importanţă culturii politice şi ideologiei. Spre exemplu, Christopher Andrew argumentează că „pentru avansarea cadrului conceptual al studiilor  de intelligence este esenţial să se facă o distincţie mai clară decât este făcută de obicei în prezent între rolurile comunităţilor de intelligence în regiunile autoritare şi democratice.” Este interesant de observat, spre exemplu, că primele două direcţii de cercetare tind să acorde mai puţină atenţie importanţei asumărilor ideologice în activitatea de culegere, analiză şi utilizare a informaţiilor decât a face cea de-a treia.

Bibliografie

Understanding Intelligence in the Twenty-First Century  Journeys in Shadows, Editori  Peter Jackson și L.V. Scott

1 … 90 91 92 93 94