Cozma, Lucian Ștefan; Țenu, Cosmin Vasile; Golea, Daniela Georgiana (2025), Tunul sonic propus de George Constantinescu în Primul Război Mondial: o temă de actualitate pentru cercetarea din domeniul apărării, Intelligence Info, 4:4, 51-92, https://www.intelligenceinfo.org/tunul-sonic-propus-de-george-constantinescu/

 

The sonic cannon proposed by George Constantinescu in World War I: a topical topic for defense research

Abstract

The contemporary period has revealed the existence of an increasingly conflictual regional (in the Greater Black Sea Area, the Middle East, etc.) and international environment. The border of diplomatic tensions and hostile assistance in international relations has already been crossed. The confrontation has increasingly clearly taken on the form of an armed conflict and even open and direct confrontation, sometimes even taking on the aspect of total war. Under these conditions, there is no longer any room for diplomatic mechanisms and stratagems, it being much more rational for the states of the world, especially those of Europe, to prepare for war. In this context, an interesting aspect is that of the rediscovery (thanks to the documentation work) of some old ideas and projects. During the First World War, the illustrious Romanian scientist and inventor George Constantinescu had some interesting concerns regarding firearms. The present work has thus selected two patents belonging to George Constantinescu, namely the patent that refers to the firing of the Lewis automatic gun through the propeller field and the sonic gun patent. The first invention (although it no longer has contemporary applications) I considered it appropriate to recall, precisely in order to recall the importance that it had during the First World War and to draw from it the necessary lessons for the present moment. The invention regarding the sonic gun, however, is still of interest at the present moment, especially since the scheme from the period 1917-1920 can currently undergo numerous improvements. A focus of Romanian research (in the military field) on this possible direction of technological development could lead to the obtaining of grenade launchers and mortars that are easy to manufacture, economical, of considerable technical-tactical performance and especially having completely silent operation and a very low consumption of propellant powder.

Keywords: Constantinescu, sonic cannon, silent weaponry, grenade launcher

Rezumat

Perioada contemporană a relevat existența unui mediu regional (în Zona Extinsă a Mării Negre, Orientul Mijlociu etc.) și internațional tot mai conflictual. S-a trecut deja peste granița tensiunilor diplomatice și asistenței ostile în relațiile internaționale. Confruntarea a căpătat tot mai clar forma armată și chiar confruntare deschisă și directă, uneori îmbrăcând chiar aspectul războiului total. În aceste condiții nu mai rămâne loc de mecanisme și stratageme diplomatice, fiind mult mai rațional ca statele lumii, în special ale Europei, să se pregătească de război. În acest context un aspect interesant este acela al redescoperirii (grație muncii de documentare) unor vechi idei și proiecte. În perioada Primului Război Mondial, ilustrul savant și inventator român George Constantinescu a avut unele preocupări interesante în ceea ce privește armamentele de foc. Lucrarea de față a selectat astfel două brevete aparținând lui George Constantinescu, și anume brevetul care se referă la tragerea tunului automat Lewis prin câmpul elicei și respectiv brevetul tunului sonic. Prima invenție (cu toate că nu mai are aplicații în contemporaneitate) am considerat că este cazul să o reamintim, tocmai pentru a rememora importanța pe care aceasta a avut-o în perioada Primului Război Mondial și a trage de aici învățămintele de rigoare pentru momentul de față. Invenția referitoare la tunul sonic însă, prezintă și în momentul de față interes, mai ales că schema din perioada 1917-1920 poate la ora actuală suferi numeroase îmbunătățiri. O îndreptare a atenției cercetării românești (în domeniul militar) către această posibilă direcție de dezvoltare tehnologică ar putea conduce la obținerea unor aaruncătoare de grenade și mortiere ușor de fabricat, economice, de performanțe tehnico-tactice considerabile și mai ales având funcționare complet silențioasă și un consum foarte redus de pulbere de azvârlire.

Cuvinte cheie: Constantinescu, tunul sonic, armament silențios, aruncător de grenade

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 4, Numărul 4, Decembrie 2025, pp. 51-92
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/tunul-sonic-propus-de-george-constantinescu/
© 2025 Lucian Ștefan COZMA, Cosmin Vasile ȚENU, Daniela Georgiana GOLEA. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Tunul sonic propus de George Constantinescu în Primul Război Mondial: o temă de actualitate pentru cercetarea din domeniul apărării

Lucian Ștefan COZMA[1], Cosmin Vasile ȚENU[2], Daniela Georgiana GOLEA[3]
lucian.stefan@yahoo.fr

[1] Doctor în Științe Militare, Universitatea Națională de Apărare, București

[2] Master în Securitate și Apărare, Facultatea de Comandă și Stat Major din cadrul Universității Naționale de Apărare, București

[3] Doctorand în Securitatea Cibernetică, Universitatea „Anghel Kanciev”, Universitatea din Ruse, Bulgaria

 

Introducere

Apărute în China[1] încă din perioada Evului Mediu timpuriu, armele de foc au intrat relativ târziu în mediul european și s-au dezvoltat lent până în a doua jumătate a sec. XIX. Abia din momentul în care revoluția industrială a căpătat un avânt deosebit și omenirea a intrat în Epoca Industrialismului și Industrializării, tehnologia armamentelor de foc a cunoscut o dezvoltare mult mai rapidă. Nu trebuie să uităm că utilizarea cartușelor (mai întâi din hârtie și ulterior, cartușele metalice) s-a făcut în mod sistematizat abia de la jumătatea sec. XIX, ceea ce la scara istoriei nu constituie un trecut îndepărtat.

Marile modificări și îmbunătățiri aveau să apară practic abia la cumpăna dintre secolele XIX și XX, când s-au consacrat cartușele metalice[2] și pulberea fără fum[3], s-a trecut la utilizarea tot mai largă a țevilor ghintuite[4] și chiar au apărut mecanismele de reîncărcare rapidă, magaziile de cartușe cu funcționare automată, iar la sfârșitul secolului XIX aveau să apară și primele mecanisme de foc automat[5].

Armamentul automat a produs o adevărată revoluție în Arta Militară[6], deoarece aproape nimic din ceea ce era până atunci consacrat în maniera de purtare a războiului nu a mai rămas valabil. Mai mult, către finele sec. XIX au fost îmbunătățite munițiile destinate artileriei de câmp și s-au produs numeroase modernizări în tehnologia grenadelor de mână, apărând și dezvoltându-se rapid și aruncătoarele de grenade, mai întâi prin adaptarea puștilor iar ulterior ca arme de sine stătătoare.

Nu în ultimul rând, în sec. XIX s-a dezvoltat artileria rachetă[7], iar din primul sfert al sec. XX s-a prefigurat și motorul-rachetă cu combustibil lichid[8], chiar dacă acesta a avut o evoluție mult mai lentă și mai greoaie. În cele din urmă, de la jumătatea sec. XX artileria reactivă avea să se impună, iar în cadrul acesteea rolul principal avea să fie jucat de motorul-rachetă cu combustibil lichid, cel care de altfel avea să permită și lansarea primilor sateliți artificiali și tot el avea la începutul anilor ´60 ai secolului trecut să aducă și primii oameni în cosmos. La ora actuală armamentul strategic are în centrul său tehnica rachetelor militare.

Odată cu accelerarea (r)evoluției tehnologice s-a produs și îmbunătățirea fără precedent a tehnicii militare: încă din prima decadă a sec. XX aveau să apară și să se dezvolte rapid automobilele și blindatele, aviația, radioul și radarul, armamentele automate de diverse calibre, armele chimice, bombele de aviație, iar în cele din urmă, la finele anilor´40 a apărut și cumplita armă nucleară. Toate acestea au produs modificări în conținutul Artei Militare, iar conflictele armate și-au schimbat aproape permanent fizionomia…

În contextul Primului Război Mondial, savantul și inventatorul român George „Gogu” Constantinescu[9] avea să vină în fața lumii științifice din epocă, propunând o serie de abordări noi în tehnologia surselor de energie, mijloacelor/metodelor de înmagazinare și transmitere a energiei, grupurilor de forță, sistemelor mecanice de transmisie, mecanismelor de tragere și de foc automat, sistemelor de armamente destinate artileriei grele etc. Printre altele, George Constantinescu a inventat noi mecanisme de dare a focului apte să permită controlul mult mai bun al cadenței și realizarea tirului sincron cu frecvența de rotație a elicelor. Nu în ultimul rând, el a conceput și experimentat sisteme de armamente capabile de realizarea tirului silențios și în condiții de mare siguranță și economicitate.

Așa cum el însuși avea să recunoască ulterior[10], tunul sonic a fost realizat prea tărziu pentru a mai putea fi întrebuințat în Primul Război Mondial. Ideea realizării unei astfel de arme a apărut abia în anul 1917 (când au fost depuse și cererile de brevet în acest sens) iar testele de poligon s-au realizat între 1918 și 1919. În permanență Constantinescu a ameliorat caracteristicile tunului sonic, în cele din urmă (către 1920-1921) obținând un model care era în sfârșit compatibil aplicațiilor militare. Perioada interbelică nu a mai fost însă propice unor astfel de proiecte, iar preocupările lui Constantinescu l-au purtat către alte domenii decât cel militar, astfel încât ideea tunului sonic a rămas doar un interesant proiect din trecut și încetul cu încetul a fost dată uitării. În momentul de față, proiectul tunului sonic este încă interesant iar realizarea unui model îmbunătățit (la nivelul tehnologiilor actuale) constituie un proiect de mare actualitate. Lucrarea de față este circumscrisă acestei idei.

1. Prima mare realizare a lui Constantinescu în tehnica militară: tunul automat cu tragere prin câmpul elicei

Analizând tehnica militară de la nivelul Primului Război Mondial am putea spune că problema armamentului automat era deja destul de bine soluționată sub aspect tehnologic; marile probleme erau mai ales cele legate de noile tehnologii, cele fără precedent: aviația, blindatele, tehnica motorizată, radiotehnica etc. Nou intrate în scena de confruntare a Primului Război Mondial, avioanele (care până nu demult păruseră doar niște creații la îndemâna unor nebuni ori excentrici) nu dispuneau de armament specific, iar tehnica motorizată încă nu dispunea de grupuri de forță îndajuns de puternice și fiabile. În aceste domenii am putea spune că a acționat spiritul inventiv al lui George Constantinescu.

El a reușit să adapteze mitralierele Lewis (deja în dotarea armatei britanice) pentru a fi ușor de întrebuințat ca armament de bord al avioanelor militare, dar a și imaginat (și creat) o serie de invenții și inovații în domeniul grupurilor de forță (carburatoare, noi sisteme de transmisie, aplicarea unor metode și principii noi etc.) precum și noi tipuri de grupuri de forță, așa cum a fost cazul motoarelor sonice. Lucrarea de față are să să oprească în acest paragraf asupra invenției prin care s-a asigurat sincronizarea tragerii mitralierei cu rotația elicei, astfel încât mitraliera să poată trage prin câmpul elicei fără riscul de a-i lovi paletele.

În cadrul acestui paragraf ne vom îndrepta așadar atenția asupra brevetului de invenție FR499662 care a fost solicitat de George Gogu Constantinescu în data de 27.05.1918, acceptat în data de 26.11.1919 și publicat oficial în data de 18.02.1920 (a se vedea și Brevetul francez corespondent FR43938 din 24.08.1917, al cărui obiect îl constituie o lucrare conexă). Concomitent, în Marea Britanie inventatorul a solicitat un brevet pentru aceeași invenție în data de 27.07.1917, în plină perioadă de război mondial. Metoda/sistemul de sincronizare a tragerii a făcut practic obiectul brevetului GB129362/17.07.1919 pentru Improved means for transmitting impulsive forces especially for actuating gun triggers on aircraft fiind utilizat un fir de legătură prin care se transmiteau vibrații, acest semnal permițând sincronizarea tragerii.

De altfel, patrimoniul de inventică semnat de George Constantinescu în domeniul tehnicii militare este destul de bogat:

-CA204011/14.09.1920 pentru Method of actuating gun triggers;

-FR492045/26.06.1919 pentru Perfectionnements aux pièces d’artillerie et aux projectiles à leur usage;

-FR499662/18.02.1920 pentru Perfectionnements aux canons mécaniques;

-FR500158/04.03.1920 pentru Procédé et moyens pour emmagasiner l’énergie due à une explosion;

-GB128595/03.07.1919 pentru Storage of energy due to an explosion;

-GB129299/17.071919 pentru An improved method and means for actuating gun triggers;

-GB129362/17.07.1919 pentru Improved means for transmitting impulsive forces especially for actuating gun triggers on aircraft;

-GB131085/21.08.1919 pentru Improvements in machine guns;

-GB138135/05.02.1920 pentru Improvements in automatic firearms;

-GB234317/14.05.1925 pentru Improvements in power transmission;

-GB236686/16.07.1925 pentru Improved method and means for transmitting impulses to a distance, specially applicable for actuating gun triggers;

-GB473084/06.10.1937 pentru Improvements in or relating to means for controlling the discharge of machine guns mounted on aircraft;

-GB485497/20.05.1938 pentru Improvements in and relating to fluid-pressure control of the operation of machine guns;

-US1338676/04.05.1920 pentru Storage of energy due to an explosion;

-US1372944/29.03.1921 pentru Method and means for actuating gun-triggers;

-US1584435/11.05.1926 pentru Mechanism for transmitting impulses to a distance, specially applicable for actuating gun triggers;

-ES0086474/18.08.1923 pentru Perfeccionamientos en bombas.

Pentru a realiza (în vederea îmbunătățirii armamentului de bord al avioanelor din Primul Război Mondial) arma automată cu funcționare sincronizată rotației elicei, savantul George Constantinescu a lucrat concomitent în două planuri:

-realizarea unui mecanism de tragere care să asigure o funcționare a armei automate într-un regim constant și controlabil, cu o cadență (rată a loviturilor) de valoare riguros constantă;

-pe de altă parte, realizarea unui dispozitiv de sincronizare a loviturilor care să preia date de la mecanismul elicei și să transmită aceste date sub formă de vibrații către mecanismele de dare a focului, asigurând totodată adaptarea ratei loviturilor (tragerii) la turația variabilă a elicei.

În cele ce urmează vom descrie amănunțit ambele dispozitive precum și maniera în care acestea funcționau pentru a realiza sincronizarea anterior menționată.

Invenția (FR499662) referitoare la controlul cadenței de tragere în regim constant se referea la o îmbunătățire a „tunurilor mecanice”[11] și în mod particular a tunului automat Lewis, existent în acea epocă. Arma automată Lewis funcționa cu împrumut de gaze, fiind o armă automată îndeajuns de fiabilă pentru acel moment. A existat în aceeași perioadă și proiectul similar semnat de Ferdinand Mannlicher, însă decesul acestuia a împioedicat consacrarea armei automate Manlicher la scara la care aceasta s-a produs în cazul mitralierei Lewis. Această armă automată a fost inventată în 1911 de un colonel din cadrul armatei americane, Isaac Newton Lewis. În ciuda originilor sale, mitraliera Lewis nu a fost adoptată inițial de armata americană, cel mai probabil din cauza disensiunilor cu caracter personal și a diferențelor de natură politică dintre inventatorul Lewis și generalul William Crozier, șeful Departamentului de Artilerie.

Fig. 1 Extras din cadrul brevetului CA221293/25.07.1922 cu titlul Automatic Gun, acordat inventatorului britanic de origine americană Isaac Newton Lewis.

Isaac N. Lewis a părăsit în cele din urmă armata americană, foarte supărat că invenția sa nu a fost adoptată de aceasta. Astfel, în anul 1913 inventatorul Isaac N. Lewis avea chiar să părăsească Statele Unite, stabilindu-se mai întâi în Belgia, loc unde a și înființat (la Liège) o companie de producție arme denumită Armes Automatique Lewis. În urma cooperării companiei Lewis cu Birmingham Small Arms Company Limited (BSA) a rezultat celebra armă automată Lewis, achiziționată preponderent de britanici și mai puțin de către belgieni. Practic, britanicii au cumpărat de la Lewis licența, iar în cele din urmă compania Lewis s-a mutat din Belgia în Marea Britanie. În cadrul Primului Război Mondial arma Lewis Model 1914 a fost produsă în mare serie de către britanici sub denumirea oficială de Lewis Gun .303.

În perioada Primului Război Mondial, Belgia nu avea să mai producă armamente Lewis, în schimb acestea fiind fabricate de Marea Britanie și SUA (Savage Arms Company din SUA). Armamentul automat tip Lewis Gun a fost îmbunătățit de George Constantinescu.

Fig. 2 Extras din cadrul brevetului FR499662 din 18.02.1920 (solicitat în 27.07.1917 în Marea Britanie) cu titlul Perfecționări la tunurile mecanice.

Mitraliera Lewis funcționa cu închizător rotativ în regim deschis (între două lovituri succesive închizătorul nu închide țeava, ci numai în perioada percuției, deci în momentul executării focului) sub acțiunea gazelor împrumutate/prelevate de pe țeavă în timpul tragerii precedente; de regulă, mecanismele de recul preiau cea mai mare parte din forța acestuia.

Arma automată (mitraliera) Lewis (mai ales varianta montată la avioanele de luptă britanice) a constituit baza de acțiune a lui George Constantinescu, acesta aducându-i o serie de modificări și adaptări. Așa cum s-a arătat mai înainte, mitraliera Lewis a fost inventată de către inginerul american Isaac Newton Lewis și ulterior reproiectată de inginerul Samuel McClean (din partea companiei britanice din Birmingham, Small Arms Co. Ltd) în vederea fabricării. Astfel, Lewis Gun a fost fabricată în regim de serie între anii 1913 și 1942 în mai multe variante de către Birmingham Small Arms Co. Ltd (Marea Britanie) și de către Savage Arms Co. din SUA, cea mai mare parte intrând în dotarea armatelor engleză și americană.

Avea calibrul uzual de 7,62 x 54 mm (devenit ulterior standard) deși au existat variante de cal. 7,92 × 57 mm Mauser precum și variante care au întrebuințat calibrele .303 British sau .30-06 Springfield; această muniție asigura o viteză inițială a proiectilului de 744 m/s și era pe timpul tragerii înmagazinată în cadrul unui încărcător de tip tambur având capacitatea de 47 sau 97 de cartușe. Cu o lungime totală de 1283 mm dintre care lungimea țevii era de 673 mm, această armă automată bazată pe principiul împrumutului de gaz avea masa de 13 kg și asigura o cadență efectivă de tragere de 500-600 lovituri/minut și o bătaie eficace de 805 metri, bătaia maximă fiind de 3200 metri.

Referitor la această armă (Lewis) devenită clasică între timp (și care a fost în număr mare fabricată și întrebuințată ulterior chiar și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial) Constantinescu observa că este formată în principal din două părți, dintre care una fixă și una mobilă. Partea mobilă are două etape de funcționare: mai întâi se deplasează (spre înapoi) sub acțiunea gazului (fierbinte și aflat sub presiune mare) generat de explozia pulberii cartușului; iar cea de-a doua parte a deplasării componentei mobile a armei se petrece sub acțiunea unui arc, de regulă un așa-numit arc recuperator. Gazele prelevate din țeava armei acționează practic asupra unui piston, iar acesta este cuplat prin intermediul unor diverse mecanisme la dispozitivul percutor/închizător și deopotrivă la sistemul de alimentare a țevii cu noi cartușe.

S-au imaginat încă din primii ani ai secolului XX diverse mecanisme de foc automat, unele mai simple, altele mai complexe, echipate sau nu cu instalații de răcire (cu ulei, apă etc.). În general, toate aceste soluții tehnologice erau greoaie și presupuneau întrebuințarea energiei gazelor arse la un randament foarte mic. Așadar, consumuri mari de energie pentru efecte reduse, întreg acest proces de împrumut de gaze din interiorul țevii conducând finalmente la diminuarea importantă a vitezei inițiale a proiectilului și deci, scăderea performanțelor generale ale armei.

Mai mult, așa cum observa Constantinescu, mecanismele de foc automat imaginate în acei ani nu făceau posibil controlul eficace al timpului de efectuare a etapelor din cadrul procesului de tragere, ceea ce conducea la variații de cadență pornind de la acțiunea mai multor factori: gradul de încălzire al țevii, variațiile apărute în acțiunea resortului, depunerile de reziduuri (din pricina lucrului cu gaze arse) pe diversele acomponente active ale armei etc.

Invenția din cadrul brevetului FR499662 din 18.02.1920 se referea la un mecanism de dare a focului conceput special pentru mitraliera Lewis, în care percutorul este mobil în raport cu închizătorul (dispozitiv care în mod normal conține și percutorul, rigid prins la acesta) și în care este dispus și un mecanism cu rolul de a permite executarea focului din momentul în care închizătorul a închis țeava. Prin urmare, acest brevet era destinat anume aplicării în cadrul mitralierei Lewis (principala armă dispusă la bordul avioanelor de luptă britanice din acea perioadă) care funcționa pe principiul împrumutului de gaz. În acest sens erau necesare unele mici modificări la mitraliera Lewis și anume un dispozitiv amplasat în partea posterioară a mitralierei și constând într-un dispozitiv a care are în partea sa inferioară un mecanism b de comandare a focului (de tipul celui descris de brevetul FR43938 din 24.08.1917).

Un astfel de mecanism de dare a focului acționează un mecanism oscilant c, iar acesta  transformă deplasările în regim orizontal în deplasări executate în plan vertical. O tijă d este prevăzută în cadrul acestui mecanism, formând de fapt prelungirea unei cremaliere uzuale r de tipul celor utilizate deja la mitralierele Lewis. O astfel de tijă vine fixată la extremitatea posterioară a cremalierei r prin mijloace corespunzătoare; de pildă, ea poate fi prevăzută cu un pinten e de-a lungul căruia se deplasează cremaliera r. Totodată, tija d mai dispune și de un suport f pentru un arc, dar și de un element de blocare (obturator în textul original) notat cu g.

S-a renunțat în această schemă la închizătorul/percutorul scurt al mitralierei Lewis, în schimbul unui mecanism mai lung h care dispune la extremitatea sa posterioară de două agățătoare i și j, dar și de o flanșă k, aceasta fiind fixată la percutor. Flanșa k acționează asupra resortului l care este menținut de suportul său f și acționează asupra flanșei libere m situată la extremitatea sa posterioară.

A fost de asemenea prevăzută și o placă opritoare m care dispune de o degajare de-a lungul căreea percutorul h împreună cu agățătoarele i și j pot să treacă fără probleme. Placa opritoare n este împinsă în jos de către un resort o. Această placă poate să se deplaseze liber în sus și în jos formând astfel piesa de oprire/blocare a cursei pentru percutor.

Astfel, funcționarea acestui mecanism de foc automat se va produce după cum urmează: având mecanismul prezentat în figură (în fig.2) cu linie continuă, agățătoarea i și percutorul sunt angajate prin dispozitivul obturator/opritor g care este în mod normal tras spre în jos de către resortul p, iar resortul l, în poziția indicată în desen este comprimat la o distanță egală cu distanța dintre cartuș și vârful percutorului, adică mai mult de 2 milimetri, exact cât este necesar pentru a se produce percuția în momentul impactului dintre percutor și capsă.

Tija d este prevăzută cu o suprafață înclinată u, iar aceasta în poziția indicată în desen va provoca ridicarea dispozitivului opritor n de așa manieră încât să lase spațiu de trecere liberă pentru percutorul h împreună cu agățătoarele i și j. Din momentul în care este pus în acțiune dispozitivul de dare a focului b printr-o acțiune mecanică în plan orizontal, se va produce deplasarea verticală a opritorului g, prin intermediul dispozitivului oscilant c, moment în care este eliberată agățătoarea i care menține blocat percutorul. Această acțiune este de așa manieră încâț resortul l este declanșat iar percutorul va fi acționat rapid spre înainte producând percuția cartușului.

Imediat ce un cartuș este tras, cremaliera r împreună cu tija d vor fi deplasate spre înapoi de către mecanismul obișnuit aflat în schema funcțională a mitralierei Lewis. Aceasta deplasare se va produce până în punctul în care este atinsă poziția prezentată în desen cu linie punctată. În clipa în care elementele mobile (sub acțiunea reculului) notate cu d, f, g, j, h etc. vor fi împinse spre înapoi de către presiunea gazelor arse prelevate din țeavă și acționând asupra pistonului aflat în contact cu cremaliera  (potrivit schemei uzuale a mitralierei Lewis) opritorul n va fi deplasat spre în jos de către resortul o, iar planul înclinat u va fi deplasat spre înapoi, practic în afara traiectoriei opritorului n.

Astfel, în momentul în care toate aceste componente acționate spre înapoi ating poziția prezentată în desen cu linie continuă, agățătoarea j se prinde de percutorul h și astfel împiedică percutorul să se mai deplaseze spre înainte. Toate celelalte componente mobile d, f, g se vor afla sub influența forței inițiale și vor continua să se deplaseze spre înainte până în momentul în care opritorul g (care era până atunci menținut ridicat de către suprafața situată imediat înapoia agățătoarea i, prin acțiunea porțiunii superioare a agățătoarei) iese în afară și în jos, în spațiul dintre agățătoarele i și j.

Din clipa în care elementele mobile s-au mai deplasat încă puțin spre înainte, planul înclinat u are să vină în contact cu porțiunea inferioară a opritorului n, pe care îl va ridica de așa manieră încât presiunea elastică exercitată asupra percutorului h (grație resortului l) atunci când se execută foc, încetează.

În acel moment, presiunea este preluată de agățătoarea j, transmisă mai departe agățătoarei i de așa manieră încât percutorul va fi reținut de opritorul g.

În acest mod, pozițiile relative ale tuturor pieselor vor fi exact aceleași ca în momentul de dinaintea tragerii, iar ciclul poate continua dacă se dorește aceasta.

De observat faptul că prin compresia elastică a resortului l este practic obținută energia cinetică a masei de recul, în momentul în care elementele mobile ale mecanismului tind să revină în pozițiile lor inițiale. În cazul mitralierei Lewis, așa cum funcționa aceasta până la momentul intervenției lui George Constantinescu, se remarca un exces de energie cinetică manifestat și după ce piesele mobile ajungeau la finalul cursei, iar acest exces de energie este absorbit în cazul invenției lui Constantinescu, parțial de către resortul l și respectiv, parțial de către obturatorul n. Drept rezultat, sunt evitate mișcările necontrolate ale armei precum și vibrațiile periculoase care apăreau în corpul acesteea.

Prin urmare, utilizând un astfel de mecanism, masa componentelor de recul poate fi menținută la o valoare redusă fără a scădea cadența de tragere. Este chiar oportună o creștere ușoară a presiunii gazului asupra pistonului de gaz decât o creștere a masei pieselor de recul[12].   Un astfel de mecanism permite adaptarea sa ușoară și rapidă la mitraliera Lewis aflată (în perioada Primului Război Mondial) în înzestrarea armatei britanice.

Practic nu a fost necesară decât modificarea percutorului, precum și a plăcii opritoare dinapoia armei. Placa opritoare nouă a fost fixată exact în aceeași manieră ca și cea inițială din schema originală a mitralierei Lewis. În acest fel, întrebuințând un dispozitiv de tipul celui inventat de Constantinescu, mitraliera Lewis putea funcționa la o cadență constantă[13] de 450 lovituri/minut, cu o grupare perfectă a loviturilor (practic într-un singur punct) în cadrul unui disc-țintă rotativ care avea turația de 1200 rot/min. În acest fel, discul respectiv întrebuințat experimental de către inventator nu a făcut altceva decât să simuleze elicea avioanelor de luptă din acea epocă, demonstrând că se poate trage fără riscuri prin câmpul elicei. Prin invenția ce tocmai a fost descrisă, Constantinesc a asigurat funcționarea omogenă și controlată a mitralierei, iar prin adăugarea unui dispozitiv de sincronizare, el a obținut arma automată capabilă să tragă prin câmpul elicei fără riscul de a lovi paletele. Vom descrie pe scurt în cele ce urmează dispozitivul de sincronizare al tragerii cu rotația elicei.

Această invenţie[14] se referea la anumite mijloace specifice destinate transmiterii impulsurilor pe distanţe scurte şi în mod concret a fost aplicabilă în special dispozitivelor de sincronizare în care loviturile trebuie să fie realizate la o distanţă relativ mică în raport cu aparatul prin care impulsul este generat la intervale de timp riguros definite și care pot avea valori extrem de mici. O astfel de schemă era aplicabilă în special dispozitivelor de sincronizare prin care o mitralieră montată pe un avion este acționată la intervale bine definite și variabile în funcție de rotația elicei, astfel încât gloanțele să treacă numai printre palele elicei. Invenţia se referea practic la un tub din alamă sau alt metal prelucrabil, având în interior un fir metalic vibrant împins de un arc numai într-o singură direcţie şi adaptat astfel încât să transmită mai departe impulsurile prin aplicarea unei presiuni. Capătul opus al firului metalic este lăsat liber și nu este atașat la niciun fel de alt dispozitiv. Spațiul dintre fir și tub era menținut plin cu un amestec protector de parafină și ulei sau un alt lichid lubrifiant cu punct acăzut de înghețare, alimentarea cu lubrifiant realizându-se printr-o ramificație din tub, la cele două capete ale tubului respectiv fiind prevăzute cutii de umplere/etanșare adecvate, astfel încât aerul să fie complet exclus.

Fig. 3 Secțiune a dispozitivului de sincronizare a tragerii mitralierei de bord cu paletele elicei.

Invenţia prezentată în lucrarea de față făcea trimitere expresă la un dispozitiv pentru avansarea sau întârzierea automată a loviturii inventat tot de George Constantinescu și înregistrat drept specificaţia nr. 19116.

Un fir de oțel notat în desen cu d cu un diametru de aproximativ 3 mm alunecă într-un tub robust e, de preferință din alamă, care poate fi îndoit după dorință, astfel încât să-l acomodeze la diferite poziții. Capătul tubului este fixat într-o conexiune g care este fixată printr-un capac cu șurub f la carcasa m. Conexiunea g formează spațiul de acces al unei camere de umplere h prevăzută cu presetupe (garnituri de etanșare pentru un organ mobil). Camera de umplere h utilizând uleiul cu care este alimentate realizaează evacuarea aerului din tub și menținerea astfel a tubului în afara contactului cu aerul, etanșându-l.

Fig. 4 Modul în care este acționat trăgaciul unei mitraliere și mijloacele de introducere a lubrifiantului. Este prezentat doar o parte a dispozitivului, restul fiind prezentat în figura precedentă.

Această componentă este utilizată și pentru a preveni scurgerile de fluid între părțile de alunecare sau rotitoare ale elementelor mașinii. Capătul firului d este fixat într-o priză c. Capătul inferior al prizei este dispus într-un lagăr unde se află un element sferic (o bilă) care, în cazul de față, se sprijină pe cama (proeminență pe fața unui obiect cilindric care determină deplasarea altui obiect) rotativă a dispozitivului de sincronizare, așa cum aceasta a fost descrisă în specificația nr. 19116 anterior menționată, dar poate fi utilizat în mecanismul din figură orice alt mijloc adecvat de transmitere a mișcării la soclu. Bila este ținută în contact cu cama printr-un arc n. Capătul opus al tubului trece printr-o conexiune k similară cu g care este asigurată printr-un capac cu filet l la o duză O, duza aceasta fiind prevăzută cu o cutie de umplere/etanșare p similară cu h. Această duză este înșurubată reglabil într-un suport q al armei sau altui dispozitiv pe care se dorește să îl sincronizeze, iar suportul este perforat pentru a primi firul d în apropierea capătului său, acest fir ieșind astfel încât să ajungă la trăgaciul sau declanșatorul r. În acest aranjament, inerția pieselor care acționează declanșatorul este practic limitată la aceea a firului și poate fi utilizată o lungime a firului de 3 metri sau chiar mai mult. O caracteristică importantă a invenţiei este libertatea capătului firului în partea opusă aceleea în care acest fir este supus vibrațiilor.

Aparatul este adaptat pentru furnizarea unor impulsuri de înaltă frecvență, iar orice fitinguri (piese de legătură de formă tubulară folosită la îmbinarea țevilor, a armăturilor) atașate de firul d conduc la amplificarea inerției masei deplasate și participă la rapiditatea acțiunii. Mai mult, astfel de fitinguri tind să se desprindă prin propria lor inerție.

Există câteva avantaje specifice ale acestui dispozitiv, de exemplu, firul metalic poate fi tăiat la orice lungime dorită pentru a se potrivi cu distanța necesară, iar vârful liber poate fi apoi întărit la nivel local printr-un tratament termic, astfel încât să prezinte o suprafață dură pentru a rezista foarte mult la acțiunea vibrațiilor. Întreaga porțiune a firului care este învelită ar putea fi lăsată într-o stare mai maleabilă, astfel încât să permită îndoirea țevii prin diverse colțuri rotunjite, dacă este necesar. În astfel de condiții, firul poate fi ușor scos din conductă pentru inspecție și reintrodus la fel de ușor.

Acesta este un aspect foarte important, de exemplu, în cadrul aplicațiilor pentru avioanele de luptă. Înlocuirea unui fir rupt este doar o chestiune de câteva minute atunci când capătul firului este liber. Tot în cadrul aplicațiilor din aviație s-a putut constata că atunci când se utilizează un astfel de dispozitiv la altitudini mari, cu excepția cazului în care nu mai are contact cu aerul, devine importantă acțiunea umidității și a temperaturilor ascăzute, existând riscul ca firul să înghețe, astfel încât întregul angrenaj devine după un timp înghețat putând apare și rugina. Pentru a exclude aerul precum și pentru a asigura lubrifierea este prevăzută o ramură S într-un punct potrivit al tubului e prin care se introduce un amestec de paraflină și ulei sau un alt lubrifiant care nu îngheață.

În exemplul prezentat, uleiul este introdus dintr-un rezervor z aflat la un nivel mai înalt sau dintr-o altă sursă și menține spațiul liber dintre sârmă și tub și alte părți din jur printr-un strat de ulei, asigurând imediat înlocuirea unei cantități de ulei care în timp se poate scurge la nivelul capetelor firului. Datorită jocului mic și al nivelului bun de umplere, această pierdere de ulei este foarte lentă. Aerul este exclus din interiorul dispozitivului prin această alimentare constantă cu ulei.

Cele două invenții (cea referitoare la controlul cadenței armei automate și cea referitoare la dispozitivul de sincronizare a tragerii cu rotația elicei) prezentate în lucrarea de față au constituit un important aport adus de Constantinescu în acțiunea mașinii de război aliate din cadrul Primului Război Mondial, chiar dacă aplicațiile concrete pe câmpul de luptă au survenit abia în partea terminală a războiului. Chiar și așa, consacrarea ulterior a acestor metode a făcut ca avioanele de luptă să poată fi echipate cu armamente automate care trăgeau fără niciun fel de riscuri prin câmpul elicei.

Prin invențiile sale George Constantinescu a permis realizarea unui mecanism de dare a focului adaptat special mitralierei Lewis și în cadrul căruia percutorul este mobil în raport cu corpul închizătorului, iar mecanismul de dare a focului poate fi acționat în orice moment după ce țeava a fost închisă. Îmbunătățirea mecanismului de dare a focului este completată de invenția din cadrul brevetului francez FR43938 din 24.08.1917 și mai ales de brevetul GB 129362/17.07.1919 pentru Improved means for transmitting impulsive forces especially for actuating gun triggers on aircraft. Un astfel de armament automat care putea să tragă prin câmpul elicei avionului de luptă fără ca gloanțele să atingă elicea a însemnat foarte mult pentru aviația militară britanică din Primul Război Mondial.

Din acel moment devenea clar pentru britanici faptul că un cercetător și inventator ca George Constantinescu deține potențialul de a realiza îmbunătățiri importante ale tehnicii de luptă. Cu toate acestea, încheierea războiului înainte ca George Constantinescu să își fi încheiat activitatea de experimentare, precum și victoria categorică din 11.11.1918 împotriva inamicului german/otoman/bulgar/austro-ungar au făcut ca rezultatele tardive înregistrate de Constantinescu să nu mai fie primite cu mare interes, iar perioada exuberantă de pace dintre cele două războaie mondiale a consemnat existența unor preocupări ale savantului român care l-au scos complet din domeniul militar.

2- Tunul Sonic: o invenție tardivă pentru Primul Război Mondial

George Constantinescu este cel care a pus bazele științei sonicității și celei mai mari părți a aplicațiilor sale. Astfel, referitor la posibilitatea de utilizare a energiei înmagazinate în mediile elastice, teoretic incompresibile, însuși George Constantinescu în urma experiențelor sale cu tuburi prin care transmitea vibrații mecanice (sunete) prin aer, afirma: „intensitatea unui sunet nu este în general o măsură a cantității de energie ce se transmite în tub”[15].

Practic, el identifica și problema asupra căreea trebuia să își concentreze cercetările: „a dirija undele prin tuburi nu prezintă nicio dificultate; singura dificultate este de a concentra o cantitate importantă de energie”[16].

Din acest punct de vedere Constantinescu a concentrat eforturile sale asupra punerii la punct a unor mijloace de concentrare mai întâi a energiei într-un mediu fluid și apoi de dirijare a fluidului având potențial ridicat și în cele din urmă, mijloace și metode destinate descărcării controlate a  energiei înmagazinate de către fluid. El explica în acea epocă (1915-1919) destul de simplu lucrurile: „problema transmisiei energiei prin tuburi este pusă în felul următor: la capătul unei conducte se produc vibrațiuni reprezentând o energie considerabilă, conducta servește ca mediu de transmitere; la capătul celălalt se transformă vibrațiunile iarăși în energie mecanică”[17].

Aplicând astfel de principiu, odată cu experimentarea primelor tunuri sonice George Constantinescu afirma: „ca să ilustrez avantajele ce putem trage din compresibilitatea lichidelor am luat un obuz de tun în care am pus ulei; în obuz era un cilindru și un piston în contact cu lichidul, construit astfel ca să nu fie nicio scăpare în lichid. Împingând pistonul până în fund și punând o greutate asupra pistonului, după ce am legat pistonul cu o sârmă, am comprimat lichidul din obuz la 1000 atmosfere. La această presiune, sârma care ținea pistonul se rupea și energia potențială din obuz, înmagazinată sub formă de energie elastică, arunca pistonul afară împreună cu greutatea. Astfel, cu un obuz mic care conținea un litru de ulei, am reușit să arunc o granată la 150 metri. Energia pusă în acest obuz era de numai vreo 5 curse de pompă date de un băiețaș. Dacă acel băiețaș ar fi vrut să arunce cu mâna granata, n-ar fi putut să o arunce la acea distanță fiindcă nu ar fi putut să obțină concentrarea de energie căpătată în felul descris”[18].

Referitor la continuarea experimentelor sale cu noul tip de armament, Constantinescu afirma: „am mers mai departe și în loc să mă limitez a arunca o granată am luat un tub de oțel în care încăpeau trei litri de ulei; comprimând uleiul la 2000 atmosfere am reușit să arunc un obuz de 8 kg la 500 metri”[19].

Prin urmare, la anumite valori ale presiunii aplicate fluidului teoretic considerat incompresibil, Constantinescu reușea să obțină caracteristici balistice comparabile gurilor de foc clasice. Continuând să îmbunătățească acest nou tip de armament, Constantinescu a obținut caracteristici tot mai interesante: „am reușit să fac un tun cu care am aruncat o bombă de 100 kg la 1500 metri fără foc și fără zgomot. Acest rezultat este destul de interesant; însă această din urmă experiență a fost făcută cu mult prea târziu, neputând-o aplica în timpul războiului”[20],[21].

Invenția generic denumită în lucrarea de față tunul sonic a făcut obiectul brevetului FR500158 din data de 04.03.1920, cu titlul original Procede et moyens pour emmagasiner l´energie due a une explosion, cererea de brevet fiind depusă la data de 23.12.1918, iar în Marea Britanie la data de 23.03.1917. În Marea Britanie aceeași invenție a făcut obiectul brevetului GB 128595 solicitat în data de 23.03.1917 și acordat în 03.07.1919 inventatorilor George Constantinescu și John Rickards Middleton. Totodată, în SUA a fost solicitat brevet de către George Constantinescu și John Rickards Middleton pentru aceeași invenție cu titlul Storage of energy due to an explosion. Cererea de brevet a fost înregistrată în Statele Unite la data de 12.02.1918 iar brevetul US1338676 a fost finalmente acordat în data de 04.05.1920.

Fig. 5 Tunul sonic în secțiune, potrivit invenției din cadrul brevetului FR500158/04.03.1920 cu titlul Procedeu și mijloace pentru înmagazinarea energiei generate de o explozie acordat inventatorilor George Constantinescu și John Richards Middleton (în cazul fig.5-12, a se vedea explicații ale desenelor și notațiilor din acestea în paginile următoare).

Ca schemă generală, tunul sonic se baza pe stocarea energiei unei mici cantități de exploziv și descărcarea controlată a acestea într-un mediu fluid, întrebuințând proprietățile de elasticitate ale fluidului comprimat la presiuni foarte mari în scopul de a amplifica energia cinetică aplicată finalmente unui proiectil prin intermediul unui piston de azvârlire. În armele de foc obișnuite, explozia pulberii acționează direct asupra fundului proiectilului sub forma unui jet de gaze arse aflate inițial la presiune foarte mare, de ordinul 2000-3000 atmosfere. Din această cauză, pulberea respectivă (conțintuă de regulă în tubul-cartuș) este denumită pulbere „de azvârlire”. În cazul tunului sonic, pulberea pirotehnică nu mai poate purta o astfel de denumire, căci nu mai este întrebuințată (direct) pentru azvârlirea unui proiectil, ci pentru comprimarea unui fluid care teoretic este considerat incompresibil, cum ar fi apa sau uleiul.

Prin arderea amestecului pirotehnic în spatele unui piston care este aranjat de așa-natură încât prin deplasarea lui să comprime un lichid, se generează presiune în mediul fluid iar expansiunea acestuia este apoi utilizată pentru a produce energia cinetică necesară azvârlirii unui proiectil. Invenția este aplicabilă în mod special armelor care prin natura lor sunt chemate să tragă cu proiectile grele, așa cum ar fi cazul obuzierelor, mortierelor etc. Cu toate acestea există și numeroase aplicații civile, mai ales în domeniul grupurilor de forță hidraulice, cum ar fi demaroare destinate anumitor tipuri de motoare etc.

În linii mari, un aruncător de bombe (mortier) de tip armă sonică este compus dintr-un cilindru care conține apă sau un alt lichid, ulei de pildă. Acest tub este prevăzut în partea anterioară cu un piston de azvârlire care poartă proiectilul la capătul său exterior. Acest ansamblu se află practic dispus deasupra unei mici camere de explozie în care este introdus un cartuș de manevră. La gura de evacuare a gazelor din camera de explozie este dispus un alt piston, care poate fi denumit piston de compresie, iar deasupra pistonului respectiv se află mediul fluid anterior menționat.

Mișcarea spre înainte a pistonului de compresie va fi generată de explozia amestecului pirotehnic, iar prin deplasarea acestui piston se va comprima lichidul din cilindrul menționat mai înainte. Prin destinderea sa, lichidul respectiv va antrena apoi pistonul de azvârlire care proiectează în exterior bomba. În mod corespunzător, un orificiu de evacuare poate fi prevăzut în tubul armei, astfel încât prin deplasarea spre înainte a pistonului de compresie, acest orificiu să fie eliberat și să permită eșapamentul gazelor. Se poate prevedea în schemă și un bolț de forfecare al cărui rol este acela de a preveni mișcarea prematură a pistonului de azvârlire, astfel încât acesta să acționeze doar la atingerea unei anumite presiuni.

Fig. 6 O vedere în secțiune a unei variante de construire a tunului sonic (brevetul FR500158).

Odată cu avansarea sa în teoria sonicității și identificarea tot mai multor aplicații ale sonicității, printre care realizarea unor mașini de forță, a unor ciocane percutoare pentru minerit și a sistemelor de transmisie a energiei cu pierderi minime.

Fig. 7 O vedere laterală a ansamblului de două tunuri sonice (FR500158)

Constantinescu a căutat să identifice și posibilele aplicații în domeniul militar. Printre altele, realizarea unui mortier capabil să întrebuințeze energia sonică a constituit una din primele sale realizări în ceea ce privește aplicațiile sonicității în domeniul militar. Prin brevetul FR500158/04.03.1920 a propus un dispozitiv capabil pe de o parte să înmagazineze energie în cadrul unor medii fluide pornind de la energia de explozie a unor pulberi pirotehnice clasice. Pe de altă parte, cu ajutorul unui dispozitiv destinat transformării energiei înmagazinate în fluide, Constantinescu a reușit să realizeze azvârlirea la distanțe mari a unor proiectile de masă ridicată, în condiții de funcționare complet silențioasă și fără producerea de flacără, fum sau alte elemente care să demaște poziția trăgătorului pe câmpul de luptă și să reprezinte factori nocivi pentru servanți.

În cadrul armelor cu aer comprimat (un fluid compresibil și având energie potențială totuși insuficientă pentru aplicații în cadrul tehnicii de luptă) este întrebuințată energia unui fluid aflat sub presiune, această presiune fiind obținută de regulă cu ajutorul unui dispozitiv de tip pompă ori asimilat acestuia. În acest sens, o armă cu fluid comprimat ar trebui să dispună în mod corespunzător de un agregat destinat producerii și înmagazinării presiunii mecesare. Altfel zis, o pompă care nu numai că ar avea dimensiuni relativ mari, dar ar necesita o anumită perioadă de timp pentru a produce presiunea necesară în cadrul mediului fluid.

Fig. 8 O vedere a marginii dispozitivului reprezentând tunul sonic (brevetul FR500158)

Pe de altă parte, în cazul gurilor de foc obișnuite, care întrebuințează încărcături pirotehnice de azvârlire a proiectilelor prin țevi, se constată marele dezavantaj al producerii degajării excesive de energie (prin explozie) într-un timp foarte scurt și în final incapacitatea dispozitivului de a asigura transferul de energie la un bun randament între gazele arse (rezultate în urma exploziei pulberii pirotehnice) și proiectil.

Fig. 9 O vedere în plan a ansamblului de două tunuri sonice (brevetul FR500158).

De altfel, un alt mare inconvenient observat de Constantinescu era și acela că gurile de foc clasice dovedeau imprecizie. Aceasta mai ales din cauza acțiunii imposibil de controlat a gazelor arse care se deplasează în jurul proiectilului pe timpul mișcării acestuia înăuntrul țevii și o primă parte din traiectoria în exteriorul țevii; aceste fileuri de gaze sub presiune având o acțiune perturbatoare asupra poziției în spațiu și deplasării proiectilului, de cele mai multe ori generând forțe de frecare și deci, frânând proiectilul și imprimându-i mișcări necontrolate.

Astfel de aspecte sunt deopotrivă nocive în raport cu necesitatea de precizie a loviturii, dar și din punct de vedere economic; se realizează la armele de foc consumuri excesive de pulberi pirotehnice, fapt care generează o presiune deosebită asupra mașinii de război, mai ales că nu toate statele lumii dețin resurse naturale care să le permită fabricarea amestecurilor pirotehnice în cantități oricât de mari.

Fig. 10 O vedere în secțiune a camerei de compresie (brevetul FR500158)

Un alt aspect negativ legat de gurile de foc clasice este și acela al incapacității acestora de a lucra în regim constant: pe măsură ce se încălzește țeava regimul de funcționare se modifică, iar muniția își modifică și ea parametrii de funcționare. Cum nu întotdeauna amestecurile pirotehnice puteau fi omogene, în gurile de foc clasice pot apare variații ale parametrilor de explozie și maniere diferite de reacție a proiectilelor față de acțiunea gazelor arse. Mai mult, ansamblul factorilor care țin de forma proiectilului, configurația țevii, caracteristicile amestecului pirotehnic etc., conduc în genere la variații mari ale parametrilor de funcționare și instabilități apărute în regimul de foc automat, mai ales dacă arma este chemată să funcționeze în acest regim pentru un timp mai îndelungat.

Așa cum s-a menționat deja mai înainte, un alt aspect negativ corect observat de către George „Gogu” Constantinescu a fost acela legat de faptul că fie și pentru azvârlirea unui proiectil de dimensiuni reduse este necesară întrebuințarea unei cantități relativ mari de pulbere de azvârlire, randamentul armelor de foc fiind unul foarte mic.

De pildă, vom analiza pe scurt cazul uneia dintre cele mai întrebuințate muniții din perioada contemporană lui George Constantinescu și a brevetelor discutate în această lucrare: muniția de cal. 7,92 × 57 mm Mauser[22] (denumită de multe ori și 8 mm Mauser sau muniția de cal. 8 × 57 mm) care era destinată puștilor militare, principalele arme individuale portative la începutul sec. XX. Această muniție de cal. 7,92 × 57 mm Mauser a fost oficial adoptată ca muniție standard în cadrul Imperiului Austro-Ungar în perioada 1903-1905, fiind de altfel larg întrebuințată de către forțele armate germane în ambele războaie mondiale. Actualmente încă reprezintă o importantă pondere din muniția destinată activităților de vânătoare și sportive.

O astfel de muniție avea proiectilul de diametrul 8,22 mm , lungimea tubului cartuș de 57 mm cu o capacitate volumică de 4,09 cm³, lungimea totală de 82 mm, prin explozie producând o presiune de 390 MPa (3977 at sau kg/cm²). Proiectilul cu masa cuprinsă (potrivit diverselor modele de muniție) între 11,7 și 12,8 grame putea căpăta o viteză inițială (la gura țevii) cuprinsă între 800 și 920 m/s. Era întrebuințată pulberea de azvârlire pe bază de nitroceluloză (așa-numita pulbere fără fum) denumită Pudră B (începând cu 1886) masa pulberii de azvârlire într-un tub cartuș fiind de 2,75-3,5 grame pentru un proiectil cu masa cuprinsă între 12 și 15 grame.

Fig. 11 O vedere în secțiune a mortierei propriu-zise (brevetul FR500158)

În aceste condiții putem observa că în cazul puștilor cu proiectile considerate grele (de până la 15 grame) era întrebuințată o cantitate de pulbere de azvârlire reprezentând aproape ¼ din masa proiectilului. În cazul proiectilelor grele de mortier din acea epocă (și vom lua spre exemplificare cazul mortierei Garland cal. 65 mm) situația era oarecum asemănătoare: erau întrebuințate cca 10 grame de pulbere de azvârlire pentru muniția de cal. 65 mm cu masa de aproape 85 grame. Firește, în acest caz viteza inițială era mult mai mică decât în cazul unui glonte de pușcă, la fel și bătaia eficace, fără a uita faptul că în cazul mortierei nu se poate face tragerea pe o traiectorie directă ci pe o traiectorie parabolică.

În ceea ce privește proiectilele grele de artilerie din acea epocă, vom lua ca exemplu tunul francez Model 1897 de cal. 75 mm, intrat în înzestrarea armatei franceze începând cu martie 1898 și denumit pe scurt „75-ul francez”[23]. Acest tun era capabil de o cadență de 15 lovituri/minut cu bătaia efectivă de 8500 metri; a fost proiectat de către un grup de ingineri francezi între anii 1891 și 1896 și produs în serie în perioada 1897-1940. Cu o lungime a țevii de 2,69 m și un echipaj de 6 servanți, acest tun întrebuința o muniție de 75 × 350 mm care avea masa cuprinsă între 5,4 și 7,3 kg, iar masa pulberii de azvârlire era de 2-3 kg, viteza inițială a proiectilului fiind de 500 m/s.

Prin urmare, în cazul proiectilelor de artilerie, masa pulberii de azvârlire poate ajunge în unele situații chiar la ½ din masa proiectilului. În aceste condiții, George Constantinescu a propus o invenție prin care se reducea foarte mult masa pulberii de azvârlire necesară pentru un proiectil de masă relativ mare, la o anumită viteză inițială deloc neglijabilă.

Încă din perioada trecerii între sec. XIX și XX apăruse ideea muniției cu piston, în care era interpus între gazele arse și proiectil, un piston de azvârlire a proiectilului, care acționa sub energia de destindere a gazelor arse dar fără să permită contactul acestora cu proiectilul și nici măcar evacuarea în atmosferă a gazelor respective. Cu toate acestea, în situațiile în care se impunea întrebuințarea unor energii mari și azvârlirea unor proiectile de masă relativ mare, între suprafața proiectilului și aceea a pistonului s-a dovedit necesară introducerea unui fluid incompresibil. Acesta ar fi avut rolul de a absorbi șocul produs de impactul dintre proiectil și piston, astfel încât corpul proiectilului să nu fie sfărâmat la contactul cu pistonul de azvârlire.

Prin urmare, un tun cu piston și amortizor format din fluid incompresibil ar funcționa de așa-natură încât ar putea azvârli un proiectil relativ greu la distanțe suficient de mari pentru aplicații în domeniul militar. Admitem faptul că avem o cantitate oarecare de cordită[24] este amorsată în interiorul unei camere de explozie cilindrice. Echipăm această cameră cu un piston iar prin explozia corditei este generat un amestec de gaze arse care are presiunea mare, de ordinul câtorva mii de atmosfere tehnice. În aceste condiții pistonul este antrenat spre direcția de ieșire din camera de ardere, loc unde se găsește proiectilul.

Admitem faptul că între piston și proiectil este dispus un fluid incompresibil. În aceste condiții se va aplica legea elasticității fluidului, prin care vom obține practic o amplificare a presiunii în respectivul mediu fluid. De această dată creșterea presiunii se va face progresiv și omogen, nicidecum într-o durată foarte scurtă de timp și cu acțiune concentrată, așa cum ar fi fost dacă explozia pulberii acționa direct asupra suprafeței proiectilului. Mai mult, în schema acestui dispozitiv putem introduce o supapă cu rolul de a reține gazele aflate sub presiune.

Fig. 12 O altă aplicare a invenției  (brevetul FR500158) de această dată ca demaror în cadrul unui grup de forță.

Astfel, fluidul din țeava tunului va fi complet închis în volumul acesteea și va fi totodată supus acțiunii de comprimare elastică. Prin destinderea comandată a acestui fluid proiectilul va putea fi accelerat progresiv până la o viteză suficientă pentru a vorbi despre aplicații miltare. Destinderea fluidului comprimat se poate face în momentul tragerii sub acțiunea servantului armei sau în mod automat, prin setarea în acest sens a dispozitivului ca să mențină fluidul sub presiune până la o anumită valoare a presiunii sau pentru o anumită perioadă de timp determinată. O astfel de setare se poate face și în mod automat, prin orice dispozitiv adecvat, de exemplu cu ajutorul unui disc de forfecare sau un bolț de forfecare sau un piston echilibrat care este direct atașat proiectilului; sau proiectilul în sine poate fi realizat sub forma unui piston echilibrat care urmează a fi declanșat prin forfecarea discului sau bolțului sau printr-o dezechilibrare a proiectilului-piston utilizând în acest sens o comunicare adecvată a presiunii fluidului asupra acestui piston, așa cum a fost deja propus și de alte invenții. De altfel, o astfel de invenție poate avea aplicații numeroase, nefiind exclusiv destinată realizării tunurilor sau altor aplicații militare de acest gen. De pildă, se pot imagina dispozitive destinate pur și simplu înmagazinării energiei sub forma unor butelii conținând un fluid sub înaltă presiune. Această energie poate fi ulterior întrebuințată pentru acționarea unor mașini de forță, cum ar fi mașinile hidraulice sau demaroarele hidraulice care sunt atașate altor genuri de mașini de forță. Fluidul incompresibil utilizat în astfel de aplicații poate fi banalul ulei tehnic, apa sau alt lichid cu proprietăți similare.

Condiția care trebuie însă respectată este aceea ca inerția pistonului trebuie luată în calcul și chiar utilizată astfel încât să joace un rol important în comprimarea fluidului intermediar, inclusiv în momentul în care presiunea gazelor arse a scăzut la o valoare inferioară aceleea la care a fost comprimat deja volumul fluidului intermediar. În scopul de a împiedica gazele arse să iasă din camera de explozie (ținând cont de spațiul de joc necesar între piston și camera cilindrică în care acesta se deplasează) vom practica o cavitate inelară sau un orificiu de descărcare poate fi practicat chiar în corpul pistonului, asigurându-se astfel comunicarea cu exteriorul de așa natură încât să formeze un pasaj direct al gazelor destinse pentru ca aceastea să fie evacuate printr-un eșapament.

Potrivit  formei de realizare a invenției (tunul sonic) prezentate în fig.5, camera a este prevăzută cu un fluid compresibil aflat la presiunea atmosferică. În interiorul acestei camere este dispus un piston b care de altfel împiedică gazele arse din camera de combustie c să ia contact cu fluidul sus-menționat. La extremitatea anterioară a camerei a este prevăzut un piston d care poate fi menținut în poziția de tragere prin intermediul unui bolț de forfecare e. La marginea posterioară a mortierei este practicat un dispozitiv de dare a focului f care atunci când este acționat se produce percuția cartușului g care conține pulberea de azvârlire (cordită) . Gazele arse și aflate sub mare presiune, rezultate din explozia cantității respective de cordită, vor acționa asupra pistonului b  care se va deplasa spre înainte în acest fel comprimând fluidul aflat în camera a. Forța elastică de expansiune a afluidului va acționa asupra pistonului d, acesta fiind împins înainte și în acest fel lansând bomba. Aceasta va fi montată în capătul pistonului într-o manieră convenabilă.

În varianta prezentată de figura 6, funcționarea dispozitivului este în general asemănătoare aceleea descrise anterior, dar țeava h este cea uzuală de tip Hotchkiss[25]. În varianta prezentată la fig. 7–11 avem un ansamblu de două mortiere 1 și 2 care sunt cuplate la o cameră unică de compresie, notată cu 3. Camera de compresie 3 și cilindrii 4 ai mortierelor sunt dispozitive  prevăzute cu un fluid compresibil, apa de exemplu, prin intermediul supapei 5. În momentul executării focului această acțiune va produce efect  concomitent assupra ambelor guri de foc prevăzute în schemă, întrebuințându-se același cartuș 6 cu pulbere (cordită). Explozia pulberii acționează asupra pistonului 7 care se deplasează spre înainte comprimând fluidul din fața lui și totodată comprimând fluidul din cilindrii 4 ai mortierelor. Pistoanele notat cu 8 vor fi și ele împinse spre înainte odată cu aceasta realizând lansarea bombelor. Aceste bombe vor fi amplasate în dispozitivele 9 în formă de cupă. Atunci când pistonul 7 este împins înainte de către gazele arse, prin deplasarea sa el eliberează orificiul 12 în acest fel permițând gazelor arse să fie evacuate din țeavă.

În varianta prezentată la fig. 12 este avută în vedere o altă aplicație și anume demararea unor mașini de forță. Gazele generate de explozia cartușului 14 vor acționa asupra pistonului 15 care comprimă fluidul menținut de supapa 16 în cadrul camerei de compresie 17. Această cameră este comunicantă în raport cu motorul de combustie internă 18, iar expansiunea fluidului din camera de compresie 17 va acționa asupra cilindrului din cadrul motorului de combustie internă 18, deplasându-se pe sub pistonul fix 19. În timpul acestei deplasări în jos, clichetul 20 se angajează în roata dințată 21 care este cuplată la arborele motorului. În timpul mișcării de revenire sub acțiunea resortului 22 pintenul 23 care este practicat în corpul clichetului are să intre în contact cu ansamblul 24, declanșând astfel clichetul din roata dințată.

Astfel, invenția lui George Constantinescu se referea la un mijloc de înmagazinare și de utilizare a energiei unui explozibil, prin aceea că explozia acestei pulberi pirotehnice în spatele unui piston ar acționa asupra pistonului care prin deplasarea sa ar comprima un fluid, iar detenta acestuia ar fi utilizată pentru deplasarea unui al doilea piston. Acesta din urmă ar putea arunca bombe în cadrul unui dispoztiv de tip moriter sau ar putea fi utilizat ca demaror pentru grupuri de forță.

3- Tunul Sonic în actualitate

Pare complet anacronic proiectul unui tun din perioada Primului Război Mondial, dar cu toate acestea, proiectul tunului sonic este încă de mare actualitate. În primul rând trebuie să ne punem întrebarea: de ce englezii nu au acordat mai mult interes acestui nou tip de armă ?

Din mai multe motive pe care le vom prezenta în cele ce urmează:

-tunul sonic presupunea fabricarea unor componente atipice pentru care industria militară nu era obișnuită, fiind deja făcute investiții masive în linii tehnologice de cu totul altă natură; în plin război mondial și la fel de bine imediat după terminarea acestuia, ar fi fost un efort prea mare, inacceptabil în contextul respectiv;

-tunul sonic s-ar fi bazat pe alte principii fizice decât cele cunoscute și ar fi fost nevoie de mult timp pentru pregătirea personalului în sensul de a se familiariza cu noile tehnologii; în timpul războiului nu există personal la dispoziție, iar după război, în perioada demobilizării nu mai este aproape nimeni dispus să se amestece în activități de acest gen;

-balistica exterioară și tehnica tragerii cu tunul sonic difereau destul de mult în raport cu tunul și chiar cu mortierul clasic, iar aceasta presupunea instruirea personalului, lucru pe care nu avea cine să îl facă, deoarece în afara unei mici echipe de tehnicieni experimentatori condusă de Constantinescu nu exista încă un personal calificat în utilizarea unui astfel de tun;

-pentru operarea unui astfel de tun/mortier ar fi fost necesari servanți pregătiți mai curând în domeniul mecanicii fluidelor decât în tehnica militară, căci tunul sonic conține în foarte mică măsură componente specifice industriei militare și preponderent componente specifice instalațiilor hidraulice de forță;

-atât întrebuințarea cât și întreținerea unui astfel de tun/mortier ar fi presupus mai înainte de toate alimentarea cu ulei și apă; este adevărat, lichidul respectiv nu s-ar fi consumat repede, el nefiind pierdut în timpul tragerii;

-pentru tunul/mortierul sonic ar fi trebuit proiectată o muniție specială, fiind mai dificil de adaptat muniția existentă.

Ținând cont de toate aceste aspecte a rezultat un slab interes al factorilor de decizie din Marea Britanie pentru realizarea tunului sonic. Mai mult, în perioada interbelică aveau să se dezvolte foarte rapid tehnologii militare care au fost considerate mult mai interesante decât arma propusă de Constantinescu: aruncătoarele de grenade portabile; lansatoarele de rachete și avioanele integral metalice purtând inclusiv blindaje; automobilele militare și blindatele care au cunoscut o evoluție neașteptat de rapidă; bombele de aviație care au devenit mijloace de luptă de o cumplită eficacitate etc.

În aceste condiții, tunul sonic propus de George Constantinescu spre finele Primului Război Mondial a rămas doar un episod inedit din istoria acestui război și cam atât. De altfel, s-a publicat relativ puțin despre acest tun și nici publicul nu a părut să fie prea interesat de un asemenea subiect. În apropierea celui de-al Doilea Război Mondial deja se dezvoltaseră în mare măsură aviația și tehnica blindată, iar gurile de foc aveau performanțe foarte bune (efect la țintă, viteză inițială și bătaie mare, ușurință de fabricare etc.) astfel încât nu a mai fost nimeni realmente interesat de acest vechi proiect al armei sonice. În perioada postbelică, dat fiind izbucnirea Războiului Rece și dezvoltarea fără precedent și la scară foarte mare a armamentelor neconvenționale (nucleare, biologice și chimice) și a celor strategice (în special rachetele cu rază lungă de acțiune și aviaonele-rachetă fără pilot)  din nou nu a mai existat interes pentru proiectul armei sonice.

În momentul de față ne confruntăm cu riscul scăderii resurselor naturale, iar în caz de război problema cea mai acută ar fi de natură economică: suportul economic al mașinii de război. Statul beligerant care dispune de o mașină de război eficace, lucrând în condiții de mare economicitate, are cele mai multe șanse să câștige războiul… Tunul sonic prezintă încă pentru momentul de față următoarele mari avantaje:

-este ușor de fabricat, nu presupune materiale speciale și nici nu supune materialul unor suprasarcini cu riscul de degradare iremediabilă a pieselor și mecanismelor;

-nu întrebuințează materiale consumabile scumpe sau rare, greu de găsit sau de fabricat, ci poate funcționa chiar și în regim improvizat, întrebuințând ulei uzat sau apă;

-permite funcționarea în condiții diverse, întrebuințarea muniției de mai multe calibre, adaptarea facilă la diverse condiții de mediu și de lucru;

-este oportun mai ales în cazul proiectilelor grele, ceea ce face ca tunul/mortierul sonic să fie foarte eficace în condiții reale de luptă, la nivel tactic;

-proiectilele pot fi mult mai ușor fabricate din diverse materiale incluzând lemnul și materialele plastice, deoarece nu mai există contactul direct al proiectilului cu gazele arse și nici acțiunea directă a undei de șoc (produsă de explozie) asupra proiectilului;

-tragerea se poate realiza în condiții de silențiozitate, ceea ce înseamnă că inamicului îi va fi foarte dificil să identifice poziția noastră de tragere ori să fie avertizat asupra faptului că este supus focului executat de noi; prin urmare, vom putea lovi inamicul prin surprindere.

George Constantinescu afirma că a reușit să facă un tun cu ajutorul căruia a aruncat un proiectil cu masa de 100 kg la distanța de 1500 metri fără ca tragerea să producă foc sau zgomot. La nivelul tehnologic actual am putea compactiza armamentul sonic astfel încât acesta să fie portabil, iar performanțele sale ar crește considerabil. În cazul artileriei de câmp s-ar putea realiza un model de obuzier sonic motorizat, care ar avea un echipaj de nu mai mult de 2 servanți (conducătorul mașinii de luptă și respectiv, trăgătorul) iar proiectilele cu mase cuprinse între 50 și 150 kg ar fi acționate automat de o instalație hidraulică (proiectată tot ca aplicație a sonicității) dispusă pe platforma mașinii de luptă și care ar face încărcarea în regim automat fără a presupune deci existența unui număr mare de servanți.

Nu în ultimul rând se pot imagina aruncătoare de grenade capabile să lanseze grenade relativ grele (5~10 kg) la distanțe foarte mari (2000-3000 metri) și aceasta doar prin tragerea unui banal cartuș de pistol. În momentul de față, schema armei sonice se poate aplica în bune condiții următoarelor categorii de armamente:

-tunuri de calibre cuprinse între 50 și 150 mm;

-obuziere de calibre cuprinse între 120 și 150 mm;

-aruncătoare de bombe/mortiere de calibre cuprinse între 100 și 250 mm;

-aruncătoare de grenade motorizate, pentru grenade de greutate relativ mare;

-aruncătoare de grenade portabile de calibre cuprinse între 20 și 120 mm;

-armamente individual portative de calibre cuprinse între 9 și 14 mm, din categoria armelor cu destinație specială, cum ar fi armamentul disimulabil sau cel silențios, destinat în mod preponderent asasinatelor sau acțiunilor desfășurate în condiții de luptă atipice.

În proiectarea și construcția unor astfel de noi armamente bazate pe ideea armei sonice, astfel cum a fost formulată cu peste 100 de ani în urmă de către savantul George Constantinescu, estimăm că pot fi aduse unele îmbunătățiri și urmează a se aplica o serie de tehnologii contemporane printre care:

-utilizarea materialelor compozite care păstrând caracteristicile de rezistență ale metalelor ar aduce marele avantaj al masei mult mai reduse;

-utilizarea materialelor plastice pentru unele componente periferice și auxiliare, cu avantajul rezistenței deosebite față de umiditate și diverși alți factori nocivi interni sau externi (de mediu) precum și avantajul masei scăzute;

-fabricarea proiectilelor din alte materiale decât cele metalice astfel încât corpul proiectilului să aibă o masă cât mai redusă în favoarea creșterii masice a încărcăturii de luptă;

-întrebuințarea de proiectile inteligente, care odată lansate de arma sonică ar fi chiar capabile să descrie traiectorii autoghidate și să facă pe cont propriu identificarea, selectarea și urmărirea țintei;

-proiectarea armamentelor și munițiilor după o concepție modulară, astfel încât să se poată adapta diversele componente în cadrul unor forme dintre cele mai diferite de realizare sau de funcționare a armei/muniției, iar aceste componente să formeze piese interșanjabile astfel încât să poată fi adaptate la diverse tipuri de armamente sonice;

-punerea la punct a unor modele de sisteme de armamente sonice portabile care să conțină un număr cât mai mare de lovituri, fără ca masa totală a sistemului să constituie o sarcină prea mare pentru un singur om de statură medie;

-echiparea armamentului sonic cu aparatură de măsură (manometre, dinamometre, aparatură de cronometrare etc.) a presiunii de încărcare dar și a forței exercitate asupra pistoanelor, astfel încât servantul armei să poată cunoaște exact regimul de funcționare și să poată regla acest regim în limite cât mai largi.

Dezvoltarea în ultimii ani a tehnicii computerizate va permite fără îndoială realizarea unor sisteme de armamente sonice care sunt comandate/controlate de către micro-ordinatoare și altfel de aparaturi din categoria automatizărilor. Orice fel de alte posibilități de îmbunătățire a armamentelor sonice vor fi identificate și puse în practică pe măsură ce se vor construi și experimenta astfel de arme.

Concluzii

Din cele prezentate în cadrul lucrării de față rezultă clar următoarele aspecte:

-activitatea de cercetare realizată de George Constantinescu la începutul sec. XX a condus la rezultate cel puțin încurajatoare, iar faptul că autoritățile britanice (sau ale altui stat) nu au preluat invenția respectivă pentru a o aplica în cadrul industriei de apărare a fost rezultatul unei conjuncturi defavorabile, iar nu al faptului că invenția nu ar fi fost fezabilă ori că nu ar fi prezentat avantaje importante;

-cercetarea/experimentarea întreprinsă de George Constantinescu între anii 1917-1919 nu a mers până la limitele tehnologice ale principiului de funcționare, ci doar până la anumite valori medii ale presiunilor care s-ar fi putut aplica; prin urmare, în condițiile în care în acest moment s-ar relua activitatea de cercetare/experimentare, am putea încerca în mod progresiv valori mult mai mari decât cele utilizate de Constantinescu acum mai bine de un secol; așadar, am putea obține modele de armamente sonice cu performanțe mai mari;

-George Constantinescu nu a experimentat deloc muniții reale, ci doar încărcături inerte din metal; practic, el nu a lucrat deloc la îmbunătățirea muniției; în momentul de față am putea nu doar să realizăm modele moderne de arme sonice, dar și modele îmbunătățite de muniție care nu ar putea fi întrebuințată decât de armamentele sonice și care ar avea în general performanțe mult mai bune decât muniția clasică, în principal prin aceea că nu ar mai fi necesar corpul metalic masiv;

-în condițiile tehnologiilor actuale se pot concepe, construi și experimenta diverse modele avansate de armamente hibride (aici în sensul de utilizare mixtă a mai multor tehnologii diferite) și inteligente, care ar avea capacitatea de a aplica diverse automatizări și de a realiza traiectorii controlate în mediul de acțiune, inclusiv prin activitatea de identificare și urmărire a țintelor;

-nu în ultimul rând armamentele sonice ar aduce marile avantaje ale funcționării complet silențioase și economicității, în special datorită reducerii masive a consumului de pulbere de azvârlire.

Toate aceste aspecte ar trebui să constituie suficiente motive pentru ca ideea și schema propuse de George Constantinescu în urmă cu 108 ani să reintre în atenția și preocuparea noastră, iar activitatea de cercetare-dezvoltare din industria de apărare să le consacre un loc în cadrul planificărilor pentru viitorul apropiat și mediu.

Bibliografie selectivă

1. Gogu Constantinescu, Teoria Sonicității, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1985.
2. Carmen Zgăvârdici, Enciclopedia tehnică ilustrată, Editura Enciclopedică română, București, 1973.
3. Ioan I. Pop, Ioan Lucian Marcu, Gogu Constantinescu, Editura AGIR, București, 2003.
4. Academia Militară. Catedra de Armament, Construcția, exploatarea, efectele și calculul munițiilor. Curs pentru subingineri de artilerie Partea I, Litografia Academiei Militare, București, 1980.
5. Academia Militară. Catedra de Armament, Construcția, exploatarea, efectele și calculul munițiilor. Curs pentru subingineri de artilerie Partea a II-a, Litografia Academiei Militare, București, 1980.
6. Ministerul Apărării Naționale. Comandamentul Artileriei, Memoratorul ofițerului de artilerie în rezervă, Editura Militară, București, 1976.
7. Ion Marinescu, Sebastian Verboncu, Armele antitanc moderne, Editura Militară, București, 1976.
8. Paul Baltagi, Boris Buciuceanu, Vladimir Burlacu, Victor Ciugarin, Paul Ionescu, Silviu Marfievici, Sergiu Nani, Grigore Naum, Mihai Stanciu, Hary Vecsler și alții, Dicționar tehnic militar ilustrat. Român, englez, francez, german, rus, Editura Militară, București, 1973 versiune în lb. română a lucrării lui Lev Lâvovici Neliubin, publicată la Moscova în 1968.
9. M.N. Cisteakov, Artileria, trad. din lb. rusă de Costin Adrian, Editura Militară a Ministerului Forțelor Armate ale RPR, București, 1958.
10. Ion Marinescu, Sebastian Verboncu, Mecanisme de armament automat, Editura Militară, București, 1973.
11. Alexandru Christescu, Pulberi și explozivi. Studiul chimic, fabricație, proprietăți, aplicațiuni, Litografia Școalei de Ofițeri de Artilerie „Regele Carol I”, Timișoara, 1934.
12. Nic. P. Constantinescu, Enciclopedia invențiunilor tehnice. Pentru folosința inventatorilor, inginerilor, tehnicienilor, studenților, elevilor de liceu, lucrătorilor din uzine etc. vol. 1, Editura Fundației pentru Literatură și Artă Regele Carol II, București, 1939.

 

Bibliografie de inventică

(toate aparținând lui George Constantinescu)

1. CA204011/14.09.1920 (solicitat în 29.06.1917) cu titlul Method of actuating gun triggers.
2. FR492045/26.06.1919 (solicitat în 11.07.1916) cu titlul Perfectionnements aux pièces d’artillerie et aux projectiles à leur usage.
3. FR499662/ 18.02.1920 (solicitat în 27.07.1917 și 27.05.1918) cu titlul Perfectionnements aux canons mécaniques.
4. FR500158/04.03.1920 (solicitat în 23.12.1918) cu titlul Procédé et moyens pour emmagasiner l’énergie due à une explosion.
5. GB128595/03.07.1919 (solicitat în 23.03.1917) cu titlul Storage of energy due to an explosion.
6. GB129299/17.071919 (solicitat în 14.07.1916 cu titlul An improved method and means for actuating gun triggers.
7. GB129362/17.07.1919 (solicitat în 01.11.1917) cu titlul Improved means for transmitting impulsive forces especially for actuating gun triggers on aircraft.
8. GB131085/21.08.1919 (solicitat în 25.04.1918) cu titlul Improvements in machine guns.
9. GB138135/05.02.1920 (solicitat în 13.08.1918) cu titlul Improvements in automatic firearms.
10. GB234317/14.05.1925 (solicitat în 14.02.1924) cu titlul Improvements in power transmission.
11. GB236686/16.07.1925 (solicitat în 26.04.1924) cu titlul Improved method and means for transmitting impulses to a distance, specially applicable for actuating gun triggers.
12. GB473084/06.10.1937 (solicitat în 06.05.1936) cu titlul Improvements in or relating to means for controlling the discharge of machine guns mounted on aircraft.
13. GB485497/20.05.1938 (solicitat în 16.02.1937) cu titlul Improvements in and relating to fluid-pressure control of the operation of machine guns.
14. US1338676/04.05.1920 (solicitat în 02.12.1918) cu titlul Storage of energy due to an explosion.
15. US1372944/29.03.1921 (solicitat în 04.09.1917) cu titlul Method and means for actuating gun-triggers.
16. US1584435/11.05.1926 (solicitat în 28.03.1925) cu titlul Mechanism for transmitting impulses to a distance, specially applicable for actuating gun triggers.
17. ES0086474/18.08.1923 cu titlul Perfeccionamientos en bombas.
18. RO4133/10.03.1915 cu titlul Mijloace pentru contrabalansarea efectului inerţiei în coloane de lichid.
19. RO4383 cu titlul Metodă şi mijloc pentru transmiterea de forţă la transmisiune prin mijlocul lichidelor.
20. RO4725 cu titlul Perfecţionări în acumularea şi utilizarea energiei prin mijlocirea lichidelor.
21. RO4730 cu titlul Perfecţionări în transmisiunea de forţe impulsive prin intermediul unor lichide.
22. RO9173/10.11.1923 cu titlul Îmbunătăţiri în transmisiunea puterii.
23. CA164471/28.08.1915 (solicitat în 11.03.1914) cu titlul Hydraulic power transmission.
24. CA182319/12.02.1918 (solicitat în 15.12.1917) cu titlul Method of and means for feeding liquid wave transmission lines.
25. CA184905/05.03.1918 (solicitat în 02.08.1917) cu titlul Transmission of impulsive forces through liquids.
26. CA193449/28.10.1919 (solicitat în 30.10.1918) cu titlul Means of transmitting impulsive forces.
27. CA207263/04.01.1921 (solicitat în 18.10.1916) cu titlul Storage and utilization of energy by means of liquids.
28. FR440818/22.07.1912 (solicitat în 27.02.1912) cu titlul Générateur de vapeurs.
29. FR454769/12.07.1913 (solicitat în 25.02.1913) cu titlul Procédé et dispositifs perfectionnés, permettant de produire un combustible gazeux.
30. FR454770/12.07.1913 (solicitat în 25.02.1913) cu titlul Appareil perfectionné, permettant la production d’un gaz combustible.
31. FR468819/17.07.1914 (solicitat în 28.02.1913) cu titlul Perfectionnements apportés aux transmissions de force hydraulique.
32. FR481274/16.11.1916 (solicitat în 10.03.1915) cu titlul Procédé et dispositif pour la transmission de la puissance par vagues à travers les liquides.
33. FR494368/06.09.1919 (solicitat în 03.02.1917) cu titlul Perfectionnements à l’emmagasinage et à l’utilisation de l’énergie au moyen de liquides.
34. FR498750/21.01.1920 (solicitat în 24.11.1916 și în 21.12.1915) cu titlul Perfectionnements à la transmission par ondes liquides.
35. GB106309/15.05.1917 (solicitat în 15.05.1916) cu titlul Improvements in Liquid Wave Transmission of Power.
36. GB110005/03.10.1917 (solicitat în 03.10.1916) cu titlul Synchronous alternating liquid current motors.
37. GB110006/03.10.1917 (solicitat în 03.10.19160 cu titlul A high frequency liquid wave transmission generator.
38. GB126449/07.05.1919 (solicitat în 07.05.1918) cu titlul An improved liquid wave transmission generator or motor.
39. GB139959/18.03.1920 (solicitat în 26.05.1919) cu titlul An improved reversing cock.
40. GB207034/22.11.1923 (solicitat în 21.11.1922) cu titlul Improvements in fuel supply systems for motor vehicles, aeroplanes and the like.
41. GB234317/14.05.1925 (solicitat în 14.02.1924) cu titlul Improvements in power transmission.
42. GB488489/04.07.1938 (solicitat în 03.11.1936) cu titlul Improvements in or relating to hydraulic power apparatus.
43. GB679155/10.09.1952 (solicitat în 06.03.1950) cu titlul Improvements in liquid springs.
44. GB722104/19.01.1955 (solicitat în 18.09.1951) cu titlul Improvements in or relating to electrically heated devices for generating a stream of heated gas, and more especially blowpipes.
45. GB1006912/06.10.1965 (solicitat în 11.06.1963) cu titlul Hydraulic power transmission apparatus.
46. GB191314680/30.04.1914 (solicitat în 25.06.1913) cu titlul Improvements in and relating to the Storage of Fluids.
47. US1334291/23.03.1920 (solicitat în 27.04.1917) cu titlul Rotary motor actuated by alternating fluid-currents.
48. US2730609/10.01.1956 (solicitat în 18.09.1951) cu titlul Blowpipes.

ANEXE

Tunul sonic al lui Gogu Constantinescu

Fig. 13

1- corpul tunului;

2- cilindru metalic rezistent la presiuni înalte;

3- capsa pirotehnică;

4- pistonul de compresie;

5- ulei (G. Constantinescu a utilizat 10 litri care prin comprimare la presiunea de 2500 at ajungeau să ocupe volumul corespunzător unei cantități de doar 9 litri, în condiții normale);

6- supapa automată a sistemului de evacuare a gazelor arse (11) care sunt utilizate pentru asigurarea functionarii automare a tunului și evacuate doar atunci când presiunea lor aste îndeajuns de mică astfel încât să nu producă zgomot;

7- zăvorul pistonului de azvârlire, este reglat pentru a se decupla la presiune mai mare de 2500 at;

8- pistonul de azvârlire a încărcăturii de luptă; asigură etanșarea incintei în care se află uleiul;

9- înărcătura balistică (G. Constantinescu a utilizat un proiectil de 100 kg pe care l-a aruncat la distanța de 2000 metri, utilizând 10 litri de ulei comprimați la 2500 ata cu ajutorul unui banal cartuș de pistol, evident fără glonte);

10- țeava tunului;

11- gazele arse la temperatură și presiune înaltă;

12- circuitul de evacuare a gazelor arse.

Etapele funcționării:

(I) Proiectilul (9) este amplasat pe suprafața pistonului de azvârlire (8), înăuntrul țevii (10); pistonul de azvârlire (8) este înzăvorât cu ajutorul mecanismului de înzăvorâre (7) prevăzut cu decuplare automată; capsa pirotehnică (3) este percutată și încărcătura de pulbere explodează generând gazele (11) la o presiune de 2500 ~ 3000 at; sub presiunea gazelor (11), pistonul de compresie (4) se deplasează spre înainte comprimând puternic uleiul (5) aflat într-o incintă etanșă (2); din cauza mecanismului de înzăvorâre (7), pistonul de azvârlire (8) nu permite uleiului (5) să iasă din incinta cilindrului de compresie (2).

(II) La atingerea unei anumite presiune (pentru care se face reglajul) mecanismul de înzăvorâre (7) dă voie pistonului de azvârlire (8) să se deplaseze pe țeava (10), situație în care uleiul comprimat (5) se destinde, energia degajată fiind îndeajuns de mare pentru a azvârli un proiectil (9) de 100 kg la peste 2000 metri, fără zgomot, fără flacără, fără fum.

(III) După azvârlirea proiectilului (9) pe țeava (10), cursa pistonului de azvârlire (8) se termină astfel încât să nu permită dezetanșeizarea cilindrului de presiune (2) în care se află uleiul (5) în cantitate de10 litri; supapa de evacuare (6) este reglată astfel încât la capătul cursei pistonului de compresie (8), să se deschidă pentru a lăsa gazele arse (11) să intre în sistemul de recirculare a lor și în final în conducta de evacuare (12).

Fig. 14 Unul din mortierele sonice experimentate de George Constantinescu între anii 1917 și 1919. Utilizând doar un banal cartuș de pistol reușea să azvârle un proiectil de 100 kg la distanța de 1500 metri, cu funcționare perfect silențioasă, fără flacără, fără fum ! În perioada contemporană a fost la un moment dat propus sistemul RAW de către societatea americană Brunswick Corporation. RAW constituie o muniţie autopropulsată ce utilizează un mic motor-rachetă cu combustibil solid, în vreme ce dispozitivul inventat și realizat de Gogu Constantinescu era aruncat datorită mișcării rapide a unui piston, acesta fiind la rândul său acționat prin destinderea unui gaz aflat la mare presiune. În cazul sistemului RAW proiectilul sferic de diam.140 mm are o încărcătură de luptă (explozibil, şrapnele etc.) în greutate de 1, 26 kg şi o greutate totală sub 4,5 kg și o bătaie maximă de 2000 metri dintre care în primii 300 metri traiectoria este dreaptă, deci tragerea pe distanţe până la 300 metri nu necesită niciun fel de corecţii de tir. Masa totală a muniţiei 4, 27 kg, masa proiectilului 3, 82 kg, masa încărcăturii de luptă 1, 26 kg. Sistemul de tir RAW[26] doar seamănă aparent cu tunul sonic inventat la începutul sec. XX de către G. Constantinescu. Tunul sonic (în imagini) realizat de Constantinescu era capabil să arunce în mod complet silenţios un proiectil de 100 Kg la distanţa de 1500 metri, dar limitele de performanţă ale acestui tip de armament erau (şi sunt) din câte se pare mult mai mari decât ceea ce a experimentat G. Constantinescu în anul 1915[27].

Fig. 15

Fig. 16 Sistemul de tir RAW de cal.140 mm dezvoltat de firma Brunswick şi care reprezintă un sistem de armament uşor portabil de infanterie, utilizând muniţie autopropulsată ce se lansează fără recul prin intermediul pustii de asalt convenţionale, prin prelevarea de gaze arse sub înaltă presiune de la gura ţevii.

Note

[1] Dovezi certe despre primele arme de foc ne parvin din China sec. X, dar este foarte posibil ca tehnica aceasta să fi fost cunoscută mai demult.

[2] Inventatorul recunoscut al cartușului metalic este elvețianul Jean Samuel Pauly (1766-1821) în anul 1812. Cu toate acestea, francezul Louis-Nicolas Flobert (1819-1894) avea să inventeze și construiască primul model de cartuș metalic în anul 1845. Puțin mai târziu, un alt francez, Benjamin Houllier (1812-1867) realiza în anul 1846 un model îmbunătățit de cartuș metalic. După 1850 aceste modele aveau să se răspândească tot mai mult. Cu toate acestea, abia către finele secolului XX s-a trecut la întrebuințarea generalizată a cartușelor metalice. Nu trebuie să uităm faptul că principalele puști din dotarea armatei române în timpul Războiului de Independență (1877-1878) întrebuințau cartușe din hârtie.

[3] A fost inventată în anul 1884 de către francezul Paul Marie Eugène Vieille (1854-1934). Pulberea fără fum este bazată pe nitroceluloză.

[4] Primele forme simpliste de ghintuire a țevilor au fost înregistrate încă din anul 1480. Cunoștințe și practici mai avansate în acest sens au existat încă din sec. XVI, dar abia în a doua jumătate a sec. XIX tehnologia țevilor destinate armamentelor de foc avea să fie completată prin cunoștințe bine puse la punct privind ghintuirea.

[5] Hiram Maxim a brevetat în 1883 prima armă automată propriu-zisă, deși unele încercări mai fuseseră realizate și înainte de maxim. În perioada 1883-1885 s-au petrecut și testele de poligon (majoritatea încununate de succes) ale lui Ferdinand Mannlicher. În Italia anului 1891 se realiza arma automată Cei-Rigotti prin modificarea și adaptarea unei carabine de tip Vetterli. În Franța era fabricată în 1907 arma automată Chauchat, oficial denumită Fusil Mitrailleur Modele 1915 CSRG. It was placed into French Infantry in 1916, and was used by the French army in the First World War. Marea Britanie adopta arma automată Lewis Gun în 1911, armă care avea să fie produsă în regim de serie în Belgia începând cu 1913. Majoritatea lucrărilor semnate de George Constantinescu în domeniul armamentelor de foc se referă la această armă automată britanică. În 1916, rușii fabricau Automatul Fedorov (Автомат Фёдорова) proiectat de Vladimir Grigorievici Fedorov în 1915, considerat a fi prima pușcă de asalt din lume. Începând cu 1918 americanii aveau să producă vestita armă automată M1918A2 Browning Automatic Rifle (BAR) întrebuințată în ambele războaie mondiale. În 1940 britanicii realizau în milioane de exemplare arma de serie din categoria pistol-mitralieră (submachine gun) STEN MKII (cu mai multe variante) iar după 1947, sovieticii produceau prima pușcă de asalt de mare serie: AK-47, după 1959 devenită AKM, care avea ulterior să fie produsă (inclusiv sub licență) în zeci de milioane de exemplare de către mai multe state ale lumii și în mai multe variante, de regulă apropiate între ele.

[6] Arta Militară este componenta de bază a Științei Militare. În mod specific, Arta Militară studiază Strategia, Arta Operativă și Tactica, domenii care sunt de altfel și componentele Artei Militare. Ştiinţa militară reprezintă acel ansamblu sistematizat de cunoştinţe referitor la principiile şi legile luptei armate, la formele de organizare, pregătire şi utilizare a forţelor armate în război. Pe lângă Arta Militară, Știința Militară mai cuprinde și Teoria instrucţiei militare, Teoria mobilizării, Geografia militară, Istoria militară și numeroase alte științe care se intersectează cu ştiinţa militară.

[7] Întebuințată de chinezi încă din Evul Mediu timpuriu și ulterior de către indieni, artileria rachetă avea să se consacre în Europa foarte târziu. Abia la începutul sec. XIX fiind produse în serie primele proiectile reactive de către britanici, sub comanda colonelului William Congreve.

[8] Primul astfel de motor a fost inventat de către Alexandru N. Ciurcu (1854-1922) în anul 1881 și testat în data de 13.08.1886 în Franța. Ulterior, realizări deosebite (în teoria sau/și realizarea motorului-rachetă cu combustibil lichid) au avut rușii Konstantin E. Țiolkovschi (1857-1935) și Constantin Friedrich Zander (1887-1933), americanul Robert Goddard (1882-1945), germano-românul Herman Oberth (1894-1989) și colectivele de ingineri germani care au lucrat pentru regimul nazist în perioada 1933-1945, realizând rachetele militare V-1 și V-2, larg utilizate în ultima parte a celui de-al Doilea Război Mondial.

[9] George „Gogu” Constantinescu (1881-1965) a fost un prolific savant român, inginer, inventator și precursor al mai multor domenii ale științei și tehnicii, printre care și tehnologia betonului armat. A pus bazele unei noi științe, sonicitatea. A avut valoroase contribuții în mecanica fluidelor și aerodinamică, cu preocupări deosebite în teoria vibrațiilor și aplicațiile acesteea. Dintre numeroasele sale invenții unele sunt și astăzi de mare actualitate. Lucrarea de față studiază cu precădere invențiile lui Constantinescu în domeniul militar.

[10] Nic. P. Constantinescu, Enciclopedia invențiunilor tehnice. Pentru folosința inventatorilor, inginerilor, tehnicienilor, studenților, elevilor de liceu, lucrătorilor din uzine etc. vol. 1, Editura Fundației pentru Literatură și Artă Regele Carol II, București, 1939, p.262.

[11] Dispărută între timp din limbajul tehnic, la începutul sec. XX sintagma „tun mecanic” se referea la tunurile care dispuneau de mecanisme de foc automat, fără a mai necesita acțiunea servanților în sensul de a realiza manual descărcarea tubului în urma tragerii unei lovituri și respectiv, reîncărcarea țevii, armarea și operația de dare a focului.

[12] Observația se referă la faptul că în tehnica clasică a mecanismelor de foc automat, pentru a realiza o compensare a forței gazelor arse ori a reculului generat de explozia încărcăturii de azvârlire, se opta pentru utilizarea unor mecanisme de recul cu masă crescută, în acest fel ajungându-se în final la arme excesiv de grele și totodată dezechilibrate din punctul de vedere al centrajului masic și stabilității în timpul funcționării.

[13] Cadența constantă presupunea existența unui ritm de funcționare a cărui valoare era cunoscută și controlată, astfel încât se putea face ritmarea funcționării mitralierei de bord cu rotația elicei pentru a împiedica evenimentele nedorite cum ar fi impactul dintre gloanțe și paletele elicei.

[14] A se vedea brevetul US1584435 solicitat în data de 28.03.1925 și elibert în data de 11.05.1926, cu titlul Mecanismde transmitere a impulsurilor la distanță, în mod special aplicabil pentru sincronizarea tragerii cu armament de foc automat (prin traducere liberă). De menționat faptul că invenția fusese înregistrată anterior în Marea Britanie prin brevetul GB129299/17.071919 (solicitat în 14.07.1916) cu titlul An improved method and means for actuating gun triggers, dar și GB129362/17.07.1919 (solicitat în 01.11.1917) cu titlul Improved means for transmitting impulsive forces especially for actuating gun triggers on aircraft.

[15] Nic. P. Constantinescu, Enciclopedia invențiunilor tehnice. Pentru folosința inventatorilor, inginerilor, tehnicienilor, studenților, elevilor de liceu, lucrătorilor din uzine etc. vol. 1, Editura Fundației pentru Literatură și Artă Regele Carol II, București, 1939, p.254.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem, p.261.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem, pp.261-262.

[21] Se referea la Primul Război Mondial, în a cărui perioadă George Constantinescu s-a aflat în Marea Britanie, unde a participat cu importante rezultate la eforturile mașinii de război aliate. În special prin producerea dispozitivului de sincronizare a tragerii, astfel încât armamentul automat să poată executa foc prin câmpul elicei avioanelor de luptă din acea perioadă.

[22] Muniția standard 7,92 × 57 mm Mauser a fost inițial destinată numai puștii G98 Mauser. Această pușcă fiind produsă în serie foarte mare, curând și alte arme au adoptat același calibru, astfel încât muniția aceasta a ajuns ulterior să fie întrebuințată de arme precum carabina K98, mitralierele MG34, MG42, FG42 și puștile de asalt G41, G43 etc.

[23] Tun produs în mare serie și care a echipat armatele franceză și americană în perioada Primului Război Mondial. Era echipat cu o țeavă de recul având amortizare hidropneumatică și cu închizător de tip pană.

[24] Cordita reprezintă o categorie de pulberi fără fum stabilite și produse în Marea Britanie (între anii 1891-1915 în cadrul muniției de pușcă .303 British, Mark I și Mark II) începând din anul 1889 și care progresiv au înlocuit pulberea neagră/praful de pușcă (un amestec format din azotat de potasiu/sodiu, cărbune activ și sulf) utilizat până atunci ca principal amestec pirotehnicc pentru pulberile de azvârlire din cadrul muniției întrebuințate de armamentul de foc. Cordita, spre deosebire de alte amestecuri pirotehnice are viteza de arere de valoare medie și capacitatea scăzută de brizanță. Viteza gazelor arse generate de arderea acestei pulberi este de regulă subsonică dar determină presiune suficientă pentru a se întrebuința ca pulbere de azvârlire. Ascanio Sobrero realiza nitroglicerina în 1847, în paralel cu Alfred Nobel, care astfel punea la punct și producea la scară industrială amestecul pirotehnic denumit dinamită, însă aceste amestecuri ori substanțe pirotehnice (nitroglicerina) aveau viteze de ardere prea mari și putere de brizanță excesivă din perspectiva utilizării ca pulberi de azvârlire pentru muniția destinată armelor de foc. În plus, nitroglicerina s-a dovedit o substanță mult prea sensibilă pentru a putea fi întrebuințată în condiții normale. Cu toate acestea, în anul 1846 germanul Christian Friedrich Schönbein începe să utilizeze bumbacul și deci, celuloza pentru producerea de explozivi. În general, bumbacul este format din celuloză în proporție de cca 91%, apă aprox. 8%, protoplasmă și pectine 0,5%, grăsimi organice 0,4% și săruri minerale cca 0,1%. În aceeași epocă, austriacul Wilhelm Lenk von Wolfsberg a încercat să fabrice pulberile pe bază de celuloză la scară industrială. După 1865, britanicul Frederick Abel brevetează și produce pulberi pe bază de nitroceluloză. Începând cu 1863, artileristul prusac Johann F. Schultze brevetează și fabrică un amestec format din nitroceluloză, salpetru și azotat de bariu, amestec dezvoltat cu începede din 1871 de către austriacul Frederick Volkmann, care fabrică până în 1875 amestecul pirotehnic denumit Collodin.  Începând cu 1884, Paul Vieille obținea un brevet pentru ceea ce el a denumit Poudra B (Poudre Blanche, în antonim cu Pulberea Neagră) formată în proporție de 68,2% din nitroceluloză insolubilă și  29,8% din nitroceluloză solubilă gelatinizată cu 2% parafină. Acest amestec a fost imediat adoptat ca pulbere de azvârlire pentru muniția armelor de foc ușoare, portative. Ceva mai târziu, în 1887, Alfred Nobel inventa amestecul pirotehnic denumit Balistita, acesta fiind compus în proporție de 45% din nitroceluloză, 45% din nitroglicerină și 10% din camfor. Balistita nu a fost adoptată ca pulbere pirotehnică de largă aplicație, deoarece camforul tinde să se evaporeze, iar amestecul devenea astfel instabil. James Dewar și W. Kellner au brevetat în 1889 un alt amestec format 58% din nitroglicerină, 37% nitroceluloză și 5% un gel pe bază de petrol, amestec cunoscut drept CORDITĂ. Ținând cont de compoziția balistitei lui Nobel, acesta din urmă a intentat ulterior proces considerând că i s-a copiat soluția tehnologică din brevetul său, dar a pierdut procesul astfel încât producția CORDITEI a continuat. S-au adus însă modificări ale compoziției, utilizându-se 65% nitroceluloză, 30% nitroglicerină cu gel de petrol și cca 5% și 0,8% acetonă. Ulterior avea să fie utilizat amestecul 52% nitroceluloză, 42% nitroglicerină și 6% gel de petrol. Acest din urmă amestec era întrebuințat în perioada în care a lucrat George Constantinescu la proiectul tunului sonic. Calculele lui Constantinescu au fost realizate pe baza caracteristicilor acestui amestec pirotehnic.

[25] În epoca respectivă, Constantinescu referindu-se la țeava Hotchkiss putea avea în vedere fie tunul Hotchkiss (cel mai probabil ținând cont de calibrul la care lucra tunul experimental realizat de Constantinescu) sau mitraliera Hotchkiss. La origine, armele acestea au fost inventate de americanul Benjamin B. Hotchkiss (1826-1885) începând cu anul 1872. Tot el a fondat compania Hotchkiss & Co, cea care a fabricat astfel de arme. Cu toate acestea, armata germană avea să le întrebuințeze cel mai mult. Tunurile Hotchkiss au fost fabricate la finele sec. XIX, fiind de regulă de cal. 42 mm, dar și unele variante de cal. 76 mm. Totodată, a mai existat în aceeași epocă și mitraliera  Hotchkiss-1914 de cal. 8 mm care întrebuința cartușul de tip Lebel, aceasta fiind mitraliera standard a armatei franceze în perioada Primului Război Mondial. Fabricarea acestei arme era realizată de către societatea Hotchkiss et Cie, fondată de industriașul american Benjamin B. Hotchkiss.

[26] după revista RAIDS, nr. 82 din martie 1993.

[27] Ambele imagini ale tunului sonic sunt preluate din Nic. P. Constantinescu, Enciclopedia Invenţiunilor tehnice, Editura Fundației Regale Carol II, 1939.