Ostahie, Traian (2022), Abordări generale ale conceptului de cultură de securitate, Intelligence Info, 2:1, 137-147, https://www.intelligenceinfo.org/abordari-generale-ale-conceptului-de-cultura-de-securitate/

 

General approaches to the concept of security culture

Abstract

The term „security” comes from the Latin securitas-securitatis and represents „the fact of being safe from any danger; the feeling of security that the absence of any danger gives one”. Security also means „protection, defense”. Security is, in principle, that state of affairs that shelters any community or state from any external and internal danger, following specific measures, which are adopted and which ensure the existence, independence, sovereignty, territorial integrity of the state and respect for fundamental interests”. The term security is in general use in international relations and other disciplines and seems to be accepted as a central organizing concept. The foreign, military and economic policy of the states, their intersection in exchange and disposal areas, as well as the general structure of the relations they create, are all analyzed as aspirations in order to ensure national and/or international security.

Keywords: culture, security, entity, hostile

Rezumat

Termenul de ’’securitate’’ provine din latinescul securitas-securitatis si reprezintă ’’faptul de a fi la adăpost de orice pericol ; sentimentul de siguranţă pe carel îl dă cuiva absenţa oricărui pericol’’. Securitatea mai înseamnă şi ’’protecţie, apărare’’. Securitatea reprezintă, în principiu,’’acea stare de fapt care pune la adăpost de orice pericol extern şi intern o colectivitate sau un stat oarecare, în urma unor măsuri specifice, ce sunt adoptate şi care asigură existenţa, independenţa, suveranitatea, integritatea teritorială a statului şi respectarea intereselor fundamentale ’’. Termenul de securitate este de uz general în relaţiile internaţionale şi în alte discipline şi pare să fie acceptat ca un concept central organizator. Politica externă, militară şi economică a statelor, intersectarea acestora în zone de schimb şi dispuntă,cât şi structura generală a relaţiilor pe care le creează, toate sunt analizate ca aspiraţii în vederea asigurării securităţii naţionale şi/sau internaţionale.

Cuvinte cheie: cultură, securitate, entitate, ostil

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 2, Numărul 1, Martie 2023, pp. 137-147
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/abordari-generale-ale-conceptului-de-cultura-de-securitate/
© 2022 Traian Ostahie. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Abordări generale ale conceptului de cultură de securitate

Drd. Ostahie Traian

tostahie@yahoo.com

 

Cultura de securitate poate fi definită drept suma cunoștințelor și a informațiilor referitoare la valorile și necesitățile naționale de securitate, a căror cunoaștere atrage dezvoltarea și promovarea unor comportamente necesare apărării individuale sau statale în fața pericolelor interne sau externe. Pentru apărarea securității, fie ea națională sau globală, este nevoie și de o puternică popularizare a culturii de securitate[1].

Termenul de ’’securitate’’ provine din latinescul securitas-securitatis si reprezintă ’’faptul de a fi la adăpost de orice pericol ; sentimentul de siguranţă pe carel îl dă cuiva absenţa oricărui pericol’’. Securitatea mai înseamnă şi ’’protecţie, apărare’’. Securitatea reprezintă, în principiu,’’acea stare de fapt care pune la adăpost de orice pericol extern şi intern o colectivitate sau un stat oarecare, în urma unor măsuri specifice, ce sunt adoptate şi care asigură existenţa, independenţa, suveranitatea, integritatea teritorială a statului şi respectarea intereselor fundamentale ’’. Termenul de securitate este de uz general în relaţiile internaţionale şi în alte discipline şi pare să fie acceptat ca un concept central organizator. Politica externă, militară şi economică a statelor, intersectarea acestora în zone de schimb şi dispuntă,cât şi structura generală a relaţiilor pe care le creează, toate sunt analizate ca aspiraţii în vederea asigurării securităţii naţionale şi/sau internaţionale. Înainte de apariţia preocupărilor economice şi ambientale, din timpul anilor 70, conceptul de securitate era rareori tratat în alţi termeni decât cei ai intereselor politice particulare ale participanţilor şi chiar până la sfârşitul anilor 80 discuţia încă mai avea un puternic accent militar[2].

Etimologic, termenul securitate îşi are rădăcinile în Imperiul Roman, în perioada domniei împăratului Hostilian – 250 d. Hr[3]. Zeiţa care asigura protecţia şi bunăstarea imperiului se numea Securitas, înţeleasă ca „libertate în faţa ameninţării”. În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (1998), cuvântul securitate semnifică „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol; protecţie, apărare”[4].

Cultura de securitate este vitală în era informațională pe care o traversăm, în care cu toții avem nevoie de repere de orientare atât la nivel personal, cât și la nivel statal[5].

Cultura este compusă dintr-o serie de aspecte: tehnologie, politici, reguli, indivizi și competențe. Împreună, acestea formează un conglomerat de sorginte culturală. Dar, dintre acestea se separă indivizii care pot schimba cultura de securitate a grupului, acționând ca un liant sau, dimpotrivă, distanțând elementele. La acestea se mai adaugă și împrejurările, care trebuie luate și ele în calcul la analizarea culturii de securitate[6].

Analiza conceptului de ”cultură de securitate” permite, în multe cazuri, o abordare multidisciplinară asupra dimensiunilor de securitate și apărare. Un precursor al ”culturii de securitate” este ”cultura strategică”, concept dezvoltat în 1977 de către Jack Snyder. În opinia lui, aceasta se definește drept ”suma totală a ideilor, răspunsurilor condiționate emoțional și tiparelor de comportament pe care membrii unei comunități strategice naționale le-au acumulat cu privire la o amenințare”[7].

Din punctul de vedere al Strategiei Naționale de Apărare a Țării pentru perioada anilor 2020-2024 prin cultură de securitate se poate înțelege: ”Noile provocări din mediul de securitate internaţional generează inclusiv necesitatea dezvoltării unor mecanisme de înţelegere, prevenire şi reacţie în rândul cetăţenilor, atunci când se confruntă cu ameninţări, riscuri sau vulnerabilităţi cu impact în planul securităţii naţionale. Din această perspectivă, dezideratul naţional de creare a unui stat puternic şi rezilient se află în interdependenţă cu nivelul culturii de securitate a cetăţenilor săi.”[8]

Mai departe analiza Strategiei se exprimă astfel: ”Înţelegând că o cultură de securitate precară reprezintă o vulnerabilitate societală, consolidarea parteneriatelor instituţiilor din sistemul naţional de securitate cu entităţile publice şi private contribuie la înţelegerea rolului pe care fiecare actor societal – stat, instituţii publice, dar şi entităţile private (corporaţii şi indivizi) – îl are în procesul de asigurare a securităţii naţionale.”[9]

Pentru a susține dezvoltarea unei solide culturi de securitate, Strategia oferă câțiva piloni pe care constructul analizat aici să aibă relevanța necesară și dorită: ”În scopul garantării unui nivel ridicat de securitate şi prosperitate cetăţenilor săi, este necesar ca statul român să depună eforturi susţinute pe linia consolidării capacităţii administrative a instituţiilor sale, astfel încât acestea să poată acţiona concertat pentru:

■ elaborarea şi implementarea politicilor publice, circumscris intereselor socio – economice şi strategice ale României;

■ asigurarea unei dezvoltări durabile cu aplicarea strictă a legislaţiei naţionale şi a directivelor şi programelor UE în materie (prin reducerea decalajelor de dezvoltare, combaterea eficientă a schimbărilor climatice şi îmbunătăţirea calităţii mediului, racordarea la noile tehnologii şi proiecte de cercetare-inovare, simplificarea fiscalității și demararea investițiilor strategice);

■ asigurarea unui mediu economic performant, dinamic și competitiv, în plan investițional și antreprenorial, precum și a stabilității financiar-bugetare a statului;

■ stimularea creșterii inteligente, sustenabile și incluzive la nivelul României, având ca scop asigurarea prosperității cetățenilor;

■ asigurarea funcţionalităţii neîntrerupte a macrosistemelor publice;

■ dezvoltarea unui sistem educațional care să contribuie la acoperirea cerinţelor actuale şi de perspectivă ale pieţii muncii, la competitivitatea României în plan internaţional și care să permită accesul la educație de calitate tuturor persoanelor;

■ consolidarea și dezvoltarea capacităților și capabilităților tehnologice, respectiv a infrastructurilor de cercetare și resurse umane din domeniul cercetare-dezvoltare-inovare, cu implicarea tuturor actorilor din mediul academic, de cercetare și cel economic.”[10]

Modul în care Strategia vizează consolidarea acestui concept este: ”…facilitarea accesului cetăţenilor la cultură şi stimularea diversităţii mijloacelor de expresie culturală, implicând asigurarea unui mediu favorabil pentru libertatea de exprimare. Cultura este un pilon de dezvoltare durabilă, fiind nevoie de dezvoltarea politicilor publice de protejare a patrimoniului cultural şi de asigurare a securităţii ecosistemului cultural-creativ. Cultura română va fi promovată mai activ în circuitul international, ca mijloc de favorizare a toleranţei, a unei mai bune cunoaşteri reciproce şi a diversităţii…”[11].

Utilitatea acestei culturi poate fi dovedită în diverse situații, printre care amintim următoarele: controlarea amenințărilor emergente, dar și a riscurilor și vulnerabilităților; recuperarea controlului asupra securității într-o situație în care se constată o breșă de securitate; optimizarea securității atunci când este nevoie; încurajarea comportamentului actorilor pentru a dobândi/atinge o stare de securitate[12].

Starea de securitate care conduce ulterior la consolidarea unei culturi de securitate adecvate poate fi interpretată și ca o atitudine mentală, ce depinde de natura percepută a mediului în care se găsește actorul în cauză. Mediul influențează atât conduita actorilor, dar și identitatea acestora. Iar identitatea se reflectă asupra intereselor manifestate în direcția întăririi securității și apărării. De aceea, schimbările produse la nivelul identității produc schimbări la nivelul intereselor, și, inevitabil, produc schimbări în politica de securitate națională și în reflectarea acesteia la nivelul mediului internațional. Automat, schimbându-se politica de securitate, se vor înregistra schimbări și în ceea ce privește cultura de securitate a statului respectiv și a actorilor implicați. Există o serie de factori ce pot fi utilizați în construcția efectivă a unei culturi de securitate: putere materială/fizică, coerciție, factori culturali, explorarea suveranității și a limitelor sale, norme, valori, etc. Din perspectiva decidenților politici, identificarea și definirea amenințării este elementul care contribuie la definirea culturii de securitate. De aceea, în momentul identificării amenințării un rol important îl joacă percepția asupra amenințării[13].

Securitatea trebuie interpretată din mai multe puncte de vedere: ca o realitate tangibilă și ca o stare mentală. Ultima este importantă în mod particular, întrucât oamenii se simt în siguranță numai în acele situații în care se simt confortabil cu împrejurimile, iar acest confort este esențialmente unul mental. Granițele și armele, deși par a fi o sursă majoră de securitate, oferă securitate doar marginal, întrucât ele deservesc securitatea mentală în primul rând. Prin urmare, în ciuda cheltuielilor făcute pentru înarmare, politicienii și decidenții sunt conștienți de rolul major jucat de dimensiunea mentală a securității, pe care o vor exploata masiv în avantajul lor. Un exemplu foarte bun este cazul migrației masive de la nivelul Uniunii Europene, întrucât politicienii europeni și-au modificat discursul pentru a seta teama și insecuritatea în sufletele cetățenilor. Retorica pe care o abordează este aceea că imigrația are un impact negativ asupra politicilor sociale și asupra standardelor în materie de protecție națională și internațională. De asemenea, abordează retorica generală a statului ca fiind o entitate inflexibilă și puternică, intolerantă la amenințări de orice fel[14].

Securitatea nu înseamnă doar studiul ameninţărilor, utilizării şi controlului forţelor armate (Stephen Walt), ci devine o funcţie de conservare a societăţilor. Se impune o redefinire a conceptului de ameninţare şi este necesară o conexiune utilă între ameninţări şi vulnerabilităţi[15].

Cultura de securitate mai poate fi percepută și ca o subcultură a culturii organizaționale, trebuind să fie proiectată și construită împreună și de către aceia din organizație care se ocupă de cultura organizațională. Cultura de securitate se adaptează, ea dezvoltându-se în relație cu evoluția societății. Cultura de securitate transcende individualul și cade normativ în sarcina statului, deși chiar și individul poate fi un instrument de sporire a acestei culturi[16].

În opinia unor cunoscători ai subiectului, cultura de securitate este un mod de a gândi, de a te raporta la comunitate, la națiune și la interesele fundamentale (de la mituri fondatoare, la valori comune, de la obiceiuri și tradiții, la aspirații de viitor) care stau la baza constituirii statului. Să ai cultură de securitate presupune gândire critică și raportare selectivă ca individ de câte ori auzi în spațiul public vorbindu-se de securitate națională sau despre dezideratul unei lumi sigure, ori de salvargarea umanității de flagelul confruntărilor[17].

Nivelul individual de cultură de securitate depinde de foarte multe variabile și, ca fenomen social este în continuă evoluție. La nivel individual depinde mai întâi de câtă conștiință socială și de ce nivel de civilizație este capabil individul. De cât de implicat este cetățeanul în viața cetății și dacă, pe scara sa de interes, problematica de securitate ocupă vreun loc la modul conștient. Pentru că nu putem bănui în niciun caz că, fie și pe cea mai de jos treaptă de implicare socială, individul nu este interesat de propria-i securitate[18].

Ca fenomen social, cultura de securitate este o sumă – algebrică, ca să avem și o imagine matematică asupra termenului – a preocupărilor în materie a cetățenilor și organizațiilor care compun statul; în cazul nostru, statul român. Ține de domeniul evidenței că o țară civilizată – în sensul valorilor democratic liberale la care am aderat ca națiune după decembrie 1989 – este definită de un nivel mai ridicat al implicării cetățeanului și organizațiilor în dialogul civic; deci într-o astfel de țară suma algebrică a interesului (pozitiv) pentru o cultură de securitate dezvoltată se presupune a fi mai mare[19].

De-a lungul istoriei României, Mircea Malița identifică un pattern al culturii de securitate pe o perioadă de două milenii, caracterizat de patrutrăsături: înțelepciune, adaptare activă, realism și experiență[20]. Merită să aducem în discuție, succint, primul model local de cultură de securitate,conceput și implementat de o societate minieră, Societatea Mica Brad, în perioada interbelică. Modelul conceput de această societate avea în vedereo vizune înțeleaptă de viitor, o doctrină socială, o metodă de acțiune ce cuprindea patru direcții de acțiune (cultura minții, sănătății, muncii șispirituală) și un program de acțiune[21].

Pe scurt, concepția acestui model era acțiunea bazată pe cunoaștere, în care cercetarea reprezenta suportul decunoaștere, iar acțiunea viza două planuri distincte: prevenția și intervenția. În acest sens, promovarea unei culturi de securitate în rândul cetățenilor eranecesară prevenirii și gestionării problemelor de securitate.

Necesitatea unei culturi de securitate în plan național derivă din câteva motive esențiale. În primul rând, România are nevoie de rezolvarea unor probleme pregnante, de ordin social, demografic, educațional, carefrânează dezvoltarea sa și slăbește rolul său extern de furnizor de securitate. În actualul context de securitate, aceste probleme interne se dovedesc cruciale și trebuie identificate soluții concrete și adecvate.

Componentă a culturii organizaționale, cultura de securitate reprezintă valorile, normele, atitudinile, cunoștințele și acțiunile asumate și împărtășite de membrii organizației privind siguranța mediului intern și extern. Având în vedere caracterul specific al culturii organizației, edificată pe valori proprii, cultura de securitate trebuie raportată la repere comune cu ale culturii naționale și europene, la construcția și consolidarea acesteia fiind necesară și contribuția furnizorilor externi de educație de securitate.

Dezvoltarea culturii de securitate – modalitate de dezvoltare a unor atitudini, motivatii si comportamente necesare apararii si protectiei personale, de grup si statale fata de vulnerabilitati, factori de risc, amenintari, stari de pericol sau agresiuni potentiale, precum si promovarii lor in mediul intern si international de securitate[22].

Necesitatea promovării unei culturi de securitate pentru infrastructurile cibernetice a apărut în contextul unui cumul de factori, cum ar fi, pe de-o parte, incapacitatea soluțiilor tehnice de securitate de a răspunde la toate vulnerabilitățile, creșterea considerabilă a numărului de utilizatori și perioada de apariție, din ce în ce mai scurtă, a noilor tehnologii față de cele deja existente pe piața IT, iar de cealaltă parte fiind extinderea atacurilor cibernetice și efectele rezultate în urma acestora[23].

Abordarea formală a culturii de securitate se realizează, în mare măsură, prin intermediul învățământului, iar introducerea conceptului de securitate cibernetică în instituțiile educaționale reprezintă un pas important pentru politicile de securitate și pentru normele de etică asociate spațiului cibernetic. Dezvoltarea unei culturi de securitate prin promovare la nivel educațional implică instituții, mediul academic, furnizori de educație și angajatori. Inițierea și dezvoltarea de programe educaționale în domeniul securității cibernetice presupun, de principiu în funcție de nivelurile de învățământ, două etape majore[24].

Față de formele educative oficiale din unitățile de învățământ, un rol semnificativ în promovarea și consolidarea unei culturi de securitate pentru infrastructurile cibernetice îl are educația nonformală, care, în mod direct sau indirect, prin intermediul mass-mediei, a activităților științifice, culturale și a multor altora, proiectează și îndeplinește obiectivele educaționale. Mediile de promovare a culturii de securitate cibernetice sunt reprezentate de canalele de comunicare atât de cele ale mediului online, cât și de cele clasice. Promovarea prin intermediul online a luat amploare odată cu dezvoltarea noilor tehnologii informaționale și a accesului destul de ușor al populației la rețeaua Internet[25].

Cultura de securitate este rezultatul interacţiunilor sociale care au loc în grupuri, organizaţii, comunităţi preocupate de aspectele securităţii sociale, ale unor procese de învăţare şi acumulare de cunoştinţe, în acord cu nevoile umane de protecţie, siguranţă, adăpost. Cultura de securitate este adaptivă, se dezvoltă în raport cu evoluţia societăţii şi este transmisă între generaţii prin diferite forme de comunicare scrisă şi orală, precum şi prin practici de susţinere a valorilor securitare[26].

Definiţiile de mai sus subliniază diferite aspecte sub care poate fi prezentată şi analizată cultura de securitate, evidenţiază mai multe laturi ale acestui concept care se desfăşoară pe mai multe planuri, astfel:

− latura cognitivă (cunoştinţe dobândite direct sau prin transmitere educaţională din domeniul securităţii, interpretări ale conceptului de securitate);

− latura afectivă sau emoţională (percepţii, disponibilităţi afective, sentimente care determină atitudini individuale şi de grup);

− latura evaluativă (aprecieri ale nivelului şi calităţii securităţii furnizate), − latura istorică (experienţe, procese, evoluţii, tradiţii, cutume, practici);

− latura operaţională (tipare acţionale, modurile de acţiune predilecte, proceduri stipulate)[27].

Prin subscrierea culturii de securitate conceptului mai larg al culturii, se poate vorbi şi despre patrimoniu cultural, definit ca fiind „o mărturie şi o expresie a valorilor, credinţelor, cunoştinţelor şi tradiţiilor care au rezultat de-a lungul timpului din interacţiunea factorilor umani cu cei naturali”. Astfel, prin similitudine, putem vorbi şi despre patrimoniul culturii de securitate care include patrimoniul material imobil (infrastructuri speciale strategice şi operaţionale, infrastructuri critice, infrastructuri administrative), patrimoniul material mobil (tezaure artistice, tezaure tehnice, tezaure artizanale etc.) şi patrimoniul imaterial (credinţe, valori, norme, ritualuri, simboluri, atitudini, practici, forme de exprimare verbală etc.)[28].

Cultura de securitate, într-o apreciere simplă, se referă la cunoştinţe, valori, norme şi practici care contribuie la formarea, dezvoltarea şi consolidarea unor atitudini şi comportamente securitare. Cultura de securitate are o structură complexă, de elemente interconectate, care interacţionează şi se influenţează reciproc. În raport cu diferite contexte sociale, unele dintre acestea pot căpăta, în aprecierea publică, o importanţă variabilă în raport cu altele[29].

În ceea ce priveşte laturile culturii de securitate, latura cognitivă şi respectiv latura operaţională sunt considerate a fi cele mai importante, aceste răspunsuri fiind indicate de cei mai mulţi dintre respondenţi. Din nou, categoria de vârstă a dictat într-o mare măsură prioritizarea acestor dimensiuni, deoarece generaţia mai tânără se concentrează pe acumularea de cunoştinţe şi pe deprinderea unor proceduri standard de acţiune pentru gestionarea ameninţărilor, riscurilor şi vulnerabilităţilor la adresa securităţii şi mai puţin pe latura istorică care se reflectă în depozitarul de experienţe, credinţe, atitudini, cutume. În plus, această aparentă respingere a tradiţiilor în ceea ce priveşte abordarea securităţii se datorează şi faptului că, în context actual, tipurile de ameninţări, riscuri şi vulnerabilităţi sunt diferite, după cum este relevat şi de faptul că preocuparea cea mai importantă se manifestă în rândul respondenţilor pentru dimensiunea de informaţii şi contrainformaţii care ar trebui promovată cu prioritate. Dată fiind importanţa din ce în ce mai mare a internetului, a reţelelor de socializare şi în general a spaţiului virtual în cadrul societăţii şi rolul pe care acest spaţiu îl joacă în asigurarea securităţii, respondenţii la chestionar consideră că ameninţările cibernetice lansate de entităţi ostile, statale sau non-statale ar trebui abordate cu prioritate în promovarea culturii de securitate[30].

Note

[1] Claudia Diana Calangea, în https://intelligence.sri.ro/cultura-de-securitate-surse-si-resurse/, site cercetat în data de 02.12.2022.

[2] http://europa2020.spiruharet.ro/wp-content/uploads/2015/04/Curs-SIDP.pdf, accesat la data de 02. 12. 2022.

[3] Este vorba despre un împărat care a domnit pentru o foarte scurtă perioadă (iunie 251 d. Hr), în timpul apogeului crizei, cf. Faulkner Neil, Rome: Empire of the Eagles, 753 B.C.- A.D. 476, Pearson Education Limited, Harlow, 2008.

[4] Florentina Funieru, Societate și Securitate, în Revista Română de Sociologie, serie nouă, anul XXII, nr. 1-2, București, 2011, pp. 170-184.

[5] Claudia Diana Calangea, op. cit., p. 3.

[6] Oana Elena Brânda, în https://www.aosr.ro/wp-content/uploads/2019/03/Articol-2-Oana-Branda.pdf, site cercetat în data de 02.12.2022.

[7] Ibidem, p. 2.

[8] https://www.presidency.ro/files/userfiles/Documente/Strategia_Nationala_de_Aparare_a_Tarii_2020_2024.pdf, accesat la data de 02.12.2022.

[9] Idem.

[10] Idem.

[11] Idem.

[12] Oana Elena Brânda, op. cit., p. 5.

[13] Ibidem, p. 6.

[14] Ibidem, p. 7.

[15] Florentina Funieru, op. cit., p. 172.

[16] Oana Elena Brânda, op. cit., p. 8.

[17] Cristian Felea, în https://www.contributors.ro/cultura-de-securitate-semnul-unui-spa%C8%9Biu-al-civiliza%C8%9Biei-%C8%99i-democra%C8%9Biei/, accesat în 02.12.2022.

[18] Idem.

[19] Idem.

[20] Mircea Malița, Cumințenia Pământului: Strategii de supraviețuire în istoria poporului român, Ed. a 2-a, rev.,

București, Compania, 2012, p. 21.

[21] Societatea „MICA”, Năzuințe și înfăptuiri sociale. 1920-1939, Baia Mare, Ceconi, 2012, pp. 12-13.

[22] http://www.arecs.ro/despre-organizatia-arecs/cultura-de-securitate/, accesat la data de 02.12.2022.

[23] Petrișor Pătrașcu, Promovarea și consolidarea culturii de securitate pentru infrastructurile cibernetice, în Buletinul Universității Naționale de Apărare ”Carol I”, decembrie 2018, pp. 24-30.

[24] Petrișor Pătrașcu, op. cit., p. 25.

[25] Ibidem, p. 26.

[26] Ciprian Lungu, Ruxandra Buluc, Ioan Deac, Promovarea culturii de securitate. Raport, Editura TopForm, Asociația ProSCOP, București, 2018, p. 5.

[27] Ciprian Lungu, Ruxandra Buluc, Ioan Deac, op. cit., p. 6.

[28] Ibidem, p. 7.

[29] Ibidem, p. 24.

[30] Ibidem, pp. 47-48.