Petrescu, Stan (2022), Pacepa, Kuklinski, Pollard și românii, Intelligence Info, 2:1, 49-55, https://www.intelligenceinfo.org/pacepa-kuklinski-pollard-si-romanii/

 

Pacepa, Kuklinski, Pollard and the Romanians

Abstract

I have many fragments left in my memory from the excellent intelligence analyzes provided by the Directorate of Military Intelligence to the leadership of the Ceausist state, but whose meanings were never understood by the sick and obtuse politicians of the moment.

A fragment of an important analysis warned that „a form of confrontation is the special war whose methods and means are, as a rule, secret and confusing, their application and use being entrusted to the intelligence services, special diversion research troops, some institutions and organizations under political, economic, cultural, scientific, etc., mass media, political emigration”

Keywords: Ion Mihai Pacepa, Ryszard Kukliński, Jonathan Jay Pollard

Rezumat

Mi‑au rămas în memorie multe fragmente din excelentele analize de informaţii furnizate pe vremuri de Direcţia Informaţii Militare conducerii statului ceauşist, dar ale căror sensuri nu au fost niciodată înţelese de bolnavii şi obtuzii politici ai momentului.

Un fragment dintr‑o importantă analiză avertiza că „o formă de confruntare o constituie războiul special ale cărui metode şi mijloace sunt, de regulă, secrete şi derutante, aplicarea şi folosirea lor fiind încredinţată serviciilor de informaţii, trupelor speciale de cercetare‑diversiune, unor instituţii şi organizaţii aflate sub acoperiri politice, economice, culturale, ştiinţifice etc., mijloacelor de informare în masă, emigraţiei politice“.

Cuvinte cheie: Ion Mihai Pacepa, Ryszard Kukliński, Jonathan Jay Pollard

 

INTELLIGENCE INFO, Volumul 2, Numărul 1, Martie 2023, pp. 49-55
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/pacepa-kuklinski-pollard-si-romanii/
© 2022 Stan Petrescu. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

 

Pacepa, Kuklinski, Pollard și românii

General de brigadă (r.) dr. Stan Petrescu

stan.petrescu@gmail.com

 

Mi‑au rămas în memorie multe fragmente din excelentele analize de informaţii furnizate pe vremuri de Direcţia Informaţii Militare conducerii statului ceauşist, dar ale căror sensuri nu au fost niciodată înţelese de bolnavii şi obtuzii politici ai momentului.

Un fragment dintr‑o importantă analiză avertiza că „o formă de confruntare o constituie războiul special ale cărui metode şi mijloace sunt, de regulă, secrete şi derutante, aplicarea şi folosirea lor fiind încredinţată serviciilor de informaţii, trupelor speciale de cercetare‑diversiune, unor instituţii şi organizaţii aflate sub acoperiri politice, economice, culturale, ştiinţifice etc., mijloacelor de informare în masă, emigraţiei politice“.

Această concluzie clară şi exactă mă îndreptăţeşte să reafirm (poate ne‑or auzi şi unii diletanţi din unele servicii de intelligence ale democraţiei dâmboviţene) că munca de culegere de informaţii este azi, ca şi mâine, şi poimâine, extrem de importantă şi tot mai urgent necesară. În lumea contemporană, nici cele mai sărace state nu‑şi pot permite să se lipsească de datele şi analizele oferite de serviciile speciale, cu condiţia ca produşii de informaţii obţinuţi să fie exploataţi eficient şi valorificaţi oportun la nivelurile superioare ale deciziei politice. Valorificarea informaţiilor presupune şi implică totuşi necesitatea unei decizii politice ferme. Şi nu a unui comportament decizional ezitant şi confuz.

Diriguitorilor noştri postdecembrişti, aflaţi, din păcate, sub puterea unor agenţi de informaţii bine lipiţi de cabinetele deciziei strategice, le‑a lipsit sângele adevărat românesc din instalaţia defectă a capului, adică a lipsit tocmai acest combustibil, extrem de important, necesar la vremuri de cumpănă: decizia fermă şi neezitantă.

Istoria recentă a comunismului, precum şi cea a Războiului Rece consemnează episoade controversate şi insuficient clarificate, vizând „defectarea“ în Occident a unor ofiţeri din fostele state socialiste, dar şi din spaţiul liber occidental către areale comuniste.

Prin urmare, procesul s‑a desfăşurat în ambele sensuri. Occidentul a avut trădătorii lui celebrii, care au trecut în Est, printre care Philby, Burgess, Martin, Mitchell, de la anglo‑saxoni, şi un număr destul de mare de vest‑germani, iar dinspre spaţiul concentraţionar comunist să‑i amintim pe celebrii foşti KGB‑işti Oleg Penkovsky, Oleg Gordievsky sau Vasili Nikitici Mitrohin, ultimul legându‑şi numele de celebra lui arhivă cu de toate ale spionilor într‑însa.

Aşadar, lucrurile sunt, în linii mari, cunoscute, deşi multe nuanţe din aceste dosare nu sunt pe deplin clarificate. Deoarece nu ar mai fi servicii secrete dacă s‑ar devoala totul.

Unii zic, ce‑i drept, cu jumătate de gură, că prea puţini ar cunoaşte adevărul.

Unele dintre aceste cazuri celebre ar fi cel legat de generalul trădător Ion Mihai Pacepa, românaş de‑al nostru, şi de col. Ryszard Kukliński din Polonia. Pentru publicul românesc, actul de trădare al lui Pacepa este, în parte, cunoscut, în parte ascuns cu bună ştiinţă.

Cazul Kukliński pare, la prima vedere, mai atractiv şi mai interesant decât cel al lui Pacepa. Şi în Polonia, chestiunea trădării lui Kukliński pare a se găsi într‑o ipostază de clarobscur, dezbaterile publice pe această temă nefiind tranşate nici astăzi, deşi au trecut cinci ani de la moartea celui care a tras o lovitură de berbece Tratatului de la Varşovia. Kukliński nu a lovit în măruntaiele statului polonez, faţă de care avea, în mod incontestabil, obligaţii de loialitate, dar dacă aceste obligaţii ar fi fost încălcate prin transmitere de date unui stat terţ, el putea fi oricând condamnat la ani grei de puşcărie sau la pedeapsă capitală. Ci a lovit în superputerea sovietică, putere ce ţinea sub obroc libertatea atâtor state, printre care şi România.

Kukliński a revenit în Polonia fără teama de a fi vânat de concetăţenii lui. Este greu de intuit comportamentul românului de rând în momentul în care l‑ar vedea, pe stradă, pe „alchimistul“ trădător, omul cel mai de încredere al ceauşiştilor.

În stilul lui ezitant şi tovărăşesc, intelectualul de marcă pecerist, Ion ILICI Iliescu, a argumentat măsura iertării de pedeapsă a trădătorului Pacepa cu presiuni politice, vezi Doamne, venite din partea părţii americane, de fapt, din partea serviciilor americane de informaţii, care au sugerat, pasămite, căpeteniei politice române a vremii să ştergă pedeapsa cu moartea pentru trădătorul Pacepa şi să‑l repună în toate drepturile militare şi civile.

Câtă josnicie!

Acest popor care nu ştie să se indigneze merită să fie umilit şi plesnit peste botul lui cuminte, cu labele cominterniste ale unui alt trădător de şcoală înaltă. Şi toate aceste plesneli peste cuminţenia botului acestui neam au venit din partea unor asemenea nemernici care, netulburaţi de nicio contrareacţie populară, încurajează, prin succesorii monarhiei roşii, indiscutabil, tirania, şi nu democraţia.

Cu asemenea ticăloşi politici şi lichele „autoimpuse“ în capul treburilor statului, americanii obligă România să plătească trădarea lui Pacepa cu bani furaţi din vistieria statului, adică bani proveniţi din punga proştilor lui Brukan.

Câtă ruşine printre pensionarii fostei Securităţi şi ai tuturor generalilor români pensionari, admiţând o asemenea enormă ilegalitate!

Cu toţii am redevenit colegi de arme cu trădătorul Pacepa. Acestuia i se serveşte lunar o pensie a ruşinii fără ca măcar unul dintre camarazii cu zdreanţă roşie pe pantalonii kaki să se indigneze, trăind cu acest trădător într‑o complicitate jenantă.

Capii moştenitori de azi ai Securităţii nu îndrăznesc să aibă meschinul de mic curaj să recunoască laşitatea din ei şi să nu admită o asemenea ruşine naţională lipită pe obrazul unui serviciu de intelligence, care se pretinde că aparţine unei ţări democratice, membră NATO şi integrată în UE. Suntem unici în lume şi proşti de toată laudă, totodată.

Mă întreb, fără mirare, dacă băieţii deştepţi de la SRI, precum şi politicienii de carton, sub comanda cărora sereiştii fac fel de fel de jocuri combinativ‑operative cu iz politic, vor învăţa lecţia americană cu privire la trădare.

Este cunoscut, sper, scandalosul caz Jonathan Jay Pollard, cetăţean american acuzat de spionaj şi condamnat la închisoare pe viaţă de justiţia americană adevărată. Spionul a furnizat statului evreu peste 1 800 de documente ultrasecrete.

Potrivit unor analişti din lumea intelligence‑ului anglo‑saxon, Pollard a fost singura persoană din istoria serviciilor de intelligence care a desfăşurat acţiuni de spionaj, de amploare şi pericol, deosebite, pentru securitatea SUA, în favoarea unui aliat – statul Israel. Pentru faptele lui monstruoase, trădătorul a primit o pedeapsă cu închisoare pe viaţă.

Statul evreu a negat, la început, orice amestec în cazul Pollard, dar mai târziu, în anul 1988, autorităţile din Israel au recunoscut că fusese omul lor şi i‑ar fi acordat cetăţenia israeliană. Cereri pentru eliberarea lui din închisoarea americană au fost iniţiate încă din anul 1985, când un număr de 70 de deputaţi ai Kneseth‑ului i‑au solicitat preşedintelui Ronald Reagan graţierea lui Pollard. Israelul, pentru acest refuz, a trecut la represalii diplomatice contra americanilor cum că va înceta negocierile de pace cu SUA în problema Orientului Mijlociu, până când situaţia va fi fost rezolvată.

Numai că, în ciuda oricăror presiuni, nu s‑a reuşit câştigarea eliberării lui Pollard din închisoare. Cazul Pollard a fost considerat de preşedinţii Reagan, Bush şi Clinton caz închis, refuzând solicitărilor Israelului orice fel de clemenţă. Pollard rămâne un trădător, spuneau preşedinţii americani, care a adus daune incalculabile securităţii SUA. În anul 2000, directorul de atunci al CIA, George Tenet, l‑a ameninţat cu demisia pe preşedintele Clinton în cazul în care acesta l‑ar fi graţiat pe trădătorul Pollard.

Trei premieri israelieni redutabili (Ițhak Rabin, Beniamin Netaniahu şi Ehud Barak) au pledat, aprins, pentru eliberarea coreligionarului lor, toate demersurile eşuând lamentabil. Preşedintele George W. Bush a respins cererile lui Ariel Sharon şi Ehud Olmert cu fermitate.

Spionaj în favoarea unui aliat a fost şi cel al generalului Militaru, care s‑a considerat un soldat sovietic în slujba „Marii URSS“. Deşi a fost dovedit de contraspionajul românesc spion, nu a „beneficiat“ de închisoare pe viaţă, continuând alături de alţi agenţi politici „civili“ să „sape“, mai întâi pe la Ministerul Construcţiilor Industriale, ca adjunct, apoi la atârnarea României faţă de ruşi (vezi Revoluţia din decembrie şi dosarele sale prăfuite din anticamera instanţelor).

În hotărârea pe care americanii au luat‑o cu privire la condamnarea lui J. Pollard nu s‑a luat în considerare niciun fel de argument emoţional, umanitar sau de natură a afecta cea mai puternică alianţă a lumii dintre două state, ci s‑a aplicat ferm prevederea legii penale americane, care face vorbire, în cazul Pollard, despre înstrăinarea şi transmiterea de informaţii de natură a afecta securitatea SUA unui stat terţ. Justiţia americană nu pomeneşte dacă respectivul stat terţ este amic sau inamic şi nici nu face vorbire despre regimul politic al acelui stat.

Potrivit părerii unor lătrători naţionali şi ziarişti sicofanţi, la români poate trăda oricine şi orice, informaţiile noastre clasificate ajung la „agenturili străine“ fără să fie tras la răspundere cineva, sau ajung la presă fără ca nimeni să răspundă, siguranţa naţională rămânând la mâna unor canalii şi ticăloşi ordinari, adică vânzători de ţară. Ba unii dintre aceştia, după ce au învârtit cârma unui serviciu de intelligence, s‑au lansat cu discursuri cabalistice în politică, sperând, la indicaţia unor agenţi de influenţă, să bată la porţile lideranţei politice. Am convingerea că un general inteligent al serviciului, pe unde a „manageriat mereul“, l‑a manevrat subtil în aşa fel încât să nu‑şi bage labele murdare în tainele acestei meserii şi că domnul director, un moţ adevărat, încercă să şteargă această trecere funestă a individului pe acolo, cu arta lui diplomatică neîntrecută.

La noi, la români, se va găsi totdeauna un om, o idee politică, o ceva ce însemnă un ordin ocult şi un altcineva care, deşi a trădat, nu va fi niciodată pus în cinghelul justiţiei.

Aşa şi cu tov. Pacepa, care a trăit şi a dus‑o mai bine decât orice român, s‑a jucat cu destinele ţării cum se joacă împătimiţii la păcănele, fără niciun scrupul, aducând prejudicii imense securităţii şi economiei acestei ţări (aproximativ 300 de milioane de dolari pagube, potrivit unor surse comuniste). Ca să nu mai amintesc de serviciile de informaţii româneşti, pe care aproape că le‑a destructurat, la momentrul defectării. Au avut de suferit românii intelligence‑ului românesc aflaţi în misiune de sacrificiu pentru ţara lor, chiar dacă lucrau sub ordinele unui tiran comunist. Mulţi dintre agenţii noştri acoperiţi nu s‑au mai întors niciodată acasă sau au pierit, pur şi simplu, în neantul trădării.

Nu cred că un agent rus, dacă a trădat PCUS‑ul şi a „grăbit destructurarea“ fostei URSS, ar fi reabilitat. Toţi trădătorii „Mamei Rusii“ istorice, de la Petru cel Mare şi până azi, au ieşit din viaţa lor pământeană pe coş sau au sfârşit în neantul invizibil al „razelor morţii“. S‑ar părea că operaţiunea „Radu“ au folosit‑o, cu succes, şi ai noştri de la „secu“ împotriva oponenţilor politici.

Aşadar, legile penale ale tuturor statelor, indiferent de regimul politic instaurat în acel stat, condamnă cu cea mai mare severitate infracţiunea de trădare prin furnizarea de informaţii unui stat terţ.

Exista în tradiţia fostului Birou 2 al serviciilor de intelligence militare româneşti, referindu‑mă aici la cele din perioada interbelică, o vorbă care cutremura orice agent român trădător fie din ţară, fie din afara ei: „Să te ferească Dumnezeu de mâna Biroului 2!“ Mulţi trădători români au sfârşit de această mână a Biroului 2.

Părerea unor inşi, specialişti în „datul cu părerea“, că Pacepa ar fi scurtat căderea regimului este o glumă spusă la apelul bocancilor. Contribuţia lui Ion Pacepa (alias Şobolanul) la căderea comunismului a fost neglijabilă, deoarece regimul comunist în România a rezistat mai bine de un deceniu până când s‑a prăbuşit. Iar regimurile comuniste din estul european au căzut, aproape, din aceleaşi cauze, şi nu a trădării şobolanilor. Cauzele comune au fost economiile falimentare, lipsa unei democraţii reale, inexistenţa libertăţii bazate pe proprietate, presiunea Occidentului pusă pe toate regimurile comuniste.

Motivele pentru care Pacepa şi‑a părăsit, în pas alergător, ţara, pentru a se preda unei puteri străine, ţară împotriva căreia a luptat „pe rupte“, le găsim în ipostaza lui de trădător şi stâlp al cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, de la care a colecţionat, pentru sine şi pentru alţii, înalte titluri şi onoruri militare. Dovada, funcţiile şi gradele înalte pe care le‑a dobândit din poziţia de adjunct al şefului spionajului, cu rang de secretar de Stat în Ministerul de Interne. Generalul Pacepa, spun unii specialişti ai domeniului, nu a avut nimic în comun cu vreo atitudine antisistem sau vreo disidenţă faţă de Partidul Comunist, ori împotrivire la ordinele conducătorului acestuia. Dimpotrivă, bietul de el a dus‑o ca viermele în grăsime.

Să privim în continuare la scena cu „pupatul în Piaţa Independenţei“ din justiţie. Această instituţie este sfârtecată, prin interpuşi, de trei servicii de informaţii străine. De regulă, ele sunt bine plasate în această placă turnantă românească, au recrutat lideri la vârful deciziei şi acum trag de aţe nestingheriţi, în timp ce televiziunile dau drumul la goarna dezinformării şi‑şi fac treaba slobode. Priviţi‑i pe actorii păpuşari implicaţi, luaţi seama la modelul celor trei spioni, proveniţi din trei spaţii de cultură diferite şi veţi trage concluziile singuri, dragii mei români, despre cum stau lucrurile în ţărişoara lui Caţavencu.

Dacă nu veţi cădea într‑un extaz artistic, admirând căruţa cu paiaţe din faţa Teatrului Naţional, o caricatură din metal scump înfiptă cu neruşinare de un edil imbecil în faţa celei mai prestigioase instituţii de artă a ţării, vă veţi face o imagine adevărată despre politicienii şi politichia românească de pe malurile Dâmboviţei. Locul căruţei cu pricina este, în acest moment, în faţa Parlamentului bine gonflat.

Probabil că aşa a văzut Pacepa România lui şi a trădat‑o fără nicio jenă.

De dincolo de ocean şi de aiurea, acest trădător ordinar râde mefistofelic, se bucură sau, mai bine zis, se gudură că a lăsat ţara trădării sale pe mâna unor canalii şi ticăloşi, urmaşi de nădejde ai foştilor lui colaboratori roşii, cultivaţi în ale trădării, prin grija urmaşilor cominternişti şi puşi la treabă, în nefolosul ţării mele, într‑o ţară permanent furată, violată şi trădată de către aceştia.

România a ajuns cel mai mare poligon de încercare al fărădelegii, unde trădători de neam şi ţară, haimanale, canalii, ticăloşi şi lichele politice au furat mai mulţi bani decât a cheltuit România în cele două războaie mondiale, au aruncat democraţia şi justiţia la coş şi nu dau doi bani pe puterea celor fără putere, au redus armata dincolo de orice închipuire, au trimis milioane de români zdrenţuiţi în faţa Europei spre a umili o ţară şi toate astea pentru că un popor bolnav de comunism nu ştie încă să‑şi gestioneze libertatea câştigată cu sânge, uitând a întrebuinţa, la nevoie, pietrele de caldarâm pentru reinstaurarea adevăratei democraţii.

Până una‑alta, aşa ne trebuie!

 

 

Nota autorului:

Materialul a fost publicat în volumul „Gânduri Incomode”, Editura Detectiv Literar, București, 2020.