Tănase, Tiberiu (2023), Controlul asupra  Intelligence –ului, Intelligence Info, 2:2, 11-31, https://www.intelligenceinfo.org/controlul-asupra-intelligence-ului/

Control over Intelligence

Abstract

A decisive role in achieving democratic control over the Intelligence (intelligence agencies / services) of a state is played by the powers of the state (the Legislature, the Executive and the Judiciary), as well as civil society, including the mass media, which constantly contributes by informing broad support for such an approach. To these are added two institutional actors with a special role in controlling the application of the national security policy and the corresponding budget: the People’s Advocate and the Court of Accounts.

In modern states, Intelligence (intelligence agencies/services) play a vital role in supporting internal, external and defense policy, by providing relevant information and monitoring risks and threats regarding national security.

Keywords: security, intelligence institutions, Committee on Intelligence, Ombudsman,  intelligence,  intelligence agencies, intelligence community

Rezumat

Un rol decisiv în realizarea controlului democratic asupra Intelligence-lui (agențiile /serviciile de informații) ale unu stat îl au puterile statului (Legislativul, Executivul şi Puterea judecătorească), precum şi societatea civilă, inclusiv mass-media, care contribuie permanent, prin informarea susținerea largă a unui asemenea demers. La acestea se adaugă doi actori instituționali cu rol deosebit în controlul aplicării politicii naționale de securitate şi al bugetului corespunzător: Avocatul Poporului și Curtea de Conturi.

În statele moderne, Intelligence-ul (agențiile/ serviciile de informații) joacă un rol vital în  susținerea politicii interne, externe şi de apărare, prin furnizarea de informații relevante şi monitorizarea riscurilor şi amenințărilor privind securitatea națională .

Cuvinte cheie: securitate, instituții de informații, comitetul pentru informații, ombudsman, informații, agenții de informații, comunitatea de informații

INTELLIGENCE INFO, Volumul 2, Numărul 2, Iunie 2023, pp. xxx
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/controlul-asupra-intelligence-ului/
© 2023 Tiberiu Tănase. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Controlul asupra  Intelligence –ului

Dr Tănase Tiberiu

tanasetiberiu2@gmail.com

Introducere

Serviciile de informaţii şi securitate gestionează un sector important în societăţile democratice, în scopul protejării securităţii naţionale şi ordinii publice[1].

Controlul public al acestor servicii este important din următoarele motive:

–  agenţiile/ serviciile de informaţii îşi desfăşoară activitatea în secret, contrar conceptului de transparenţă şi deschidere, factor cheie în controlul democratic. În contextul în care secretizarea protejează operaţiunile acestora faţă de public, este important ca parlamentul şi, în special, executivul să observe în amănunt activitatea serviciilor;

– Intelligence-ul (agenţiile)/ serviciile de informaţii au atribuţii specifice, precum capaci-tatea de a interveni în proprietatea privată şi interceptarea comunicaţiilor, fapt ce restricţionează, în mod cert, drepturile omului şi impune monitorizarea de către instituţii de control desemnate.

În particular, apar o serie de probleme în cazurile în care serviciile de securitate internă au dobândit anumite atribuţii, cum ar fi crearea şi implementarea propriilor metode de operare, în combinaţie cu un control executiv, legislativ şi juridic necorespunzător, ca şi cazurile statelor care deţin un număr de servicii secrete.

În prezent, cea mai mare ameninţare la adresa funcţionării societăţilor democratice nu mai este reprezentată de o invazie/agresiune militară, ci de ameninţări transnaţionale şi transfrontaliere asimetrice: terorismul, crima organizată, extinderea conflictelor regionale, pericolul generat de statele corupte şi traficul ilegal de persoane şi bunuri. Mai ales după 11.septembrie 2001, moment care, continuat de atentatele din Spania şi Marea Britanie, a demonstrat cât de importante pot fi efectele atacurilor teroriste, comunităţile de intelligence(IC)  ale aproape tuturor statelor se află într-un proces de regândire-reajustare a noilor ameninţări la adresa securităţii.Acest proces de reajustare trebuie să se deruleze sub supravegherea autorităţilor civile alese, care pot garanta faptul că restructurarea serviciilor este realizată în concordanţă cu nevoile oamenilor. Mai mult, deoarece serviciile de informaţii sunt puternic birocratizate, prezentând o rezistenţă inerentă la schimbare şi inerţie birocratică, instituţiile externe precum executivul şi parlamentul trebuie să se asigure de faptul că schimbările dorite sunt implementate într-o manieră eficientă;

– Intelligence-ul (agenţiile)/ serviciile de informaţii colectează şi analizează informaţiile referitoare la posibile ameninţări şi realizează evaluări ale acestora.

Considerând faptul că evaluările privind ameninţările constituie punctul de plecare către alte forţe de securitate ale statului (armată, poliţie, poliţie de frontieră), este important ca aceste evaluări să fie făcute în spiritul principiilor democratice. Acest aspect este relevant, în special datorită faptului că evaluările implică o eşalonare a ameninţărilor care, în mod frecvent, are implicaţii politice, iar funcţionalitatea şi eficienţa serviciilor de informaţii depind în mod esenţial de independenţa şi imparţialitatea lor faţă de presiunile politice.

În acele state care s-au aflat sub un regim autoritar şi care au trecut la un regim democratic, principala sarcină a Intelligence-ului (agenţiilor/ serviciilor de informaţii consta, în perioada respectivă, în protejarea liderilor autoritari de propriul popor, deci  intelligence-ul îndeplinea şi o funcţie represivă.

Pentru depăşirea  acestor percepţii, un rol foarte important revine activităţii de control[2], care are la bază următoarele principii:

– principiul legalităţii, prin care se statuează că activitatea de control se fundamentează pe legi, hotărârii ale guvernului şi ale altor instituţii abilitate, ordine şi dispoziţiuni ale altor eşaloane ierarhice, instrucţiuni tehnice de specialitate, metodologii, standarde etc.;

– principiul obiectivităţii – orice exagerare ori diminuare a rezultatelor contro-lului asupra serviciilor de informaţii poate influenţa negativ activitatea acestora;

– principiul oportunităţii – asigură prezenţa controlului la timpul potrivit pentru înlăturarea unor disfuncţii;

– principiul prevenţiei – stă la baza prevenirii unor erori şi/sau abateri;

– principiul eficienţei/eficacităţii – se referă la optimizarea activităţii viitoare, de perspectivă , reduce (diminuează) abaterile de la cursul normal şi  poate elimina canalele de risipă identificate cu prilejul controlului;

– principiul stimulării – vizează mobilizarea resurselor în vederea reorientării ca urmare a corectării impuse la finalizarea controlului.

Obiectivele privind utilitatea şi eficienţa controlului sunt atinse dacă se realizează o serie de cerinţe[3]:

– controlul trebuie să fie obiectiv, imparţial, corect, anticipativ şi preventiv, complex, acceptabil, flexibil şi adaptabil, strategic şi orientat spre excepţii, simplu şi inteligibil, oportun şi economic;

– controlul trebuie să aibă conţinut cauzal şi un caracter corectiv/constructiv.

1. Controlul Executivului

În statele moderne, Intelligence-ul (agenţiile)/ serviciile de informaţii joacă un rol vital în  susţinerea politicii interne, externe şi de apărare, prin furnizarea de informaţii relevante şi monitorizarea riscurilor şi ameninţărilor.

Acest lucru se aplică şi în cazul securităţii interne (în special în combaterea terorismului, în contraspionaj şi în contracararea ameninţărilor la adresa naturii democratice a statului), în domeniul relaţiilor internaţionale, diplomaţiei şi apărării.

Este esenţial ca serviciile/agenţiile şi oficialii care deţin aceste atribuţii să fie supuse/supuşi unui control democratic exercitat de politicieni aleşi în parlamente sau guverne, dar şi de societatea civilă, prin actorii instituţionali independenţi care monitorizează domeniul securităţii naţionale[4].

Controlul executivului se realizează la nivel tactic şi operativ prin intermediul şefului serviciului, personalitate civilă numită de Executiv, căruia îi raportează, iar la nivel strategic prin structura specializată a Executivului pentru controlul Intelligence-ului (agenţiilor)/ serviciilor de informaţii, care poate fi un Consiliu pentru Securitate Naţională[5], condus de preşedinte/prim-ministru, sau altă structură specializată cu atribuţii asemănătoare unui astfel de Consiliu .

2. Controlul parlamentar

Controlul sau supravegherea sectorului de securitate nu poate rămâne doar prerogativa guvernului, întrucât acest lucru ar putea genera unele abuzuri. În afara atribuţiilor de legiferare, se obişnuieşte ca parlamentul să-şi asume şi rolul de a supraveghea activitatea executivului.

Într-o democraţie, nici un domeniul al activităţii statului nu trebuie să fie restrictiv pentru parlament, inclusiv sectorul informaţiilor şi securităţii.

Implicarea parlamentului conferă oricărei activităţi legitimitate şi răspun-dere democratică. Această implicare poate contribui la procesul de confirmare a faptului că structurile de informaţii şi securitate deservesc statul în totalitate, protejează constituţia şi nu un segment îngust de interese politice sau de altă natură. Controlul adecvat oferă o abordare stabilită, bipartizană (guvernare-opoziţie), din punct de vedere politic, al securităţii, benefică inclusiv pentru serviciile de informaţii înseşi. Implicarea parlamentarilor asigură faptul că banii contribuabililor sunt folosiţi în mod corespunzător.

Totuşi, controlul parlamentar poate prezenta şi unele inconveniente: sectorul de securitate poate fi atras în partizanate politice; o abordare imatură din partea parlamentarilor poate genera dezbateri publice controversate, acuzaţii şi proliferarea aşa numitelor „teorii ale conspiraţiei”, lansate sub protecţia imunităţii parlamentare; ca o consecinţă, mass-media şi opinia publică îşi pot forma o părere neconformă cu realitatea, iar parlamentarii nu vor mai beneficia de încredere oficialilor din domeniul securităţii; pe de altă parte, tentativele reale de deschidere sau scurgere de informaţii conţinute de anumite materiale la care parlamentarii au acces pot compromite reuşita unor operaţiuni militare.[6]

Primele dezbateri care au adus în atenţia opiniei publice abuzurile Intelligence-ul (agenţiile)/ serviciile de informaţii în sistemele democratice au avut loc la mijlocul anilor 1970. Acesta a constituit un catalizator important pentru instituţia controlului parlamentar asupra activităţii de informaţii, în 1979 şi 1984. Un val de reforme în acest domeniu a cuprins Europa după 1990 (în Marea Britanie nu a fost înfiinţat până în 1989)[7].

Activitatea de control parlamentar asupra activităţii Intelligence-ul (agenţiile)/ serviciile de informaţii a început prin constituirea unor organisme ad-hoc, în împrejurări care au necesitat elucidarea unor probleme de securitate naţională, îndeosebi în contextul depăşirii unor competenţe sau al încălcări unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.

Astfel, în SUA, în anul 1976, la nivelul Congresului Statelor Unite, Senatul a înfiinţat un organism special (Select Committee on Intelligence), iar în anul următor şi Camera Reprezentanţilor a decis înfiinţarea unei Comisii pentru probleme de informaţii.

În Europa, Italia a făcut o asemenea alegere încă din anul 1977, situându-se oarecum în avangardă faţă de celelalte ţări europene.

Aceeaşi măsură a fost luată ulterior şi de Republica Federală Germania (1979), Austria (1981) şi Regatul Unit al Marii Britanii (1994).

În Franţa, în schimb, a continuat să persiste multă vreme convingerea potrivit căreia doar guvernul trebuie să aibă competenţe în materie de securitate naţională şi Intelligence şi  abia la 23.noiembrie 1999, Comisia de Apărare a Adunării Naţionale a aprobat şi a înaintat Preşedinţiei textul unui proiect de lege, însoţit de un amplu raport scris, prin care s-a instituit, pe lângă fiecare dintre Camere, câte o „Delegaţie parlamentară pentru informaţii” (Delegation parlamentaire pour le Renseignement).

Practica în materie a dovedit că instrumentul parlamentar ad-hoc de control parlamentar nu este rezultatul unor elaborări ştiinţifice şi instituţionale. Astfel de organisme au apărut, în marea lor majoritate, ca urmare a unor grave forme de deviere înregistrate în activitatea Intelligence-ul (agenţiile)/ serviciile de informaţii , care adeseori au fost aduse cu insistenţă în atenţia opiniei publice, de către mijloacele de informare în masă.

Acest lucru s-a întâmplat în Statele Unite, Canada, Austria şi, aşa cum se cunoaşte, şi în Italia, după răsunătoarele episoade de încălcare a jurământului de credinţă faţă de Republică ce au avut loc în primii 30 de ani de existenţă ai Constituţiei republicane, sancţionate aspru prin sentinţe definitive. În consecinţă, s-a simţit nevoia instituţionalizării organismelor de control şi a funcţionării lor permanente.

3. Controlul juridic

Într-un stat democratic, legalitatea acţiunilor întreprinse trebuie supervizată de Înalta Curte de Justiţie, ai cărei judecători:

– la nivel tactic, sunt singurii ce pot aproba mandate de ascultare a telefoanelor, în baza unei justificări temeinice;

– la nivel operativ, vor face parte din orice comisie de anchetă iniţiată de Comisia Parlamentară de Control;

– la nivel strategic, se pronunţă asupra legalităţii acţiunilor serviciilor de informaţii aşa cum reies ele din dezbaterile asupra raportului anual de activitate.

4. Controlul societăţii civile

Societatea civilă, în accepţiunea acestui studiu, reprezintă mass-media, insti-tuţiile de cercetare, organizaţiile ne-guvernamentale şi orice alte forme asociative care reprezintă interesele cetăţenilor în relaţia cu instituţiile statului, inclusiv Guvernul[8].

Existenţa unei societăţi civile puternice reprezintă o garanţie în plus a oricărei democraţii, iar  implicarea activă a cetăţenilor în monitorizarea activităţilor instituţiilor guvernamentale, inclusiv a serviciilor de informaţii, prin realizarea unor evaluări independente ale prestaţiei acestora, constituie esenţa contribuţiei societăţii civile la exercitarea controlului democratic.

Societăţii civile, prin toate formele sale de organizare, îi revine datoria de a dezvolta capacităţile necesare asigurării permanenţei şi calităţii controlului civil asupra acestui sector.

Relaţiile dintre instituţii din sectorul de securitate şi diferitele forme de organizare a societăţii  trebuie să cuprindă :

• organizaţiile ne-guvernamentale[9];
• organizaţii şi experţi internaţionali, specializaţi în sectorul de securitate;
• lumea academică;
• mass-media.

♦ Avocatul Poporului (Ombudsman)

Pentru a crea cadrul necesar participării societăţii civile la controlul asupra activităţii serviciilor de informaţii, în statele democratice a fost înfiinţat un Oficiu al Avocatului Poporului, cu scopul de a centraliza şi ancheta eventuale plângeri privind încălcări ale legilor sau drepturilor omului de către serviciile de informaţii.

Acest oficiu special are dreptul să sesizeze asupra eventualelor nereguli Consiliul pentru Securitate Naţională, Comisia Parlamentară de Control şi/sau Înalta Curte de Justiţie[10].

Între actorii instituţionali independenţi care monitorizează sectorul de secu-ritate, Avocatul Poporului ocupă o poziţie specială.

Există ţări în care acesta are competenţe generale şi tratează toate problemele care decurg din disfuncţionalităţi în administraţie, sau ţări care au un organism cu rol similar, precum Comisarul sau Comisia pentru Reclamaţii Publice (de ex. Nigeria). În alte ţări au fost create structuri specializate pentru a se ocupa de forţele armate.

Avocatul Poporului se ocupă de reclamaţii ale cetăţenilor referitoare la decizii, acţiuni sau omisiuni ale administraţiei publice.

Persoana care deţine această funcţie este aleasă de Parlament sau numită de şeful statului sau al Guvernului, în urma consultării cu Parlamentul.

Rolul Avocatului Poporului este acela de a proteja cetăţenii împotriva violării drepturilor, abuzurilor puterii, erorilor, neglijenţe, deciziilor nedrepte şi proastei administrări, cu scopul de a îmbunătăţi administraţia publică, de a face cunoscute acţiunile guvernului şi de a responsabiliza executivul  şi pe funcţionarii săi faţă de cetăţeni. Instituţia Avocatului Poporului poate fi înscrisă în Constituţie şi specificată prin lege sau creată prin legislaţie.

Pentru a proteja drepturile cetăţenilor, Avocatul Poporului are diferite atribuţii[11], între care puterea de:

– a ancheta pentru a determina dacă administraţia a acţionat contrar legii sau în mod nedrept;

– a formula recomandări pentru eliminarea neregulilor, dacă o anchetă obiectivă dezvăluie prezenţa acestora în administrare;

– a prezenta rapoarte în cazuri specifice Guvernului, reclamantului şi, dacă recomandările făcute într-un caz specific nu au fost acceptate de Guvern, Parla-mentului; cei mai mulţi avocaţi ai poporului publică un raport anual al activităţii lor, destinat legislativului şi publicului larg.

În concluzie, pentru întărirea monitorizării sectorului de securitate de către societatea civilă este extrem de importantă educaţia civică în domeniu, adresată atât cetăţeanului cât mai ales organizaţiilor, în special acelor de Intelligence .

În continuare vom exemplifica formele şi modalităţile de control în SUA şi  CANADA, precum şi si în unele state membre ale UE.

5 Controlul asupra Intelligence-ului (agenţiilor)/ serviciilor de informaţii în SUA

Potrivit Legii securităţii naţionale a SUA[12], Consiliul Naţional de Securitate a fost înfiinţat pentru a oferi consultanţă Preşedintelui în probleme de integrare a politicilor internă, externă şi militară privind securitatea naţională. Acesta este cea mai înaltă entitate a Executivului – cu excepţia Preşedintelui – care asigură revizuirea, controlul şi îndrumarea activităţilor tuturor structurilor de informaţii şi contrainformaţii externe.

● Consiliul Naţional de Securitate

Prin Ordinul Executiv (,,Executive Order”) 12333 din 04.12.1981 al preşedintelui SUA, Comunitatea de Informaţii (Intelligence Community) a fost plasată sub autoritatea Consiliului Naţional de Securitate[13].

Aceasta este coordonată direct de către preşedintele SUA, în calitate de şef al executivului, cu ajutorul a două organe consultative principale în materie de informaţii: Comitetul de consilieri ai Preşedintelui pentru informaţii externe, aflat în subordinea directă a Preşedintelui SUA şi Grupul Operativ Superior de Cooperare, care depinde de ,,Consiliul Naţional de Securitate”.

Conducerea executivă aparţine Directorului Serviciilor Naţionale de Informaţii (Director of National Intelligence Services-DNIS), care este şi şeful Comunităţii de Informaţii.

Între anii 1948 şi 1975, aproape 150 de iniţiative parlamentare au susţinut crearea unor comisii specializate pentru exercitarea unui control eficient asupra activităţii tuturor structurilor informative ale statului.

În acest sens au fost create două comisii specializate:

● Comisia de consultanţi a preşedintelui pentru activităţile de informaţii externe (President’s Board of Consultans on Foreign Intelligence Activities).

Comisia de consultanţi a fost înfiinţată în anul 1956, de către preşedintele Eisenhower, în cadrul Biroului Executiv al Preşedintelui, iar în mandatul preşedintelui John F. Kennedy a primit denumirea de Comitetul Prezidenţial Consultativ pe Probleme de Informaţii Externe (President’s Foreign Intelligence Advisory Board – PFIAB).

Această comisie a fost concepută ca o sursă independentă, nepartizană, de consiliere a preşedintelui. Din componenţa sa au făcut parte specialişti numiţi dintre cetăţenii americani de încredere[14], pe baza realizărilor, experienţei şi independenţei lor, iar în prezent funcţionează în baza Ordinul Executiv („Executive Order”) nr. 12863/13.09.1993, emis de preşedintele Bil Clinton[15].

Conform Ordinului Executiv nr. 12683/13.09.1993, PFIAB:

– este un organ permanent, nonpartizan, format din maximum 16 membri (,,americani onorabili”) numiţi de către preşedinte, pe o durată fixată de acesta, din afara executivului, recunoscuţi pentru experienţa, independenţa şi integritatea lor;

– se subordonează direct Preşedintelui;

– realizează un control permanent şi obiectiv al activităţii comunităţii informative;

– are acces total la toate informaţiile necesare pentru a-l consilia pe Preşe-dinte în probleme de orientare, conducere şi coordonare ale diferitelor agenţii ale comunităţii informative;

– verifică permanent prestaţia tuturor agenţiilor guvernamentale angajate în culegerea, evaluarea şi producerea informaţiilor sau în punerea în aplicare a unei strategii specifice;

– evaluează competenţa managementului, personalului şi organizării în agenţiile de informaţii şi acordă consultanţă Preşedintelui în cea ce priveşte obiectivele, conducerea şi coordonarea activităţilor serviciilor de informaţii;

– are şi sarcina specială de a face recomandări: Directorului Serviciilor de Informaţii (DCI), Agenţiei Centrale de Informaţii, precum şi tuturor agenţiilor guvernamentale cu atribuţii în domeniul activităţii de informaţii în privinţa perfecţionării şi intensificării eforturilor serviciilor de informaţii ale SUA.

Rolul principal al Comitetului constă în identificarea disfuncţiilor din sistemul de culegere, analiză şi diseminare a informaţiilor şi eliminarea duplicării eforturilor în interiorul comunităţii informative, iar rezultatele activităţii PFIAB sunt comunicate preşedintelui periodic (de cel puţin două ori pe an).

● Comitetul/Comisia pentru Supravegherea Activităţii de Informaţii (Intelligence Oversight Board – IOB)[16]

Această structură a Casei Albe este menită să verifice legalitatea şi adec-varea activităţilor de informaţii la cadrul normativ în vigoare.

Până în anul 1993 a funcţionat ca un organism independent de PFIAB şi are următoarele competenţe:

– să întocmească rapoarte destinate preşedintelui cu privire la activităţile de informaţii pe care le consideră ilegale sau contrare ordinelor executive sau directivelor prezidenţiale;

– să înainteze Procurorului General rapoarte referitoare la activităţile de informaţii pe care le consideră ilegale sau contrare ordinelor executive sau  directivelor prezidenţiale;

– să revizuiască reglementările interne ale fiecărei agenţii din structura comunităţii informative, pentru a le pune în concordanţă cu legislaţia în vigoare, practicile şi procedurile utilizate de Inspectoratul General şi Consiliul General al Comunităţii Informative pentru identificarea activităţilor informative care ar putea fi ilegale sau în discordanţă cu ordinele executive şi directivele prezidenţiale;

– să desfăşoare investigaţiile pe care le consideră necesare pentru a-şi putea îndeplini atribuţiile.

Pentru îndeplinirea misiunii încredinţate, PFIAB şi IOB dispun de urmă-toarele instrumente:

– un grup de experţi şi consultanţi permanenţi;

– toţi şefii departamentelor şi agenţiilor guvernului federal sunt obligaţi să pună la dispoziţia PFIAB şi IOB informaţiile necesare îndeplinirii atribuţiilor.

Inspectorul General şi Consiliul General al comunităţii informative sunt obligaţi să informeze în scris IOB, cel puţin trimestrial, precum şi ori de câte ori consideră, cu privire la acele activităţi de informaţii despre care au motive să creadă că ar putea fi ilegale sau ar putea încălca ordinele executive şi directivele prezidenţiale.

● Comisia de Control a Serviciilor de Informaţii[17]

Comisia de Control este alcătuită din trei membri din afara Guvernului, desemnaţi de către Preşedinte, numirea făcându-se pe baza capacităţii, pregătirii, diversităţii de formaţie şi experienţei[18], iar unul dintre membrii Comisiei de Control va fi numit în funcţia de preşedinte al acesteia (de asemenea de către Preşedinte).

Principalele atribuţii ale Comisiei se referă la:

– primirea şi examinarea rapoartele Inspectorilor Generali şi ale Consili-erilor Generali ai Comunităţii Informative cu privire la activităţi care ridică probleme de legalitate sau proprietate, precum şi analiza periodică a practicilor şi procedurilor acestora;

– raportarea neîntârziată, Procurorului General şi Preşedintelui, a oricăror activităţi care ridică probleme grave în ceea ce priveşte legalitatea şi proprietatea.

Având în vedere aceste atribuţii, şefii agenţiilor sau departamentelor de informaţii trebuie:

– să informeze periodic Comisia de Control cu privire la orice activitate desfăşurată de organizaţiile pe care aceştia le conduc, dacă ridică probleme de legalitate sau proprietate;

– să dispună angajaţilor să coopereze total cu Comisia de Control;

– să asigure faptul că Inspectorii Generali şi Consilierii Generali ai agenţiilor lor au acces la informaţiile necesare îndeplinirii atribuţiilor ce le revin;

– să informeze periodic, cel puţin trimestrial, pe preşedinte cu privire la activităţile desfăşurate de Comunitatea Informativă, care ridică probleme de legalitate, în cazul existenţei acestora.

● Comisia Naţională pentru Apărare şi Securitate Naţională

A fost înfiinţată prin legea publică din 05.11.1990, este compusă din 10 membri (dintre care trei numiţi de preşedinte) şi are rolul de a face recomandări preşedintelui şi Congresului cu privire la reorganizarea politicii de apărare şi securitate naţională a SUA, având în vedere:

– interesele, scopurile şi obiectivele mondiale ale SUA;

– procesele politice, economice şi militare în lume şi impactul lor asupra intereselor SUA.

Comisia transmite preşedintelui şi Congresului rapoarte nesecrete.

În SUA, comunitatea informativă reprezintă o structură complexă, organi-zată, care funcţionează conform unor legi, ordine şi directive, al cărei scop este să furnizeze la timp date de interes pentru factorii politici, de decizie şi celor implicaţi în conflicte militare. Această misiune implică identificarea, culegerea, procesarea, analiza şi distribuirea informaţiilor în cadrul unui ciclu informaţional care corespunde activităţilor desfăşurate de Comunitatea serviciilor de informaţii.

Beneficiarul informaţiilor trebuie să solicite informaţii, în scris, comisiei din cadrul Comunităţii Informative, care, după aprobare, trimite cererea servi-ciilor de informaţii competente.

Datele culese de structurile specializate sunt procesate, analizate şi transmise simultan beneficiarului şi analistului Comunităţii Informative, care are acces la toate sursele. El combină aceste date cu altele de care dispune, inclusiv cu cele din surse deschise, şi produce un raport informativ final sau o evaluare a datelor. Beneficiarul poate da un răspuns referitor la măsura în care i-au fost satisfăcute cerinţele sau, dacă este nevoie, poate cere alte date sau analize.

● Comisia privind sarcinile şi împuternicirile comunităţii informative a SUA

Această comisie a fost înfiinţată în baza Legii publice din 14.10.1994, compusă din 17 membri, dintre care 9 numiţi de preşedinte, din viaţa civilă, dintre persoanele cu activitate recunoscută în domeniul guvernamental; membri comisiei sunt supuşi unor investigaţii de securitate, timp de 90 de zile de la numire (înregistrările realizate în această perioadă sunt păstrate sub incidenţa Legii înregistrărilor federale).

Comisia întocmeşte un raport iniţial, în cel mult 2 luni de la constituire, apoi rapoarte intermediare, atunci când le consideră necesare şi un raport final, în care include activităţile desfăşurate, concluzii şi recomandări, care este înaintat, în varianta nesecretă, destinată publicului, şi în variantă secretă, separat, preşedintelui şi comisiilor Congresului pentru activitatea de informaţii.

Personalul comisiei nu poate proveni din rândul ofiţerilor şi angajaţilor agenţiilor de informaţii, iar directorul CIA acordă Comisiei, fără plată, orice serviciu administrativ şi logistic solicitat.

Control Parlamentara asupra Intelligence-ul (agenţiilor)/ serviciilor de informaţii în SUA

După anul 1975, în SUA, controlului asupra comunităţii informative exercitat de către executiv i s-a adăugat controlul parlamentar, pe fondul unor activităţi ilegale derulate de către unele agenţii din componenţa comunităţii informative. Astfel, s-au constituit: Comisia Specială a Senatului pentru probleme de Informaţii (The Senate Select Committe on Intelligence) şi Comisia Specială Permanentă pentru informaţii a Camerei Reprezentanţilor.

● Comisia Specială a Senatului pentru probleme de Informaţii (The Senate Select Committe on Intelligence)

Constituită la 19 mai 1976, era compusă din 13-15 membri, dintre care jumătate plus unul aparţin majorităţii Senatului, şi avea sarcina de a controla ,,natura şi sfera de cuprindere a activităţilor de informaţii desfăşurate de diferite ministere şi agenţii ale SUA”.

În prezent  Comisia Specială pentru Informaţii a Senatului este formată din 17 senatori (9 republicani şi 8 democraţi). Comitetul include un preşedinte, un vicepreşedinte şi 15 membri, desemnaţi după următoarea formulă: doi membrii ai Comisiei pentru buget  (Committee on Appropriations), doi membri al Comisiei pentru servicii armate (Committee on Armed Services), doi membri ai Comisiei pentru relaţii externe (Committee on Foreign Relations), doi membri ai Comisiei Juridice (Committee on the Judiciary) şi şapte membri desemnaţi de plenul Senatului.

Membrii care provin din cele patru Comisii ale Senatului sunt nominalizaţi de preşedintele Senatului, la propunerea liderilor minorităţii şi majorităţii.

Nici un membru al comisiei nu poate servi mai mult de opt ani.

Preşedintele şi vicepreşedintele Comisiei sunt desemnaţi la începutul fiecărei legislaturi de către senatorii care reprezintă majoritatea (preşedintele), respectiv minoritatea (vicepreşedintele).

Principala sarcină a Comisiei constă în supravegherea permanentă a progr-amelor şi activităţilor de informaţii,  în vederea emiterii de propuneri legislative menite să îmbunătăţească eficienţa comunităţii informative în ansamblu, precum şi a agenţiilor de informaţii din componenţa acesteia.

Comisia este:

– abilitată să emită propuneri privind activităţile de informaţii, alocaţiile bugetare, directe sau indirecte, ale tuturor agenţiile de informaţii;

– autorizată să: realizeze investiţii în orice problemă aflată în jurisdicţia sa; angajeze personal pentru nevoile proprii; organizeze audieri; solicite, prin citaţii sau în orice alt mod, intervievarea unor martori sau consultarea de corespondenţă, documente etc.; înregistreze depoziţii şi alte mărturii; apeleze la consultanţa unor persoane fizice sau juridice; utilizeze serviciile unor angajaţi ai departamentelor sau agenţiilor guvernamentale, cu aprobarea prealabilă a şefului departamentului/ agenţiei; primească rapoarte anuale din partea directorului CIA, secretarului apărării, secretariatului de stat şi directorului FBI, conţinând un rezumat al activităţilor de informaţii derulate de agenţiile din subordinea acestora, precum şi o sinteză a activităţilor de informaţii iniţiate de puteri străine împotriva Statelor Unite sau intereselor acestora. O versiune neclasificată a acestor rapoarte poate fi făcută publică de către Comisie;

– obligată să înainteze până la data de 15 martie a fiecărui an, Comisiei pentru Buget a Senatului, estimări bugetare pe care Legea Bugetului (Congre-ssional Budget Act) din 1974 i le dă în competenţă;

– obligată să prezinte periodic Senatului rapoarte privind activităţile de informaţii derulate de toate structurile din componenţa comunităţii informative.

Comisia se întruneşte săptămânal (de regulă, vinerea). Şedinţele supli-mentare pot fi convocate ori de câte ori consideră necesar preşedintele sau la solicitarea scrisă a cel puţin cinci membri ai Comisiei.

Şedinţele Comisiei sunt publice, cu excepţia situaţiilor menţionate expres în regulamentul de funcţionare al Comisiei, care impun şedinţele cu uşile închise. În cadrul Comisiei, deciziile sunt adoptate prin votul majorităţii membrilor prezenţi.

În vederea îndeplinirii atribuţiilor fixate prin lege, Comisia dispune de un aparat tehnic care include angajaţi permanenţi, angajaţi ai membrilor Comisiei, consultanţi, precum şi orice alte persoane angajate prin contract pentru a derula activităţi la solicitarea Comisiei. Personalul tehnic trebuie să obţină avizul de acces la  informaţii clasificate în urma unor verificări de securitate.

● Comisia Specială Permanentă pentru Informaţii a Camerei Reprezentanţilor

Această Comisie este formată din 21 de congresmeni (12 republicani şi 9 democraţi), care îşi desfăşoară activitatea în cadrul a patru subcomisii:

– Subcomisia pentru Supraveghere (Subcommittee on Oversight);

– Subcomisia pentru informaţii tehnice şi tactice (Subcommittee on Technical and Tactical Intelligence – TTI;

– Subcomisia pentru politica  de informaţii (Subcommittee on Intelligence  Policy – IP) şi

– Subcomisia pentru terorism/culegerea de informaţii prin surse secrete umane, analiză şi contrainformaţii (Subcommittee on Terrorism/HUMINT, Analysis and Counterintelligence – THAC).

Atribuţiile acesteia sunt similare cu cele ale Comisiei Speciale a Senatului, având însă competenţe mai extinse în privinţa aprobării bugetului. Împreună cu comitetele parlamentare pentru Serviciile Armatei şi Relaţii Externe, cele două comisii (a Senatului şi a Camerei Reprezentanţilor) au fost abilitate să autorizeze programele agenţiilor de informaţii şi să le supervizeze activitatea.

Atribuţiile acestor două comisii au fost precizate în Legea privind controlul activităţii informative (,,Intelligence Oversight Act”) din anul 1980, având în competenţă: supravegherea gestionării bugetelor serviciilor de informaţii, activitatea informativă, inclusiv activităţile clandestine, politica de informaţii şi confirmarea numirii directorului ,,Comunităţii de Informaţii” propus de preşedintele SUA[19].

Comisiile trebuie ţinute la curent cu toate programele de activităţi clan-destine aprobate de Preşedinte, precum şi cu toate eşecurile serviciilor de informaţii. Pentru activităţile serviciilor de informaţii, altele decât CIA, ele îşi împart funcţiile cu celelalte comisii de supraveghere ale Congresului.

Responsabilitatea ca aceste două comisii să fie ,,pe deplin şi în permanenţă informate asupra activităţilor Comunităţii de Informaţii, inclusiv asupra ,,activităţilor de informaţii semnificative în curs”, revine preşedintelui SUA.

Serviciile de informaţii sunt supuse unor analize anuale şi detaliate de buget, audieri periodice (cu uşile închise) referitoare la cadrul juridic şi revizuirea programului de activitate. Cele două camere ale Congresului au impus ca legiuitorii să poată presta activitatea în comitetul ales cel mult 8 ani, pentru reducerea posibilităţii ca membrii comisiilor să fie racolaţi de către serviciile secrete.

• Comitetul Permanent ales pe probleme de informaţii

Acest  Comitetul Permanent ales pe probleme de informaţii,a fost constituit la 14 iunie 1997 şi a înlocuit supravegherea dispersată şi limitată exercitată, anterior, de Congres. Comitetul este format din Comitetul pe probleme de informaţii al Camerei Reprezentanţilor şi Comitetului ales Senatorial pentru probleme de informaţii[20].

6.Controlul asupra  Intelligence-ului (agenţiilor)/ serviciilor de informaţii din  CANADA

În baza legii asupra Serviciului Canadian de Informaţii pentru Securitate, Comitetul de supraveghere a activităţilor de informaţii pentru securitate este constituit din preşedinte şi din alţi 2-4 membri, numiţi de către guvernator, dintre membrii Consiliului privat al Reginei, care nu fac parte nici din Senat, nici din Camera Comunelor.

Comitetul de supraveghere are următoarele funcţii[21]:

– supraveghează modul în care Serviciul îşi exercită funcţiile. În acest sens examinează rapoartele directorului şi certificatele inspectorului general care îi sunt transmise în conformitate cu art.33 (3) şi instrucţiunile date de ministru în virtutea art. 6(2) din Legea Serviciului Canadian de Informaţii pentru Securitate;

– verifică înţelegerile încheiate de către Serviciu în virtutea art. 13(2), (3) şi (i) şi supraveghează informările şi informaţiile care sunt transmise ca urmare a acestora, rapoartele şi comentariile care le sunt transmise în conformitate cu paragraful 20(4);

– supraveghează cererile care sunt prezentate serviciului în virtutea aliniatu-lui 16 (3)a);

– examinează regulamentele;

– adună şi analizează statisticile asupra activităţilor operaţionale ale serviciului;

– efectuează sau recomandă cercetări, în virtutea art. 40 din Legea Servi-ciului Canadian de Informaţii pentru Securitate;

– anchetează plângerile pe care le primeşte în virtutea art. 41-42, rapoartele care i se transmit în virtutea art. 19 din Legea cetăţeniei sau art. 39 din Legea imigrării, problemele care îi sunt transmise în virtutea art.45 din Legea Canadiană a drepturilor persoanei[22].

Prin derogare de la orice altă lege federală sau imunitate recunoscută prin dreptul probei, Comitetul de supraveghere este autorizat:

– să aibă acces la informaţii care au legătură cu exercitarea funcţiilor sale şi să primească de la inspectorul general, de la director şi de la angajaţi informări, rapoarte şi explicaţii, de care crede că are nevoie în acest scop;

– să aibă acces la informaţii care au legături cu aceste anchete şi care i-au fost relevate de administratorul general, în cursul anchetelor avute în vedere de lege.

Comitetul poate, în scopul vegherii la buna desfăşurare a activităţilor Serviciului, în conformitate cu legea, cu regulamentele şi instrucţiunile ministrului, să efectueze, prin Serviciu sau prin inspectorul general, cercetări asupra unor activităţi ale Serviciului şi să ceară un raport asupra acestora sau să efectueze el însuşi cercetările, în cazul în care consideră că este contraindicat ca acestea să fie făcute de către Serviciu sau inspectorul general (Art. 40).

Instrumentele de supraveghere, la nivelul cabinetului, sunt:

– Comisia de Control pe Probleme de Informaţii şi Securitate, prezidată de primul ministru;

– Comisia Interministerială, subordonată primei comisii;

– Comisia pentru Informaţii Externe;

– Comisia pentru Securitate.

● Comisia de Control pe Probleme de Informaţii şi Securitate (SIRC)

Este un organ de supraveghere ai cărei membri nu sunt parlamentari, ci persoane numite de guvernator. Comisia are ,,atribuţii temporare, este tripartită şi independentă faţă de guvernul aflat la putere”.

În baza legii CSIS din 1984, s-a înfiinţat funcţia de Inspector General, numit de guvernator şi însărcinat să supravegheze direcţiile de acţiune, să verifice operaţiunile desfăşurate de Serviciu şi rapoartele directorului CSIS.

Inspectorul general trebuie să urmărească[23]: respectarea de către Serviciu a regulilor generale în domeniul operaţional; activităţile operaţionale; să prezinte certificatele vizate. Este autorizat să aibă acces la informaţiile de care se leagă exercitarea funcţiilor sale, fiind autorizat să primească de la director şi de la funcţionarii săi informaţiile, rapoartele şi explicaţiile pe care le consideră necesare în acest scop[24].

Referitor la directorul Serviciului, se menţionează că acesta este cel care „controlează şi gestionează Serviciul”, aflat „în subordinea” ministerelor.

Bibliografie

• Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial nr. 767/2003;
•  Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, Monitorul Oficial nr. 163/1991;
•  Legea nr. 14/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea S.R.I., Monitorul Oficial nr. 452/2003;
• Legea Securităţii Naţionale („National Security Act”) din 26.06.1947
• Legea Serviciului Canadian de Securitate
• SUA,  Legea privind controlul activităţii informative,  1980
• SUA,  Ordinului Executiv 11905 privind Activităţile de Informaţii Externe ale SUA (18.02.1976.
• Compilation of Intelligence Laws and Related Laws on Executive Orders of interest to the National Intelligence Community, U.S. Governement Printing Office, Washington, 1993.
•  Timofte Alexandru-Radu. (2003). Lungul drum al serviciilor de informaţii către democraţie. Bucureşti, Editura A.N.I.;
• Timofte Alexandru-Radu. (2004). Originile şi mărirea, declinul şi renaşterea lumii informaţiilor secrete. Bucureşti, Editura A.N.I.;
• Gh.Toma, Managementul insecurităţii, Editura Scaiul, Bucureşti, 2004;
• Fundaţia EURISC, Comisia pentru apărare, ordine publică, şi siguranţă naţională din Camera Deputaţilor, coord. Răzvan Ionescu, Liviu, Mureşan, Exerciţiu de Monitorizare a instrumentelor şi mecanismelor de control parlamentar asupra sectorului de securitate din România – proiect pilot, Bucureşti, România, 2004.
• Controlul Parlamentar al Sectorului de Securitate: Principii, Mecanisme şi practici.- Ghid Practic pentru Parlamentari, Nr. 5/2003.
• The International Ombudsman Institute Information Booklet, pe site-ul Internet http://www. law.ualberta.ca/centres/ioi/.
• Larry L. Watts: “Controlul şi supravegherea serviciilor de securitate din România”Ge neva Centre for the Democratic Control of Armed Forces” (site-ul Centrului din Geneva pentru Controlul Democratic al Forţelor Armate, Elveţia) febru arie 2003-
• URL: www.dcaf.ch/publications/Working_Papers/111.pdf
• Tanase Tiberiu David Aurel  Controlul Parlamentar , Revista Profil 3/2005   ISSN 1583-8250

Note

[1] Controlul Parlamentar al Sectorului de Securitate: Principii, mecanisme şi practici. Ghid Practic pentru Parlamentari, Nr. 5/2003, Parlamentul României.

[2] Pentru ca, prin activitatea lor, serviciile de informaţii să nu poată perpetua practicile fostelor organe de siguranţă, prejudiciind domnia legii şi liberul exerciţiu al drepturilor omului, este necesar ca aceste servicii să se afle sub supervizarea permanentă a celor 3 puteri ale statului (executivă, legislativă, juridică) şi al societăţii civile. (cf. Controlul Parlamentar al Sectorului de Securitate: Principii, Mecanisme şi practici. Ghid Practic pentru Parlamentari, Nr. 5/2003).

[3] Gheorghe Toma, Managementul insecurităţii, Editura Scaiul, Bucureşti, 2004;

271. 270-271.

[4] Printre actorii instituţionali independenţi care monitorizează sectorul de securitate se află Avocatul Poporului.

[5] Printre altele, consiliul armonizează acţiunile diferitelor servicii de informaţii şi împiedică vreun membru al Executivului să instituie un control exclusiv asupra unuia sau altuia dintre servicii.

[6] Faptul că supravegherea parlamentară a serviciilor de informaţii şi securitate este un fenomen social obişnuit în ţările democratice este prezentat în anexele la prezenta lucrare, care oferă o viziune de ansamblu asupra prerogativelor controlului parlamentar în SUA şi în alte zece state democratice din Europa.

[7] Controlul Parlamentar al Sectorului de Securitate: Principii, Mecanisme şi practici. Ghid Practic pentru Parlamentari, nr. 5/2003, p. 83.

[8] Fundaţia EURISC, Comisia pentru apărare, ordine publică, şi siguranţă naţională din Camera Deputaţilor, coord. Răzvan Ionescu, Liviu, Mureşan, Exerciţiu de Monitorizare a instrumentelor şi mecanismelor de control parlamentar asupra sectorului de securitate din România – proiect pilot, Bucureşti, România, 2004, p. 26.

[9] Organizaţiilor neguvernamentale le revine un rol preponderent, pe care lipsa resurselor financiare îl fac destul de dificil de îndeplinit, de a stabili unele legături/relaţii cu instituţii ale sectorului de securitate (op. cit., p. 27).

[10] Controlul Parlamentar al Sectorului de Securitate: Principii, Mecanisme şi practici. Ghid Practic pentru Parlamentari, Nr. 5/2003.

[11] The International Ombudsman Institute Information Booklet, pe site-ul Internet http://www. law.ualberta.ca/centres/ioi/.

[12] Legea Securităţii Naţionale („National Security Act”) din 26.06.1947 – actul normativ care a fixat organizarea de bază a cadrului securităţii naţionale a Statelor Unite ale Americii, cu numeroasele sale amendamente ulterioare. Componentele ansamblului structurilor informative, coordonate de către Consiliul Securităţii Naţionale nu a fost cunoscut cu exactitate, deoarece Preşedintele, directorul CIA şi Secretarul Departamentului Apărării aveau competenţa de a stabili înfiinţarea şi a unor alte departamente sau agenţii de informaţii, în funcţie de necesităţi,

[13] Compilation of Intelligence Laws and Related Laws on Executive Orders of interest to the National Intelligence Community, U.S. Governement Printing Office, Washington, 1993, .

[14] La numirea în funcţie, membrii PFIAB, precum şi personalul tehnic din subordinea acestuia, semnează un angajament prin care se obligă să nu divulge nici un fel de informaţii clasificate de care au luat cunoştinţă pe parcursul îndeplinirii mandatului, excepţie făcând preşedintele sau alte persoane desemnate de către acesta. Toate informaţiile şi documentele transmise către sau emise de PFIAB sunt supuse reglementărilor privind protecţia informaţiilor clasificate, Anexa Cap. IV, Anexa 1- SUA, Atribuţiile Comitetului Prezidenţial Consultativ pe Probleme de Informaţii Externe ( PFIAB), conform Ordinului  Executiv  12683 din 13 septembrie 1993, p.254.

[15] De la înfiinţare până în prezent, PFIAB i-a consiliat pe toţi preşedinţii Statelor Unite, cu excepţia preşedintelui Carter.

[16] Comitetul pentru Supravegherea Activităţii de Informaţii (Intelligence Oversight Board-IOB) este format din maximum patru persoane, numite de preşedintele PFIAB din rândul membrilor Comitetului Prezidenţial Consultativ pe probleme de Informaţii Externe. IOB a fost  înfiinţat de preşedintele Gerald R. Ford prin Ordinul Executiv 12683, după care  a fost integrat în componenţa PFIAB.

[17] Constituită conform Ordinului Executiv 11905 privind Activităţile de Informaţii Externe ale SUA (18.02.1976) (a), prin care se instituie o Comisie de Control a Serviciilor de Informaţii, denumită Comisia de Control, SUA, Legea privind controlul activităţii informative din anul 1980.

[18] Membrii Comisiei de Control pot, de asemenea, face parte din Comisia Consultativă pe probleme privind Informaţiile Externe a Preşedintelui (Decretul Nr. 11460 din 20.03.1969). Nici unul dintre membrii Comisiei de Control nu trebuie să aibă o relaţie contractuală personală cu nici una dintre agenţiile sau departamentele din cadrul Comunităţii Informative.

[19]  A se vedea.  SUA,  Legea privind controlul activităţii informative,  1980, p. 258.

[20] Membrii Congresului evită, în general, să se implice în coordonarea şi supravegherea serviciilor de informaţii, întrucât activitatea prestată în cadrul comitetelor alese nu le aduce recompense politice.

[21] Cf. Legea Serviciului Canadian,  Controlul asupra activităţii de informaţii pentru securitate a Canadei,

[22] Cf. art. 38 din Legea Serviciului Canadian de Securitate,  Controlul asupra activităţii de informaţii pentru securitate a Canadei.

[23] Vezi pe larg art. 31 – 33 din legea  Serviciului Canadian..

[24] Vezi art. 31-(1) din legea  Serviciului Canadian.