Serviciile de informaţii în Imperiul Roman

Tiberiu Tănase

Email: tanasetiberiu2@gmail.com

Perioadele republicană, a războaielor civile, şi imperială

Despre perioada republicană

Când se analizează evoluţia rapidă a serviciilor de informaţii din imperiile Orientului Mijlociu şi marea importanţă pe care conducătorii Egiptului, Babilonului, Asiei şi Persiei au acordat-o informaţiilor, pentru apărarea ţărilor lor, este surprinzător să se constate că romanii a căror diplomaţie s-a întins asupra celei mai mari părţi a imperiilor antice ale Orientului Mijlociu, au manifestat, în perioada de început a istoriei lor, un interes atât de scăzut pentru serviciile de informaţii. Acest fapt este cu atât mai uimitor pentru aceia care cred că expansiunea romană asupra Italiei, Europei Occidentale, Adriaticii, Greciei, teritoriilor mediteraneene şi Orientului Mijlociu s-a datorat de la bun început unui imperialism nemilos şi setei de putere şi dominaţie. Aşa cum s-a văzut, existenţa serviciilor de informaţii a fost în Orient una dintre caracteristicile cele mai remarcabile ale puterii absolute şi fundamentală pentru succesul expansiunii politice.

Deoarece, în evoluţia sa timpurie, teritoriul statului roman putea să fie traversat doar într-o singură zi, înfiinţarea unui serviciu de informaţii nu constituia o dificultate, dar romanii nu s-au gândit la aceasta. Mărturii despre lipsa de interes manifestată de romani faţă de serviciile de informaţii ne aduce, în scrierile sale, istoricul roman Titus Livius (59 î.e.n.- 17 î.e.n.). Titus Livius ( 59 î.Hr. – 17 d.Hr ) a fost un istoric roman, autor al unei monumentale istorii a Romei, Ab urbe condita (De la fondarea Romei). Numele său de familie nu este cunoscut – https://biblioteca-digitala.ro (Accesat la  03/08/2021)

În anul 390 î.e.n., galii, înfuriaţi de faptul că romanii s-au aliat cu duşmanii lor, au pornit război împotriva Romei. Înfrângerea suferită de romani s-ar fi soldat cu distrugerea totală a oraşului, dacă apărătorii Capitoliului Roman nu ar fi rezistat prelungitului asediu. Dacă romanii ar fi cunoscut caracterul, intenţiile şi mişcările vecinilor şi rivalilor lor, probabil că nu s-ar fi ajuns la această situaţie.

Cunoscutul accident din timpul asediului Capitoliului, când zgomotul făcut de gâşte i-a trezit pe romani, dându-le astfel posibilitatea să-i respingă pe galii care escaladau zidurile, poate fi citat ca exemplu al lipsei lor de experienţă în principiile de bază ale informaţiilor, în etapele timpurii ale istoriei lor.

În întreaga existenţă a Republicii Romane, încă nu s-a găsit urme a vreunui sistem organizat de obţinere a informaţiilor despre popoarele vecine sau despre planurile duşmanilor ei. De asemenea, se vor căuta degeaba urme ale folosirii de către romani chiar şi a celor mai primitive mijloace de transmitere a informaţiilor, cum sunt semnalizarea prin aprinderea focurilor sau fumul. În perioada republicană timpurie, ei se bizuiau în mare măsură pe informaţiile referitoare la mişcările din tabăra potenţialilor lor inamici, primite de la aliaţii lor. Din descrierile lui Livius rezultă că acest serviciu de informaţii voluntar a funcţionat destul de bine, atâta timp cât informarea Romei era în interesul triburilor prietene, dar se întrerupea imediat ce, dintr-un motiv sau altul, acesta îi deveneau ostile. O altă sursă de informaţii erau coloniştii romani care s-au stabilit în centre mai importante din teritoriile ocupate.

Mai mult, nu se observă nici un progres marcant în domeniul informaţiilor militare. Legiunile romane foloseau o strategie comună tuturor popoarelor şi profitau de informaţiile obţinute de trădători şi dezertori, legătura dintre Senat şi consulii săi, aflaţi pe câmpul de bătălie, se realiza foarte greu.

Subestimarea importanţei unui serviciu de informaţii a fost compensată de superioritatea diplomatică şi militară, numai în măsura în care au avut de-a face cu triburile dezbinate din Italia. Dar, atunci când s-au confruntat cu un inamic care cunoştea avantajele unei bune informări, romanii s-au aflat în situaţii foarte neplăcute. De acest lucru şi-au dat seama în timpul marilor bătălii împotriva Cartaginei, aşa – numitele Războaie Punice.

Datorită frecventelor relaţii comerciale cu Egiptul, Siria şi Asia Mică, fenicienii cartaginezi – oraşul Cartagina a fost întemeiat de către fenicienii originari din oraşul Tir, din Siria- erau la curent cu tot ce se petrecea în ţările Orientului Apropiat.

Ştiau despre serviciile de informaţii care funcţionau în acele teritorii şi erau destul de abili să aplice, în propriul lor avantaj, metodele folosite de monarhiile Orientului Apropiat. Cartaginezii erau navigatori îndrăzneţi şi au folosit, în comerţul lor cu alte ţări, principiile serviciilor de informaţii.

În „Istoria” sa, Herodot  furnizează o interesantă descriere a modului în care cartaginezii foloseau semnalele în negocierile lor comerciale purtate cu locuitorii coastei de vest a Africii. Atunci când debarcau, negustorii cartaginezi îşi semnalizau sosirea cu fum. Băştinaşii semnalizau la rândul lor şi depuneau pe ţărm cantitatea de aur pe care erau dispuşi să o ofere în schimbul mărfii aduse de cartaginezi, după care se retrăgeau. Negustorii controlau aurul şi dacă socoteau că este suficient, descărcau marfa. Dacă o considerau insuficientă, semnalizau până când ambele părţi erau mulţumite şi închideau tranzacţia.

De menționat  Herodot, născut în jurul anului 484 î.Hr a fost una dintre cele mai mari personalități din cultura mondială, el inventând domeniul de studiu căruia astăzi îi spunem ”Istorie”. Primul care l-a supranumit ”Părintele istoriei” a fost oratorul roman Cicero care îi aprecia în mod deosebit opera intitulată simplu „Istorii”.- https://www.istorie-pe-scurt.ro/herodot-misteriosul-parinte-al-istoriei/ (Accesat la 05/08/2021)

Cartaginezii au folosit, pentru prima dată, metodele sistemului de informaţii oriental în timpul războiului din Sicilia. Există unele dovezi că au stabilit un sistem sigur de transmitere a informaţiilor de pe teatrul de război din Sicilia către coasta Africii. Autorul unui eseu asupra strategiei, Polyaenus, care a trăit în secolul II e.n. relatează: „Pentru a li se trimite în cel mai scurt timp cele necesare ducerii războiului din Sicilia, cartaginezii au construit două ceasuri de apă de aceeaşi mărime, pe care le-au marcat cu linii orizontale corespunzătoare anumitor materiale (ex: vase de luptă, vite, arme, infanterie, cavalerie”

Nu se ştie dacă acest sistem telegrafic a fost inventat de cartaginezi sau a fost preluat de la greci, dar este evident că aceştia au stabilit în timpul invaziei lor în Sicilia un sistem de transmitere a informaţiilor care a funcţionat bine în comunicaţiile peste mare.

De asemenea, cartaginezii pot fi consideraţi ca fiind primii care au făcut uz de metodele folosite de agenţii de informaţii şi de spioni. De exemplu, trimiterea unor informaţii secrete scrise pe tăbliţe de lemn, înainte ca acestea să fie acoperite cu ceară pentru a da impresia că acest călător este în posesia unei tăbliţe cerate neinscripţionate pentru uzul personal, este atribuită cartaginezilor de către istoricul Iustin. Hanibal ştia să se folosească de semne şi simboluri secrete, convenite în prealabil, prin care agenţii săi secreţi puteau fi recunoscuţi, Plutarch, în a sa „Viaţă a lui Fabius Maximus” descrie obiceiul lui Hanibal de a trimite scrisori care conţineau informaţii false, pentru a-i induce în eroare pe oponenţii săi politici şi militari.

Marele merit al lui Fabius, cel care i-a și adus renumele de Cunctator, a fost acela de a adopta în înfruntarea cu punii o tactică pe care o putem pe bună dreptate considera tactica luptei de gherilă.- https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/politica-si-cultura (Accesat la 05/08/2021)

Uimitoarele succese ale armatei cartagineze se datorează nu numai geniului militar al lui Hanibal, dar, în aceeaşi măsură, şi folosirii şi aplicării cu măiestrie şi inteligenţă a fiecărei metode de obţinere de informaţii, atât militare, cât şi politice. Hanibal a dezvoltat noi strategii, care i-au înşelat de nenumărate ori pe generalii romani. El avea posibilitatea de a comunica cu simpatizanţii săi din Italia, aflaţi în spatele liniilor romane; avea mijloace de a afla rapid cer sunt planurile inamicului, iar rapiditatea mişcărilor lui era aşa de uimitoare încât, în ciuda faptului că a fost înfrânt, campania sa din Italia poate fi considerată ca cea mai mare realizare în domeniile strategiei militare şi al informaţiilor din perioada clasică.

Neglijarea de către romani a importanţei informaţiilor a făcut ca, de multe ori, în timpul primul Război Punic, aceştia să se afle în situaţii limită şi numai circumstanţele de ultim moment au făcut ca luptele să nu se transforme într-o tragedie. Desigur, cel de-al doilea Război Punic nu ar fi fost atât de scump plătit, dacă romanii şi-ar fi dat seama de necesitatea unui serviciu rapid de informaţii.

După Livius, primul care, în timpul celui de-al II-lea Război Punic, a folosit un sistem de relee de semnalizare militară, a fost consulul Flavius, aceasta fiind considerată prima lecţie învăţată de romani de la Hanibal. Un alt exemplu despre progresul făcut de romani este şi acela al măsurilor de precauţie luate de aceştia în legătură cu posibilitatea trimiterii de către Hanibal a unor ordine false. După moartea în luptă a consulului Marcelus, Hanibal a pus mâna pe sigiliul acestuia. Informaţia respectivă a ajuns în oraşul Salapia înaintea dezertorului roman care aducea scrisoarea, sigilată cu acest sigiliu, prin care se cerea cetăţenilor oraşului să fie pregătiţi pentru primirea consulului. De aceea, când armata lui Hanibal a ajuns în oraş, porţile s-au închis în urma ei şi a fost masacrată.

Scipio Africanul, generalul roman care a jucat un rol decisiv pentru victoria romanilor în cel de-al III-lea Război Punic, război care a dus la înfrângerea decisivă a Cartaginei – a făcut cele mai mari progrese în arta informaţiilor militare şi politice. El a profitata atât de lecţiile dure primite de la Hanibal, cât şi de cele ale prietenului său, scriitorul grec Polybius, învăţăminte pe care le-a pus în practică în timpul campaniei sale victorioase împotriva cartaginezilor.

Scipio a folosit în mod inteligent sistemul de informaţii trimise prin relee, poştă, mesageri, semnale luminoase sau cu steguleţe în timpul zilei, care au înlocuit semnalizările cu fum. Sistemul a funcţionat perfect; mulţumită acestei metode de transmitere a informaţiilor militare, toate încercările spaniolilor de a străpunge liniile romane au eşuat. Ca mijloace de călătorie, trimişii şi mesagerii Senatului foloseau sistemul de rechiziţionare a acestora din oraşele aliate sau supuse Romei. Acest sistem, însă, încetinea mesajul şi reprezenta o povară pentru oraşe şi provincii.

Pentru transportul corespondenţei oficiale care conţinea informaţii pentru Senat şi magistraţii din Roma, magistraţii din provincii erau obligaţi să folosească mesageri speciali, numiţi „statores”, care erau ataşaţi pe lângă birourile lor. În birourile magistraturii centrale funcţia de „statores” era deţinută de „tabellarii”. În majoritatea cazurilor, atât „statores”, cât şi „tabellarii” erau sclavi. Fiind considerată munca grea, distribuirea corespondenţei făcându-se mergând pe jos, ceea ce reclamă o bună condiţie fizică, nimeni nu se mai bătea să ocupe această funcţii, ele fiind considerate ca o pedeapsă sau degradare.

Drumurile construite de romani aveau ca primă destinaţie mişcarea trupelor. Mesagerii erau obligaţi să le folosească, dar nu exista nicio prevedere specială care să le faciliteze călătoria.

Perioada războaielor civile

Către sfârşitul Republicii, o nouă perioadă s-a deschis în istoria intelligenceului din antichitatea romană. Astfel, în secolul I î.e.n., puterea romană, nu numai că s-a implantat ferm în nordul Africii, Spania şi Galia, dar a înaintat departe în Orient, legiunile sale mergând pe drumul marcat cu câteva secole în urmă de Alexandru cel Mare. Conflictul cu Macedonia în vremea regelui Filip al V-lea şi a fiului acestuia, Perseu, s-a încheiat în anul 168 î.e.n. cu distrugerea Imperiului Macedonian, înfiinţarea provinciei romane Macedonia, extinderea influenţei romane asupra statelor – oraşe greceşti, unite în aşa – numita Ligă Ateniană şi, în final, cu supunerea completă a Greciei. În Asia, conflictul cu Antioch al III-lea, fostul aliat al lui Filip al V-lea şi al lui Hanibal, s-a soldat cu distrugerea imperiului Seleucid şi crearea a două provincii romane, cea a Asiei (129 – 126 î.e.n.) şi cea a Bitiniei (74 î.e.n.). Cuceririle din răsărit au fost încheiate prin supunerea Siriei în anul 64 î.e.n. şi a Egiptului în 30 î.e.n.

În decursul tratativelor şi luptelor duse cu Macedonia şi statele din răsărit, romanii au avut ocazia să dobândească cunoştinţe de primă mână asupra serviciilor de informaţii existente la aceste popoare. Curând, teritoriile cucerite au fost năpădite de negustorii romani, speculatori de terenuri, colectori de impozite şi agenţi ai magnaţilor finanţelor romane. Era natural deci ca, în propriul lor interes, aceştia să raporteze autorităţilor provinciale orice mişcare care ar fi pus în pericol atât interesele proprii, cât şi cele romane. Toate informaţiile politice şi militare erau transmise la Roma prin curieri particulari ai acestor cetăţeni romani.

În scrisorile adresate prietenilor săi, în timpul cât a fost guvernator al Ciliciei din Asia Mică, Cicero prezintă o imagine clară a modului în care guvernatorii provinciilor obţineau informaţii. Astfel, informaţiile cele mai demne de încredere proveneau, încă, de la aliaţii romanilor, ale căror interese naţionale ar fi fost periclitate de invazia unor trupe inamice.

Deci, nici în această perioadă, care încheia etapa Republicii romane, nu s-au făcut mari progrese în organizarea unui serviciu rapid de informaţii. Totuşi, a apărut un factor nou în evoluţia serviciilor de informaţii romane şi anume, întreprinderile private ale speculatorilor şi negustorilor romani, care, în mod voluntar, împiedicau şi finanţau aceste servicii.

Din păcate, transmiterea informaţiilor din provinciile de dincolo de mări era îngreunată din cauza numărului mare de piraţi care cutreierau mările şi care, de nenumărate ori, i-au capturat pe mesagerii ce transportau corespondenţa către Roma. Pompei a fost cel care a pus capăt pirateriei pe toate mările şi a asigurat securitatea rutelor marine. Dar, deşi a redeschis mările, ceea ce a fost de o mare importanţă precum transmiterea informaţiilor, el nu a făcut nimic pentru organizarea serviciului roman de informaţii. În acest sens, rivalul său politic, Cezar, a fost mult mai prevăzător. Marile succese militare pe care le-a reputat Cezar s-au datorat atât tacticii şi strategiei sale, cât şi înţelegerii importanţei unui bun serviciu de informaţii.

Înaintea oricărei campanii, Cezar făcea tot posibilul să obţină informaţii cât mai bune despre ţara unde să-şi conducă operaţiunile: obiceiurile localnicilor, instituţiile politice, istoria lor şi situaţia lor economică. În istoria războaielor împotriva galilor, „De belo, galico”, el începe prin a prezenta date despre geografia, etnogeneza acestui popor, ajungând până la descrierea situaţiei social – politice şi militare la zi din timpul războiului. (Iulius Caesar, De bello Gallico, T. Rice Holmes, Ed. -https://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Perseus:text:1999.02.0002, (Accesat la  07/08/2021).

În vederea obţinerii a C.cestor informaţii, Cezar a trimis în teritoriile ce urmau a fi cucerite agenţi care să culeagă date cât mai complete şi exacte despre obiceiurile galilor, hrana lor, îmbrăcămintea, viaţa zilnică şi din toate aceste observaţii a putut să evalueze puterea militară a acestora. Acelaşi lucru l-a făcut şi Cezar şi înaintea cuceririi Britaniei. Pe lângă această metodă  de observare directă, Cezar a folosit în timpul campaniei din Galia vechea metodă a obţinerii de informaţii de la aliaţii săi.

Un asemenea om, desigur, aprecia rapiditatea serviciului de informaţii şi era de aşteptat ca el să-l reorganizeze. Dar renunţarea la vechile obiceiuri era dificilă. Aşa că, datorită faptului că nu existau spaţii de poştă, Cezar folosea pentru călătoriile sale căruţe închiriate de la cetăţenii întreprinzători, pentru care furnizarea echipamentului de călătorie a devenit o afacere foarte rentabilă. Se poate spune că Cezar ar fi avut o viaţă mai lungă dacă ar fi organizat la timp întregul sistem de obţinere şi transmitere a informaţiilor.

Perioada imperială

Moartea tragică a lui Cezar a constituit un avertisment din care succesorul şi fiul său adoptiv Octavain- Augustus a tras multe învăţăminte. După înfrângerea lui Antoniu, care dorea să fie succesorul lui Cezar, Octavian- Augustus – ca stăpân absolut a imensului imperiu roman – a început să reorganizeze instituţiile statului.

Refuzând titlul de rege, el s-a mulţumit doar cu cel de prim – cetăţean al imperiului – Princeps -, dar, prin puterile cu care a fost învestit de Senat, a condus Roma şi imperiul ca un adevărat monarh.

În reorganizarea administraţiei şi finanţelor romane, Octavian – Augustus s-a inspirat, în mare măsură, din modul de organizare a instituţiilor orientale. În Alexandria, după înfrângerea lui Antoniu, a avut posibilitatea să studieze personal caracteristicile serviciului de informaţii şi ale poştei regale egiptene şi a înţeles necesitatea existenţei unei asemenea instituţii, care să asigure securitatea şi stabilitatea imperiului.

Prima măsură pe care a luat-o Octavius – Augustus a fost înfiinţarea unor relee de mesageri pe drumurile militare romane, care preluau mesajele unui de la altul. Cu toate că acest sistem asigura o mai mare rapiditate în furnizarea informaţiilor, Octavian- Augustus a nesocotit avantajul vechiului sistem oriental, în care mesagerul venea direct din provincie, aducând cu el informaţii suplimentare de la faţa locului pentru o mai bună înţelegere a conţinutului mesajului.

Foarte curând şi-a dat seama de acest neajuns şi a dotat staţiile de poştă cu animale şi care pentru transportarea cât mai rapidă la Roma a curierului din provincie. Când a ordonat această schimbare, Octavian – Augustus a avut în vedere ca acest tip de poştă imperială să servească, în acelaşi timp, şi ca un mijloc eficient de transport pentru magistraţii aflaţi în misiuni oficiale, înlocuind astfel vechiul sistem de rechiziţie a mijloacelor de transport de la municipalităţile prin care treceau.

Aceasta a constituit începutul poştei de stat, cunoscutul „cursus publicus” roman, care a dăinuit până la sfârşitul Imperiului Roman, fiind precursorul metodelor moderne şi rapide de transmitere a informaţiilor, folosite astăzi în Europa şi America.

O altă instituţie, preluată tot din Egipt, este un gen de brigadă de pompieri, înfiinţată la Roma. Aceste pichete de pompieri, numite „vigiles”, care erau comandate de un prefect, s-au transformat cu timpul, într-un fel de poliţie imperială, deoarece, pe lângă sarcina stingerii incendiilor, ele asigurau ordinea pe străzi şi raportau toate evenimentele periculoase ce se petreceau în rândul populaţiei romane.

Împăratul Traian (98-117 e.n.), a întărit structura întregii instituţii, prin înfiinţarea funcţiei de „prefect de poştă”- subordonat direct împăratului sau reprezentatului său, prefectul gărzii, şi a unor funcţionari speciali („mancipes”), răspunzători de buna funcţionare a poştei în districtul lor.

Serviciul poştal putea fi folosit, în mod liber, doar de către mesagerii care erau purtători de informaţii şi ordine către şi de la Roma. Ei continuau să se numească „tabelarii” şi, deoarece erau foarte numeroşi, curând au format bresle, nu numai în Roma, ci şi în staţiile de poştă mai importante din provincii.

Poşta imperială nu a fost numai un mijloc de transport al persoanelor oficiale şi de transmitere a informaţiilor, ci a devenit şi un instrument pentru supravegherea populaţiei şi de control şi influenţare a opiniei publice. În perioada imperială timpurie, principalii agenţi folosiţi în acest scop erau „frumentarii”. Este curios, dar, aşa cum spune numele, ei erau negustori care asigurau buna aprovizionare cu grâne şi alimente a armatei şi a oraşelor. Datorită ocupaţiei lor, ei puteau să îndeplinească şi rolul de agenţi secreţi. Aceşti negustori sau agenţi deghizaţi în negustori erau folosiţi pentru propaganda politică şi ca spioni în armată.

Din „Istoria Războaielor Civile” a lui Appian, rezultă cât de eficientă a fost această propagandă şi cât de greu era să-i deosebeşti pe adevăraţii negustori de agenţii politici deghizaţi. Despre cât de benefică era folosirea negustorilor ca spioni pentru distribuirea de pamflete politice şi răspândirea de zvonuri ca mijloc de propagandă şi-a dat seama nu numai Octavian- Augustus, dar şi alţi şefi militari şi împăraţi. În perioada imperială timpurie, „frumentarii” îndeplineau aceeaşi funcţie ca şi „speculatores” în armată, şi anume aceea de cercetaşi.

O evoluţie similară poate fi observată la curţile împăraţilor. La început fiecare împărat avea proprii săi „speculatores”, ataşaţi pe lângă unitatea de gardă, fiind folosiţi ca agenţi de informaţii şi ca mesageri pentru transportul corespondenţei confidenţiale şi a ordinelor sale. Datoria lor era să raporteze împăratului sau prefectului gărzilor despre tot ce se făcea sau se vorbea în Roma, în care scop ei ţineau o strânsă legătură cu brigada de pompieri din Roma „vigiles”.

Deoarece sursele documentare sunt foarte sărace se poate avea doar o imagine generală asupra metodelor prin care romanii obţineau informaţii referitoare la evenimentele ce se petreceau în ţările de la graniţa imperiului. Ei au continuat să se bizuie atât pe rapoartele primite de la aliaţii lor, cât şi pe informaţiile obţinute de la prizonierii sau persoanele care proveneau din aceste ţări. La începutul perioadei imperiale, pentru scopurile lor militare şi administrative, romanii au fost interesaţi de obţinerea de informaţii de geografie şi etnologie.

Octavian- Augustus a cunoscut planul lui Cezar de a întocmi o hartă a drumurilor romane, pe care să se marcheze distanţele dintre locurile de staţionare a armatei, plan care a fost dus la bun sfârşit de către generalul roman Agripa. Această primă hartă a fost apoi copiată şi afişată în toate marile oraşe ale imperiului. Copii ale hărţii de format mai mic – numite „itineraria”, au fost executate pentru uzul guvernatorilor şi comandanţilor de armate.

Cele mai valoroase informaţii geografice, etnologice şi economice au  fost obţinute de negustorii romani care, prin natura ocupaţiei lor, au ajuns până în India, Ceylon şi chiar în China.

De asemenea, romanii au avut agenţi şi printre popoarele vecine, a căror sarcină era să-i informeze pe comandanţii forturilor de graniţă – „limes”- despre orice mişcare ce ar fi putut pune în pericol securitatea imperiului.

Sursa  Francis Dvornik: Începuturile serviciilor de informații – Orientul Apropiat antic, Persia, Grecia, Roma, Bizanț, Imperiile musulmane arabe, Imperiul Mongol, China, Cnezatul Moscovei, Meteor Press, 2021 (traducere şi prelucrare Origins of Intelligence Services,  Francis Dvornik, Rutgers University Press, New Jersey, 1974. Origins of Intelligence Services, Francis Dvornik, Rutgers University Press, New Jersey, 1974

© 2023 Tiberiu Tănase. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.