Cozma, Lucian Ștefan; Golea, Daniela Georgiana (2024), Istoria reală a proiectului Romteleghid: 1 – Agresiunea geofizică, Intelligence Info, 3:3, 65-93, https://www.intelligenceinfo.org/istoria-reala-a-proiectului-romteleghid-1-agresiunea-geofizica/

The Real History of the Romteleghid Project: 1 – Geophysical Aggression

Abstract

The whole story began during the First World War, through the research carried out by Constantin Văideanu (not to be confused with the inventor Nicolae Văideanu, who had important inventive works in the field of aerospace propulsion, but who lived and acted in another era). The technology of geophysical aggression is based on the principle of reproducing natural phenomena but also controlling/directing these phenomena.

Keywords: Romteleghid, geophysical aggression, Nicolae Moraru, Constantin Văideanu, geophysical aggression technology

Rezumat

Toată povestea a început în perioada Primului Război Mondial, prin cercetările realizate de Constantin Văideanu (a nu se confunda cu inventatorul Nicolae Văideanu, acesta având lucrări de inventică importante în domeniul propulsiei aerospațiale, dar care a trăit și acționat într-o altă epocă). Tehnologia agresiunii geofizice este bazată pe principiul reproducerii fenomenelor naturale dar şi controlarea/dirijarea acestor fenomene.

Cuvinte cheie: Romteleghid, agresiunea geofizică, Nicolae Moraru, Constantin Văideanu, tehnologia agresiunii geofizice

INTELLIGENCE INFO, Volumul 3, Numărul 3, Septembrie 2024, pp. 65-93
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159,
URL: https://www.intelligenceinfo.org/istoria-reala-a-proiectului-romteleghid-1-agresiunea-geofizica/
© 2024 Lucian Ștefan COZMA, Daniela Georgiana GOLEA. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Istoria reală a proiectului Romteleghid: 1 – Agresiunea geofizică

Lucian Ștefan COZMA[1], Daniela Georgiana GOLEA[2]

lucian.stefan@yahoo.fr, kolerdaniela@gmail.com

[1] Doctor în Științe Militare (Universitatea Națională de Apărare), fizician (Universitatea București)

[2] Doctorand în Securitate/Științe politice (Universitatea din Ruse „Angel Kanchev”, Bulgaria)

In memoriam

Nicolae Moraru (1910-1993)

Unul dintre cei mai importanți cercetători și inventatori ai României moderne, alături de savanți precum Henri Coandă, George Constantinescu, Traian Vuia și mulți alții, Nicolae Moraru a avut însă particularitatea de a-și fi desfășurat cea mai mare parte a activității sale de cercetare într-un cadru cel puțin discret, dacă nu secret, reprezentând astfel unul dintre iluștrii necunoscuți ai științei românești și mondiale. Din păcate pentru știința universală dar și pentru interesele României în mod particular, cea mai mare parte a rezultatelor muncii sale de cercetare au rămas complet necunoscute publicului larg și neaplicate în mod oficial.

De altfel, nici măcar în cadrul restrâns al lumii oamenilor de știință din România, numele lui Nicolae Moraru nu este la ora actuală unul cunoscut, colegii săi de generație fiind dispăruți dintre noi, iar rezultatele muncii sale de cercetare nefiind în general publicate, cu mici excepții. Lucrarea noastră, îndeplinește astfel o datorie de onoare prin a rememora viața și activitatea acestui om de știință, cu realizări atât de importante în dezvoltarea tehnologiilor de intervenție asupra factorilor de mediu în scopuri militare.

Nicolae Moraru s-a născut la data de 20 noiembrie 1910 în comuna Poiana Câmpina (jud. Prahova) și a făcut studiile medii în România, stagiul militar fiind satisfăcut în cadrul Regimentului 7 Dorobanți, contingentul 1932, ca transmisionist. Pregătirea în domeniul electrotehnicii a realizat-o la Institutul Normal Electrotehnic din Paris, ulterior el revenind în România și lucrând până în 1948 ca maistru-șef electrician montor la IAR Ghimbav, instalații electrice avioane. Ulterior, avea să lucreze în energetică iar după anul 1967, la ICEMENERG- București, în cercetare, în ultimii ani ai carierei sale. Până la finele vieții, Moraru a avut o intensă activitate creatoare, venind cu o serie de invenții importante dintre care amintim:

sursa de curent chimică cu electrozi granulați și electrolit gelatinat (1969) reprezentând o perfecționare a sursei electrochimice secundare de tip plumb-acid;
metodă și instalație de combustie termoionică a cărbunelui (1969) ce asigura combustia unui amestec format 80% din apă, 10% din cărbune (posibil și alți carburanți fosili) și 10% aditivi speciali, cu un bilanț energetic net superior amestecului benzină/aer;
procedeu și instalație pentru reducerea consumului de benzină la autovehicule (1980) care presupunea un dispozitiv ce permitea alimentarea secvențială la motorul de combustie internă cu un amestec de alcool-apă-petrol (nerafinat)-benzină;
motorul cu energie pur magnetică (1976, perfecționat în 1983 și 1992) un grup de forță bazat pe conversia energiei magnetice la un randament net superior celui obținut de motoarele electrice cunoscute;
instalația electronică de apărare antiaeriană și antisatelit (1963) lucrare ce a pus bazele tehnologiei moderne de intervenție asupra factorilor de mediu în scopuri militare.

Introducere

Constantin Văideanu obținea imediat după război, brevetul FR524839 din data de 10.09.1921 (lucrare depusă în 24.06.1919) având titlul „Dispositif pour décharger l’électricité de l’atmosphère sur un rayon de 5 kilomètres”, sub clasificarea internațională H05F3/06. Brevetul acesta francez fiind ulterior completat printr-un alt brevet, tot în Franța, și anume FR603562 din 19.04.1926 cu titlul „Dispositif pour la transmission de l’énergie des ondes extrêmement courtes à grandes distances” aparținând aceluiași inventator român, Constantin Văideanu. Invenție era încadrată în clasificarea internațională sub codurile H01Q1/02; H03B1/00; H04B7/00.

Ambele lucrări sunt astăzi PUBLICE și pot fi consultate în baza internațională de date „espacenet”, accesibilă on-line, gratuit. Pe scurt, Văideanu a imaginat mai întâi (în 1919) un dispozitiv destinat descărcării dirijate a electricității din norii de furtună, având bătaia eficace de 5 km. Acest dispozitiv era practic un ansamblu de surse ultraviolet aranjate în cadrul unei lămpi cu dispozitiv de focalizare a radiației luminoase; dispozitivul era proiectat pentru o bătaie eficace a fascicolului UV de 5 km, ceea ce însemna o putere foarte mare a lămpii UV, în fapt, 27 MW (!) fiind puterea totală de alimentare. Raza UV focalizată și având puterea totală de 24-27 MW ar fi reușit să acționeze eficace (în sensul de fotoionizare a aerului) pe o distanță de 5 km, realizând fascicule de aer ionizat, deci electroconductoare (conductori electrici aerieni, gazoși) prin care se putea descărca dirijat și focalizat electricitatea atmosferică, dar și prin intermediul cărora puteau fi emise de la sol impulsuri electrice către țintă. Firește, puterea fiind foarte mare, o astfel de instalație ar fi fost gigantică și fixă, deci ideea a fost respinsă ca impracticabilă.

Câțiva ani mai târziu, același Văideanu și-a dat seama că se poate obține reducerea importantă a puterii de alimentare a instalației dacă se proiectează o instalație aptă de a acționa eficace pe o distanță mult mai scurtă (de pildă, 50 metri), dar aceasta fiind cuplată într-un mod special cu o sursă de câmp electromagnetic călător (undă electromagnetică), unda electromagnetică (unda radio) având rolul de a pilota către o țintă aflată la mare distanță, fascicolul concentrat de ioni și electroni obținut în apropierea lămpii UV-C. O astfel de modulare a radiației electromagnetice luminoase și celei radio (între care există diferențe mult prea mari de frecvență, deci, lungime de undă) constituie o problemă tehnologică deloc simplă, dar nu nerezolvabilă. Totuși, la nivelul anului 1924, Văideanu nu a putut decât să descrie un principiu de funcționare, nu și să ofere soluțiile tehnologice concrete, imediat aplicabile.

Lucrările lui Văideanu și rezultatele muncii de experimentare au fost păstrate în Biroul de Documente Secrete iar după primul zbor al omului în cosmos (aprilie 1961, Gagarin din URSS; februarie 1962, Glenn din SUA) lucrarea a fost repusă în atenție și adaptată corespunzător nivelului tehnologic al anilor’60. Astfel, lucrarea „Instalația electronică de apărare antiaeriană și antisatelit” a fost inițial prezentată la Deva, potrivit unui memoriu tehnic de aproximativ 120 de pagini, la data de 20.02.1963, fiind întocmit de cercetătorii Nicolae Moraru, Romulus Murg și Ioan N. Tiureanu, cu titlul inițial „Procedeu și instalație electronică de apărare antiaeriană”. Această amplă documentație (utilizată de subsemnații în cadrul cercetării documentare în vederea întocmirii tezei de doctorat) avea rubricile: „Introducere”, „Principiul de funcționare al aparatului” (subliniez, nu avea și nu are nici cea mai mică legătură cu „Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation” adică LASER, și nici cu tehnologia sonicității, potrivit teoriei și invențiilor semnate de George „Gogu” Constantinescu); „Sistemul de aprindere natural și sistemul de ardere creat de aparat”, „Folosirea fascicolului luminos” (se referea la radiație UV, nu la radiație LASER); „Difuziunea ionilor și electronilor”; „Principiul fotoionizării sub acțiunea razelor ultraviolet”; „Fotoionizarea prin șoc”; „Puterea necesară aparatului” (se referea la puterea de alimentare, exmplul de calcul fiind pentru un debit de agent de lucru de 1000 de litri/oră; valoarea puterii necesare fiind de 70 kW, fiind în acest sens prevăzut un grup electrogen corespunzător, căci instalația era concepută ca sistem mobil); „Descrierea aparatului de principiu” cu sub-rubricile „Transformatorul”, „Stabilizatorul”, „Redresorul”, „Amplificatorul”, „Razele ultraviolete”, Electro- și Fotoluminescența”, „Generatorul de putere”, „Generatorul de impulsuri”, „Antena”.

Istoricul lucrării este pe scurt acesta: La 01.03.1963 lucrarea a fost înregistrată oficial la OSI (OSIM de astăzi) unde a primit numărul 0046150; serviciul de examinare al OSI a emis adresa VII.A.217/as din 05.04.2963 prin care a îndreptat lucrarea către UM 02470 (unitate aflată la Buzău, astăzi); această unitate a redirecționat-o mai departe către UM 01865 (la Otopeni-Balotești, astăzi). Acolo s-a stabilit ca experimentările să fie realizate la UM 02550F (la București, în momentul de față) în cooperare cu UM 01865, sub conducerea maiorului Călugăreanu (era vorba probabil, de viitorul general Călugăreanu, comandant într-o perioadă, al Institutului de Cercetări al Armatei, devenit azi ACTTM- Clinceni).

În lunile care au urmat, lucrarea a fost plimbată pe la diverse unități militare iar cercetătorii civili au fost complet excluși din activitatea respectivă. Conducerea politică a fost asigurată (din vara lui 1965) de Ilie Verdeț, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, dar acesta nu a făcut altceva decât să destrame echipa inițială de cercetători civili, lăsând o parte din ei la Deva, trimițându-i pe unii la Galați sau la Reșița, adică mutându-i cu serviciul și locuința la distanțe cât mai mari unii de alții. Din acel moment, programul de cercetări privind instalația electronică de apărare antiaeriană și antisatelit a primit denumirea de „Romteleghid”, fiind un proiect exclusiv militar.

În cercetarea noastră doctorală am putut afla destul de multe despre acest proiect (ulterior, program) o parte fiind date și informații oficiale, multe altele (din discuții cu bătrâni ofițeri) fiind imposibil de verificat direct, ci doar prin raportare la datele/informațiile certe, verificabile.

În cadrul acestei munci de cercetare, întocmită după toate criteriile specifice activității științifice, am tras următoarele concluzii: A EXISTAT atât ideea cât și preocuparea de a realiza arme cu fascicule dirijate de purtători; această preocupare a pornit de la O TRADIȚIE românească destul de lungă, pornită încă din perioada Primului Război Mondial, odată cu lucrările unora precum Constantin Văideanu și Vasile Dimitrescu; începând cu 1963, prin dosarul 0046150 s-a repornit oficial munca de cercetare și experimentare în acest domeniu. A devenit tot mai dificil să urmărim evoluția dosarului acesta după 1965, din cauza faptului că au fost complet excluși civilii din activitate, iar lucrările de experimentare s-au desfășurat exclusiv sub control militar.

Utilizarea prototipului în timpul evenimentelor din 1968 rezultă din date și informații indirecte, dar credibile, care se corelează (crono)logic cu datele și informațiile ce pot fi verificate. Nu am putea indica precis (dacă respectăm rigoarea criteriilor cercetării științifice) faptele și evenimentele petrecute în august 1968 (în ce mod a fost realmente utilizată arma și ce efecte a produs) dar în orice caz, nu prezența acesteia a constituit motivul principal al faptului că URSS nu a invadat România în acel an. Poate a fost unul din motivele care au făcut ca sovieticii să ezite, dar nu principalul motiv. În opinia noastră, motivul principal a fost constituit de faptul că RSR constituia (prin înțelegerea directă cu SUA, după toamna anului 1962, la încheierea crizei cubaneze) un teritoriu gri, de relativă neutralitate între NATO și Pactul de la Varșovia și deci, de interacțiune pașnică între cele două blocuri politico-militare, aproximativ cum a fost Turcia în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Tehnologia agresiunii geofizice

Generalităţi– tehnologia agresiunii geofizice (ne referim la armamentul specializat) este bazată pe principiul reproducerii fenomenelor naturale dar şi controlarea/dirijarea acestor fenomene. Pentru ca aşa ceva să devină posibil, au trebuit mai întâi elucidate o serie de procese şi fenomene naturale, dintre care cel mai important element de interes a fost mecanismul de transport al electricităţii prin atmosfera şi scoarţa terestră.

Această categorie de arme este bazată pe controlarea proceselor sau/şi fenomenelor naturale care se petrec în mediul geofizic, adică în crusta terestră, în mediul gazos ori lichid, în scopul de a utiliza astfel factorii de mediu pentru realizarea unor agresiuni asupra unei ţinte aflate undeva în cadrul geosistemului- pe sol, în subsol, în atmosferă, pe şi sub apă, ori chiar în spaţiul cosmic periterestru.

Pentru ca electricitatea să poată fi transportată (sub formă de curent electric în speţă) este necesar ca:

particulele încărcate să fie mai întâi despărţite după semn;
să se poată realiza deplasarea dirijată a fasciculelor de ambele semne pe aceeaşi direcţie dar fără a fi puse în contact.

În electrotehnică aceste condiţii se îndeplinesc simplu de către cablurile conductoare bifilare, în care celor două „fire” le corespund polarităţile „+” şi „-” iar deplasarea sarcinilor electrice se face prin existenţa unei diferenţe de potenţial care generează apariţia unei forţe electromotoare. Pentru cazul unei deplasări dirijate a electronilor în interiorul conductorilor metalici, situaţia este simplă, dar în cazul armei geofizice se pune problema transportului prin atmosferă, în lipsa unui conductor metalic. A realiza încărcarea electrică a aerului înseamnă practic a ioniza aerul, ceea ce ar conduce la un moment dat la formarea plasmei.

Se ştie că plasma este caracterizată prin quasi-neutralitate electrică, orice tendinţă de separare înăuntrul plasmei a sarcinilor electrice fiind imediat urmată de acţiunea unui câmp electric restaurator de o imensă putere. Tocmai datorită acestui fapt starea de agregare „plasmă” nu este reprezentată de orice material ionizat ci doar în condiţiile în care se poate manifesta quasi-neutralitatea electrică. Pentru ca arma geofizică să funcţioneze este însă necesar ca să poată emite două fascicole de polaritate opusă şi acestea să nu intre în contact pe timpul deplasării lor către ţintă. Ele vor fi emise de către aceeaşi antenă iar aceasta funcţionează împreună (complementar) cu o lampă specială ce emite un fascicol ultraviolet forte.

Se va face o anumită acordare între emisia UV şi cea electromagnetică, creându-se un canal de ionizare şi accelerare ce străbate atmosfera pe o lungă distanţă. În cadrul acestui canal de transport electric, fascicolele de ioni pozitivi şi respectiv electronii (sarcinile electrice negative) se despart de la sine parţial şi datorită diferenţei de masă, fiind accelerate pe acelaşi canal, dar fără a fi puse în contact. Pentru ca acest contact să se producă totuşi, este necesară o anumită comandă din partea operatorului instalaţiei, iar în acel moment, în poziţia la care a ajuns deja deplasarea de sarcini electrice, se va produce descărcarea electrică de mare putere, sub forma unui „glob de foc”.

Aşadar, armamentul geofizic propriu-zis (specializat) se bazează pe o emisie focalizată de radiaţie ultraviolet de mare putere, care crează un canal ionizat în cadrul atmosferei, canal ce este utilizat pentru transportul unei descărcări electrice de putere. Dar lampa cu ultraviolet din păcate nu poate avea o rază de acţiune eficace (bătaia armei) prea mare şi de aceea pe lângă lampa în ultraviolet, pentru a mări foarte mult eficacitatea acestui transport electric la distanţe foarte mari, s-a adus şi o emisie electromagnetică deplasată odată cu fascicolul UV în acelaşi canal de propagare.

Analiză/observaţii– s-a înţeles de la bun început că pentru realizarea unei arme bazate pe „transportul aeroelectronic” va trebui mai întâi să fie puse la punct componentele ce ar permite reproducerea fenomenelor naturale de transport al electricităţii prin atmosferă:

instalaţii de generare a aburului (particulele fine de apă) şi „vântului” (aer comprimat şi ejectat cu viteză prin duze) pentru obţinerea efectului Lenard;
lampă de radiaţii ultraviolet pentru fotoionizarea amestecului aer/apă;
instalaţie de bombardament electronic la înaltă tensiune pentru obţinerea efectului Compton şi a supraionizării „prin şoc” a agentului de lucru aer/apă;
un dispozitiv de polarizare a jetului de particule ionizate, prin care particulele să fie separate după semn învingând imensa forţă restauratoare;
un canal de deplasare a particulelor polarizate în care acestea să-şi poată păstra polarizarea fiind totodată focalizate şi accelerate axial.

Aceste cerinţe din cadrul „caietului de sarcini” par a fi de neatins pentru orice inginer actual, ca de altfel şi pentru lumea inginerească de la finele sec.XIX. S-au ridicat în mod firesc o serie de întrebări. De pildă- cum să învingi imensa forţă restauratoare care tinde să neutralizeze sarcinile electrice prin formarea „plasmei”? Sau cum să poţi menţine sarcinile electrice polarizate pe timpul deplasării lor prin atmosferă? Cum să antrenezi aceste fascicole polarizate în cadrul atmosferei şi cum să fie aceste fascicole bine focalizate pe axul de deplasare?

În acest sens, soluţia a fost de a conexa radiaţia luminoasă din spectrul ultraviolet (fotoionizantă) cu radiaţia electromagnetică din domeniul radio. Emisia radio a fost utilizată ca „ghid de undă” şi accelerator electromagnetic. „Ghidul de undă” având şi proprietatea de a focaliza fascicolul de particule. Pentru a nu se confrunta cu uriaşa forţă restauratoare, s-a înţeles că ionizarea şi polarizarea particulelor trebuie să se facă treptat, pe măsură ce gradul de ionizare creşte, ele să fie totodată despărţite prin acţiunea filtrelor electrice de înaltă tensiune iar pe timpul deplasării prin atmosferă, la polarizarea/focalizarea fascicolului participând deopotrivă canalul de radiaţie ultraviolet şi ghidul de undă radio precum şi diferenţa de masă dintre radicalii atomici (nuclei) şi electroni.

Precursori ai tehnologiei agresiunii geofizice

Generalităţi- trebuie menţionat faptul că primele cercetări şi experimente legate de armele geofizice specilizate, s-au desfăşurat la cumpăna dintre sec.XIX şi XX, dar şi în prima decadă a sec.XX. Paragraful de faţă îşi propune astfel să facă o scurtă prezentare a activităţii şi realizărilor unora dintre precursorii războiului geofizic. Lucrarea de faţă prezintă în acest paragraf o serie de exemple în scopul de a evidenţia astfel interesanta evoluţie a cercetărilor în domeniul fenomenelor de transport natural a electricităţii în cadrul geosistemului, domeniu în care s-au înregistrat de fapt două direcţii de cercetare distincte:

colectarea şi utilizarea sub diverse forme a acestui curent electric din mediul natural;
totodată şi utilizarea mediului teluric pentru transmiterea şi amplificarea de energie electrică sau pentru telecomunicaţii în unele cazuri.

Din câte ştim până la ora actuală, doar Nikola Tesla a studiat de la bun început şi variantele de aplicaţii militare ale mediului electroteluric terestru. Pentru aceasta însă, el a combinat rezultatele cercetării referitoare la transmisia atmosferică a energiei electrice cu studiul omolog al mediului teluric; din „suma” acestor două domenii rezultând în fine primele cercetări referitoare la arma supremă: arma geofizică.

Analiză/observaţii- este cunoscută preocuparea savantului Nikola Tesla, în SUA, dar şi a omului de ştiinţă rus Mihail Mihailovici Filipov, în sensul realizării armei geofizice. Din păcate, activitatea acestuia din urmă a rămas bine secretizată iar rezultatele obţinute de el, incerte, făcând încă obiectul speculaţiilor. Din punct de vedere al probatoriilor legate de M. Filipov, nu ne putem baza practic la ora actuală decât pe corespondenţa dintre Filipov şi V.I. Lenin, prin care Filipov îi preciza lui Lenin că testele de laborator au dat rezultate încurajatoare dar are nevoie de resurse materiale pentru a realiza un prototip de dimensiuni mai mari.

Filipov fiind asasinat tocmai în timp ce îşi întocmea primul studiu în care punea concluzii teoretice asupra tehnologiei aplicate la această armă. Rezultă deci că Filipov nu a apucat să construiască nimic până la asasinarea sa în 1903, în vreme ce peste ocean, N. Tesla deja făcea experimente de amploare la nivelul anului 1908.

La relativ scurtă vreme după Tesla, inventatorul român Constantin Văideanu este acela care prin brevetele sale, venea practic să confirme concluziile cercetărilor efectuate de către Nikola Tesla şi probabil, M.M. Filipov. Şi dacă Tesla obţinea aceste concluzii către finele sec. XIX, experimentând noua tehnologie deja la începutul sec.XX, Constantin Văideanu ajungea la concluzii asemănătoare abia în timpul primului război mondial, pentru ca în 1919 să solicite primul brevet.

În paralel cu Văideanu, dar chiar în timpul primului război mondial, un alt inventator, de această dată britanic- J.Hattinger -prin brevetul US1309031 din 1916 propunea „conductorul electric aerian” pentru transportul fără fir al curentului electric dar şi pentru transmisiuni. Ca şi Tesla sau Văideanu, Hattinger utiliza radiaţia ultraviolet pentru ionizarea aerului şi transformarea acestuia într-un bun conductor de electricitate. De asemenea, utiliza emisia radio ca ghid de undă pentru deplasarea fascicolului ultraviolet şi a aerului ionizat.

Un alt inventator ce a încercat să realizeze o armă electromagnetică, fiind de altfel şi destul de mediatizat în epocă, a fost Conrad Reno. Puţin după Văideanu, Reno inventa un dispozitiv pe care l-a denumit „sistem de transmitere a energiei fără fir”- în cadrul brevetului US 1504974 din 12.08.1924 (solicitat la data de 01.03.1920), Conrad Reno propunea un tun electromagnetic ce utiliza radiaţie X adică radiaţie electromagnetică cu energia cuprinsă între 120eV şi 120keV, având lungimea de undă între 10 şi 0,01 nanometri, correspunzătoare frecvenţei cuprinse între 30 petaherţi şi 30 exaherţi adică între 3 × 10¹⁶ Hz şi 3 × 10¹⁹ Hz.

Lungimea de undă a razelor X este mai mică decât cea a radiaţiei ultraviolet care poate fi utilizată complementar în cadrul aceluiaşi aparat. Asemănător experimentelor realizate de Nikola Tesla şi Phillipp Lenard, C. Reno a realizat experimente cu raze X, dar şi el a încercat să găsească metode cât mai eficace de focalizare şi transmitere a razelor X la o distanţă cât mai mare. C. Reno s-a gândit să utilizeze oglinzi-reflectoare parabolice în al căror punct focal a dispus catodul cald emiţător de electroni, iar peste această schemă a suprapus un câmp electromagnetic „călător” de o configuraţie elicoidală, în situaţia în care emiterea electronilor se poate face în cadrul unei camere de vacuum. Inventatorul a gândit fascicolul de radiaţie X ca şi cum ar fi un „conductor electric” prin care poate transmite energia la mare distanţă. Schema concepută de Reno ne prezintă un aparat compact capabil să dezvolte putere mare. El a utilizat radiaţia X şi câmpuri magnetice dar nu a introdus în schemă şi radiaţia ultraviolet, aşa cum au făcut alţi inventatori, cum ar fi de pildă Nikola Tesla sau Constantin Văideanu ori John Hattinger.

Istoria secolului XX a mai putut nota şi experimentele deosebit de interesante realizate chiar la începutul de secol de către cercetători care au urmărit să înţeleagă, să reproducă experimental şi să stabilească utilizări practice fenomenelor de transport a electricităţii prin atmosferă şi scoarţă. Nikola Tesla, de pildă, a studiat fenomenele de transmitere şi amplificare a energiei electrice în cadrul mediului natural atmosferic sau teluric, fără utilizarea niciunui suport fizic artificial (cabluri,etc). Preocupări relativ similare a avut şi cercetătorul german Emil Jahr, care a studiat cu precădere transportul curentului electric prin sol şi utilizarea mediului teluric pentru extragerea de energie electrică.

Astfel, în ultima jumătate a sec.XIX, cercetările au scos în evidenţă circulaţia prin sol a unor curenţi electrici, ceea ce bineînţeles că a trezit şi ideea captării şi utilizării acestei „electricităţi gratuite” din sol. Cam în acelaşi timp, cercetători precum Tesla sau Jahr au venit şi cu propunerea utilizării mediului teluric pentru transmisia şi amplificarea de energie electrică. Astfel, prin 1865, W.P.Piggott a obţinut brevetul US 050314 pentru un „cablu de telegraf” în funcţionarea căruia utiliza energia electrică din subsol. El a conceput astfel o reţea de telegrafie alimentată prin intermediul mediului ambient, deci fără să necesite surse exterioare de energie electrică. Totodată, în anul 1874, W.D.Snow a inventat şi realizat o sursă de curent electric care era practic un colector de energie electrică telurică, obţinând cu acea ocazie brevetul US155209. Aproximativ în aceeaşi perioadă de timp, James C. Bryan a inventat şi experimentat ceea ce el a denumit „baterie telurică”, pentru care a şi primit un brevet de invenţie, US 160152, în anul 1875.

Pentru ca, acest gen de „captatoare de energie electrică” să mai fie realizate şi de alţi cercetători şi inventatori de pe tot globul practic. Aceasta deoarece mulţi au realizat existenţa de interlegături strânse între electricitatea telurică de la nivelul crustei terestre şi câmpul magnetic al Pământului. În 1876, J. Cerpaux a inventat o pilă chimică având mai multe elemente, pentru care a şi obţinut brevetul US182802, prin utilizarea mai multor perechi de electrozi el deschizând posibilitatea multiplicării tensiunii sau curentului (după caz, prin înseriere sau cuplare în paralel). Şi tot în aceeaşi perioadă (1879), Daniel Drawbaugh inventa şi realiza un ceasornic alimentat cu energie electrică, aceasta fiind colectată tot din sol, pentru care a primit brevetul US 211322. Ulterior, în 1885, un alt inventator, G. F. Dieckmann, a pus la punct un colector perfecţionat de energie electrică telurică, la care a mărit suprafeţele colectoare şi a înseriat mai multe astfel de elemente colectoare pentru a obţine o tensiune cât mai mare.

Se poate observa că pe măsură ce ne îndreptăm către finele sec. XIX, aceste invenţii au tot căpătat perfecţionări. Chiar dacă ocupă spaţiu destul de mult pentru a da o putere mare, un astfel de colector teluric avea totuşi un mare avantaj : energia gratuită. Pentru invenţia lui G. Dieckman s-a acordat brevetul US329724. Mulţi ani mai târziu, William T. Clark inventa un colector electric simplu, ce extrage energia din sol şi care poate fi conectat în paralel ori înseriat, după necesitate, potrivit brevetului de invenţie US 4153757 cu titlul „Metodă şi aparat pentru producerea de electricitate”.

Ceva mai târziu, în anul 1984, John Ryeckzek inventa şi realiza o pilă electrochimică a cărei funcţionare era bazată şi pe extragerea curentului electric teluric. Pentru o astfel de realizare el a obţinut brevetul US 4 457988. La J. Ryeckzek era vorba de un bazin cu electrolit care este prevăzut şi cu o serie de electrozi colectori de energie electrică telurică. De altfel, încă din 1893, astfel de surse electrochimice „întreţinute” fuseseră inventate şi chiar realizate şi de către M. Emme, care obţinea patentul US 495582.

Ca şi în cazul invenţiei lui J. Ryeckzek, ele erau prevăzute cu electrolit dar şi cu o serie de electrozi colectori. De altfel, în anul 1903, M. Emme aducea unele perfecţionări. El a prevăzut o instalaţie de stocare a energiei electrice şi nu doar producere a acesteia. Şi în fine ar mai trebui amintită şi „bateria electrică” realizată de Nathan Stublefield în anul 1896, care era tot o pilă electrochimică ce funcţiona împământată, colectând şi curent electric din subsol pentru a-şi optimiza regimul de funcţionare. Şi exemplele pot continua.

Un alt controversat inventator considerat de unii ca pionier al tehnologiei războiului geofizic, a fost Harry Grindell Matthews (1880-1941), cercetător şi inventator englez. În anii ’20 el a făcut multă vâlvă, pretinzând public descoperirea a ceea ce el numea „raza morţii”. De fapt. H.G. Matthews era inginer electronist şi a avut o activitate remarcabilă în domeniul inovaţiilor- de pildă, în 1911, Matthews inventa ceea ce el a denumit „Aerophone”, care era de fapt un radiotelefon utilizat pentru asigurarea legăturii dintre staţiile de sol şi un aeroplan aflat la o distanţa de cel mult 2 mile (cca.4 Km). În fine, odată cu izbucnirea primului război mondial în 1914 şi odată cu atacarea Londrei pe timp de zi şi mai ales de noapte cu ajutorul marilor dirijabile Zeppelin, oficialităţile au pus un premiu de 25000 lire pentru cel care inventează o armă eficace împotriva zeppelinelor sau un aparat telecomandat capabil să acţioneze de la distanţă, deci fără ca omul să se afle la bord.

Matthews a inventat o staţie de telecomandă în care a utilizat elemente de seleniu şi a demonstrat cu succes funcţionarea unui astfel de aparat în faţa reprezentanţilor Amiralităţii, într-un poligon amenajat în Parcul Richmond încasând premiul promis. Ceva mai târziu, în anul 1921, el a realizat primele imagini însoţite de sunet înregistrat, fiind astfel şi precursorul filmului sonorizat. Pentru ca în anul 1923, H.G. Matthews să pretindă inventarea a ceea ce el denumea „raza morţii”. Iniţial, această „rază a morţii” s-a dovedit a nu fi chiar aşa letală, fiind utilizată de inventator pentru oprirea de la distanţă a unui motor de combustie internă, dar Matthews a pretins totodată şi că aparatul său poate face să amorseze de la distanţă materialele explozibile şi poate interacţiona direct cu organismele vii, provocând anihilarea infanteriei inamice sau distrugerea vegetaţiei din zona ţintă. În urma unor neînţelegeri cu autorităţile britanice, H. Matthews pleacă mai întâi în Franţa şi de acolo în SUA, unde va lucra la compania cinematografică Warner Bros.

Harry Grindell Matthews a suferit un infarct şi a decedat la data de 11 septembrie 1941, lăsând în urma sa o prodigioasă activitate de inventică cu aplicaţii practice recunoscute public doar în domeniul cinematografiei. Nimeni nu ştie însă cu exactitate ce a inventat H.G. Matthews sub numele de „raza morţii” şi ce legătură exista între această invenţie şi alte lucrări ale sale din domeniul radiotehnicii.

Trebuie să observăm totuşi că în aceeaşi epocă, Nikola Tesla, prof. Bergen Davis şi alţi ingineri sau oameni de ştiinţă, aveau în lucru aparate similare. Astfel de experimente a realizat la un nivel mult mai avansat şi mai devreme în epocă decât Matthews, românul Constantin Văideanu, care de asemenea a indicat aplicaţiile militare deosebit de interesante ale unui astfel de sistem de transport de electricitate dar şi descărcare controlată.

Un alt inventator care a realizat un aparat oarecum similar aceluia experimentat de către Constantin Văideanu în anul 1915 şi brevetat prin 1919 atât în România cât şi în Franţa, a fost Henry Fleur în 1936, ce utiliza o emisie de înaltă frecvenţă dar şi raze luminoase şi emisii „în infraroşu”, a susţinut el. Însă autorii lucrării de faţă, în urma analizei comparative cu alte invenţii similare, opinează că era mai curând vorba de emisii în ultraviolet, nu în domeniul infraroşu.

În fine, alţi inventatori care au mai pretins descoperirea „razei morţii” au mai fost Antonio Longoria şi Henri Claudel. A.Longoria pretindea că aparatul său poate acţiona foarte eficace asupra oricărei fiinţe şi chiar dacă aceasta este protejată de pereţii unei construcţii sau alte obstacole; din cercetarea detaliilor tehnice observabile în cadrul fotografiilor păstrate din epocă, autorii opinează că aparatul lui Longoria era mai curând un puternic emiţător de infrasunete decât de unde electromagnetice.

În timpul primului război mondial, Cpt. Archibald Montgomery din departamentul de cercetare al aviaţiei militare britanice, a propus utilizarea jeturilor de gaze arse ce ies din eşapamentul motoarelor de combustie drept antene radio, prin electrizarea acestor jeturi şi transformarea lor într-un fel de conductori electrici desfăşuraţi în înaltul cerului sau pe desupra liniei tranşeelor. Ideea este interesantă şi a fost aplicată aproape un secol mai târziu în cadrul programului „Războiul Stelelor”, alături de instalaţia ce este azi (începând cu 1992) cunoscută sub numele de „HAARP”.

Aplicaţiile radiaţiei ultraviolet în domeniul transportului la mare distanţă a particulelor ionizate, sunt foarte importante mai ales pe fondul existenţei fenomenului de colectare a sarcinilor electrice din atmosferă, ceea ce înseamnă practic că fascicolul iniţial de sarcini electrice şi particule ionizate, se va amplifica pe măsura deplasării prin atmosferă. Exact în acest sens a venit şi invenţia lui E. M. Rave din anul 1922. Acesta, inspirat de metoda ce fusese propusă în 1916 de către J. Hattinger prin brevetul US1309031, propunea şi el la câţiva ani după Hattinger, un „far” utilizând radiaţie ultraviolet, prin care să fie realizat un conductor electric aerian aplicat atât pentru transportul de energie electrică fără fir şi pentru optimizarea telecomunicaţiilor.

Tot în vederea optimizării telecomunicaţiilor, după cel de-al doilea război mondial au fost reluate şi perfecţionate ideile mai vechi privind utilizarea atmosferei ionizate drept antenă radio, de altfel cam acestea este şi principiul general al HAARP. Să notăm cu titlu de exemplu invenţia propusă de C.C. Laster în 1952: el utilizează raze X şi încearcă prin ionizarea aerului să folosească atmosfera drept antenă. Laster s-a inspirat copios din cadrul tehnologiei propuse de două brevete: cel al lui Hattinger dar şi brevetul lui I.J. Forman din 1943 privind „Mijloace de transmitere a sarcinilor electrice prin spaţiu”. Acest din urmă brevet nu a făcut altceva decât să lanseze în public principiul de funcţionare a armamentului geofizic de mare putere.

Bunăoară, invenţia din anul 1924 a colectivului de cercetători condus de Victor Albert Henocque, prezenta „Proces şi aparat pentru obţinerea unei noi forme de radiaţii”. Ca şi în cazul lui Forman (1943) sau al lui Văideanu (1919) şi acest brevet nu a făcut altceva decât să prezinte publicului un important principiu de funcţionare al armamentului geofizic de mare putere. Aşadar, la începutul secolului XX au existat o serie de inventatori şi experimentatori care s-au ocupat de domeniul armamentului geofizic: Nikola Tesla, Mihail Mihailov Filipov, Constantin Văideanu, Harry Grindell Matthews, Henri Claudel, Henry Fleur, Antonio Longoria, Bergen Davis, Vladimir Gavreau, Robert Levavasseur şi alţii.

Imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial, Departamentul American al Apărării a început să aibă în vedere o serie de fenomene naturale în sensul utilizării lor în teatrul de război- fenomene legate de încărcarea electrică a atmosferei, manifestările geotectonice sau cele orajoase. S-au desfăşurat în acest sens anumite proiecte de cercetare cum au fost Project Skyfire, Project Prime Argus sau Project Storm Fury. Mai târziu, pe timpul Războiului Rece, a fost lansat şi Programul HAARP, chiar dacă nu a avut de la bun început această denumire sub care s-a consacrat mai târziu.

Contribuţii şi realizări româneşti în domeniu

Generalităţi– încă de la începutul secolului XX, oamenii de ştiinţă români au avut preocupări legate de utilizarea factorilor de mediu în scopuri militare. Acest paragraf urmăreşte să scoată în evidenţă în special activitatea şi rezultatele câtorva oameni de ştiinţă:

Constantin Văideanu;
George Constantinescu;
Ştefania Mărăcineanu;
Nicolae Moraru.

Aşa cum se va evidenţia în cadrul paragrafelor următoare, activitatea acestora a avut o importanţă deosebită în punerea la punct a tehnologiilor specifice agresiunii geofizice.

Analiză/observaţii– în legătură cu primele încercări de control climateric, o importantă amprentă şi-a pus-o savanta Ştefania Mărăcineanu (1882-1944) care s-a ocupat printre altele şi de fenomene meteorologice dar mai ales de tehnicile artificiale de control asupra acestor fenomene, descoperind procedeul de realizare şi declanşare artificială a ploii, deci reglare artificială a regimului de precipitaţii. A şi provocat o primă astfel de ploaie artificială, la Bucureşti în 1931. Fiind pentru acea vreme o chestiune de-a dreptul şocantă şi având atâtea posibilităţi de aplicaţii civile sau/şi militare, Ş. Mărăcineanu avea să fie invitată, de guvernul francez pentru a-şi continua cercetările în acest domeniu, chiar în teritoriul deşertic din Algeria, în 1934.

Continuând cercetările în acest domeniu al fenomenelor meteo şi controlului climateric artificial, Ştefania Mărăcineanu avea să stabilească existenţa unei interlegături între cutremurele de pământ şi fenomenele atmosferice. De altfel, această corelaţie fusese observată încă de la începutul secolului XX de către Nikola Tesla, ale cărui experimente în acest domeniu erau de anvergură mai mare şi mult mai edificatoare de altfel. În fine, să mai notăm faptul că Ştefania Mărăcineanu a observat că în ajunul producerii cutremurelor apare o creştere sensibilă a radioactivităţii în zona epicentrului datorită degajării de radon, iar acest fenomen are şi repercursiuni asupra încărcării electrice a subsolului şi atmosferei.

Totodată va trebui să amintim şi de activitatea desfăşurată de cercetătorul Constantin Văideanu şi care s-a referit tot la fizica atmosferei terestre şi a fenomenelor ce se petrec în atmosfera joasă. Lui C. Văideanu i s-au atribut pe la începutul sec .XX câteva brevete pentru nişte invenţii de-a dreptul şocante, dacă le raportăm la nivelul tehnico-ştiinţific al acelei epoci

RO04395 din 1919 pentru „dispozitiv pentru descărcarea electricităţei din atmosferă pe o rază de circa 5 kilometri”, aparat care putea fi utilizat ca armă, pentru provocarea de trăznete artificiale! Dar şi provocarea de precipitaţii puternice pe o anumită zonă restrânsă. De altfel, pentru aceeaşi lucrare s-a obţinut şi brevetul francez FR524839, solicitat tot în 1919;
ceva mai târziu, prin 1929-1930, deja Constantin Văideanu perfecţionase aparatele sale de control climateric obţinea (1930) brevetul francez FR603562 la care a adus completarea nr.36728 din data de 02.08.1930 pentru: „dispozitiv pentru transmiterea energiei în lungimi de undă extrem de scurte, la mari distanţe”.

Practic, C. Văideanu a realizat o instalaţie ce utiliza undele radio dar şi emisia în ultraviolet (fotoionizantă) pentru a canaliza din start o anumită energie pe care să o amplifice în drumul acesteia prin atmosfera încărcată de electricitate, pentru ca în zona-ţintă să o declanşeze sub forma unor descărcări electrice de mare putere. Mai târziu el şi-a perfecţionat propriul aparat, făcând posibilă transmiterea de energie la mare distanţă, fără utilizarea de conductori materiali ci utilizând atmosfera şi undele scurte. Practic, el utiliza o cantitate de energie în radiaţii UV pe care o şi emitea în eter utilizând pentru aceasta unde electromagnetice în banda de frecvenţă specifică radiaţiilor ultraviolet, dar totodată concepe şi mijloace interesante pentru conversia unei anumite forme de energie în radiaţie ultraviolet aptă de a fi emisă în eter pe cale de oscilaţii cu lungimea de undă extrem de scurtă.

În cronologia istorică, inventatorul C.Văideanu a făcut practic legătura între Nikola Tesla şi Nicolae Moraru.

Putem observa cum 11 ani mai târziu faţă de experimentele realizate de Tesla (1908), Constantin Văideanu solicita brevetul pentru prima variantă (relativ rudimentară) a instalaţiei „de transport aeroelectronic”. Pentru ca deja în perioada 1926-1930, Văideanu să-şi obţină brevetele pentru variantele perfecţionate ale armei geofizice iar după cel de-al Doilea Război Mondial, începând cu 1963, inginerul şi cercetătorul român Nicolae Moraru realiza în fine varianta perfecţionată, modernă, a Armei Geofizice.

Vorbim aşadar despre un aparat care imită în mare măsură fenomenele de transport aeroelectronic din cadrul atmosferei terestre, prin fărămiţarea şi electrizarea particulelor de aer şi apă, polarizarea jeturilor de particule încărcate cu formarea unor canale de transport şi în final descărcarea electricităţii.

În cele ce urmează vom studia mai amănunţit arma geofizică propusă de către C. Văideanu în primele decenii ale secolului XX: armamentul geofizic conceput de C. Văideanu, a pornit de la o interesantă instalaţie bazată pe utilizarea unui set de lămpi cu emisie în ultraviolet conexate unui aparat de descărcare electrică lucrând la înaltă tensiune. Această descărcare electrică era transportată la distanţa de cca. 5 Km prin canalul de aer ionizat format prin intermediul deplasării fascicolului ultraviolet.

Constantin Văideanu pornea prin menţionarea experienţelor realizate de Heinrich Hertz în1887, utilizând o lampă ce emitea radiaţie ultraviolet şi o bobină de tip Ruhmkorff. Să menţionăm cu această ocazie şi faptul că „bobina Ruhmkorff” a fost produsă, aplicată şi comercializată de către Heinrich Daniel Ruhmkorff (1807-1877) reprezentând de fapt un transformator electric de o concepţie specială, care fiind alimentat cu un curent continuu de joasă tensiune şi lucrând în regimul de bobină de inducţie, produce descărcări pulsative de înaltă tensiune iar pentru a se putea realiza diferenţa de potenţial în cadrul secundarului alimentarea cu curent continuu din primar este brusc tăiată prin intermediul unui dispozitiv denumit ruptor. Această bobină de inducţie a fost de fapt inventată de către Nicholas Callan în anul 1836 reprezentând o variantă timpurie a transformatoarelor electrice de mai târziu.

Hertz a postat o lampă electrică pentru a ilumina electrodul negativ al aparatului de descărcare cuplat la bobina Ruhmkorff, iar între lampă şi electrozii de descărcare a plasat o folie de mică pe post de izolator. Radiaţiile ultraviolet emise de către lampă ionizau aerul din ambient favorizând deplasarea descărcării electrice de-a lungul regiunilor de aer ionizat. Astfel, prima armă geofizică inventată de către Constantin Văideanu consta pe scurt dintr-o lampă de radiaţii ultraviolet de mare intensitate şi un dispozitiv reflector menit a transmite exclusiv radiaţiile ultraviolet către ţinta pe suprafaţa căreia se doreşte realizarea descărcării electrice. Iniţial, Văideanu a considerat că această ţintă ar putea fi un punct oarecare din cadrul atmosferei terestre joase, situat la o distanţa de maxim 5 Km faţă de punctul de tragere al armei, şi tocmai de aceea, invenţia din anul 1919 (brevetată în 1921) a purtat titlul „dispozitiv pentru descărcarea electricităţii atmosferice pe o rază de 5 kilometri”.

Va trebui să constatăm mai întâi ce înţelegea Văideanu prin „electricitate atmosferică” ori „sarcini electrice libere”, mai ales că aceaste formulări le vom mai întâlni şi la invenţiile referitoare la aparatele de colectat energia electrică din atmosferă, inventate şi ralizate în anii 1923-1924 de către francezul Jules Guillot.

Totodată, Constantin Văideanu s-a bazat în mare măsură aproximativ pe aceleaşi proprietăţi ale atmosferei terestre atunci când a conceput arma sa geofizică. El observa printre altele faptul că particulele gazelor din componenţa atmosferei terestre sunt încărcate cu electricitate, adică în atmosferă există „particule ionizate” sau „ioni”, de sarcină pozitivă sau negativă, iar atmosfera în ansamblu constituie un mediu polarizat. Văideanu a ţinut să amintească în acest sens de experimentul realizat de către doi fizicieni germani: Julius Elster (1854-1920) care alături de Hans Friedrich Geitel (1855-1923), la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, în cadrul experimentelor desfăşurate între 1882 şi 1889, au evidenţiat următoarele aspecte:

cei doi fizicieni au luat un cilindru de alamă cu dimensiunile 100×60 mm pe care l-au încărcat cu electricitate pozitivă sau negativă, acest cilindru fiind conectat prin intermediul unui cablu la un electroscop. Să notăm că inventatorul electroscopului modern este fizicianul român Dragomir Hurmuzescu (1865-1954), profesor la Universitatea din Iaşi şi membru al Academiei Române, fondator al învăţământului electrotehnic din România; a realizat cercetări importante în domeniul razelor X şi a electricităţii, fiind printre altele inventatorul dielectrinei dar şi al electroscopului (1894) care astăzi îi poartă numele. Tot Hurmuzescu a fost cel care a înfiinţat în România primul laborator de cercetare în domeniul electricităţii, fiind şi unul din fondatorii Radiodifuziunii din România, al cărei director a fost) un electroscop este alcătuit dintr-o vergea metalica ce are în porţiunea sa inferioară, o lama iar în partea inferioară a acestei lame sunt lipite doua foiţe de staniu. În porţiunea superioară, vergeaua are o sferă metalică prin care se împiedică deplasarea sarcinilor electricce în ambient. Această vergea dar şi foile de staniu, sunt închise într-o cutie de sticlă. Pentru că vergeaua electroscopului trebuie sa fie bine izolată faţă de peretele cutiei, Hurmuzescu a inventat dielectrina: un amestec de sulf cu parafină aflate într-un anumit raport şi amestecate la cald în stare topită;
cei doi fizicieni germani au utilizat un electroscop care era legat printr-un fir de cilindrul de alamă ce a fost menţionat mai înainte; acest cilindru era introdus în interiorul altui cilindru, acesta din urmă fiind inserat în sol. S-a putut constata faptul că foile electroscopului au căpătat tendinţa de a se apropia una de cealaltă, de unde cei doi fizicieni au tras justa concluzie că în ambient (atmosferă şi sol) se găseşte electricitate de ambele semne, fiecare din aceste două elemente ale ambientului fiind polarizate (deci purtătoare ale sarcinilor electrice de un anumit semn) potrivit următoarelor observaţii:
când cilindrul interior era încărcat cu electricitate pozitivă, sarcinile electrice negative de pe cilindrul exterior erau atrase în vreme ce acelea pozitive erau respinse, astfel sarcinile electrice pozitive din cilindrul interior erau încetul cu încetul preluate de către cilindrul exterior care le descărca în pământ, şi astfel aparatul se încărca negativ;
când cilindrul interior era încărcat cu electricitate negativă, tendinţa generală era aceea ca înteg aparatul să rămână încărcat negativ pe o durată relativ lungă de timp.

Din experimentele realizate de Elster şi Geitel, ca şi experimentele edificatoare ale fizicienilor Jean Charles Athanase Peltier (1785-1845) şi Giovanni Battista Beccaria (1716-1781), s-a putut trage concluzia că scoarţa terestră este încărcată cu electricitate predominant negativă. În acest fel, între scoarţă şi atmosferă se formează un câmp electric sferic (Pământul fiind quasi-sferic) având liniile de forţă perpendiculare pe suprafaţa scoarţei.

Fizicianul şi inventatorul german Hans Gerdien (1877-1951) a efectuat măsurători asupra curentului electric din atmosferă iar curentul vertical format între scoarţă şi ionosferă, l-a denumit „curenul conductor vertical” sau „normal”. Studii dar şi măsurători de mare acurateţe în această privinţă, a întreprins şi fizicianul german Philipp Eduard Anton von Lenard (1862 – 1947), cel care avea să descopere efectul care-i poartă numele- „efectul Lenard” fiind la ora actuală recunoscut drept fenomenul care stă la baza electrizării norilor şi formării fenomenelor meteorologice care au loc în atmosfera terestră. Totodată, aceşti cercetători au mai observat şi influenţa pe care o are bombardamentul solar asupra electricităţii atmosferice. În special radiaţiile ultraviolet ce sunt absorbite de către straturile relativ rarefiate aflate dincolo de altitudinea de 10.000 de metri. În primul rând s-a constatat faptul că în interiorul atmosferei conductorii electrici pozitivi sunt mai numeroşi decât cei negativi şi aceasta tocmai sub influenţa radiaţiei ultraviolet. P. Lenard a dat următoarea explicaţie : energia radiaţiei ultraviolet este absorbită de moleculele de oxigen din atmosfera relativ înaltă, aceste molecule suferind modificări alotropice sau chiar disociere şi ionizare în urma impactului cu radiaţia UV.

Bazându-se pe aceste studii şi experimente care l-au precedat, C. Văideanu a inventat instalaţia de descărcare controlată a electricităţii atmosferice (trăznetul artificial) cu o bătaie practică de 5000 metri(vezi Anexa III). Ulterior, inginerul şi cercetătorul român Nicolae Moraru (1910-1993) a inventat ceea ce el-însuşi a denumit „Procedeu şi instalaţie electronică de apărare antiaeriană şi antisatelit” (martie 1963). Printre altele, pentru a realiza această invenţie, Nicolae Moraru a studiat fizica atmosferei terestre; cu precădere fenomenul de transport electronic care se produce în diversele pături ale atmosferei. Astfel de fenomene de transport electronic natural în cadrul şi chiar de către masele de aer şi apă din atmosferă, poate avea practic aplicaţii nenumărate. Astfel, invenţia sus-menţionată ar avea următoarele principale aplicaţii:

sistem de propulsie aerospaţială care utilizează ca agent de lucru un amestec format din aer/apă şi al cărui jet propulsiv atinge viteză relativistă (fiind compus din electroni şi ioni acceleraţi pe ghid de undă radio);
generator electric de orice putere, funcţionând cu apă şi aer;
colector/convertizor de sarcină electrică liberă, din atmosferă;
instalaţie de transport a energiei electrice la distanţă oricât de mare, fără utilizarea niciunui suport material pentru conducerea curentului electric;
colector de energie electrică la nivel planetar, prin emiterea unui fascicol colector care practic înconjură Terra, pe parcursul celor câteva zeci de mii de kilometri (cca 40000 la nivelul ecuatorului terestru) aceast fascicol fiind în măsură să colecteze sarcina electrică liberă din atmosferă, amplificându-se astfel;
instalaţie de alimentare de la distanţă a lansatorilor orbitali, astfel încât aceştia să aibă la bord doar un aparat receptor şi sarcina utilă, deci fără motor, fără combustibil!

Şi evident, mai este şi aplicaţia sa de armă geofizică, deopotrivă armă climaterică şi seismică, pe care de altfel o analizăm în lucrarea de faţă. Poate dezvolta putere cu mult mai mare decât cea a armei nucleare, dar fără a lăsa în urmă reziduuri radioactive sau radioactivitate remanentă care să distrugă viaţa. Loveşte ţinte aflate la orice distanţă fără a avea nevoie de purtători artificiali. Este ieftină şi accesibilă din punct de vedere tehnologic, utilizând ca agent de lucru substanţe ori amestecuri chimice foarte ieftine: aerul, apa. Nu presupune nici consumuri electrice mari, acestea putând fi acoperite cu ajutorul unui simplu grup electrogen, iar puterea deosebită a fascicolului de impact este preluată în mare măsură din cadrul atmosferei, nu de la sursa artificială de alimentare.

Pentru a pune bazele tehnologice ale armei geofizice, Nicolae Moraru a fost nevoit să fondeze o nouă ştiinţă pe care a denumit-o ,,aeroelectronica”, ştiinţă ce studia formarea şi dinamica sarcinilor electrice în atmosferă, în special fenomenele de transport electric prin intermediul maselor de aer şi apă din atmosferă. Înţelegând cum se transportă natural sarcini electrice la distanţe atât de mari şi care este adevăratul mecanism al formării descărcărilor electrice de mare putere, s-a gândit să realizeze un dispozitiv care să funţioneze pe modelul natural folosind drept agent de lucru aerul şi apa, amestecate şi pulverizate fin în cadrul instalaţiei de emisie (radio)electronică. Teoretic, lucrarea lui Nicolae Moraru a fost bine concepută, dar sub aspectul realizării şi aplicaţiilor nu se poate relata nimic, deoarece din diverse raţiuni pe care nu le putem discuta în lucrarea de faţă, România nu a considerat oportun să investească în astfel de tehnologii.

Alte realizări deosebite în materie de armament geofizic au aparţinut inginerului Gogu Constantinescu (părintele sonicităţii) şi mult mai tărziu, inventatorului Constantin Trif, aceştia punând la punct sisteme de alterare a factorilor de mediu cu ajutorul ultrasunetelor. În special dacă ne referim la instalaţii de provocare artificială a ceţii sau ploii, fără nicio intervenţie de tip chimic asupra atmosferei.

Concluzii– pe parcursul secolului XX, au existat o serie de oameni de ştiinţă şi inventatori români care s-au preocupat de domeniul armamentului geofizic, având şi rezultate notabile în acest sens. În special inventatorul Nicolae Moraru, a obţinut soluţii tehnologice cu directă aplicaţie în tehnologia agresiunii geofizice.