17 aug. 2024

Istoria reală a proiectului Romteleghid: 2 – Arma geofizică

de Lucian Ștefan Cozma | postat în: Arhiva, Istoria, Numărul 4, Volumul 3 | 0

Cozma, Lucian Ștefan; Golea, Daniela Georgiana (2024), Istoria reală a proiectului Romteleghid: 2 – Arma geofizică, Intelligence Info, 3:4, 29-44, https://www.intelligenceinfo.org/istoria-reala-a-proiectului-romteleghid-2-arma-geofizica/

The Real History of the Romteleghid Project: 2 – Geophysical weapon

Abstract

Modern geophysical weaponry has a series of operating principles that must be taken into account in order to correctly design and optimize technical and tactical performance. This article will present these principles emphasizing their importance where appropriate.

Keywords: Romteleghid, geophysical weapon, geophysical aggression, technology, functioning

Rezumat

Armamentului geofizic modern îi revin o serie de principii de funcționare de care trebuie să se țină seama în vederea corectei concepții și optimizării performanțelor tehnice și tactice. Acest articol va prezenta aceste principii accentuând asupra importanței lor, dacă este cazul.

Cuvinte cheie: Romteleghid, arma geofizică, agresiunea geofizică, tehnologia, funcționarea

INTELLIGENCE INFO, Volumul 3, Numărul 4, Decembrie 2024, pp. 29-44
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159
URL: https://www.intelligenceinfo.org/istoria-reala-a-proiectului-romteleghid-2-arma-geofizica/
© 2024 Lucian Ștefan COZMA, Daniela Georgiana GOLEA. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Istoria reală a proiectului Romteleghid: 2 – Arma geofizică

Lucian Ștefan COZMA[1], Daniela Georgiana GOLEA[2]

lucian.stefan@yahoo.fr, kolerdaniela@gmail.com

[1] Doctor în Științe Militare (Universitatea Națională de Apărare), fizician (Universitatea București)

[2] Doctorand în Securitate/Științe politice (Universitatea din Ruse „Angel Kanchev”, Bulgaria)

Principiul de funcţionare al armei geofizice

Aspecte generale– armamentului geofizic modern îi revin o serie de principii de funcţionare de care trebuie să se ţină seama în vederea corectei concepţii şi optimizării performanţelor tehnice şi tactice. Acest paragraf va prezenta aceste principii accentuând asupra importanţei lor, dacă este cazul.

Analiză/observaţii– înainte de toate, trebuiesc menţionate următoarele aspecte:

arma geofizică nu utilizează doar emisii radio, aşa cum este cazul „instalaţiei HAARP”, ci şi radiaţii ultraviolet, acestea din urmă având un rol foarte important, prin fenomenul de fotoionizare acţionează asupra maselor de aer/apă, ionizându-le şi făcându-le astfel, bune conducătoare de electricitate;
fascicolul de radiaţie ultraviolet şi masa de aer ionizat pe care aceasta îl străbate, sunt împiedicate să expandeze (să se deplaseze lateral) şi sunt menţinute focalizate axial, cu ajutorul unei radiaţii electromagnetice („ghidul de undă radio”), care joacă totodată şi rolul de accelerator de particule;
pe tot timpul deplasării prin masele de aer, fascicolul ultraviolet pe ghid de undă radio, colectează saricini electrice libere din atmosferă, acestea găsindu-se mai ales la nivelul ionosferei, deci în păturile înalte ale atmosferei şi de aceea amplificarea puterii electrice se face în special prin intermediul unui traseu al fascicolului purtător pe o distanţă cât mai mare în ionosferă;
dispozitivul emiţător este de formă sferică ori semisferică (lampa de radiaţii ultraviolet), fiind dotat şi cu antena destinată emisiei radio (aceasta putând avea forma parabolică);
la „instalaţia electronică de apărare antiaeriană şi antisatelit” concepută începând cu 1963, pe lângă componentele de bază amintite mai sus, în schemă au mai fost introduse:
filtrele electrice în shema cărora erau amplasate şi aparatele ce făceau bombardament cu radiaţie şi , obţinându-se o cameră de ionizare prin şoc coroborată separării după polaritate a particulelor încărcate; să reamintim cu această ocazie că ionizarea prin şoc sau „avalanşă” apare când sub acţiunea unui câmp electric extern puternic, sarcinile mobile obţin energie cinetică suficient de mare astfel încât ciocnindu-se de nodurile reţelei cristaline produc fenomenul de ionizare, mai precis smulgerea unui electron şi transformarea acestuia în electron liber;
difuzorul de aer/aburi sub formă de particule electrizate (iniţial prin efect Lenard) foarte fine şi bine amestecate;
generatorul de aburi şi compresorul de aer (care alimentau difuzorul sus-amintit) şi
transformatoare electrice, bancuri de condensatoare cu încărcarea în paralel şi descărcare în serie;
variantele îmbunătăţite ale armei geofizice utilizează aşadar un amestec de aer şi apă pe care îl electrizează şi apoi ionizează, obţinând ioni de ambele semne şi electroni, pentru ca fascicolul ionic să fie focalizat axial (în interiorul canalului de radiaţie ultraviolet) iar electronii să fie acceleraţi elicoidal pe ghidul de undă format de către emisia electromagnetică (radio).

Experimentele realizate în sec.XVIII şi XIX de către Lenard şi de Beccaria, au demonstrat şi fenomenele de polarizare care se petrec în cadrul dinamicii electrice a atmosferei terestre, de altfel fenomenul fizic care a rămas cunoscut sub numele de „efectul Lenard” fiind legat chiar de polarizarea care se manifestă în cadrul norilor sau odată cu formarea acestora. Lenard nu s-a mărginit doar la constatarea fenomenelor de polarizare (despărţirea sarcinilor electrice) din cadrul norilor, ci totodată a mai şi constatat polarizarea generală a atmosferei, prin aceea că suprafaţa terestră se încarcă la nivel global cu sarcină electrică negativă iar între sol şi păturile atmosferei înalte (ionosferă) se formează un câmp electric vertical ce este în fiece punct perpendicular la suprafaţa solului.

Experimentul edificator în acest sens s-a rezumat la introducerea în sol a unei vergele metalice, după care s-a observat cum aceasta se încarcă electric negativ din cauza contactului cu solul, dar sarcinile electrice negative se deplasează către vârful vergelei şi se descarcă în atmosferă, locul lor fiind luat de sarcinile electrice pozitive captate din aer. Deci în final, un obiect metalic introdus în sol, se va încărca electric pozitiv.

Printre altele s-a mai observat şi aceea că, pe măsură ce înălţimea creşte atmosfera este tot mai bine ionizată, concentraţia de ioni fiind tot mai mare, dar şi faptul că sarcinile electrice preponderente în atmosferă sunt de semn negativ, aceste sarcini negative (în special electronii) fiind de fapt, cele mai uşoare şi mai rapide particule electrice din atmosferă. Totodată s-a mai observat şi aceea că, în cadrul procesului de fotoionizare specific acţiunii radiaţiei ultraviolet, molecula supusă ionizării va ceda electroni, deci sarcini negative. Se vor forma ioni pozitivi şi electroni, iar în anumite condiţii bine stabilite, cele două sarcini electrice se pot despărţi din cauza diferenţei mari de masă dintre ele; în ceea ce priveşte câmpul electric restaurator, el poate avea rolul unui câmp electric accelerator de foarte înaltă tensiune.

Se crează astfel un canal de propagare electrică în care avem un fascicol luminos în spectrul ultraviolet şi o radiaţie electromagnetică, emise de către aceiaşi antenă cu oglindă parabolică. Împreună formează un fel de cameră rezonantă în care particulele ionizate se vor deplasa diferit, datorită diferenţelor de masă şi de viteză,- ionii pozitivi tind să formeze peretele canalului de transport electric, în vreme ce axial se deplasează electronii care pot atinge chiar şi viteze relativiste. În ceea ce priveşte modalitatea de control a acestei emisii, aceasta se face prin intermediul unui dispozitiv special care este cuplat la antenă şi care modifică poziţia anumitor oglinzi şi formarea punctului focal al emisiei luminoase. De obicei, pentru atacurile climaterice de mare amploare, se utilizează mai întâi un bombardament intens cu electroni, prin care se încarcă electric negativ un volum mare din atmosferă aceasta realizându-se prin adăugarea în fascicolul de aer/apă a unui flux de electroni provenit de la o serie de tunuri electronice; este deci realizat un transport aeroelectronic în care de departe prevalează sarcinile electrice încărcate negativ. Astfel, cu un canal de transport de o anumită putere precis calculată, se va transporta fascicolul de electroni la o anumită distanţă şi se va face astfel supraîncărcarea electrică a unui volum din ionosfera terestră.

De pildă, instalaţiile la care lucrul a debutat prin 1963, au fost calculate pentru a ioniza o zonă cvasisferică având diametrul aproximativ de cca 80 Km. Ulterior, către aceeaşi zonă ţintă putea fi trimis un alt jet transportat prin metode similare şi care de această dată ar fi fost încărcat preponderent pozitiv cu fascicule de ioni, dar fără exces electronic. Rezulta o regiune intens ionizată care putea distruge sateliţii sau aeronavele, după cum se alegea înălţimea regiunii-ţintă. În cazul atacului sol-sol, nu era necesar niciun fel de reglaj special al instalaţiei, ci erd îndeajuns ca fascicolele de sarcini electrice de ambele semne să atingă ţinta terestră, cel mai adesea aceasta fiind metalică, deşi nu neapărat. Odată cu impactul la ţintă, se producea contactul forţat între cele două fascicole şi deci, descărcarea electrică.

Să mai menţionăm şi faptul că pe tot timpul procesului de accelerare a jetului de particule, acesta se amplifică prin colectarea de sarcini electrice din atmosferă, mai ales în atmosfera înaltă (ionosferă) fiind în măsură să capteze o cantitate foarte mare de particule încărcate electric. Tocmai de aceea, dacă este mare parcursul jetului electric de atac până la ţintă, el va fi cu atât mai intens cu cât distanţa până la ţintă este mai mare. Pentru a se realiza atacuri geofizice de mari proporţii, se procedează la trimiterea în ionosferă a unui asemenea canal de transport electric polarizat, de aşa natură încât acest transport să se realizeze pe o distanţă cât mai mare, de pildă se reglează instalaţia de emisie astfel încât fascicolul să poată face înconjurul Terrei înainte de a atinge regiunea vizată.

Concluzii- arma geofizică modernă este bazată pe aplicarea unor principii desprinse în special din domeniul electrodinamicii şi al fizicii plasmei şi a căror aplicare a fost mai întâi constatată în natură, explicată din punct de vedere fizic, pentru a se căuta în cele din urmă şi reproducerea pe cale artificială a acestor fenomene naturale, în scopul realizării unor aplicaţii ce interesează domenii precum: energetica, transporturile, tehnica militară etc.

În mod particular, pentru realizarea armei geofizice, s-au avut în vedere următoarele fenomene fizice:

efectul Lenard;
efectul Compton;
fenomenul ionizării „prin şoc” sau „prin avalanşă”;
fenomenul fotoionizării;
separarea centrifugală a particulelor;
radiaţia de frânare (bremsstrahlung) şi absorbţia acesteea;
aplicaţiile forţei Lorentz şi mişcarea purtătorilor în câmpuri încrucişate;
deplasarea modulată a radiaţiei ultraviolet şi electromagnetice (radio);
utilizarea câmpului electric restaurator, pentru accelerarea axială a fascicolului de purtători.

Pentru realizarea unui canal de deplasare a electricităţii prin atmosferă, se lucrează cu două fascicole polarizate diferit, adică un fascicol anodic şi unul catodic, cu plecare de la pământ. În acest scop, se ridică necesitatea de a fi îndeplinite următoarele condiţii:

instalaţia de la sol să fie în stare să producă picături de apă în totul asemănătoare cu acelea naturale, de ploaie;
aceeaşi instalaţie să fie în măsură de a produce un curent de aer cu o viteză de cel puţin 8 metri/secundă;
să fie menţinută ionizarea particulelor respective prin aplicarea metodei fotoionizării (acţiunea radiaţiei ultraviolet);
instalaţia să fie capabilă de a dirija particulele încărcate către direcţia în care se doreşte a se face transportul de electricitate;
instalaţia să fie totodată capabilă de a separa ionii pozitivi de cei negativi şi de electroni, pe timpul transportului de electricitate, astfel încât să nu se producă nedorite descărcări electrice şi astfel, pierderi de energie;
instalaţia să fie protejată şi să nu expună servanţii la acţiunea vreunor factori nocivi pentru sănătate ori care să le pună viaţa în pericol.

Aplicarea concomitentă şi corelată a fenomenelor fizice anterior menţionate, stă practic la baza realizării armamentului geofizic modern.

Fig. 1 Fomarea nucleelor de condensare.

Fig. 2 Influenţa reliefului asupra fenomenelor climaterice.

Pe cuprinsul câmpiilor continentale sau o zonelor aride, vântul va transporta o mare cantitate de praf şi aerosoli (1), de obicei vânturile continentale sunt compuse din mase de aer rece, iar particulele solide pe care acestea le transportă, sunt optimele nuclee de condensare în procesul de formare a norilor; la acest proces vor participa şi (2) masele de aer fierbinte şi foarte umed care bat cu putere mult mai mare dinspre regiunile maritime, având viteze mult mai mari decât vânturile continentale.

În ceea ce priveşte vântul rece „de uscat”, acesta întâlnind în calea sa un lanţ muntos (3) se va deplasa în sus fiind supus unui intens proces de condensare (de aceea, de obicei vârful munţilor este înnorat) şi apoi va coborî pe partea cealaltă a versantului sub formă de aer cald. Iar dacă am avea de-a face cu un masiv muntos izolat (4) aerul rece îl va ocoli formând puternice turbioane şi în cazul în care avem un lanţ muntos cu o deschidere şi urmat de o regiune depresionară, aerul rece se va cumula din mai multe direcţii şi va forma turbioane şi vânturi puternice, scăderi mari de temperatură, etc. Iată cum relieful este un factor care poate avea un cuvânt greu de spus. Armamentul geofizic nu va face altceva decât să ţină cont de condiţiile de mediu pentru a amplifica şi dirija o serie de fenomene naturale care pot avea un impact major asupra oamenilor şi mediului lor de viaţă.

Fig. 3 Zonele de litoral sunt sediul unor intense procese de schimb între atmosferă şi stratul de apă, cantităţi foarte mari de apă fiind „absorbite” de atmosferă şi ridicate la mari înălţimi sub formă de particule foarte fine, antrenate de un curent de aer fierbinte. Se formează astfel cicloanele care poartă cantităţi uriaşe de apă.

Fig. 4 Crearea artificială a unei furtuni- etapa 1.

Fig. 5 Crearea artificială a unei furtuni- etapa 2.

Arma geofizică este destinată atacurilor de amploare menite să altereze sau chiar să distrugă infrastructura statului inamic, reducându-l la incapacitatea ofensivă şi chiar incapacitându-l complet, până la situaţia unei disoluţii a puterii de stat! În ipoteza în care se poate utiliza o regiune de litoral aflată în relativa apropiere a regiunii-ţintă (la circa 400 Km) o furtună creată artificial se va desfăşura astfel:

-(1) aerul rece şi greu, plin de umiditatea colectată din regiunea maritimă vine la înălţime mare; în mod normal, în momentul care va deveni prea greu, el va cădea (2), se va încălzi pe măsură ce-i scade înălţimea şi ar forma un anticiclon (3) pierzând umiditatea şi provocând o creştere importantă a presiunii (4); însă în cazul agresiunii geoclimaterice, bombardamentul cu particule încărcate pe ghid de undă radio, va face ca regiunea de sub masa de aer rece şi umed să sufere o încălzire bruscă iar nu treptată, urmată de tendinţa de deplasare a maselor de aer inferioare (calde) către masele de aer rece, fapt care va conduce la scăderea brutală a presiunii în regiunile inferioare şi naşterea unei formaţiuni orajoase de mare putere, chiar şi tornadă în anumite condiţii.

În condiţii normale, masele de aer din zona de mare presiune (5) se îndreaptă către zona maritimă depresionară, dar în cazul intervenţiei artificiale, acest fapt nu se va mai produce, deoarece depresiunea se formează în chiar regiunea respectivă şi odată cu aceasta fenomenele de condens şi intensificare a vântului.

În ceea ce priveşte fenomenele meteo care în mod normal au loc în zonele de litoral, acestea ar putea fi simplu descrise astfel:

-zonele calde de evaporare a apei marine formează la suprafaţa apei regiuni depresionare (6.) asupra cărora acţionează curentul de aer venind de pe uscat din reigiunile de presiune superioară, iar sub influenţa acestui flux de aer, umiditatea este preluată (8.) de la nivelul mării şi deplasată vertical (7.) către baza stratosferei (9.) unde se răceşte mărindu-şi densitatea.

În cadrul acestui proces normal se poate interveni în sensul de a colecta în mod forţat umiditatea din regiunea maritimă, şi aceasta printr-o supraîncălzire a regiunii medii-înalte de deasupra mării pe direcţia pe care se doreşte dirijarea maselor de aer umed, ceea ce amplifică mult diferenţa de temperatură şi de presiune dintre pătura atmosferică joasă şi cea situată la înălţime medie şi mare. Acest fapt va genera o deplasare masivă a aerului umed de jos, către zonele mai calde superioare şi va urmări direcţia stabilită de acestea.

În cazul regiunii româneşti de la coasta nordică şi nord-estică a Mării Negre, se poate direcţiona aerul umed de deasupra mării către regiuni mai înalte şi încălzite forţat, astfel încâ să intre în curentul rece care vine dinspre est, nord-est. Situaţia termică (întreţinerea căldurii) poate fi realizată în măsura în care se doreşte şi în care permite bătaia armei, adică raza sa de acţiune eficace. În momentul în care nu mai este întreţinută artificial temperatura masei umede, aceasta se va răci în chip brutal şi va intra în regim de condens accentuat, evenimentul fiind însoţit de un întreg de cortegiu de fenomene orajoase.

Fig. 6 Dr.G.A.Sykes, inventator american de la începutul sec.XX; potrivit articolului publicat în Modern Mechanix/ianuarie 1931, acesta pusese la punct un dispozitiv electronic prin care provoca ploaia fără a recurge la intervenţii chimice asupra atmosferei. La începutul anilor’30, dr.Sykes a făcut mai multe demonstraţii încununate de succes.

Fig. 7 Henry Fleur, potrivit articolului apărut în cadrul revistei Modern Mechanix din august 1936, utiliza emisii dirijate de înaltă frecvenţă, reuşind demonstrativ să ucidă diverse animale de experienţă.
Fig. 8 Prof. Harry May (din Londra) prezintă la San Diego, cu prilejul Expoziţiei Internaţionale California Pacific, o armă despre care pretinde că utilizează emisii letale (potrivit unui articol al Modern Mechanix din octombrie 1936).

Fig. 9 Revista Modern Mechanix (ianuarie 1935) prezenta acest inventator german care pretindea că a inventat un pistol capabil să anihileze ţintele vii aflate la distanţa de peste 2 km. Arma a fost testată cu succes la Paris în 1934. Nu s-a prezentat principiul de funcţionare, vorbindu-se totuşi despre un amestec exploziv conţinând magneziu, dar fără a se indica în ce mod ar fi fost acesta utilizat. În opinia autorului, ceea ce inventatorul ţine în mână, este un generator de infrasunete echipat cu o cameră de rezonanţă de tip Helmholtz, utilizând gazele fierbinţi/sub înaltă presiune rezultate din explozia unui cartuş de manevră. Probabil că într-adevăr, invantatorul a utilizat un amestec exploziv de mare energie, conținând magneziu.

Fig. 10 Inventatorul american Antonio Longoria din Cleveland (Ohio), aşa cum a fost prezentat de revista Modern Mechanix/septembrie 1934 (stânga) şi respectiv de revista Popular Science/februarie 1940. A. Longoria a fost un inventator care a lucrat mult cu razele X, având de altfel şi brevete recunoscute pe plan internaţional, ca de pildă brevetele americane US1302391 din 1919 şi US1290604, tot din 1919, dar şi brevetele US 1972529 şi US 1972530. El a pretins la un moment dat că a poate realiza o armă capabilă să ucidă la o distanţă de circa.10 Kilometri, utilizând raze X. Asemănător a pretins şi inventatorul John Hettinger dar şi inventatorul român Constantin Văideanu,- aceştia din urmă utilizau radiaţii ultraviolet purtate pe ghid de undă radio, pentru a realiza un canal de aer ionizat (bun conductor electric) menit să transporte la mari distanţe fascicule de electroni (de pildă radiaţie X) acceleraţi la viteze foarte mari.

Fig. 11 Inventatorul francez Henri Claudel, prezentat de revista Modern Mechanix din august 1935, pretindea de asemenea că a inventat un dispozitiv capabil să ucidă la o distanţă de cca 10 km. De asemenea, fără a utiliza proiectile, ci emisii electromagnetice de un anumit regim.

Fig. 12 Dispozitivul inventat de Constantin Văideanu în 1919. Era capabil să realizeze un trăznet artificial care să lovească ţinte aflate la distanţa de 5 km (extras din brevetul FR603562).

Fig. 13 Tun cu microunde motorizat utilizat ca armă anti-infanterie. Are capacitatea de a lucra la frecvenţa de 95 GigaHertzi şi poate produce arsuri corespunzătoare unei temperaturi de 55-60 Celsius.

Fig. 14 Sistemul de armament cu microunde ADS (Active Denial System) ca şi MEDUSA (Mob Excess Deterrent Using Silent Audio) reprezintă antene de emisie focalizată a fascicolelor intense de microunde cu frecvenţa de 95 GHz (lungimea de undă de 3,2 mm) capabile să producă arsuri superficiale ale epidermei ori senzaţia de căldură intensă specifică unei temperaturi de 55 °C, ţintelor vii aflate pe o rază de 700 metri, penetrând înbrăcămintea subţire. S-au realizat şi astfel de arme manuale.

Fig. 15 Bombă electromagnetică : 1- fascicol microunde; 2- dielectric; 3- antenă elicoidală; 4- dispozitiv reflectorizant; 5- circuit comutaţie; 6- baterie; 7- condensatori coaxiali; 8- GFC etajul 1 (generator de flux comprimat); 9- GFC etajul 2; 10- generator de impulsuri; 11- antena microunde sub material dielectric; 12- inel balast; 13- VIRCATOR (Virtual Cathode Oscillator).

Fig. 16 În stânga- echipamentul individual de luptă propus de sud-coreeni : 1- cască având integrate microfon, videocameră, display cu cristale lichide şi un aparat de identificare a persoanelor după voce ; 2- armă automată portativă cu gloanţe explozive (n.a.- interzise prin convenţiile internaţionale), lansator de minirachete, sistem de ghidare prin laser a rachetelor ; 3- rucsac purtând un mini-computer cu sistem destinat recunoaşterii amic/inamic, aparatură de control, sistem GPS ; 4- combinezon special cu protecţie anti-laser şi anti-microunde şi anti-chimică, detector de mine, sesizor de atac chimic sau radioactiv, instalaţie de climatizare a organismului. În dreapta- grafic prezentând gradul de penetrare a ţesuturilor de către radiaţia electromagnetică cu lungime mică de undă (înaltă frecvenţă), Sursa: publicaţia Korea Times, 2008.

Fig. 17 Generatorul de flux comprimat- structura şi funcţionarea unui FCG.

Fig. 18 Schema simplificată a bombei cu puls electromagnetic.

Fig. 19 Schema funcţionării muniţiei cu puls electromagnetic.

Fig. 20 Model de bombă electromagnetică.

Fig. 21 În stânga- modul în care microundele emise de telefonul mobil afectează irigarea cu sânge a creierului : 1- vas de sânge; 2- arteră; 3- celulele endoteliale ce căptuşesc peretele vasului sangvin; 4- celulele roşii purtătoare ale oxigenului şi nutrimentelor; 5- vasele capilare prin care se face irigarea creierului; 6- la nivelul vaselor capilare peretele acestora este compus doar din celule endoteliale parcurse de fluxul de celule roşii; 7- endoteliul filtrează sângele oprind toxinele şi permiţând doar accesul oxigenului, substanţelor nutritive şi apei; 8- microundele provoacă modificări ale structurii celulelor endoteliale, având drept efect imposibilitatea filtrării sângelui şi intrarea în ţesuturile cerebrale a toxinelor, incapacitatea bunei irigări cu oxigen, etc. Sursa: Finnish Radiation and Nuclear Safety Authority şi Graphic News. În dreapta- Efectul armei cu microunde de 800 Watt străbătând pereţii a patru încăperi : 1- într-o cameră operatorul armei cu microunde de 800 watt putere dirijează fascicolul către perete; dacă ar trage în cineva aflat chiar în aceastî cameră, există riscul de a-l omorî pe cel expus; 2- în camera imediat următoare persoanele supuse emisiei vor suferi tulburări grave ale sănătăţii: 3- persoanele aflate în camera următoare vor fi supuse unei agresiuni electromagnetice care încă poate afecta serios starea de sănătate; 4- chiar şi persoanele aflate în camera a treia faţă de cea în care se află sursa de microunde, încă resimt efectele nocive ale emisiei.

12 aug. 2024

Rolul cunoașterii tacite a lui Polanyi în analiza informațiilor

de Nicolae Sfetcu | postat în: Arhiva, Editoriale, Numărul 3, Volumul 3 | 0

Sfetcu, Nicolae (2024), Rolul cunoașterii tacite a lui Polanyi în analiza informațiilor, Intelligence Info, 3:3, 3-10, DOI: 10.58679/II42103, https://www.intelligenceinfo.org/rolul-cunoasterii-tacite-a-lui-polanyi-in-analiza-informatiilor/

The Role of Polanyi’s Tacit Knowledge in Intelligence Analysis

Abstract

Intelligence analysis, a field that requires the synthesis and interpretation of large amounts of data to make informed decisions, is inherently complex. It involves more than explicit data processing; it also requires the application of tacit knowledge—an often underappreciated but crucial component of effective analysis. Michael Polanyi, a philosopher of science, introduced the concept of tacit knowledge in the mid-20th century. This article explores the importance of Polanyi’s tacit knowledge in the field of intelligence analysis, illustrating how it complements explicit knowledge and enhances the analytical process.

Keywords: intelligence analysis, Michael Polanyi, tacit knowledge, explicit knowledge, intelligence agencies

Rezumat

Analiza informațiilor, un domeniu care necesită sinteza și interpretarea unor cantități mari de date pentru a lua decizii informate, este în mod inerent complexă. Implică mai mult decât prelucrarea datelor explicite; cere, de asemenea, aplicarea cunoștințelor tacite – o componentă adesea subapreciată, dar crucială a analizei eficiente. Michael Polanyi, un filozof al științei, a introdus conceptul de cunoaștere tacită la mijlocul secolului al XX-lea. Acest articol explorează importanța cunoașterii tacite a lui Polanyi în domeniul analizei informațiilor, ilustrând modul în care aceasta completează cunoașterea explicită și îmbunătățește procesul analitic.

Cuvinte cheie: analiza informațiilor, Michael Polanyi, cunoașterea tacită, cunoașterea explicită, agenții de informații

INTELLIGENCE INFO, Volumul 3, Numărul 3, Septembrie 2024, pp. 3-10
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159, DOI: 10.58679/II42103
URL: https://www.intelligenceinfo.org/rolul-cunoasterii-tacite-a-lui-polanyi-in-analiza-informatiilor/
© 2024 Nicolae SFETCU. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Rolul cunoașterii tacite a lui Polanyi în analiza informațiilor

Nicolae SFETCU[1]

nicolae@sfetcu.com

[1] Cercetător – Academia Română – Comitetul Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST) , Divizia de Istoria Științei (DIS), ORCID: 0000-0002-0162-9973

Introducere

Analiza informațiilor, un domeniu care necesită sinteza și interpretarea unor cantități mari de date pentru a lua decizii informate, este în mod inerent complexă. Implică mai mult decât prelucrarea datelor explicite; cere, de asemenea, aplicarea cunoștințelor tacite – o componentă adesea subapreciată, dar crucială a analizei eficiente. Michael Polanyi, un filozof al științei, a introdus conceptul de cunoaștere tacită la mijlocul secolului al XX-lea. El a susținut că „putem ști mai mult decât putem spune”, subliniind că multe dintre cunoștințele noastre sunt tacite și greu de articulat.

Acest articol explorează importanța cunoașterii tacite a lui Polanyi în domeniul analizei informațiilor, ilustrând modul în care aceasta completează cunoașterea explicită și îmbunătățește procesul analitic.

Cunoașterea tacită

Conceptul lui Polanyi de cunoaștere tacită este fundamental pentru înțelegerea modului în care oamenii iau decizii și rezolvă problemele. Cunoașterea tacită cuprinde abilitățile, ideile și experiențele pe care indivizii le dobândesc în timp, care sunt adesea dificil de oficializat sau comunicat. Include intuiții, cunoaștere personală și indiciile subtile pe care le colectăm din mediu – elemente care nu sunt ușor de surprins în formă scrisă sau vorbită.

Polanyi a făcut distincția între două tipuri de cunoaștere: explicită și tacită. Cunoașterea explicită, cum ar fi faptele, procedurile și regulile, este codificată, ușor de comunicat și accesibilă altora. În schimb, cunoașterea tacită este personală, specifică contextului și adesea subconștientă. Celebra afirmație a lui Polanyi că „putem ști mai mult decât putem spune” subliniază ideea că indivizii se bazează pe un rezervor bogat de cunoaștere tacită pentru a naviga prin lume, chiar dacă nu o pot articula pe deplin.

Polanyi argumentează că, pentru a ține cont de procesul de rezolvare a problemelor și pentru a face descoperiri, trebuie să recunoaștem suficient de bine rolul important al cunoașterii tacite și relația pe care o are această cunoaștere cu cunoașterea explicită. Polanyi localizează această formă de cunoaștere ca element esențial al științei și epistemologiei sale.

Potrivit lui Polanyi, deoarece nu există o „metodă științifică”, omul de știință trebuie să se bazeze pe cunoștințele personale, ceea ce pune în mod semnificativ în discuție faptul că pretențiile de cunoaștere trebuie să recunoască în mod suficient rolul „cunoscătorului”. Acesta este argumentul central care susține ideea unei înțelegeri de jos în sus a ceea ce înseamnă să „cunoașteți” ceva. Cerințele de cunoaștere sunt afirmate de „coeficientul personal” al cunoașterii personale a analistului, care, după Polanyi, este o trăsătură fundamentală a ceea ce înseamnă să „cunoști” ceva.(Polanyi 1962) Argumentele lui Polanyi în ceea ce privește autoritatea științei ca o formă validă de anchetă și mod de a înțelege afirmațiile despre cunoaștere, ca o întreprindere, subliniază în continuare modul ascendent de percepție a cunoașterii ca produs. Potrivit lui Polanyi, „autoritatea opiniei științifice” este „în esență reciprocă”, fiind „stabilită între oamenii de știință, nu mai presus de ei”.(Polanyi 1969, 56) Prin urmare, autoritatea cererilor de cunoaștere poate fi caracterizată ca fiind de jos în sus, conform opiniei lui Polanyi. Această perspectivă are legătură cu disciplina de analiză a informațiilor, oferind o modalitate alternativă de a lua în considerare o gamă largă de probleme epistemologice, în principal în legătură cu ceea ce înseamnă să „cunoașteți” ceva.” (Ormerod 2018)

Cunoașterea tacită în analiza informațiilor

Analiza inteligenței este o disciplină în care cunoașterea tacită joacă un rol critic. Analiștii sunt însărcinați să dea sens informațiilor incomplete, ambigue și adesea contradictorii. Ei trebuie să identifice modele, să evalueze riscurile și să anticipeze evenimente viitoare – sarcini care necesită mai mult decât un raționament logic bazat pe date explicite. Aici, cunoașterea tacită devine indispensabilă.

De exemplu, un analist de informații cu experiență poate recunoaște tipare subtile în date pe care un novice le-ar putea trece cu vederea. Aceste modele s-ar putea să nu fie imediat evidente sau ușor de explicat, dar sunt recunoscute prin ani de experiență și familiaritate cu subiectul. Această recunoaștere este o formă de cunoaștere tacită. Capacitatea analistului de a „simți” atunci când ceva este semnificativ, chiar dacă nu poate articula pe deplin de ce, este înrădăcinată în această cunoaștere adânc înrădăcinată.

Conform lui Ormerod, conceptul lui Polanyi de „cunoaștere personală” contribuie la un cadru epistemologic mai nuanțat pentru explicarea a ceea ce înseamnă pentru analiști să „cunoască” produsele activității de informații. (Ormerod 2018)Pentru Polanyi, adevărul este o condiție obiectivă, și găsirea adevărului este realizată prin corespondența unei teorii cu o realitate obiectivă. (Jacobs 2001, 464) Polanyi respinge relativismul cognitiv sau relativitatea realității bazată pe percepția noastră. (Polanyi 1962, 315–16) Polanyi era convins că există o realitate obiectivă; totuși, pentru a deveni inteligibilă, trebuie să încercăm să „însușim și să facem propria noastră” interpretare și înțeles. (Polanyi și Sen 2009, 80) Potrivit lui Polanyi, procesul de descoperire începe în momentul în care anumite impresii sunt considerate neobișnuite și sugestive, o problemă se prezintă minții; se continuă cu colectarea de indicii cu un ochi la o anumită linie de rezolvare a problemei; și culminează cu presupunerea unei soluții clare.(Polanyi 1964, 25)

Polanyi oferă o abordare provocatoare pentru înțelegerea acestor probleme epistemologice din analiza informațiilor. Pentru Polanyi, există ipoteza din spatele actului de observare. (Polanyi 1998, 19) Potrivit lui Polanyi, investigațiile științifice implică o interacțiune perenă de imaginație și de observare. În timp ce domeniul activității de informații recunoaște că este implicat parțial într-un joc de ghicit, arta anchetei, așa cum o înțelege Polanyi, oferă un limbaj mai bogat (Colapietro 2011, 58) și baza epistemologică pentru recunoașterea acestui aspect în cadrul analizei științifice și a informațiilor.

Owen Ormerod a dezvoltat o teorie conform căreia opinia lui Michael Polanyi despre știință poate contribui la înțelegerea procesului și a „produsului” analizei informațiilor. (Ormerod 2018) Argumentele lui Michael Polanyi privind activitățile oamenilor de știință sunt transferabile în domeniul analizei informațiilor, oferind o perspectivă nuanțată pentru perceperea provocărilor epistemologice și a problemelor cu care se confruntă analiștii. Conceptele lui Polanyi de „cunoaștere tacită” și „cunoaștere personală” contribuie la dezvoltarea unei înțelegeri mai eficiente din punct de vedere epistemologic a unor aspecte ale procesului și a produsului analizei informațiilor.

Există o multitudine de încercări, atât în literatura de securitate națională, cât și în literatura de aplicare a legii, de a alinia analiza informațiilor la principiile și practicile „științifice”. (Cooper și Intelligence 2012) Ormerod susține că teoria dezvoltată de Polanyi este transferabilă în domeniul activității de informații. Conceptele lui Polanyi de cunoaștere tacită și personală au o influență puternică asupra percepției practicii analizei de informații.

Mai mult, cunoașterea tacită în analiza informațiilor implică adesea capacitatea de a face judecăți rapide și informate în condiții de incertitudine. Analiștii operează frecvent sub presiunea timpului, unde deciziile trebuie luate cu informații limitate. În aceste scenarii, cunoașterea tacită a analistului – dezvoltată prin experiență și intuiție – îl ghidează în procesul de luare a deciziilor, permițându-i să acționeze decisiv chiar și atunci când cunoștințele explicite sunt insuficiente.

Natura complementară a cunoașterii tacite și explicite

Deși cunoașterea tacită este crucială, nu este suficientă în sine. Analiza eficientă a informațiilor necesită un echilibru între cunoașterea tacită și cea explicită. Cunoașterea explicită oferă fundația necesară, oferind datele concrete, metodologiile și cadrele pe care se construiește analiza. Cu toate acestea, cunoașterea tacită adaugă profunzime și nuanță, permițând analiștilor să interpreteze și să aplice cunoștințele explicite în context.

De exemplu, atunci când analizează o potențială amenințare la securitate, un analist se poate baza pe cunoașterea explicită a incidentelor istorice, a organizațiilor teroriste cunoscute și a protocoalelor de informații stabilite. Cu toate acestea, cunoașterea lui tacită – simțul lui asupra climatului geopolitic actual, înțelegerea nuanțelor culturale și capacitatea lui de a citi printre rândurile de comunicații diplomatice – îi permite să interpreteze datele cu acuratețe și să ofere o evaluare semnificativă.

Această interacțiune dintre cunoașterea tacită și cea explicită este ceea ce face ca analiza inteligenței să fie atât o artă, cât și o știință. Nu este vorba doar despre colectarea și prelucrarea datelor; este vorba despre înțelegerea subtilităților și complexităților care se află sub suprafață. Analiștii care pot integra eficient ambele forme de cunoștințe sunt mai bine pregătiți pentru a oferi analize cuprinzătoare și perspicace.

Bazele epistemologice ale studiilor activității de informații sunt în mare parte extrase din paradigma „securității naționale”. (O’Malley 2016) Patrick Walsh a prezentat trei caracteristici fundamentale care reprezintă în mod evident fundamentul profesiei în activitatea de informații: „mediul informațiilor” (colectare și analiză), „secretul” (acțiune sub acoperire și colectare) și „supravegherea” (monitorizarea subiectelor în cauză). (Walsh 2010, 29)

Obiectivele analistului de informații pot cuprinde în general următoarele categorii: 1. Modelarea prescriptivă necesară analiștilor pentru a reprezenta modul în care ar putea funcționa sistemele; 2. Modelarea descriptivă folosită pentru a înțelege o situație dată și modul în care funcționează; 3. Modelarea predictivă sau exploratorie reprezentând modul în care un sistem dinamic ar putea funcționa în viitor, în anumite circumstanțe.(Waltz 2014, 2–3)

”Conceptul lui Polanyi de cunoaștere personală se articulează epistemologic în sensul că, în domeniul inteligenței, activitatea analistului este prea diversificată pentru a exista o abordare unică „de sus în jos” pentru înțelegerea pretențiilor de cunoaștere ca produs.”(Bang 2017)

Provocări și implicații

În ciuda importanței sale, cunoașterea tacită prezintă provocări în domeniul analizei informațiilor. Una dintre principalele dificultăți este că cunoașterea tacită este în mod inerent dificil de transferat. Spre deosebire de cunoașterea explicită, care poate fi ușor documentată și împărtășită, cunoașterea tacită este adesea legată de individ și de experiențele sale unice. Acest lucru poate duce la o dependență de analiști individuali, ceea ce face dificilă standardizarea sau replicarea expertizei acestora într-un grup sau organizație.

Mai mult, natura subiectivă a cunoașterii tacite poate duce uneori la părtiniri sau erori de judecată. Analiștii se pot baza prea mult pe intuiția lor sau pe experiențele trecute, potențial trecând cu vederea informații noi sau interpretări alternative. Prin urmare, este esențial ca agențiile de informații să promoveze o cultură a gândirii critice și a învățării continue, în care atât cunoașterea tacită, cât și cea explicită să fie apreciate, dar și analizate și rafinate.

În prezent există un interes în creștere în căutarea unei „teorii a activității de informații.” (Hunter și MacDonald 2017) În acest context, problemele epistemologice vor ajunge în prim plan în analiza informațiilor. (Lillbacka 2013, 304) Analiza informațiilor este o activitate de creștere a cunoașterii, iar îmbunătățirea analizei necesită o înțelegere a epistemologiei sau a teoriei originii și naturii cunoașterii relevante. Un mod discursiv de percepție a domeniului „activității de informații” poate fi distins în două moduri fundamentale:(Bang 2017) a) modul de obținere a informațiilor; b) modul în care informațiile pot ajuta factorii de decizie, pe baza informațiilor colectate și analizate. (Mudd și Abbey 2015)

Există un interes puternic să privim psihologic aspectele analizei. (Heuer 1999) Acest lucru este valabil în special în ceea ce privește înțelegerea cunoașterii în cadrul analizei. (Waltz 2014, 1) Analiștii trebuie să fie sensibili nu numai la concluziile la care ajung, ci și la modul în care au ajuns la astfel de afirmații. După cum a observat Heuer:

”Analiștii de informații ar trebui să fie conștienți de propriile procese de raționament. Ei ar trebui să se gândească la modul în care fac judecăți și ajung la concluzii, nu doar efectiv la judecăți și concluzii.” (Heuer 1999, 31)

În acest sens psihologic, analiza informațiilor este o activitate care se angajează în meta-cunoaștere sau, după cum remarcă Mark Lowenthal, „gândirea gândirii” (Lowenthal citată în (Moore și College 2010, 8)). Un scop central al analizei inteligenței este o activitate de tranziție de la „cunoaștere” la „înțelegere”. (Ellis-Smith 2016, 36)

Concluzie

Conceptul lui Polanyi de cunoaștere tacită oferă o lentilă valoroasă prin care să înțelegem complexitățile analizei informațiilor. În timp ce cunoașterea explicită oferă instrumentele și datele necesare, cunoașterea tacită este cea care le permite adesea analiștilor să conecteze punctele, să emită judecăți în cunoștință de cauză și să navigheze în incertitudinile inerente muncii lor. Integrarea ambelor forme de cunoaștere este esențială pentru o analiză eficientă, asigurându-se că deciziile nu sunt bazate doar pe dovezi solide, ci și îmbogățite de experiență și intuiție. Pe măsură ce agențiile de informații continuă să evolueze, recunoașterea și cultivarea cunoașterii tacite va rămâne un factor cheie în îmbunătățirea calității și fiabilității analizei informațiilor.

Bibliografie

Bang, Martin. 2017. „A Shared Epistemological View Within Military Intelligence Institutions”. International Journal of Intelligence and CounterIntelligence 30 (1): 102–16. https://doi.org/10.1080/08850607.2016.1177401.
Colapietro, Vincent. 2011. „Intellectual Passions, Heuristic Virtues, and Shared Practices: Charles Peirce and Michael Polanyi on Experimental Inquiry”. Tradition and Discovery: The Polanyi Society Periodical. 2011. https://doi.org/10.5840/traddisc2011/201238326.
Cooper, Jeffrey R., și Center for the Study of Intelligence. 2012. Curing Analytic Pathologies: Pathways to Improved Intelligence Analysis. CreateSpace Independent Publishing Platform.
Ellis-Smith, James. 2016. „Analysis and Influence in Combat Intelligence”. Journal of the Australian Institute of Professional Intelligence Officers 24 (1): 34.
Heuer, Richards J. 1999. Psychology of Intelligence Analysis. Lulu.com.
Hunter, Duncan, și Malcolm N. MacDonald. 2017. „The emergence of a security discipline in the post 9-11 discourse of U.S. security organisations”. Critical Discourse Studies 14 (2): 206–22. https://doi.org/10.1080/17405904.2016.1268185.
Jacobs, Struan. 2001. „Michael Polanyi, Tacit Cognitive Relativist”. Heythrop Journal 42 (4): 463–79.
Lillbacka, Ralf G. V. 2013. „Realism, Constructivism, and Intelligence Analysis”. International Journal of Intelligence and CounterIntelligence 26 (2): 304–31. https://doi.org/10.1080/08850607.2013.732450.
Moore, David T., și National Defense Intelligence College. 2010. Critical Thinking and Intelligence Analysis. Books Express Publishing.
Mudd, Philip, și Greg Abbey. 2015. The HEAD Game: High-Efficiency Analytic Decision Making and the Art of Solving Complex Problems Quickly. Unabridged edition. Audible Studios on Brilliance Audio.
O’Malley, Pat. 2016. „‘Policing the Risk Society’ in the 21st Century”. SSRN Scholarly Paper ID 2729631. Rochester, NY: Social Science Research Network. https://papers.ssrn.com/abstract=2729631.
Ormerod, Owen. 2018. „Advancing the Epistemology of Intelligence Analysis: A Polanyian Perspective”. ResearchGate. 2018. https://www.researchgate.net/publication/328232543_Advancing_the_epistemology_of_intelligence_analysis_A_Polanyian_perspective.
Polanyi, Michael. 1962. Personal Knowledge: Towards a Post-Critical Philosophy. https://www.press.uchicago.edu/ucp/books/book/chicago/P/bo19722848.html.
———. 1964. Science, Faith and Society. Later Printing edition. Chicago: University of Chicago Press.
———. 1969. Knowing and Being. Ediție de Marjorie Grene. 1st Edition edition. Chicago: University of Chicago Press.
———. 1998. The Logic Of Liberty. First Edition. Indianapolis: Liberty Fund Inc.
Polanyi, Michael, și Amartya Sen. 2009. The Tacit Dimension. Reissue edition. Chicago ; London: University of Chicago Press.
Walsh, Patrick F. 2010. Intelligence and Intelligence Analysis. 1 edition. New York, NY: Willan.
Waltz, Edward. 2014. Quantitative Intelligence Analysis: Applied Analytic Models, Simulations, and Games. Lanham, Maryland: Rowman & Littlefield Publishers.

Articol în Acces Deschis (Open Access) distribuit în conformitate cu termenii licenței de atribuire Creative Commons CC BY SA 4.0 (https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0/)

11 aug. 2024

Istoria reală a proiectului Romteleghid: 1 – Agresiunea geofizică

de Lucian Ștefan Cozma | postat în: Istoria, Numărul 3, Volumul 3 | 0

Cozma, Lucian Ștefan; Golea, Daniela Georgiana (2024), Istoria reală a proiectului Romteleghid: 1 – Agresiunea geofizică, Intelligence Info, 3:3, 65-93, https://www.intelligenceinfo.org/istoria-reala-a-proiectului-romteleghid-1-agresiunea-geofizica/

The Real History of the Romteleghid Project: 1 – Geophysical Aggression

Abstract

The whole story began during the First World War, through the research carried out by Constantin Văideanu (not to be confused with the inventor Nicolae Văideanu, who had important inventive works in the field of aerospace propulsion, but who lived and acted in another era). The technology of geophysical aggression is based on the principle of reproducing natural phenomena but also controlling/directing these phenomena.

Keywords: Romteleghid, geophysical aggression, Nicolae Moraru, Constantin Văideanu, geophysical aggression technology

Rezumat

Toată povestea a început în perioada Primului Război Mondial, prin cercetările realizate de Constantin Văideanu (a nu se confunda cu inventatorul Nicolae Văideanu, acesta având lucrări de inventică importante în domeniul propulsiei aerospațiale, dar care a trăit și acționat într-o altă epocă). Tehnologia agresiunii geofizice este bazată pe principiul reproducerii fenomenelor naturale dar şi controlarea/dirijarea acestor fenomene.

Cuvinte cheie: Romteleghid, agresiunea geofizică, Nicolae Moraru, Constantin Văideanu, tehnologia agresiunii geofizice

INTELLIGENCE INFO, Volumul 3, Numărul 3, Septembrie 2024, pp. 65-93
ISSN 2821 – 8159, ISSN – L 2821 – 8159,
URL: https://www.intelligenceinfo.org/istoria-reala-a-proiectului-romteleghid-1-agresiunea-geofizica/
© 2024 Lucian Ștefan COZMA, Daniela Georgiana GOLEA. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

Istoria reală a proiectului Romteleghid: 1 – Agresiunea geofizică

Lucian Ștefan COZMA[1], Daniela Georgiana GOLEA[2]

lucian.stefan@yahoo.fr, kolerdaniela@gmail.com

[1] Doctor în Științe Militare (Universitatea Națională de Apărare), fizician (Universitatea București)

[2] Doctorand în Securitate/Științe politice (Universitatea din Ruse „Angel Kanchev”, Bulgaria)

In memoriam

Nicolae Moraru (1910-1993)

Unul dintre cei mai importanți cercetători și inventatori ai României moderne, alături de savanți precum Henri Coandă, George Constantinescu, Traian Vuia și mulți alții, Nicolae Moraru a avut însă particularitatea de a-și fi desfășurat cea mai mare parte a activității sale de cercetare într-un cadru cel puțin discret, dacă nu secret, reprezentând astfel unul dintre iluștrii necunoscuți ai științei românești și mondiale. Din păcate pentru știința universală dar și pentru interesele României în mod particular, cea mai mare parte a rezultatelor muncii sale de cercetare au rămas complet necunoscute publicului larg și neaplicate în mod oficial.

De altfel, nici măcar în cadrul restrâns al lumii oamenilor de știință din România, numele lui Nicolae Moraru nu este la ora actuală unul cunoscut, colegii săi de generație fiind dispăruți dintre noi, iar rezultatele muncii sale de cercetare nefiind în general publicate, cu mici excepții. Lucrarea noastră, îndeplinește astfel o datorie de onoare prin a rememora viața și activitatea acestui om de știință, cu realizări atât de importante în dezvoltarea tehnologiilor de intervenție asupra factorilor de mediu în scopuri militare.

Nicolae Moraru s-a născut la data de 20 noiembrie 1910 în comuna Poiana Câmpina (jud. Prahova) și a făcut studiile medii în România, stagiul militar fiind satisfăcut în cadrul Regimentului 7 Dorobanți, contingentul 1932, ca transmisionist. Pregătirea în domeniul electrotehnicii a realizat-o la Institutul Normal Electrotehnic din Paris, ulterior el revenind în România și lucrând până în 1948 ca maistru-șef electrician montor la IAR Ghimbav, instalații electrice avioane. Ulterior, avea să lucreze în energetică iar după anul 1967, la ICEMENERG- București, în cercetare, în ultimii ani ai carierei sale. Până la finele vieții, Moraru a avut o intensă activitate creatoare, venind cu o serie de invenții importante dintre care amintim:

sursa de curent chimică cu electrozi granulați și electrolit gelatinat (1969) reprezentând o perfecționare a sursei electrochimice secundare de tip plumb-acid;
metodă și instalație de combustie termoionică a cărbunelui (1969) ce asigura combustia unui amestec format 80% din apă, 10% din cărbune (posibil și alți carburanți fosili) și 10% aditivi speciali, cu un bilanț energetic net superior amestecului benzină/aer;
procedeu și instalație pentru reducerea consumului de benzină la autovehicule (1980) care presupunea un dispozitiv ce permitea alimentarea secvențială la motorul de combustie internă cu un amestec de alcool-apă-petrol (nerafinat)-benzină;
motorul cu energie pur magnetică (1976, perfecționat în 1983 și 1992) un grup de forță bazat pe conversia energiei magnetice la un randament net superior celui obținut de motoarele electrice cunoscute;
instalația electronică de apărare antiaeriană și antisatelit (1963) lucrare ce a pus bazele tehnologiei moderne de intervenție asupra factorilor de mediu în scopuri militare.

Introducere

Constantin Văideanu obținea imediat după război, brevetul FR524839 din data de 10.09.1921 (lucrare depusă în 24.06.1919) având titlul „Dispositif pour décharger l’électricité de l’atmosphère sur un rayon de 5 kilomètres”, sub clasificarea internațională H05F3/06. Brevetul acesta francez fiind ulterior completat printr-un alt brevet, tot în Franța, și anume FR603562 din 19.04.1926 cu titlul „Dispositif pour la transmission de l’énergie des ondes extrêmement courtes à grandes distances” aparținând aceluiași inventator român, Constantin Văideanu. Invenție era încadrată în clasificarea internațională sub codurile H01Q1/02; H03B1/00; H04B7/00.

Ambele lucrări sunt astăzi PUBLICE și pot fi consultate în baza internațională de date „espacenet”, accesibilă on-line, gratuit. Pe scurt, Văideanu a imaginat mai întâi (în 1919) un dispozitiv destinat descărcării dirijate a electricității din norii de furtună, având bătaia eficace de 5 km. Acest dispozitiv era practic un ansamblu de surse ultraviolet aranjate în cadrul unei lămpi cu dispozitiv de focalizare a radiației luminoase; dispozitivul era proiectat pentru o bătaie eficace a fascicolului UV de 5 km, ceea ce însemna o putere foarte mare a lămpii UV, în fapt, 27 MW (!) fiind puterea totală de alimentare. Raza UV focalizată și având puterea totală de 24-27 MW ar fi reușit să acționeze eficace (în sensul de fotoionizare a aerului) pe o distanță de 5 km, realizând fascicule de aer ionizat, deci electroconductoare (conductori electrici aerieni, gazoși) prin care se putea descărca dirijat și focalizat electricitatea atmosferică, dar și prin intermediul cărora puteau fi emise de la sol impulsuri electrice către țintă. Firește, puterea fiind foarte mare, o astfel de instalație ar fi fost gigantică și fixă, deci ideea a fost respinsă ca impracticabilă.

Câțiva ani mai târziu, același Văideanu și-a dat seama că se poate obține reducerea importantă a puterii de alimentare a instalației dacă se proiectează o instalație aptă de a acționa eficace pe o distanță mult mai scurtă (de pildă, 50 metri), dar aceasta fiind cuplată într-un mod special cu o sursă de câmp electromagnetic călător (undă electromagnetică), unda electromagnetică (unda radio) având rolul de a pilota către o țintă aflată la mare distanță, fascicolul concentrat de ioni și electroni obținut în apropierea lămpii UV-C. O astfel de modulare a radiației electromagnetice luminoase și celei radio (între care există diferențe mult prea mari de frecvență, deci, lungime de undă) constituie o problemă tehnologică deloc simplă, dar nu nerezolvabilă. Totuși, la nivelul anului 1924, Văideanu nu a putut decât să descrie un principiu de funcționare, nu și să ofere soluțiile tehnologice concrete, imediat aplicabile.

Lucrările lui Văideanu și rezultatele muncii de experimentare au fost păstrate în Biroul de Documente Secrete iar după primul zbor al omului în cosmos (aprilie 1961, Gagarin din URSS; februarie 1962, Glenn din SUA) lucrarea a fost repusă în atenție și adaptată corespunzător nivelului tehnologic al anilor’60. Astfel, lucrarea „Instalația electronică de apărare antiaeriană și antisatelit” a fost inițial prezentată la Deva, potrivit unui memoriu tehnic de aproximativ 120 de pagini, la data de 20.02.1963, fiind întocmit de cercetătorii Nicolae Moraru, Romulus Murg și Ioan N. Tiureanu, cu titlul inițial „Procedeu și instalație electronică de apărare antiaeriană”. Această amplă documentație (utilizată de subsemnații în cadrul cercetării documentare în vederea întocmirii tezei de doctorat) avea rubricile: „Introducere”, „Principiul de funcționare al aparatului” (subliniez, nu avea și nu are nici cea mai mică legătură cu „Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation” adică LASER, și nici cu tehnologia sonicității, potrivit teoriei și invențiilor semnate de George „Gogu” Constantinescu); „Sistemul de aprindere natural și sistemul de ardere creat de aparat”, „Folosirea fascicolului luminos” (se referea la radiație UV, nu la radiație LASER); „Difuziunea ionilor și electronilor”; „Principiul fotoionizării sub acțiunea razelor ultraviolet”; „Fotoionizarea prin șoc”; „Puterea necesară aparatului” (se referea la puterea de alimentare, exmplul de calcul fiind pentru un debit de agent de lucru de 1000 de litri/oră; valoarea puterii necesare fiind de 70 kW, fiind în acest sens prevăzut un grup electrogen corespunzător, căci instalația era concepută ca sistem mobil); „Descrierea aparatului de principiu” cu sub-rubricile „Transformatorul”, „Stabilizatorul”, „Redresorul”, „Amplificatorul”, „Razele ultraviolete”, Electro- și Fotoluminescența”, „Generatorul de putere”, „Generatorul de impulsuri”, „Antena”.

Istoricul lucrării este pe scurt acesta: La 01.03.1963 lucrarea a fost înregistrată oficial la OSI (OSIM de astăzi) unde a primit numărul 0046150; serviciul de examinare al OSI a emis adresa VII.A.217/as din 05.04.2963 prin care a îndreptat lucrarea către UM 02470 (unitate aflată la Buzău, astăzi); această unitate a redirecționat-o mai departe către UM 01865 (la Otopeni-Balotești, astăzi). Acolo s-a stabilit ca experimentările să fie realizate la UM 02550F (la București, în momentul de față) în cooperare cu UM 01865, sub conducerea maiorului Călugăreanu (era vorba probabil, de viitorul general Călugăreanu, comandant într-o perioadă, al Institutului de Cercetări al Armatei, devenit azi ACTTM- Clinceni).

În lunile care au urmat, lucrarea a fost plimbată pe la diverse unități militare iar cercetătorii civili au fost complet excluși din activitatea respectivă. Conducerea politică a fost asigurată (din vara lui 1965) de Ilie Verdeț, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, dar acesta nu a făcut altceva decât să destrame echipa inițială de cercetători civili, lăsând o parte din ei la Deva, trimițându-i pe unii la Galați sau la Reșița, adică mutându-i cu serviciul și locuința la distanțe cât mai mari unii de alții. Din acel moment, programul de cercetări privind instalația electronică de apărare antiaeriană și antisatelit a primit denumirea de „Romteleghid”, fiind un proiect exclusiv militar.

În cercetarea noastră doctorală am putut afla destul de multe despre acest proiect (ulterior, program) o parte fiind date și informații oficiale, multe altele (din discuții cu bătrâni ofițeri) fiind imposibil de verificat direct, ci doar prin raportare la datele/informațiile certe, verificabile.

În cadrul acestei munci de cercetare, întocmită după toate criteriile specifice activității științifice, am tras următoarele concluzii: A EXISTAT atât ideea cât și preocuparea de a realiza arme cu fascicule dirijate de purtători; această preocupare a pornit de la O TRADIȚIE românească destul de lungă, pornită încă din perioada Primului Război Mondial, odată cu lucrările unora precum Constantin Văideanu și Vasile Dimitrescu; începând cu 1963, prin dosarul 0046150 s-a repornit oficial munca de cercetare și experimentare în acest domeniu. A devenit tot mai dificil să urmărim evoluția dosarului acesta după 1965, din cauza faptului că au fost complet excluși civilii din activitate, iar lucrările de experimentare s-au desfășurat exclusiv sub control militar.

Utilizarea prototipului în timpul evenimentelor din 1968 rezultă din date și informații indirecte, dar credibile, care se corelează (crono)logic cu datele și informațiile ce pot fi verificate. Nu am putea indica precis (dacă respectăm rigoarea criteriilor cercetării științifice) faptele și evenimentele petrecute în august 1968 (în ce mod a fost realmente utilizată arma și ce efecte a produs) dar în orice caz, nu prezența acesteia a constituit motivul principal al faptului că URSS nu a invadat România în acel an. Poate a fost unul din motivele care au făcut ca sovieticii să ezite, dar nu principalul motiv. În opinia noastră, motivul principal a fost constituit de faptul că RSR constituia (prin înțelegerea directă cu SUA, după toamna anului 1962, la încheierea crizei cubaneze) un teritoriu gri, de relativă neutralitate între NATO și Pactul de la Varșovia și deci, de interacțiune pașnică între cele două blocuri politico-militare, aproximativ cum a fost Turcia în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Tehnologia agresiunii geofizice

Generalităţi– tehnologia agresiunii geofizice (ne referim la armamentul specializat) este bazată pe principiul reproducerii fenomenelor naturale dar şi controlarea/dirijarea acestor fenomene. Pentru ca aşa ceva să devină posibil, au trebuit mai întâi elucidate o serie de procese şi fenomene naturale, dintre care cel mai important element de interes a fost mecanismul de transport al electricităţii prin atmosfera şi scoarţa terestră.

Această categorie de arme este bazată pe controlarea proceselor sau/şi fenomenelor naturale care se petrec în mediul geofizic, adică în crusta terestră, în mediul gazos ori lichid, în scopul de a utiliza astfel factorii de mediu pentru realizarea unor agresiuni asupra unei ţinte aflate undeva în cadrul geosistemului- pe sol, în subsol, în atmosferă, pe şi sub apă, ori chiar în spaţiul cosmic periterestru.

Pentru ca electricitatea să poată fi transportată (sub formă de curent electric în speţă) este necesar ca:

particulele încărcate să fie mai întâi despărţite după semn;
să se poată realiza deplasarea dirijată a fasciculelor de ambele semne pe aceeaşi direcţie dar fără a fi puse în contact.

În electrotehnică aceste condiţii se îndeplinesc simplu de către cablurile conductoare bifilare, în care celor două „fire” le corespund polarităţile „+” şi „-” iar deplasarea sarcinilor electrice se face prin existenţa unei diferenţe de potenţial care generează apariţia unei forţe electromotoare. Pentru cazul unei deplasări dirijate a electronilor în interiorul conductorilor metalici, situaţia este simplă, dar în cazul armei geofizice se pune problema transportului prin atmosferă, în lipsa unui conductor metalic. A realiza încărcarea electrică a aerului înseamnă practic a ioniza aerul, ceea ce ar conduce la un moment dat la formarea plasmei.

Se ştie că plasma este caracterizată prin quasi-neutralitate electrică, orice tendinţă de separare înăuntrul plasmei a sarcinilor electrice fiind imediat urmată de acţiunea unui câmp electric restaurator de o imensă putere. Tocmai datorită acestui fapt starea de agregare „plasmă” nu este reprezentată de orice material ionizat ci doar în condiţiile în care se poate manifesta quasi-neutralitatea electrică. Pentru ca arma geofizică să funcţioneze este însă necesar ca să poată emite două fascicole de polaritate opusă şi acestea să nu intre în contact pe timpul deplasării lor către ţintă. Ele vor fi emise de către aceeaşi antenă iar aceasta funcţionează împreună (complementar) cu o lampă specială ce emite un fascicol ultraviolet forte.

Se va face o anumită acordare între emisia UV şi cea electromagnetică, creându-se un canal de ionizare şi accelerare ce străbate atmosfera pe o lungă distanţă. În cadrul acestui canal de transport electric, fascicolele de ioni pozitivi şi respectiv electronii (sarcinile electrice negative) se despart de la sine parţial şi datorită diferenţei de masă, fiind accelerate pe acelaşi canal, dar fără a fi puse în contact. Pentru ca acest contact să se producă totuşi, este necesară o anumită comandă din partea operatorului instalaţiei, iar în acel moment, în poziţia la care a ajuns deja deplasarea de sarcini electrice, se va produce descărcarea electrică de mare putere, sub forma unui „glob de foc”.

Aşadar, armamentul geofizic propriu-zis (specializat) se bazează pe o emisie focalizată de radiaţie ultraviolet de mare putere, care crează un canal ionizat în cadrul atmosferei, canal ce este utilizat pentru transportul unei descărcări electrice de putere. Dar lampa cu ultraviolet din păcate nu poate avea o rază de acţiune eficace (bătaia armei) prea mare şi de aceea pe lângă lampa în ultraviolet, pentru a mări foarte mult eficacitatea acestui transport electric la distanţe foarte mari, s-a adus şi o emisie electromagnetică deplasată odată cu fascicolul UV în acelaşi canal de propagare.

Analiză/observaţii– s-a înţeles de la bun început că pentru realizarea unei arme bazate pe „transportul aeroelectronic” va trebui mai întâi să fie puse la punct componentele ce ar permite reproducerea fenomenelor naturale de transport al electricităţii prin atmosferă:

instalaţii de generare a aburului (particulele fine de apă) şi „vântului” (aer comprimat şi ejectat cu viteză prin duze) pentru obţinerea efectului Lenard;
lampă de radiaţii ultraviolet pentru fotoionizarea amestecului aer/apă;
instalaţie de bombardament electronic la înaltă tensiune pentru obţinerea efectului Compton şi a supraionizării „prin şoc” a agentului de lucru aer/apă;
un dispozitiv de polarizare a jetului de particule ionizate, prin care particulele să fie separate după semn învingând imensa forţă restauratoare;
un canal de deplasare a particulelor polarizate în care acestea să-şi poată păstra polarizarea fiind totodată focalizate şi accelerate axial.

Aceste cerinţe din cadrul „caietului de sarcini” par a fi de neatins pentru orice inginer actual, ca de altfel şi pentru lumea inginerească de la finele sec.XIX. S-au ridicat în mod firesc o serie de întrebări. De pildă- cum să învingi imensa forţă restauratoare care tinde să neutralizeze sarcinile electrice prin formarea „plasmei”? Sau cum să poţi menţine sarcinile electrice polarizate pe timpul deplasării lor prin atmosferă? Cum să antrenezi aceste fascicole polarizate în cadrul atmosferei şi cum să fie aceste fascicole bine focalizate pe axul de deplasare?

În acest sens, soluţia a fost de a conexa radiaţia luminoasă din spectrul ultraviolet (fotoionizantă) cu radiaţia electromagnetică din domeniul radio. Emisia radio a fost utilizată ca „ghid de undă” şi accelerator electromagnetic. „Ghidul de undă” având şi proprietatea de a focaliza fascicolul de particule. Pentru a nu se confrunta cu uriaşa forţă restauratoare, s-a înţeles că ionizarea şi polarizarea particulelor trebuie să se facă treptat, pe măsură ce gradul de ionizare creşte, ele să fie totodată despărţite prin acţiunea filtrelor electrice de înaltă tensiune iar pe timpul deplasării prin atmosferă, la polarizarea/focalizarea fascicolului participând deopotrivă canalul de radiaţie ultraviolet şi ghidul de undă radio precum şi diferenţa de masă dintre radicalii atomici (nuclei) şi electroni.

Precursori ai tehnologiei agresiunii geofizice

Generalităţi- trebuie menţionat faptul că primele cercetări şi experimente legate de armele geofizice specilizate, s-au desfăşurat la cumpăna dintre sec.XIX şi XX, dar şi în prima decadă a sec.XX. Paragraful de faţă îşi propune astfel să facă o scurtă prezentare a activităţii şi realizărilor unora dintre precursorii războiului geofizic. Lucrarea de faţă prezintă în acest paragraf o serie de exemple în scopul de a evidenţia astfel interesanta evoluţie a cercetărilor în domeniul fenomenelor de transport natural a electricităţii în cadrul geosistemului, domeniu în care s-au înregistrat de fapt două direcţii de cercetare distincte:

colectarea şi utilizarea sub diverse forme a acestui curent electric din mediul natural;
totodată şi utilizarea mediului teluric pentru transmiterea şi amplificarea de energie electrică sau pentru telecomunicaţii în unele cazuri.

Din câte ştim până la ora actuală, doar Nikola Tesla a studiat de la bun început şi variantele de aplicaţii militare ale mediului electroteluric terestru. Pentru aceasta însă, el a combinat rezultatele cercetării referitoare la transmisia atmosferică a energiei electrice cu studiul omolog al mediului teluric; din „suma” acestor două domenii rezultând în fine primele cercetări referitoare la arma supremă: arma geofizică.

Analiză/observaţii- este cunoscută preocuparea savantului Nikola Tesla, în SUA, dar şi a omului de ştiinţă rus Mihail Mihailovici Filipov, în sensul realizării armei geofizice. Din păcate, activitatea acestuia din urmă a rămas bine secretizată iar rezultatele obţinute de el, incerte, făcând încă obiectul speculaţiilor. Din punct de vedere al probatoriilor legate de M. Filipov, nu ne putem baza practic la ora actuală decât pe corespondenţa dintre Filipov şi V.I. Lenin, prin care Filipov îi preciza lui Lenin că testele de laborator au dat rezultate încurajatoare dar are nevoie de resurse materiale pentru a realiza un prototip de dimensiuni mai mari.

Filipov fiind asasinat tocmai în timp ce îşi întocmea primul studiu în care punea concluzii teoretice asupra tehnologiei aplicate la această armă. Rezultă deci că Filipov nu a apucat să construiască nimic până la asasinarea sa în 1903, în vreme ce peste ocean, N. Tesla deja făcea experimente de amploare la nivelul anului 1908.

La relativ scurtă vreme după Tesla, inventatorul român Constantin Văideanu este acela care prin brevetele sale, venea practic să confirme concluziile cercetărilor efectuate de către Nikola Tesla şi probabil, M.M. Filipov. Şi dacă Tesla obţinea aceste concluzii către finele sec. XIX, experimentând noua tehnologie deja la începutul sec.XX, Constantin Văideanu ajungea la concluzii asemănătoare abia în timpul primului război mondial, pentru ca în 1919 să solicite primul brevet.

În paralel cu Văideanu, dar chiar în timpul primului război mondial, un alt inventator, de această dată britanic- J.Hattinger -prin brevetul US1309031 din 1916 propunea „conductorul electric aerian” pentru transportul fără fir al curentului electric dar şi pentru transmisiuni. Ca şi Tesla sau Văideanu, Hattinger utiliza radiaţia ultraviolet pentru ionizarea aerului şi transformarea acestuia într-un bun conductor de electricitate. De asemenea, utiliza emisia radio ca ghid de undă pentru deplasarea fascicolului ultraviolet şi a aerului ionizat.

Un alt inventator ce a încercat să realizeze o armă electromagnetică, fiind de altfel şi destul de mediatizat în epocă, a fost Conrad Reno. Puţin după Văideanu, Reno inventa un dispozitiv pe care l-a denumit „sistem de transmitere a energiei fără fir”- în cadrul brevetului US 1504974 din 12.08.1924 (solicitat la data de 01.03.1920), Conrad Reno propunea un tun electromagnetic ce utiliza radiaţie X adică radiaţie electromagnetică cu energia cuprinsă între 120eV şi 120keV, având lungimea de undă între 10 şi 0,01 nanometri, correspunzătoare frecvenţei cuprinse între 30 petaherţi şi 30 exaherţi adică între 3 × 10¹⁶ Hz şi 3 × 10¹⁹ Hz.

Lungimea de undă a razelor X este mai mică decât cea a radiaţiei ultraviolet care poate fi utilizată complementar în cadrul aceluiaşi aparat. Asemănător experimentelor realizate de Nikola Tesla şi Phillipp Lenard, C. Reno a realizat experimente cu raze X, dar şi el a încercat să găsească metode cât mai eficace de focalizare şi transmitere a razelor X la o distanţă cât mai mare. C. Reno s-a gândit să utilizeze oglinzi-reflectoare parabolice în al căror punct focal a dispus catodul cald emiţător de electroni, iar peste această schemă a suprapus un câmp electromagnetic „călător” de o configuraţie elicoidală, în situaţia în care emiterea electronilor se poate face în cadrul unei camere de vacuum. Inventatorul a gândit fascicolul de radiaţie X ca şi cum ar fi un „conductor electric” prin care poate transmite energia la mare distanţă. Schema concepută de Reno ne prezintă un aparat compact capabil să dezvolte putere mare. El a utilizat radiaţia X şi câmpuri magnetice dar nu a introdus în schemă şi radiaţia ultraviolet, aşa cum au făcut alţi inventatori, cum ar fi de pildă Nikola Tesla sau Constantin Văideanu ori John Hattinger.

Istoria secolului XX a mai putut nota şi experimentele deosebit de interesante realizate chiar la începutul de secol de către cercetători care au urmărit să înţeleagă, să reproducă experimental şi să stabilească utilizări practice fenomenelor de transport a electricităţii prin atmosferă şi scoarţă. Nikola Tesla, de pildă, a studiat fenomenele de transmitere şi amplificare a energiei electrice în cadrul mediului natural atmosferic sau teluric, fără utilizarea niciunui suport fizic artificial (cabluri,etc). Preocupări relativ similare a avut şi cercetătorul german Emil Jahr, care a studiat cu precădere transportul curentului electric prin sol şi utilizarea mediului teluric pentru extragerea de energie electrică.

Astfel, în ultima jumătate a sec.XIX, cercetările au scos în evidenţă circulaţia prin sol a unor curenţi electrici, ceea ce bineînţeles că a trezit şi ideea captării şi utilizării acestei „electricităţi gratuite” din sol. Cam în acelaşi timp, cercetători precum Tesla sau Jahr au venit şi cu propunerea utilizării mediului teluric pentru transmisia şi amplificarea de energie electrică. Astfel, prin 1865, W.P.Piggott a obţinut brevetul US 050314 pentru un „cablu de telegraf” în funcţionarea căruia utiliza energia electrică din subsol. El a conceput astfel o reţea de telegrafie alimentată prin intermediul mediului ambient, deci fără să necesite surse exterioare de energie electrică. Totodată, în anul 1874, W.D.Snow a inventat şi realizat o sursă de curent electric care era practic un colector de energie electrică telurică, obţinând cu acea ocazie brevetul US155209. Aproximativ în aceeaşi perioadă de timp, James C. Bryan a inventat şi experimentat ceea ce el a denumit „baterie telurică”, pentru care a şi primit un brevet de invenţie, US 160152, în anul 1875.

Pentru ca, acest gen de „captatoare de energie electrică” să mai fie realizate şi de alţi cercetători şi inventatori de pe tot globul practic. Aceasta deoarece mulţi au realizat existenţa de interlegături strânse între electricitatea telurică de la nivelul crustei terestre şi câmpul magnetic al Pământului. În 1876, J. Cerpaux a inventat o pilă chimică având mai multe elemente, pentru care a şi obţinut brevetul US182802, prin utilizarea mai multor perechi de electrozi el deschizând posibilitatea multiplicării tensiunii sau curentului (după caz, prin înseriere sau cuplare în paralel). Şi tot în aceeaşi perioadă (1879), Daniel Drawbaugh inventa şi realiza un ceasornic alimentat cu energie electrică, aceasta fiind colectată tot din sol, pentru care a primit brevetul US 211322. Ulterior, în 1885, un alt inventator, G. F. Dieckmann, a pus la punct un colector perfecţionat de energie electrică telurică, la care a mărit suprafeţele colectoare şi a înseriat mai multe astfel de elemente colectoare pentru a obţine o tensiune cât mai mare.

Se poate observa că pe măsură ce ne îndreptăm către finele sec. XIX, aceste invenţii au tot căpătat perfecţionări. Chiar dacă ocupă spaţiu destul de mult pentru a da o putere mare, un astfel de colector teluric avea totuşi un mare avantaj : energia gratuită. Pentru invenţia lui G. Dieckman s-a acordat brevetul US329724. Mulţi ani mai târziu, William T. Clark inventa un colector electric simplu, ce extrage energia din sol şi care poate fi conectat în paralel ori înseriat, după necesitate, potrivit brevetului de invenţie US 4153757 cu titlul „Metodă şi aparat pentru producerea de electricitate”.

Ceva mai târziu, în anul 1984, John Ryeckzek inventa şi realiza o pilă electrochimică a cărei funcţionare era bazată şi pe extragerea curentului electric teluric. Pentru o astfel de realizare el a obţinut brevetul US 4 457988. La J. Ryeckzek era vorba de un bazin cu electrolit care este prevăzut şi cu o serie de electrozi colectori de energie electrică telurică. De altfel, încă din 1893, astfel de surse electrochimice „întreţinute” fuseseră inventate şi chiar realizate şi de către M. Emme, care obţinea patentul US 495582.

Ca şi în cazul invenţiei lui J. Ryeckzek, ele erau prevăzute cu electrolit dar şi cu o serie de electrozi colectori. De altfel, în anul 1903, M. Emme aducea unele perfecţionări. El a prevăzut o instalaţie de stocare a energiei electrice şi nu doar producere a acesteia. Şi în fine ar mai trebui amintită şi „bateria electrică” realizată de Nathan Stublefield în anul 1896, care era tot o pilă electrochimică ce funcţiona împământată, colectând şi curent electric din subsol pentru a-şi optimiza regimul de funcţionare. Şi exemplele pot continua.

Un alt controversat inventator considerat de unii ca pionier al tehnologiei războiului geofizic, a fost Harry Grindell Matthews (1880-1941), cercetător şi inventator englez. În anii ’20 el a făcut multă vâlvă, pretinzând public descoperirea a ceea ce el numea „raza morţii”. De fapt. H.G. Matthews era inginer electronist şi a avut o activitate remarcabilă în domeniul inovaţiilor- de pildă, în 1911, Matthews inventa ceea ce el a denumit „Aerophone”, care era de fapt un radiotelefon utilizat pentru asigurarea legăturii dintre staţiile de sol şi un aeroplan aflat la o distanţa de cel mult 2 mile (cca.4 Km). În fine, odată cu izbucnirea primului război mondial în 1914 şi odată cu atacarea Londrei pe timp de zi şi mai ales de noapte cu ajutorul marilor dirijabile Zeppelin, oficialităţile au pus un premiu de 25000 lire pentru cel care inventează o armă eficace împotriva zeppelinelor sau un aparat telecomandat capabil să acţioneze de la distanţă, deci fără ca omul să se afle la bord.

Matthews a inventat o staţie de telecomandă în care a utilizat elemente de seleniu şi a demonstrat cu succes funcţionarea unui astfel de aparat în faţa reprezentanţilor Amiralităţii, într-un poligon amenajat în Parcul Richmond încasând premiul promis. Ceva mai târziu, în anul 1921, el a realizat primele imagini însoţite de sunet înregistrat, fiind astfel şi precursorul filmului sonorizat. Pentru ca în anul 1923, H.G. Matthews să pretindă inventarea a ceea ce el denumea „raza morţii”. Iniţial, această „rază a morţii” s-a dovedit a nu fi chiar aşa letală, fiind utilizată de inventator pentru oprirea de la distanţă a unui motor de combustie internă, dar Matthews a pretins totodată şi că aparatul său poate face să amorseze de la distanţă materialele explozibile şi poate interacţiona direct cu organismele vii, provocând anihilarea infanteriei inamice sau distrugerea vegetaţiei din zona ţintă. În urma unor neînţelegeri cu autorităţile britanice, H. Matthews pleacă mai întâi în Franţa şi de acolo în SUA, unde va lucra la compania cinematografică Warner Bros.

Harry Grindell Matthews a suferit un infarct şi a decedat la data de 11 septembrie 1941, lăsând în urma sa o prodigioasă activitate de inventică cu aplicaţii practice recunoscute public doar în domeniul cinematografiei. Nimeni nu ştie însă cu exactitate ce a inventat H.G. Matthews sub numele de „raza morţii” şi ce legătură exista între această invenţie şi alte lucrări ale sale din domeniul radiotehnicii.

Trebuie să observăm totuşi că în aceeaşi epocă, Nikola Tesla, prof. Bergen Davis şi alţi ingineri sau oameni de ştiinţă, aveau în lucru aparate similare. Astfel de experimente a realizat la un nivel mult mai avansat şi mai devreme în epocă decât Matthews, românul Constantin Văideanu, care de asemenea a indicat aplicaţiile militare deosebit de interesante ale unui astfel de sistem de transport de electricitate dar şi descărcare controlată.

Un alt inventator care a realizat un aparat oarecum similar aceluia experimentat de către Constantin Văideanu în anul 1915 şi brevetat prin 1919 atât în România cât şi în Franţa, a fost Henry Fleur în 1936, ce utiliza o emisie de înaltă frecvenţă dar şi raze luminoase şi emisii „în infraroşu”, a susţinut el. Însă autorii lucrării de faţă, în urma analizei comparative cu alte invenţii similare, opinează că era mai curând vorba de emisii în ultraviolet, nu în domeniul infraroşu.

În fine, alţi inventatori care au mai pretins descoperirea „razei morţii” au mai fost Antonio Longoria şi Henri Claudel. A.Longoria pretindea că aparatul său poate acţiona foarte eficace asupra oricărei fiinţe şi chiar dacă aceasta este protejată de pereţii unei construcţii sau alte obstacole; din cercetarea detaliilor tehnice observabile în cadrul fotografiilor păstrate din epocă, autorii opinează că aparatul lui Longoria era mai curând un puternic emiţător de infrasunete decât de unde electromagnetice.

În timpul primului război mondial, Cpt. Archibald Montgomery din departamentul de cercetare al aviaţiei militare britanice, a propus utilizarea jeturilor de gaze arse ce ies din eşapamentul motoarelor de combustie drept antene radio, prin electrizarea acestor jeturi şi transformarea lor într-un fel de conductori electrici desfăşuraţi în înaltul cerului sau pe desupra liniei tranşeelor. Ideea este interesantă şi a fost aplicată aproape un secol mai târziu în cadrul programului „Războiul Stelelor”, alături de instalaţia ce este azi (începând cu 1992) cunoscută sub numele de „HAARP”.

Aplicaţiile radiaţiei ultraviolet în domeniul transportului la mare distanţă a particulelor ionizate, sunt foarte importante mai ales pe fondul existenţei fenomenului de colectare a sarcinilor electrice din atmosferă, ceea ce înseamnă practic că fascicolul iniţial de sarcini electrice şi particule ionizate, se va amplifica pe măsura deplasării prin atmosferă. Exact în acest sens a venit şi invenţia lui E. M. Rave din anul 1922. Acesta, inspirat de metoda ce fusese propusă în 1916 de către J. Hattinger prin brevetul US1309031, propunea şi el la câţiva ani după Hattinger, un „far” utilizând radiaţie ultraviolet, prin care să fie realizat un conductor electric aerian aplicat atât pentru transportul de energie electrică fără fir şi pentru optimizarea telecomunicaţiilor.

Tot în vederea optimizării telecomunicaţiilor, după cel de-al doilea război mondial au fost reluate şi perfecţionate ideile mai vechi privind utilizarea atmosferei ionizate drept antenă radio, de altfel cam acestea este şi principiul general al HAARP. Să notăm cu titlu de exemplu invenţia propusă de C.C. Laster în 1952: el utilizează raze X şi încearcă prin ionizarea aerului să folosească atmosfera drept antenă. Laster s-a inspirat copios din cadrul tehnologiei propuse de două brevete: cel al lui Hattinger dar şi brevetul lui I.J. Forman din 1943 privind „Mijloace de transmitere a sarcinilor electrice prin spaţiu”. Acest din urmă brevet nu a făcut altceva decât să lanseze în public principiul de funcţionare a armamentului geofizic de mare putere.

Bunăoară, invenţia din anul 1924 a colectivului de cercetători condus de Victor Albert Henocque, prezenta „Proces şi aparat pentru obţinerea unei noi forme de radiaţii”. Ca şi în cazul lui Forman (1943) sau al lui Văideanu (1919) şi acest brevet nu a făcut altceva decât să prezinte publicului un important principiu de funcţionare al armamentului geofizic de mare putere. Aşadar, la începutul secolului XX au existat o serie de inventatori şi experimentatori care s-au ocupat de domeniul armamentului geofizic: Nikola Tesla, Mihail Mihailov Filipov, Constantin Văideanu, Harry Grindell Matthews, Henri Claudel, Henry Fleur, Antonio Longoria, Bergen Davis, Vladimir Gavreau, Robert Levavasseur şi alţii.

Imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial, Departamentul American al Apărării a început să aibă în vedere o serie de fenomene naturale în sensul utilizării lor în teatrul de război- fenomene legate de încărcarea electrică a atmosferei, manifestările geotectonice sau cele orajoase. S-au desfăşurat în acest sens anumite proiecte de cercetare cum au fost Project Skyfire, Project Prime Argus sau Project Storm Fury. Mai târziu, pe timpul Războiului Rece, a fost lansat şi Programul HAARP, chiar dacă nu a avut de la bun început această denumire sub care s-a consacrat mai târziu.

Contribuţii şi realizări româneşti în domeniu

Generalităţi– încă de la începutul secolului XX, oamenii de ştiinţă români au avut preocupări legate de utilizarea factorilor de mediu în scopuri militare. Acest paragraf urmăreşte să scoată în evidenţă în special activitatea şi rezultatele câtorva oameni de ştiinţă:

Constantin Văideanu;
George Constantinescu;
Ştefania Mărăcineanu;
Nicolae Moraru.

Aşa cum se va evidenţia în cadrul paragrafelor următoare, activitatea acestora a avut o importanţă deosebită în punerea la punct a tehnologiilor specifice agresiunii geofizice.

Analiză/observaţii– în legătură cu primele încercări de control climateric, o importantă amprentă şi-a pus-o savanta Ştefania Mărăcineanu (1882-1944) care s-a ocupat printre altele şi de fenomene meteorologice dar mai ales de tehnicile artificiale de control asupra acestor fenomene, descoperind procedeul de realizare şi declanşare artificială a ploii, deci reglare artificială a regimului de precipitaţii. A şi provocat o primă astfel de ploaie artificială, la Bucureşti în 1931. Fiind pentru acea vreme o chestiune de-a dreptul şocantă şi având atâtea posibilităţi de aplicaţii civile sau/şi militare, Ş. Mărăcineanu avea să fie invitată, de guvernul francez pentru a-şi continua cercetările în acest domeniu, chiar în teritoriul deşertic din Algeria, în 1934.

Continuând cercetările în acest domeniu al fenomenelor meteo şi controlului climateric artificial, Ştefania Mărăcineanu avea să stabilească existenţa unei interlegături între cutremurele de pământ şi fenomenele atmosferice. De altfel, această corelaţie fusese observată încă de la începutul secolului XX de către Nikola Tesla, ale cărui experimente în acest domeniu erau de anvergură mai mare şi mult mai edificatoare de altfel. În fine, să mai notăm faptul că Ştefania Mărăcineanu a observat că în ajunul producerii cutremurelor apare o creştere sensibilă a radioactivităţii în zona epicentrului datorită degajării de radon, iar acest fenomen are şi repercursiuni asupra încărcării electrice a subsolului şi atmosferei.

Totodată va trebui să amintim şi de activitatea desfăşurată de cercetătorul Constantin Văideanu şi care s-a referit tot la fizica atmosferei terestre şi a fenomenelor ce se petrec în atmosfera joasă. Lui C. Văideanu i s-au atribut pe la începutul sec .XX câteva brevete pentru nişte invenţii de-a dreptul şocante, dacă le raportăm la nivelul tehnico-ştiinţific al acelei epoci

RO04395 din 1919 pentru „dispozitiv pentru descărcarea electricităţei din atmosferă pe o rază de circa 5 kilometri”, aparat care putea fi utilizat ca armă, pentru provocarea de trăznete artificiale! Dar şi provocarea de precipitaţii puternice pe o anumită zonă restrânsă. De altfel, pentru aceeaşi lucrare s-a obţinut şi brevetul francez FR524839, solicitat tot în 1919;
ceva mai târziu, prin 1929-1930, deja Constantin Văideanu perfecţionase aparatele sale de control climateric obţinea (1930) brevetul francez FR603562 la care a adus completarea nr.36728 din data de 02.08.1930 pentru: „dispozitiv pentru transmiterea energiei în lungimi de undă extrem de scurte, la mari distanţe”.

Practic, C. Văideanu a realizat o instalaţie ce utiliza undele radio dar şi emisia în ultraviolet (fotoionizantă) pentru a canaliza din start o anumită energie pe care să o amplifice în drumul acesteia prin atmosfera încărcată de electricitate, pentru ca în zona-ţintă să o declanşeze sub forma unor descărcări electrice de mare putere. Mai târziu el şi-a perfecţionat propriul aparat, făcând posibilă transmiterea de energie la mare distanţă, fără utilizarea de conductori materiali ci utilizând atmosfera şi undele scurte. Practic, el utiliza o cantitate de energie în radiaţii UV pe care o şi emitea în eter utilizând pentru aceasta unde electromagnetice în banda de frecvenţă specifică radiaţiilor ultraviolet, dar totodată concepe şi mijloace interesante pentru conversia unei anumite forme de energie în radiaţie ultraviolet aptă de a fi emisă în eter pe cale de oscilaţii cu lungimea de undă extrem de scurtă.

În cronologia istorică, inventatorul C.Văideanu a făcut practic legătura între Nikola Tesla şi Nicolae Moraru.

Putem observa cum 11 ani mai târziu faţă de experimentele realizate de Tesla (1908), Constantin Văideanu solicita brevetul pentru prima variantă (relativ rudimentară) a instalaţiei „de transport aeroelectronic”. Pentru ca deja în perioada 1926-1930, Văideanu să-şi obţină brevetele pentru variantele perfecţionate ale armei geofizice iar după cel de-al Doilea Război Mondial, începând cu 1963, inginerul şi cercetătorul român Nicolae Moraru realiza în fine varianta perfecţionată, modernă, a Armei Geofizice.

Vorbim aşadar despre un aparat care imită în mare măsură fenomenele de transport aeroelectronic din cadrul atmosferei terestre, prin fărămiţarea şi electrizarea particulelor de aer şi apă, polarizarea jeturilor de particule încărcate cu formarea unor canale de transport şi în final descărcarea electricităţii.

În cele ce urmează vom studia mai amănunţit arma geofizică propusă de către C. Văideanu în primele decenii ale secolului XX: armamentul geofizic conceput de C. Văideanu, a pornit de la o interesantă instalaţie bazată pe utilizarea unui set de lămpi cu emisie în ultraviolet conexate unui aparat de descărcare electrică lucrând la înaltă tensiune. Această descărcare electrică era transportată la distanţa de cca. 5 Km prin canalul de aer ionizat format prin intermediul deplasării fascicolului ultraviolet.

Constantin Văideanu pornea prin menţionarea experienţelor realizate de Heinrich Hertz în1887, utilizând o lampă ce emitea radiaţie ultraviolet şi o bobină de tip Ruhmkorff. Să menţionăm cu această ocazie şi faptul că „bobina Ruhmkorff” a fost produsă, aplicată şi comercializată de către Heinrich Daniel Ruhmkorff (1807-1877) reprezentând de fapt un transformator electric de o concepţie specială, care fiind alimentat cu un curent continuu de joasă tensiune şi lucrând în regimul de bobină de inducţie, produce descărcări pulsative de înaltă tensiune iar pentru a se putea realiza diferenţa de potenţial în cadrul secundarului alimentarea cu curent continuu din primar este brusc tăiată prin intermediul unui dispozitiv denumit ruptor. Această bobină de inducţie a fost de fapt inventată de către Nicholas Callan în anul 1836 reprezentând o variantă timpurie a transformatoarelor electrice de mai târziu.

Hertz a postat o lampă electrică pentru a ilumina electrodul negativ al aparatului de descărcare cuplat la bobina Ruhmkorff, iar între lampă şi electrozii de descărcare a plasat o folie de mică pe post de izolator. Radiaţiile ultraviolet emise de către lampă ionizau aerul din ambient favorizând deplasarea descărcării electrice de-a lungul regiunilor de aer ionizat. Astfel, prima armă geofizică inventată de către Constantin Văideanu consta pe scurt dintr-o lampă de radiaţii ultraviolet de mare intensitate şi un dispozitiv reflector menit a transmite exclusiv radiaţiile ultraviolet către ţinta pe suprafaţa căreia se doreşte realizarea descărcării electrice. Iniţial, Văideanu a considerat că această ţintă ar putea fi un punct oarecare din cadrul atmosferei terestre joase, situat la o distanţa de maxim 5 Km faţă de punctul de tragere al armei, şi tocmai de aceea, invenţia din anul 1919 (brevetată în 1921) a purtat titlul „dispozitiv pentru descărcarea electricităţii atmosferice pe o rază de 5 kilometri”.

Va trebui să constatăm mai întâi ce înţelegea Văideanu prin „electricitate atmosferică” ori „sarcini electrice libere”, mai ales că aceaste formulări le vom mai întâlni şi la invenţiile referitoare la aparatele de colectat energia electrică din atmosferă, inventate şi ralizate în anii 1923-1924 de către francezul Jules Guillot.

Totodată, Constantin Văideanu s-a bazat în mare măsură aproximativ pe aceleaşi proprietăţi ale atmosferei terestre atunci când a conceput arma sa geofizică. El observa printre altele faptul că particulele gazelor din componenţa atmosferei terestre sunt încărcate cu electricitate, adică în atmosferă există „particule ionizate” sau „ioni”, de sarcină pozitivă sau negativă, iar atmosfera în ansamblu constituie un mediu polarizat. Văideanu a ţinut să amintească în acest sens de experimentul realizat de către doi fizicieni germani: Julius Elster (1854-1920) care alături de Hans Friedrich Geitel (1855-1923), la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, în cadrul experimentelor desfăşurate între 1882 şi 1889, au evidenţiat următoarele aspecte:

cei doi fizicieni au luat un cilindru de alamă cu dimensiunile 100×60 mm pe care l-au încărcat cu electricitate pozitivă sau negativă, acest cilindru fiind conectat prin intermediul unui cablu la un electroscop. Să notăm că inventatorul electroscopului modern este fizicianul român Dragomir Hurmuzescu (1865-1954), profesor la Universitatea din Iaşi şi membru al Academiei Române, fondator al învăţământului electrotehnic din România; a realizat cercetări importante în domeniul razelor X şi a electricităţii, fiind printre altele inventatorul dielectrinei dar şi al electroscopului (1894) care astăzi îi poartă numele. Tot Hurmuzescu a fost cel care a înfiinţat în România primul laborator de cercetare în domeniul electricităţii, fiind şi unul din fondatorii Radiodifuziunii din România, al cărei director a fost) un electroscop este alcătuit dintr-o vergea metalica ce are în porţiunea sa inferioară, o lama iar în partea inferioară a acestei lame sunt lipite doua foiţe de staniu. În porţiunea superioară, vergeaua are o sferă metalică prin care se împiedică deplasarea sarcinilor electricce în ambient. Această vergea dar şi foile de staniu, sunt închise într-o cutie de sticlă. Pentru că vergeaua electroscopului trebuie sa fie bine izolată faţă de peretele cutiei, Hurmuzescu a inventat dielectrina: un amestec de sulf cu parafină aflate într-un anumit raport şi amestecate la cald în stare topită;
cei doi fizicieni germani au utilizat un electroscop care era legat printr-un fir de cilindrul de alamă ce a fost menţionat mai înainte; acest cilindru era introdus în interiorul altui cilindru, acesta din urmă fiind inserat în sol. S-a putut constata faptul că foile electroscopului au căpătat tendinţa de a se apropia una de cealaltă, de unde cei doi fizicieni au tras justa concluzie că în ambient (atmosferă şi sol) se găseşte electricitate de ambele semne, fiecare din aceste două elemente ale ambientului fiind polarizate (deci purtătoare ale sarcinilor electrice de un anumit semn) potrivit următoarelor observaţii:
când cilindrul interior era încărcat cu electricitate pozitivă, sarcinile electrice negative de pe cilindrul exterior erau atrase în vreme ce acelea pozitive erau respinse, astfel sarcinile electrice pozitive din cilindrul interior erau încetul cu încetul preluate de către cilindrul exterior care le descărca în pământ, şi astfel aparatul se încărca negativ;
când cilindrul interior era încărcat cu electricitate negativă, tendinţa generală era aceea ca înteg aparatul să rămână încărcat negativ pe o durată relativ lungă de timp.

Din experimentele realizate de Elster şi Geitel, ca şi experimentele edificatoare ale fizicienilor Jean Charles Athanase Peltier (1785-1845) şi Giovanni Battista Beccaria (1716-1781), s-a putut trage concluzia că scoarţa terestră este încărcată cu electricitate predominant negativă. În acest fel, între scoarţă şi atmosferă se formează un câmp electric sferic (Pământul fiind quasi-sferic) având liniile de forţă perpendiculare pe suprafaţa scoarţei.

Fizicianul şi inventatorul german Hans Gerdien (1877-1951) a efectuat măsurători asupra curentului electric din atmosferă iar curentul vertical format între scoarţă şi ionosferă, l-a denumit „curenul conductor vertical” sau „normal”. Studii dar şi măsurători de mare acurateţe în această privinţă, a întreprins şi fizicianul german Philipp Eduard Anton von Lenard (1862 – 1947), cel care avea să descopere efectul care-i poartă numele- „efectul Lenard” fiind la ora actuală recunoscut drept fenomenul care stă la baza electrizării norilor şi formării fenomenelor meteorologice care au loc în atmosfera terestră. Totodată, aceşti cercetători au mai observat şi influenţa pe care o are bombardamentul solar asupra electricităţii atmosferice. În special radiaţiile ultraviolet ce sunt absorbite de către straturile relativ rarefiate aflate dincolo de altitudinea de 10.000 de metri. În primul rând s-a constatat faptul că în interiorul atmosferei conductorii electrici pozitivi sunt mai numeroşi decât cei negativi şi aceasta tocmai sub influenţa radiaţiei ultraviolet. P. Lenard a dat următoarea explicaţie : energia radiaţiei ultraviolet este absorbită de moleculele de oxigen din atmosfera relativ înaltă, aceste molecule suferind modificări alotropice sau chiar disociere şi ionizare în urma impactului cu radiaţia UV.

Bazându-se pe aceste studii şi experimente care l-au precedat, C. Văideanu a inventat instalaţia de descărcare controlată a electricităţii atmosferice (trăznetul artificial) cu o bătaie practică de 5000 metri(vezi Anexa III). Ulterior, inginerul şi cercetătorul român Nicolae Moraru (1910-1993) a inventat ceea ce el-însuşi a denumit „Procedeu şi instalaţie electronică de apărare antiaeriană şi antisatelit” (martie 1963). Printre altele, pentru a realiza această invenţie, Nicolae Moraru a studiat fizica atmosferei terestre; cu precădere fenomenul de transport electronic care se produce în diversele pături ale atmosferei. Astfel de fenomene de transport electronic natural în cadrul şi chiar de către masele de aer şi apă din atmosferă, poate avea practic aplicaţii nenumărate. Astfel, invenţia sus-menţionată ar avea următoarele principale aplicaţii:

sistem de propulsie aerospaţială care utilizează ca agent de lucru un amestec format din aer/apă şi al cărui jet propulsiv atinge viteză relativistă (fiind compus din electroni şi ioni acceleraţi pe ghid de undă radio);
generator electric de orice putere, funcţionând cu apă şi aer;
colector/convertizor de sarcină electrică liberă, din atmosferă;
instalaţie de transport a energiei electrice la distanţă oricât de mare, fără utilizarea niciunui suport material pentru conducerea curentului electric;
colector de energie electrică la nivel planetar, prin emiterea unui fascicol colector care practic înconjură Terra, pe parcursul celor câteva zeci de mii de kilometri (cca 40000 la nivelul ecuatorului terestru) aceast fascicol fiind în măsură să colecteze sarcina electrică liberă din atmosferă, amplificându-se astfel;
instalaţie de alimentare de la distanţă a lansatorilor orbitali, astfel încât aceştia să aibă la bord doar un aparat receptor şi sarcina utilă, deci fără motor, fără combustibil!

Şi evident, mai este şi aplicaţia sa de armă geofizică, deopotrivă armă climaterică şi seismică, pe care de altfel o analizăm în lucrarea de faţă. Poate dezvolta putere cu mult mai mare decât cea a armei nucleare, dar fără a lăsa în urmă reziduuri radioactive sau radioactivitate remanentă care să distrugă viaţa. Loveşte ţinte aflate la orice distanţă fără a avea nevoie de purtători artificiali. Este ieftină şi accesibilă din punct de vedere tehnologic, utilizând ca agent de lucru substanţe ori amestecuri chimice foarte ieftine: aerul, apa. Nu presupune nici consumuri electrice mari, acestea putând fi acoperite cu ajutorul unui simplu grup electrogen, iar puterea deosebită a fascicolului de impact este preluată în mare măsură din cadrul atmosferei, nu de la sursa artificială de alimentare.

Pentru a pune bazele tehnologice ale armei geofizice, Nicolae Moraru a fost nevoit să fondeze o nouă ştiinţă pe care a denumit-o ,,aeroelectronica”, ştiinţă ce studia formarea şi dinamica sarcinilor electrice în atmosferă, în special fenomenele de transport electric prin intermediul maselor de aer şi apă din atmosferă. Înţelegând cum se transportă natural sarcini electrice la distanţe atât de mari şi care este adevăratul mecanism al formării descărcărilor electrice de mare putere, s-a gândit să realizeze un dispozitiv care să funţioneze pe modelul natural folosind drept agent de lucru aerul şi apa, amestecate şi pulverizate fin în cadrul instalaţiei de emisie (radio)electronică. Teoretic, lucrarea lui Nicolae Moraru a fost bine concepută, dar sub aspectul realizării şi aplicaţiilor nu se poate relata nimic, deoarece din diverse raţiuni pe care nu le putem discuta în lucrarea de faţă, România nu a considerat oportun să investească în astfel de tehnologii.

Alte realizări deosebite în materie de armament geofizic au aparţinut inginerului Gogu Constantinescu (părintele sonicităţii) şi mult mai tărziu, inventatorului Constantin Trif, aceştia punând la punct sisteme de alterare a factorilor de mediu cu ajutorul ultrasunetelor. În special dacă ne referim la instalaţii de provocare artificială a ceţii sau ploii, fără nicio intervenţie de tip chimic asupra atmosferei.

Concluzii– pe parcursul secolului XX, au existat o serie de oameni de ştiinţă şi inventatori români care s-au preocupat de domeniul armamentului geofizic, având şi rezultate notabile în acest sens. În special inventatorul Nicolae Moraru, a obţinut soluţii tehnologice cu directă aplicaţie în tehnologia agresiunii geofizice.

Articolul original din 09.02.1935, cuprinzând interviul acordat de Tesla pe subiectul „armei supreme” și „razei morții”

Articolul original din martie 1920 în care este descrisă în principiu tehnologia Proiectului Romteleghid

Articol apărut în anii’60 în revista Știință și Tehnică, descriind unele aspecte specifice Proiectului Romteleghid.

Articol apărut la începutul anilor’70 în revista „Racheta Cutezătorilor”, prezentând fundamentele Proiectului Romteleghid.

7 aug. 2024

Demopolitica și studiile de securitate (I)

de Ilie Bădescu | postat în: Media | 0

Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu

O privire de sus asupra dinamicii demografice a României din ultimii 30 de ani ne descoperă un declin continuu al populației care trăiește în rama actuală a statului român. Ce semnificație are un asemenea proces care induce modificări la scara întregului tablou demografic al țării? Cum procedăm pentru a-l insera în dinamica generală a societății și, ad ultimum, a unui popor anumit, precum cel care se cuprinde în aria spațiului carpato-danubiano-pontic? Într-o evaluare de rază etno-demografică exhaustivă, încadrarea geografică ar trebui să fie extinsă la întreaga arie locuită de români în spațiul carpato-danubiano-ponto-baltic spre a include astfel și ramura românilor răsăriteni care trăiesc în segmentul sudic al spațiului dintre cele două mări, Marea Neagră și Marea Baltică.

Una dintre căile de acces la cunoașterea unui tablou demografic de o asemenea cuprindere ne este oferită de o ramură a studiului populațiilor care examinează statica și dinamica acestora în raport cu securitatea unui popor. Această abordare ne oferă calea de acces la studierea relației dintre cele două dimensiuni ale unei identități biopolitice și anume populația și statul, bios-ul și polisul. Aceasta este perspectiva studiului derulat în cadrul unei instituții strategice a statului român, precum este Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, printr-o lucrare de maximă relevanță semnată de dr. Catrinel Alba Iulia Popescu, cercetător la Colegiul Național de Apărare, Departamentul pentru studii de securitate și leadership.1 Cadrul analizei sale este, precum am spus, raportul dintre puterea statală – securitatea națională – tabloul demografic.

Analiza acestui nucleu strategic al vieții într-un stat este derulată în context local, județean, regional, macro-regional și național. Ideea axială a lucrării este că securitatea națională a statului depinde hotărâtor de puterea de viață a unei populații sau, cu termenul autoarei, de potențialul demografic al statului respectiv. Analiza sincronică și diacronică (longitudinală) a populației permite, în al treilea plan, derivarea indicatorilor potențialului demografic, ai variației (gradației) acestuia, de care depinde, până la un prag, puterea statului. Ipoteza autoarei este că potențialul demografic nu este unitar distribuit în aria teritorială a statului român, ci depinde de anumite legități de variație geografică și temporală.

Pentru a sesiza parametrii de stare, de variație și de complexitate a fenomenelor demografice la scara întregului teritoriu național, autoarea întreprinde analiza tabloului populațional în raport cu cele cinci niveluri structurale ale acestuia: de la unitatea teritorială locală (orașul, comuna, satul), la unitatea administrativ-teritorială a județului spre a include apoi regiunea de dezvoltare și macroregiunea, toate acestea fiind unitățile co-extensive ale entității etno-demografice denumită popor.

Analiza este derulată finalmente în raza celor opt unități socio-demografice, așa cum au fost trasate acestea prin decizia de aliniere demopolitică a statului român la cadrul normativ al politicilor teritorialității în cadrul statelor UE. Modelul reconfigurării teritoriale a Europei a fost stabilit de către „Oficiul de Statistică al Uniunii Europene care a elaborat Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică (NUTS) în vederea clasificării uniforme a unităţilor teritoriale la nivelul Uniunii Europene (UE). („La nivelul României există, precizează autoarea, cinci nivele de organizare a Unităţilor Teritoriale pentru Statistică NUTS, respectiv: NUTS I corespunzător macroregiunilor, NUTS II aferent regiunilor de dezvoltare, cu o populație medie de 3 milioane locuitori, NUTS III corespunzător celor 41 de judeţe şi Municipiului Bucureşti, care alcătuiesc structura administrativ teritorială a României, NUTS IV, care la ora actuală nu se utilizează, deoarece nu s-au identificat asocieri de unităţi teritoriale și NUTS V corespunzător celor 320 oraşe dintre care 103 municipii, 2.856 comune și 12.955 sate, care descriu structura administrativ-teritorială a României”2.).

Avem, iată, o imagine asupra ecopoliticii așa cum apare ea în schița de strategie teritorială a UE. Ecopolitica UE a fost schițată în Carta Comunitară a Regionalizării unde se propune o filosofie regionalistă asupra organizării Noii Europe, în care conceptul de regiune este mai relevant decât ce de națiune sau de țară. Democrația este redefinită, în acest sena, ca un concept cu o raportare slabă la autonomia națională a popoarelor europene și una puternică la autonomia regională a UE. Accentul este mutat dinspre conceptul de suveranitate națională spre cel de autonomie regională ceea ce induce efecte de lung termen asupra noii ordini așa cum este concepută aceasta în capitala UE, Bruxelles. Carta Comunitară a Regionalizării precizează că „democraţia regională este de neconceput fără autonomie regională, al cărei grad şi caracteristici vor fi decise de fiecare stat în cadrul guvernantei multistratificate, privită în zilele noastre ca fiind cea mai bună modalitate de reconciliere între democraţie și nevoile populației” mergându-se până la ideea de autoguvernare regională, definită drept „competenţa legală şi capacitatea autorităților regionale, în limitele trasate de constituţie şi lege, pentru a reglementa şi gestiona o parte din treburile publice sub propria lor responsabilitate, în interesul populației regionale şi în conformitate cu principiul subsidiarităţii”, dreptul de auto-guvernare regională fiind exercitat „de consilii alese prin vot direct, liber şi secret”3. Prin urmare în gândirea strategică a UE, categoria pivot de organizare și administrare a dinamicii teritoriale și demopolitice a statelor europene este regiunea chiar dacă aceasta este concepută în cadrele teritoriale ale statelor naționale.

Analiza autoarei ține seama de această viziune geopolitică a UE și ca atare inițiază studiul său demopolitic luând în considerare această nouă filosofie, pe care aș încadra-o în ceea ce s-ar putea denumi euro-normativism demopolitic (asupra căruia nu voi insista în această prezentare; voi preciza doar că această orientare devine calea împământenirii în practicile UE a legismului centralist, ca semn distinctiv al ascensiunii unei formațiuni superpuse peste marea diversitate de popoare, trăsătură care a diferențiat istoricește identitatea Europei și a civilizației europene de celelalte 23 de civilizații afirmate în istoria omenirii până la ceasul acesta). Valoarea celor două lucrări ale autoarei este indubitabilă, acestea fiind, întrucâtva, de pionierat la noi și oricum esențiale pentru o eventuală re-definire a gândirii strategice a statului român nevoit să țină seama de noul context și să accepte dialogul cu filosofia euro-regionalizării (care este unul dintre anunțurile strategice ale Bruxelles-ului privind structura și evoluțiile de mâine ale UE).

Pentru a completa conceptual studiul populației la o asemenea scară, autoarea adoptă perspectivă longitudinală pornind de la tabloul demografic al anului 2019 și extinzând analiza pe durata următorilor 20 de ani, până în 2040. Este imperativ să luăm act de aceste două lucrări prin care este relansată la noi direcția demopoliticii, ca ramură a științei și gândirii strategice a unui stat. Prezentare în profunzime a celor două cărți ne va reține interesul în abordări ulterioare și eventual în dezbateri cu participarea autoarei. Am dorit deocamdată să semnalez importanța specială a acestor cercetări de anvergură pe care le datorăm unuia dintre specialiștii importanți ai României la momentul acesta atât pentru studiile de geopolitică realizate anterior cât și pentru relansarea în forță a cercetărilor demopolitice. Se cuvine să o salutăm ca pe unul dintre analiștii inconfundabili ai științei românești aplicate la studiul poporului român ca entitate etnopolitică și etnodemografică pivot în spațiul de Rimland al Eurasiei (zona de crescent care leagă puterile mării de heartlandul eurasiatic). Poziția aceasta accentuează relevanța abordării demopolitice în studiul populațiilor situat în zona de contact între imperiul mărilor (talasocrația) și imperiul uscatului (telurocrația).

Ca să ne dăm seama ce înseamnă puterea maritimă, cu termenul lui Mahan, și deci rolul popoarelor situate la intersecția dintre aceasta și puterile uscatului este suficient să aruncăm o privire asupra dimensiunii reale a imperiului talasic. Doar prin strâmtoarea Urmuz, de pildă, trec zilnic circa 21 milioane de barili de petrol valorizând 1,2 miliarde dolari4. Dacă ținem seama că 1/3 din petrolul mondial trece prin acea zonă, putem spune că la scara unui an, valoarea imperiului maritim petrolier în echilibrul economic al planetei este de 1,2 miliarde * 365 zile *3 = 1.314 miliarde dolari. Si asta doar în privința petrodolarilor. Desigur că talasocrația este și ea slujnică a altei puteri mai mari și anume, puterea îndatorării, controlată de stăpânii banilor, plutocrația, putere bizară care reprezintă circa 98 trilioane de dolari, o sumă astronomică față de care puterea subimperiului petrodolarizat reprezintă cât fracțiunea de 1/90. Cantitativ nu pare mult, dar, în arhitectura strategică a întregului, acest subimperiu reprezintă una dintre rotițele esențiale de care depinde buna funcționare a sistemului mondial. Problema este că aceste puteri apasă asupra biosului planetar, dizolvând identitățile etnospirituale denumite popoare în simple populații. În acest scop, imperiul banilor își aliază puterile spațiale pentru a tempera (eventual, pentru a-l suprima cu totul) duhul de neam (etno-identitatea) la scara omenirii.

Una dintre tehnicile utilizate de imperiile maritime este regionalizarea cu efect de eclipsare a naționalității, care este totuși formula teritorializată organică a identităților etnospirituale. Al doilea fenomen care aduce un efect de slăbire a identităţilor etnospirituale este acela al pierderilor de populație sau, cu un alt termen, contracția etno-demografică. Aceasta este evidențiată de trendurile declinului demografic al masei unui popor (masa demografică critică). Contracția substanței etno-demografice aduce după sine îmbătrânirea unui popor, instaurarea durabilă a iernii demografice, aplatizarea vitalității etnice etc. Volumele Doamnei Catrinel Alba Iulia Popescu au această marcă: sunt și printre primele de acest fel la noi, ilustrând o analiză extrem de riguroasă și o perspectivă de cercetare originală a tabloului demopolitic la scara întregului spațiu carpato-danubiano-pontic. Acesta este locuit de unul dintre popoarele autohtone în regiunea Europei de Centru-Sud (Mitteleuropa sud-estică) și analizele dedicate strategiilor de securitate la scara UE nu pot ocoli cunoașterea acestui spațiu și a poporului care trăiește pe întinderea lui.

„Tabloul demografic al macroregiunilor și regiunilor de dezvoltare ale României anului 2019 – Tendințe evolutive până în anul 2040 – Impactul potențial asupra securității naționale” : Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2020, în două volume, Statica demografică (I) și Dinamica demografică (II)
Idem, vol. I, p 24
ibidem
https://www.dacianpalladi.ro/stramtorile-maritime-care-conteaza/

Sursa: Ilie Bădescu, ”Demopolitica și studiile de securitate (I)”, în „Revista română de sociologie”, serie nouă, anul XXXV, nr. 1–2, p. 1–84, Bucureşti, 2024, licența CC BY-NC-ND 4.0

« 1 … 49 50 51 52 53 54 55 … 94 »

Blog Full